Arhiva |

MIRCIA GIURGIU ,UN ROMAN SI UN ARDELEAN ADEVARAT:COALITIA PD-L +UDMR ESTE PE CALE SA SARA IN AER!

17 mai

HONVEZII UDEMERISTI SUPARATI PE MIRCIA GIURGIU(PD-L),al carui AMENDAMENT privind LEGEA EDUCATIEI,rin care a CERUT ELIMINAREA OBLIGAVITATII PREDARII ISTORIEI SI GEOGRAFIEI IN LIMBA MINORITATILOR A TRECUT TACIT DE CAMERA DEPUTATILOR-UDMR TEPUIT DE TRAIAN BASESCU!Vicepremierul Marko Bela a declarat, marţi, că adoptarea iniţiativei „demagogice şi ultranaţionaliste” care elimină obligativitatea predării Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor dovedeşte defecţiunile coaliţiei, iar susţinerea acesteia ar putea arunca în aer coaliţia, potrivit Mediafax.Fostul lider UDMR a adăugat că Guvernul şi coaliţia susţin varianta actuală a Legii Educaţiei. Cu toate acestea, adoptarea acestei decizii tacit în Cameră ar putea distruge coaliţia actuală.Propunerea legislativă care elimină din Legea Educaţiei prevederea privind obligativitatea predării Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor naţionale a fost adoptată marţi, tacit, de Camera Deputaţilor.Iniţiativa, care aparţine deputatului PDL Mircia Giurgiu, a fost adoptată tacit deoarece termenul pentru dezbatere şi vot final, stabilit iniţial pentru data de 1 mai, a fost depăşit.Camera Deputaţilor este primul for sesizat cu acest proiect, Senatul fiind decizional.Gyorgy Frunda,romanul”ungurizat” ca si Marko Bela, către deputatul PDL Mircia Giurgiu: Eu sper că epoca naţionalistă intolerantă a dispărut din Istoria RomânieiInvitaţi la Ştirea Zilei, senatorul Gyorgy Frunda şi deputatul PDL Mircia Giurgiu vorbesc despre iniţiativa acestuia din urmă de a elimina din Legea Educaţiei prevederea privind obligativitatea predării Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor naţionale, iniţiativă care a fost adoptată marţi, tacit, de Camera Deputaţilor.Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, tacit, propunerea legislativă care elimină din Legea Educaţiei prevederea privind obligativitatea predării Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor naţionale. Proiectul urmează să fie dezbătut de Senat, cameră decizională în acest contet.Subiectul iniţiativei a fost dezbătut şi în cadrul emisiunii Ştirea Zilei. Invitat în platou, senatorul UDMR Gyorgy Frunda a avut o discuţie aprinsă cu iniţiatorul actului legislativ, Mircia Giurgiu.Frunda a declarat că pretenţiile senatorului PDL nu sunt normale: “Eu sper că epoca naţionalistă intolerantă a dispărut din istoria României.” Mai mult, Frunda a făcut referire şi la etnia maghiară, obligată să înveţe două limbi şi două culturi. “Eu sunt într-o situaţie mai grea, asta e soarta minoritarului.”De asemenea, Frunda a ţinut să precizeze că tinerii de etnie maghiară nu ar fi dispuşi să înveţe Istoria şi Geografia României în limba română, pentru că au fost discriminaţi timp de 50 de ani.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

DSK,IMF CHIEF CLAIMS COSENT IN HOTEL „ATTACK”!

17 mai

IMF chief claims consent in hotel ‘attack’Apararea sustine ca menajera de la Sofitel „ar fi fost de acord” sa intretina relatii sexuale cu Dominique Strauss-Kahn * Procurorii americani compara cazul cu cel al lui Roman PolanskiStrauss-Kahn si avocatul Ben BrafmanAvocatul directorului FMI, arestat la New York in urma unei acuzatii de agresiune sexuala formulata de o camerista a unui hotel din metropola americana, a declarat ca menajera „ar fi fost de acord” sa intretina relatii sexuale cu Dominique Strauss-Kahn, relateaza New York Post. Pe de alta parte, procurorii americani au cerut in fata judecatorului sa nu-l elibereze pe cautiune pe seful FMI, comparand cazul acestuia cu cel al lui Roman Polanski, cautat de autoritatile americane in scandalul sexual in care este acuzat ca a violat o tanara de 13 ani, in 1977. Regizorul a fugit din SUA, fiind cautat de justitia americana de peste 30 de ani.Avocatul Ben Brafman a declarat luni, la audierile de la Tribunalul din New York, ca „noi credem ca dovezile care exista nu vor fi concordante cu un act fortat”.O sursa apropiata echipei legale care il apara pe directorul FMI a declarat pentru publicatia americana ca „s-ar putea la fel de bine ca (actul) sa fi fost unul consimtit” si de victima.Potrivit New York Post, declaratia facuta de Brafman ar putea reprezenta „un moment exploziv” in apararea lui Strauss-Kahn.Judecatoarea Melissa Jackson a ordonat insa inchiderea lui Dominique Strauss-Kahn si a refuzat sa-l elibereze in schimbul unei cautiuni de un milion de dolari, invocand riscul ca seful Fondului Monetar International sa fuga din Statele Unite.Judecatoarea pare sa fi tinut cont si de argumentele acuzarii. Procurorul adjunct Daniel Alonzo a comparat cazul lui Strauss-Kahn cu cel al regizorului Roman Polanski, cautat de autoritatile americane in scandalul sexual in care este acuzat ca a violat o tanara de 13 ani, in 1977, dupa care a fugit din SUA.”Este precum cazul lui Roman Polanski – este exact aceeasi situatie”, a spus Alonzo, referindu-se la faptul ca Polanski este cautat de peste 30 de ani de justitia americana.Pe 10 martie 1977, Polanski, atunci in varsta de 43 de ani, „a sedus-o” pe Samantha Geimer, de 13 ani, in timpul unei sedinte foto realizata in casa lui Jack Nicholson. A doua zi, cineastul a fost arestat de politie si acuzat ca i-a dat minorei droguri si alcool, dupa care a violat-o, acuzatii pentru care risca pana la 50 de ani de inchisoare.Regizorul a recunoscut ca a intretinut relatii sexuale consimtite cu o minora si a pledat vinovat pentru acuzatia de „relatii sexuale ilegale”, fapta pentru care a petrecut 47 de zile in inchisoare. La finele lunii ianuarie 1978, Roman Polanski a fugit in Europa. De atunci, el nu a mai revenit niciodata in Statele Unite, de teama de a nu fi inchis. El a fost arestat pe 26 septembrie 2009, in Elvetia, la sosirea sa la Festivalul de Film de la Zurich. In iulie 2010, justitia elvetiana a respins cererea de extradare formulata de procurorii americani. France’s leading presidential candidate may have pounced on a Manhattan hotel maid – but she wanted it, his lawyer asserted in court yesterday, hinting at what could be an explosive defense.”The evidence, we believe, will not be consistent with a forcible encounter,” said Ben Brafman, the high-powered lawyer of IMF chief Dominique Strauss-Kahn, at the suspect’s sensational arraignment in a packed criminal courtroom.A source close to the defense later told The Post, „There may well have been consent.”Disturbing information also emerged about Strauss-Kahn’s behavior after he left the hotel – including his coolly having lunch with his daughter, who lives in Manhattan, at a restaurant about a half-hour after the alleged attack.Dominique Strauss-Kahn in court yesterday.Steven HirschDominique Strauss-Kahn in court yesterday.see more videosThe developments came as an exhausted and humiliated-looking Strauss-Kahn – a financial jet-setter and world politico – was ordered held without bail by a leery Judge Melissa Jackson, who noted that he had been caught just in the nick of time at JFK Airport.ARREST POURS FUEL ON EUROPE’S FISCAL FIREHE POUNCED ON ME, TOOBrafman tried to convince the judge that Strauss-Khan – who faces four felonies, including attempted rape and criminal sexual acts – was far from a flight risk.”This isn’t someone who was about to flee the jurisdiction . . . He . . . has four children, and being accused of being a rapist is something he wants resolved,” Brafman said of his 62-year-old client.He asked the judge to free him on $1 million bail – Strauss-Kahn’s loyal, New York-born wife, Anne Sinclair, had already wired the entire amount in cash, he said.The white-haired, debonair dad would even stay with his 26-year-old daughter, Camille, a married poli-sci student at Columbia University while awaiting hearings, Brafman said.Camille and her husband arrived about halfway through the hearing to support her father. The pair, both grim-faced and dressed in jeans, said nothing as they stood in the back of the courtroom.But Assistant District Attorney Daniel Alonzo, who had demanded that Strauss-Kahn be remanded without bail, scoffed at the idea.”It’s just like Roman Polanski – it’s the same, exact situation,” Alonzo warned Jackson, referring to the movie director who was charged with a sex act involving a child in California in 1977 and fled to France to dodge prosecution for more than 30 years.France has no extradition agreements with other countries, and Strauss-Kahn faces up to 25 years in prison if convicted.Read more: http://www.nypost.com/p/news/local/manhattan/seduced_and_she_said_oui_oui_Oj0Z4K8iFIheZa4gvTBUWN#ixzz1MbtTTqTP

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

MITINGUL POLITISTILOR,JANDARMILOR,POMPIERILOR IMPREUNA CU FAMIILE LOR IMPOTRIVA CONCEDIERII A 9500 DE CADRE DE CATRE REGIMUL TOTALITAR BASESCU!

17 mai

Protest marţi dimineaţă în Capitală. Sindicatul Naţional al Poliţiştilor cere parlamentarilor să nu voteze proiectul de lege privind disponibilizările din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care ar duce la concedierea a peste 9.500 de poliţişti, jandarmi şi pompieri.Peste 200 de poliţişti protestează, marţi, în Piaţa Constituţiei. Ei le solicită parlamentarilor să nu voteze proiectul de lege privind măsurile de încadrare a MAI în bugetul aprobat pentru 2011, în care este prevăzută disponibilizarea a peste 9.500 de poliţişti, jandarmi şi pompieri.”Suntem aici şi pentru jandarmi şi pentru pompieri, pentru cei care nu au ajuns la protest dar care se tem de pierderea locului de muncă”, a declarat Vasile Lincu, lider al Sindicatului „Pro Le”, citat de Mediafax.Poliţiştii au dreptul să protesteze până la ora 14.00.Sindicaliştii le cer parlamentarilor să nu voteze proiectul de lege privind măsurile de încadrare a MAI în bugetul aprobat pentru 2011. Documentul prevede disponibilizarea a peste 9.500 de poliţişti, jandarmi şi pompieri. Actul normativ ar trebui să primească marţi votul final în Parlament,”Protestul va avea loc odată cu votul final, din Camera Deputaţilor, a respectivului act normativ. Până acum, un număr semnificativ de parlamentari s-a eprimat împotriva Proiectului de Lege apreciind că prin disponibilizarea a peste 9.500 de cadre va fi pusă în pericol siguranţa cetăţenilor şi a comunităţii şi, totodată, se vor înmulţi vulnerabilităţile României ca eventual partener Schengen”, se arăta într-un comunicat transmis de SNPPC.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

INNA – Love [Official Video]

17 mai

Love!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Nadia Ali – Rapture (Avicii Remix) Official Music Video [Full HD]

17 mai

Rapture!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Andreea Banica – Sexy Official Video HD

17 mai

Sexy!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Play & Win – Ya BB (Official Video)

17 mai

Ya BB!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

REMEMBER:16 MAI 1812-16 MAI 2011:PRUT-TRUP RUPT SAU DEBELATIO DE LA 16 MAI 1812!

17 mai

PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812


Vlad Cubreacov: Scria pe blogul sau, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812 denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldoveneasca (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcind chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Aceasta nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii sale pe o parte importantă a teritoriului, prin ocupaţie şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare), invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859 s-a unit (prin fuziune, nu prin absorţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite, care, la rândul lor, s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul din precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” este un fel de analogă a puterii de ocupaţie rusească care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar, în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, din anul 2000, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că, un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii.

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii şi moştenirii juridice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „si Nistrul – sinistrul!”

Vlad CUBREACOV

RADU TUDOR:SEGATE-UL INSCENAT LUI DSK DE SARKOZY!

17 mai

Radu Tudor: Sarkozy este în stare să calce pe cadavre. E posibil ca Dominique Strauss-Kahn să fi fost provocatInvitaţi la Sinteza Zilei, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu şi analistul Radu Tudor au discutat alături de Mihai Gîdea despre arestarea directorului FMI Dominique Strauss-Kahn într-un disar de viol. Radu Tudor ridică mai multe semne de întrebare referitoare la veridicitatea acuzaţiilor ce i-au fost aduse lui Strauss-Kahn, în contextul în care acesta urma să-şi anunţe candidatura pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor, cu mari şanse de a-l învinge pe Nicolas Sarkozy

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

MANIFESTUL REGAL!

17 mai


Un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România.

„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor.”
(Aristotel, filosof grec)

„Monarhia parlamentară îndeplineşte un rol pe care niciun preşedinte ales nu-l poate îndeplini niciodată. Ea limitează formal setea de putere a politicienilor, deoarece prin ea funcţia supremă în stat este ocupată odată pentru totdeauna.”
(Max Weber, economist german)

„Publicul a ajuns să accepte ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorităţii constituţionale şi un mod bun de a păstra ţara unită, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare.”
(Tony Blair, premier britanic)

~10 Mai 2011~
La 30 decembrie 1947 România a început un proces de transformare continuă prin degradare statală şi instituţională. Într-o singură zi, printr-un act semnat sub presiunea şantajului, statul român a pierdut ultimul simbol al identităţii şi democraţiei, devenind o colonie stalinistă. În 1947 statul român a pierdut mai mult decât un rege. A pierdut prestigiu, credibilitate internaţională, demnitate, loialitate şi simţ al răspunderii – calităţi care au fost inaugurate în practica politică autohtonă începând cu 1866, anul devenirii noastre ca naţiune. Statalitatea şi regimul democratic-constituţional au fost suprimate, istoria cenzurată şi mitizată iar valorile răsturnate. Cei aproape 50 de ani de comunism au modificat radical România, de la mentalitatea civică, la aspectul fizic al comunităţilor urbane şi rurale, depărtându-ne astfel de Europa şi apropiindu-ne tot mai mult de un model statal sovietic, total nereprezentativ pentru societatea românească.
În decembrie 1989 românii au repudiat regimul comunist şi şi-au recâştigat democraţia şi libertatea, dar nu şi-au recăpătat identitatea, valorile şi simbolurile statale. Din orgoliu şi interes personal, noua elită politică a preferat să nu repare erorile trecutului şi să nu reaşeze statul român pe făgaşul său natural. După mai bine de 60 de ani de pribegie republicană, România este astăzi o ţară cu o reputaţie slabă pe plan internaţional, cu instituţii neconsolidate, cu reprezentanţi puţin sau deloc sensibili la năzuinţele şi problemele societăţii, cu o tânără elită intelectuală care îşi caută destinul în străinătate.
Considerând că România nu este o întreprindere privată care se conduce după bunul plac al oamenilor politici şi încrezători în reafirmarea demnităţii şi prestigiului demult pierdute, relansăm prin acest manifest ideea discuţiei publice privind restauraţia monarhiei constituţionale. Acesta nu este un manifest pentru a elogia trecutul, ci un manifest argumentat pentru o construcţie temeinică a viitorului ţării noastre.

ARGUMENTUL INSTITUŢIONAL
de Vlad Badea
(1) Independenţa şi neutralitatea politică sau omul de stat vs omul politic
De la crearea funcţiei de Preşedinte al României în 1974 şi până astăzi, experienţa politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuşi în cursul mandatului să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau făţiş, toţi preşedinţii au căutat să-şi instaleze premierii preferaţi şi să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituţia, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un şef de stat al tuturor românilor, ci un preşedinte politic, de stânga sau de dreapta.
Revenirea la monarhia constituţională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat şi nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare faţă de partide. Independenţa şi neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziţia fruntaşă în statul român să fie reprezentativă pentru toţi românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinităţi politice.
(2) Reprezentarea şi guvernarea – două competenţe distincte
Din necesitatea electorală de a se afirma în faţa competitorilor politici, preşedinţii au fost nevoiţi să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituţională pentru o asemenea implicare. Intervenţia preşedinţilor în administrarea statului şi diferenţele de opinii dintre aceştia şi premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relaţia dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluţionat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate şi, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăseşte în alungarea de la putere a partidului prezidenţial şi în formarea majorităţii netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau şi social-democraţii din opoziţie).
Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă şi neautorizată a preşedintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului şi a cetăţenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea şi desconsiderarea puterilor sale de către preşedinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Aşa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Preşedintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.
Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (preşedinte) şi puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinţei celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituţii şi în buna lor funcţionare şi influenţează negativ percepţia mediului internaţional asupra stabilităţii politice interne din România.
Restauraţia monarhiei constituţionale ar soluţiona definitiv problema relaţiei dintre reprezentantul naţiunii şi conducătorul ei. Atribuţiile monarhului constituţional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice şi de reprezentare a statului şi cetăţenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-şi demonstra capabilitatea, deoarece poziţia sa în stat este asigurată pe viaţă. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-şi asume doar atribuţiile constituţionale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandataţi să o înfăptuiască.
(3) Dimensiunea diplomatică a regalităţii
Monarhia este prin ea însăşi o punte de legătură cu alte state, deoarece relaţii de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Aşadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relaţia dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituţiei monarhiei.
Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în ţară vizite externe pentru a susţine interesele României pe lângă politicieni influenţi, oameni de afaceri, organizaţii sau fundaţii non-profit din străinătate.
Probabil cel mai clar exemplu de susţinere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE şi NATO să accepte ţara noastră în cadrul acestor organizaţii internaţionale de integrare şi, respectiv, apărare. Problema aderării la spaţiul Schengen a readus în discuţie posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internaţional, astfel că liberalii şi conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.
(4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială
Monarhul este adesea considerat în societăţile vest-europene drept „părintele naţiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi. El este un model inspiraţional care uneşte societatea şi recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană şi mai apropiată de popor decât instituţia preşedintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate şi – în cele mai fericite cazuri – tehnocraţie, – în cele mai rele – populism.
Modelul laudativ şi unificator al monarhiei constituţionale se contrapune astfel modelului critic şi dezbinator al prezidenţialismului cu care societatea noastră este atât de obişnuită.
(5) Continuitatea
România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare preşedinte îşi fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Preşedintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activităţile iniţiate de preşedintele anterior rămân nefinalizate şi deci fără impact în dezvoltare.
Monarhul are puterea de a sfătui şi de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcţia continuării proiectelor majore de construcţie sustenabilă a statului. Deşi nu poate aduce direct prosperitate ţării, el poate acţiona ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănţuită şi cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituţia monarhiei este un element constant pe scena politică.
În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 şi 2017-2037.
(6) Profesionalizarea funcţiei de şef de stat
Prezidenţialismul porneşte din start cu un handicap în comparaţia cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moştenitor este educat întreaga viaţă pentru a îndeplini într-o bună zi funcţiunea de şef de stat, preşedinţii nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de preşedinte este o circumstanţă specială a carierei lor profesionale. Niciun cetăţean român nu ştie de la naştere că îi va reprezenta cândva pe conaţionalii săi dintr-o poziţie atât de înaltă. Prezidenţialismul devine parte a vieţii unora dintre aceşti cetăţeni norocoşi în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică şi profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcţie care nu are nimic a face cu statul.
Astfel, am ajuns să avem în fruntea naţiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocaţi (1952-1958 şi 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Preşedinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) şi un marinar (2004-prezent). Dintre aceştia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toţi preşedinţii menţionaţi mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieţii lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realităţi se observă de fiecare dată când trecem graniţa către Apus.
Decizia de a transforma un şef de stat într-un mecanic auto şi un electrician într-un şef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.
Profesionalizarea funcţiei supreme de reprezentare este o condiţie necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deşi nobilă şi idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetăţenilor este nerealistă prin slaba performanţă care rezultă din comparaţia cu modelul regalist. Foarte puţini români din aceeaşi generaţie ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiţi profesional pentru o asemenea „meserie”.
(7) Costurile
În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare şi greu de întreţinut. Există diferite modele în ceea ce priveşte finanţarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreţine doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanţarea instituţiei regalităţii se realizează atât din fonduri publice, cât şi din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).
Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:
Statul / Costul (euro, 2010) / Populaţia / Cost per capita (euro)
Luxemburg / 8.9 mil. / 502,202 (2010) / 17.7
Norvegia / 27.9 mil. / 4,955,200 (2011) / 5.6
Olanda / 39.4 mil. / 16,665,200 (2011) / 2.3
Belgia / 13.7 mil. / 11,007,020 (2011) / 1.2
Marea Britanie / 48.6 mil. / 60,003,000 (2009) / 0.8
Spania / 7.4 mil. / 46,030,109 (2010) / 0.2
Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populaţia. Pentru un stat ca România, cu o populaţie de 22 milioane de locuitori, care în 2010 îşi fixa cheltuielile Instituţiei Preşedintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleaşi ca în republică.
La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginaţi-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 şi până astăzi.
Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor şi participărilor Preşedintelui României la reuniunile internaţionale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituţională primul ministru conduce diplomaţia guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.

ARGUMENTUL ISTORIC
de Filip-Lucian Iorga
(1) Monarhia – forma de guvernământ tradiţională spaţiului românesc
Unul dintre clişeele vehiculate este acela al superiorităţii formei republicane de guvernământ, graţie tinereţii sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al trecutului, iar republica ar fi un semn al modernităţii, al unei lumi care s-a desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme de guvernământ îşi au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia constituţională este cea mai tânără şi cea mai suplă formă de guvernare a unui stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere şi mai respectate ţări din lume sunt monarhii constituţionale (Marea Britanie, Japonia, Spania, ţările scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie şi deficit democratic pot fi găsite toate în republici.
În spaţiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic şi a continuat să existe neîntrerupt şi prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanţi ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, sfinţi precum Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareş, cărturari precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordaţii, Ghiculeştii sau Sturdzeştii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au asigurat fiinţa statului, continuitatea unor cutume, au condus oşti şi au protejat credinţa strămoşească a poporului, au reprezentat un puternic element identitar, o garanţie a demnităţii. Chiar şi domnitorii cărora le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe care republica nu ni le poate oferi.
Greutatea tradiţiei monarhice este, aşadar, strivitoare. Ce poate aşeza republica în balanţa istoriei românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit românilor libertatea, tradiţiile, prosperitatea, iar pe mulţi dintre ei i-a aruncat în închisorile politice care au împânzit ţara. Tabloul dezastruos al republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl percepem cu toţii. Este eşecul unei forme de guvernământ care nu are nicio legătură cu trecutul ţării şi pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.
În fine, să ne amintim de traseul biografic al ofiţerului Candiano Popescu, liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploieşti: după escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.
(2) Moştenirea Dinastiei Române
Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conştiente că doar un prinţ străin pe tronul ţării ar fi putut aplana conflictele dintre facţiunile rivale, ar fi adus stabilitate şi prestigiu internaţional. Personalitatea excepţională a Regelui Carol I a adus rigoarea germană într-o ţară care se desprindea cu greu de secolele de influenţă orientală. El a condus România către independenţă, în 1877, ca monarh constituţional, asigurându-i echilibrul politic şi având un rol fundamental în modernizarea societăţii. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii otomane şi murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper şi respectat al Europei. Soţia lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiştilor şi ea însăşi talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de “Carmen-Sylva”.
Asemenea lui Carol I, Regele Ferdinand şi-a sacrificat ataşamentul faţă de Germania lui natală, pentru a respecta voinţa naţiunii pe care o reprezenta şi pentru a apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari. Tot el a dat ţării o dreaptă reformă agrară şi o nouă Constituţie. A avut-o alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice şi mai benefice personaje din istoria României, iubită în ţară şi admirată în afara ei, curajoasă pe timp de război şi fermecătoare pe timp de pace, bun strateg înzestrat şi cu o sensibilitate artistică aparte.
Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie, a adus României un nou salt către prosperitate şi modernitate. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, ţara a atins un punct de vârf al dezvoltării sale. Ca o ironie a istoriei, până şi comuniştii aveau să se raporteze încă, după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperităţii.
(3) Regele Mihai al României şi problema abdicării
Regele Mihai I a domnit în vremuri grele pentru România şi pentru lume, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944 şi-a asumat, cu riscul dispariţiei sale fizice, răspunderea ieşirii din alianţa cu Germania şi a alăturat România Alianţei anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva luni şi a salvat zeci de mii de vieţi.
Tânărul rege a luptat apoi câţiva ani pentru menţinerea regimului democratic şi împotriva politicii de sovietizare impuse de Armata Roşie. Ţara intrase însă în sfera de influenţă a URSS şi era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârşitul anului 1947, Regele şi instituţia monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste o mie de studenţi anticomunişti ţinuţi în arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. În şedinţa Parlamentului, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru asemenea decizii nu a fost realizat. Aşadar, abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României şi nici nu a fost supusă referendumului.
În exil, Regele a muncit pentru a-şi întreţine familia, continuând în acelaşi timp să-şi reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autorităţile republicane, nu a făcut şi nu face altceva decât să îşi servească ţara, alături de Principesa Moştenitoare Margareta şi de întreaga Familie Regală.
România are şi astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine istoria ţării şi a Dinastiei, să o poată reprezenta aşa cum se cuvine şi să-i poată reda chipul ei cel adevărat.

***
„Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”
(Regele Mihai I al României)

JUDECATORUL INSTANTEI DIN MANHATTAN,MELISSA JACKSON,A RESPINS CEREREA DE ELIBERARE PE CAUTIUNE DE 2 MILIOANE DE DOLARI A DIRECORULUI FMI,DSK!

17 mai

Straus-Kahn riscă 74 de ani de închisoare: Victima supusă la sex oral

Cauţiune de două milioane de dolari şi brăţară de localizare, propuse pentru Dominique Strauss-Kahn

Justiţia americană a decis: Strauss-Kahn rămâne încarcerat


Judecătorul instanţei din Manhattan, Melissa Jackson, a respins cererea de eliberare pe cauţiune a directorului FMI, Dominique Strauss-Kahn, hotărând menţinerea acestuia în arest preventiv şi încarcerarea. Avocaţii apărării doreau eliberarea contra unei cauţiuni de un milion de dolari şi mutarea temporară la fiica sa. Acuzat de tentativă de viol asupra unei cameriste, Strauss-Kahn ar fi părăsit hotelul cu o oră înaintea agresiunii sexuale asupra cameristei care l-a denunţat, susţin avocaţii acestuia. El ar fi luat prânzul cu fiica sa într-un restaurant, apoi ar fi mers direct la aeroport. În apărarea acestuia, avocaţii s-au arătat surprinşi, să vadă sosind la audieri o tânără atât de puţin seducătoare”.
Update: Procurorii americani ceruseră în instanţă menţinerea în detenţie a directorului FMI şi respingerea posibilităţii eliberării pe cauţiune, în timp ce avocaţii apărării doreau eliberarea contra unei cauţiuni de un milion de dolari şi mutarea temporară la fiica sa, care locuieşte la New York.
Următoarea audiere în procesul intentat directorului FMI a fost fixată pe 20 mai.

Directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, a fost adus luni la un tribunal din New York unde va fi audiat în legătură cu acuzaţiile care i se aduc: agresiune sexuală, tentativă de viol şi sechestrarea unei cameriste de hotel.

Alibiul directorului FMI: Camerista, prea puţin seducătoare ca să merite violată?

În apărarea sa, avocaţii lui Dominique Strauss-Kahn ar fi reconstituit programul acestuia de sâmbătă, ziua în care a fost arestat la New York. Ei ar fi constatat că acesta ar fi părăsit hotelul cu o oră înaintea agresiunii sexuale asupra cameristei, relatează Le Figaro, în ediţia electronică de luni.

Strauss-Kahn ar fi părăsit hotelul Sofitel la prânz, „respectiv cu o oră înainte de a avea loc agresiunea asupra cameristei”, afirmă postul de radio RMC, citat de cotidian.
El ar fi luat prânzul cu fiica sa într-un restaurant, apoi ar fi mers direct la aeroport. Strauss-Khan şi-ar fi dat seama atunci că şi-a uitat unul dintre telefoanele mobile şi ar fi sunat la hotel. Acest apel le-ar fi permis poliţiştilor să îl localizeze.

De altfel, tot potrivit apărării, atunci când s-au aplecat asupra cazului presupusei victime, „avocaţii ar fi fost surprinşi, în timpul audierii, să vadă sosind o tânără atât de puţin seducătoare”, afirmă postul de radio.

Afirmaţiile avocaţilor par a fi confirmate şi de oficialii hotelului la care a fost cazat Dominique Strauss-Kahn. Directorul FMI şi-a anunţat plecarea, sâmbătă, la recepţia Hotelului Sofitel din New York, cu puţin mai înainte, a declarat, luni, grupul hotelier Accor, proprietarul hotelurilor Sofitel, citat de AFP.

Tandem de avocaţi în slujba „imaculării” candidatului la preşedinţia Franţei

Pentru a nu ajunge după gratii, directorul FMI şi-a angajat un tandem redutabil de avocaţi. William Taylor este considerat unul dintre cei mai buni avocaţi specializaţi în drept penal din Washington, iar celălalt, Benjamin Brafman, a fost avocatul lui Michael Jackson.

Taylor îl cunoaşte bine pe directorul Fondului Monetar Internaţional (FMI), afirmă Le Figaro. Vineri, înainte de scandalul de la sfârşitul săptămânii, Taylor a fost chemat să răspundă la acuzaţiile cu privire la costurile prea mari ale costumelor acestuia.
Sâmbătă seara, în timp ce socialistul francez era interogat la un comisariat din Harlem, a făcut apel la serviciile „avocatului său american”. Cei doi se apreciază reciproc. Taylor, în vârstă de aproximativ 60 de ani, este cunoscut drept un francofon, chiar dacă se exprimă într-o franceză medie, apreciază Le Figaro. El i-a mai oferit consiliere lui Dominique Strauss-Kahn atunci când acesta a fost acuzat de o economistă ungară, din echipa sa, la FMI, în 2008.

Celălalt consilier al lui Dominique Strauss-Kahn, Benjamin Brafman, în vârstă de 62 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai Baroului din New York. El are la activ mai multe achitări ale unor celebrităţi din lumea showbizului sau sportului. În 2004, Brafman l-a apărat pe Michael Jackson, suspectat de agresiune seaxuală asupra unui minor, după care a fost concediat de cântăreţ.

Procurorii americani propun o cauţiune de până la două milioane de dolari pentru eliberarea lui Dominique Strauss-Kahn şi purtarea de către acesta a unei brăţări electronice de localizare, pentru a nu putea fugi din Statele Unite, infomează New York Post în ediţia online. Paşaportul lui Strauss-Kahn deja a fost confiscat. „Preocuparea procurorilor este că nu există un acord de extrădare cu Franţa, iar acest tip ar putea fi un nou Polanski”, afirmă o sursă judiciară new-yorkeză referindu-se la regizorul Roman Polanski. Directorul general al Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss-Kahn, a fost arestat sâmbătă la New York, fiind acuzat de agresiune sexuală, tentativă de viol şi sechestrare de persoană, după ce o cameristă l-a denunţat. Strauss-Kahn a fost adus la tribunalul din Manhattan luni la ora 10.50 (17.50, ora României), unde i se vor aduce la cunoştinţă acuzaţiile.74 ani de detenţie riscă directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn pentru cele şapte capete de acuzare evocate în dosarul său în care este acuzat de tentativă de viol, agresiune sexuală şi sechestrarea unei cameriste de hotel. Potrivit rechizitoriului procurorilor, acuzatul şi-a forţat victima să facă sex oral şi anal cu el. Plângerea procurorilor arată şi circumstanţele în care s-a comis infracţiunea: directorul FMI a închis uşa camerei după intrarea menajerei şi, prin folosirea forţei, i-a interzis acesteia să plece, a silit-o să se dezbrace şi să-l atingă în locurile intime.

Şapte capete de acuzare au formulat procurorii în cazul lui Dominique Strauss-Kahn, acuzaţii pasibile de o pedeapsă cumulată care poate ajunge la 74 de ani de detenţie, arată o serie de documente judiciare citate de AFP.

„Acuzatul a avut o relaţie sexuală orală şi anală cu o persoană pe care a obligat-o”, se arată într-un document. Documentul mai menţionează două capete de acuzare privind o infracţiune sexuală de gradul întâi, tentativă de viol de gradul întâi, agresiune sexuală de gradul întâi, sechestrare de gradul doi, agresiune sexuală de gradul trei şi atingeri nepermise.

ABC News a dat, la rândul său, publicităţii plângerea depusă de autorităţile din Manhattan, în care se realatează afirmaţiile menajerei care ar fi fost agresată sexual de Dominique Strauss-Kahn:

„Pârâtul s-a angajat în sex oral şi sex anal cu o altă persoană, prin forţarea acesteia; pârâtul a încercat să se angajeze în sex (normal) cu o altă persoană, prin forţarea acesteia; pârâtul a forţat persoana respectivă să întreţină relaţii sexuale cu el; pârâtul a reţinut persoana respectivă; pârâtul a supus o altă persoană la contact sexual cu el, fără consimţământul acesteia din urmă; şi pârâtul a atins părţile sexuale şi alte părţi intime ale persoanei respective, cu forţa, în mod intenţionat şi fără vreun motiv legitim; aceste atingeri sunt abuzive şi degradante şi au fost făcute pentru a satisface nevoile sexuale ale pârâtului”.

În plângere, procurorii arată şi circumstanţele în care s-a produs incidentul: „Pârâtul: 1) a închis uşa respectivului loc şi a interzis autorului reclamaţiei să părăsească locul incidentului; 2) a atins sânii reclamantei, fără consimţământul acesteia; 3) a încercat să o dezbrace pe reclamantă şi a apucat-o pe aceasta de părţile intime; 4) a obligat-o pe reclamantă să atingă cu gura părţile intime ale pârâtului, de două ori; 5) a reuşit actele de mai sus, cu ajutorul forţei”.

Luând seama de aceste capte de acuzare, judecătorul instanţei din Manhattan a respins luni cererea de eliberare pe cauţiune a directorului FMI, hotărând menţinerea acestuia în arest preventiv şi încarcerarea, evocând riscul ca Strauss-Kahn să fugă din Statele Unite, după ce acesta a fost arestat sâmbătă la aeroport.

Dominique Strauss-Kahn, căruia luni i s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile, urmează să fie inculpat oficial în următoarele zile, după formarea echipei de juraţi. În cazul în care o instanţă decide plasarea în detenţie, cum este în cazul lui Strauss-Kahn, echipa de juraţi trebuie să se reunească în maxim trei zile, conform profesorului de drept Randolph Jonakait, din New York.

Echipa juraţilor, formată din 16 sau 23 de membri, se va reuni relativ rapid, în secret şi în lipsa unui judecător, pentru a analiza elementele acuzării şi ale victimei. „Dacă victima depune mărturie, va exista o inculpare. Nu este ca la proces, nu există întrebări intercalate, iar acuzatul nu poate cita martori”, explică Jonakait. Dacă se va decide inculparea, cazul ajunge la o instanţă superioară, Curtea Supremă din New York, iar inculparea oficială are loc aici.

Ulterior, se face instrumentarea dosarului, iar procesul ar trebui să aibă loc într-un interval cuprins între trei luni şi un an.

%d blogeri au apreciat: