REMEMBER: MARESALUL ION ANTONESCU,EROUL ROMANIEI:2 IUNIE 1882-2 IUNIE 1946

1 iun.


MARESALUL ION ANTONESCU (născut la Piteşti 02 iunie 1882 – † 1 iunie 1946 închisoarea Jilava), militar şi om politic român. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducator al statului). antonescu a luat decizia de intrare a României in cel de al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei.Tinereţea şi cariera militară

antonescu s-a născut într-o familie burgheză cu ceva tradiţii militare. a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. A absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904 şi Academia Militară de la Saint-Cyr în 1911 ca şef de promoţie.

Ca locotenent, antonescu a luat parte la represiunea răscoalei ţărăneşti din 1907 din zona oraşului Galaţi. În 1913 a participat la luptele celui de al doilea război balcanic din Bulgaria, primind cea mai înaltă decoraţie militară românească. Pe durata luptelor de pe frontul de răsărit al primului război mondial (1916-1918), antonescu a avut funcţia de Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. În această funcţie el a fost creatorul planurilor de apărare cu succes a Moldovei în faţa invaziei trupelor germane conduse de Feldmareşalul Mackensen, din a doua jumătate a anului 1917, (în condiţiile în care restul României fusese deja ocupate de germani în anul 1916).

antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-au adus porecla de Câinele roşu.

Între anii 1922 şi 1926, antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al „şcolii Superioare de Război” între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
ion” />

Puterea politică

Generalul antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol, Mihai a devenit noul rege. antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat toată puterea în stat, lăsându-i regelui un rol pur decorativ.

În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), antonescu a incheiat o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. In plus, Germania a fost singura putere care garanta teritoriile ramase in granitele Romaniei. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.

In momentul preluarii puterii politice, singura formatiune care s-a aratat dispusa sa participe la guvernare a fost Garda de Fier. Astfel ca la 14 sept 1940, Romania este declarată „stat national legionar”. antonescu spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. In cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). antonescu a zdrobit rapid rebeliunea gardistă, (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.
ion”>
antonescu şi Hitler

Trupele române s-au alăturat Wehrmachtului german în atacul împotriva Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 armata romana trece Prutul şi readuce în trupul ţării Basarabia.Este cucerit orasul Odessa. antonescu a ordonat executarea fără judecată a evreilor şi comuniştilor din oraş ca represiune la aruncarea în aer a clădirii în care se afla Staul Major românesc (Masacrul de la Odessa).

După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, antonescu a implicat Armata Română în războiul antisovietic dincolo de graniţele ţării, adânc în teritoriul URSS. Această hotărâre a dus la o mişcare de opoziţie printre politicienii si militarii români (inclusiv printre membrii Marelui Stat Major). În plus, ea a aruncat România în război împotriva tuturor Puterilor Aliate. După înfrângerea din bătălia de la Stalingrad, unde Armata Română a avut pierderi uriaşe, popularitatea lui antonescu a scăzut dramatic.

Zona dintre Nistru şi Nipru, numită Transnistria, a intrat sub administraţie românească (guvernator: Ghe. Alexianu). Hitler a oferit lui antonescu, în schimbul teritoriilor cedate către Bulgaria şi Ungaria, Maramureşul de Nord (Rutenia) şi Banatul Sârbesc. Mareşalul antonescu s-a opus ocupării acestor zone, dar a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie cea germană. „Vă cer să faceţi cunoscut Fuhrer-ului în cel mai scurt timp posibil avertismentul următor: dacă trupe ungureşti trebuie să pătrundă în Banatul iugoslav, eu nu voi ezita o singură secundă a pătrunde cu trupele, la rândul meu, şi a le combate!” (5 aprilie 1941). Hitler, care avea o stimă deosebită pentru Mareşal, a înţeles că ameninţarea era serioasă şi a dispus măsurile necesare.

În vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, antonescu a refuzat să-şi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, (s-a spus că datorită simţului onoarei, dar şi datorită lipsei de pricepere politică). De aceea, pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, l-a destituit pe antonescu şi l-a arestat.

Alte surse afirmă că arestarea mareşalului ion antonescu a fost facută la presiunile agenţilor sovietici Lucreţiu Pătrăşcanu, şi „inginerul Ceauşu“ (alias Emil Bodnăraş) tocmai datorită faptului că negocierile cu aliaţii erau în fază terminală iar mareşalul urma să se deplaseze a doua zi (24 august 1944) pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea acestui armistiţiu[necesită citare]. Or sovieticii nu-şi puteau permite aceasta deoarece ar fi pierdut influenţa asupra României dar şi asupra Bulgariei, şi poate chiar a Ungariei.

Rezultatul arestării pripite a mareşalului ion antonescu a fost căderea frontului din Moldova, ceea ce a dus la căderea în prizonierat a zeci de mii de soldaţi români şi a ocupării de către trupele sovietice a unei zone din Bucovina mai mare decât cea cedată în urma ultimatului din 1940 şi în plus a Ţinutului Herţa.
ion”>Procesul şi moartea

După ce a fost arestat, antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, tinut in arest timp de doi ani in URSS, a fost readus in tara doar pentru a fi judecat „exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa „Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.

Raportul oficial a consemnat că „ion antonescu a cerut să fie executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat, iar el a replicat: „Canaliile, canaliile!”

„[…] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că antonescu şi Vasiliu [1] erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea.”

„A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasilescu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.”
ion” />

antonescu şi fascismul

S-a spus adeseori că Mareşalul antonescu a fost un „dictator fascist”. Deşi asupra dictaturii sale nu există controverse, în ceea ce priveşte orientarea sa politică lucrurile pot fi discutabile. antonescu i-a spus lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”. Dacă ar fi fost „fascist”, foarte probabil să se fi manifestat obedient în faţa ordinelor lui Hitler. În realitate el a avut întotdeauna o ţinută demnă în discuţiile cu Fuhrerul. Însuşi dr. Goebbels recunoaşte în jurnalul său: „antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba” (19 februarie 1941).
ion” />
Antonescu şi Holocaustul

Rolul si responsabilitatea lui Antonescu în Holocaust sunt subiecte controversate.

Pe de o parte, în România nu a fost aplicată „soluţia finală” de exterminare a evreilor, evreii de pe teritoriul administrat de România nu au fost trimişi în lagăre de exterminare, si chiar evrei străini şi-au salvat viaţa trecând în România. Pe de altă parte, antisemitismul guvernării – prin exproprieri, deportări, si execuţii sumare în Basarabia, Transnistria, şi în teritoriile ocupate militar – nu poate fi negat.

S-a spus că antonescu nu era de acord cu doctrina rasistă a lui Hitler, („doctrina rasei superioare”), şi că antisemitismul lui ar fi fost alimentat de fapt de naţionalismul economic. Ţinând cont de documentele ce ne-au rămas de la el, este discutabil dacă antisemitismul lui era de natură economică sau de natură metafizică şi prin aceasta bazat pe argumente rasiale.
ion”>
ion antonescu şi Hermann Göring

Poziţia lui antonescu faţă de evrei pare să fie ambivalentă. Mama sa vitregă, Frida Cuperman, era evreică, la fel ca şi Raşela Mendel, despre care se spune ca i-ar fi fost logodnica pe vremea când era ataşat militar la Londra. În România de dinaintea primului război mondial, au fost numai acte sporadice de violenţă rasială. În perioada interbelică, a existat excepţia cutremurătoare a pogromului de la Iaşi, când peste 10.000 de evrei au fost ucişi în iulie 1941 de catre legionarii lui Horia Sima, aceasta chiar mai înainte ca Holocaustul lui Hitler să înceapă. Pană în 1942, antonescu a permis şi chiar a încurajat mişcarea sionistă, gândind că prin emigrarea evreilor în Palestina aflată sub mandat britanic s-ar putea rezolva „problema evreiască”. Această politică a fost oprită la insistenţele germane, si datorită refuzului britanic de a accepta imigrarea în Palestina a evreilor din România (de aceast refuz legându-se poate şi episodul încă neclar al scufundării vaporului Struma).

În acest timp, o mare parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina fuseseră anihilaţi. În 1941, după înaintarea armatei române dincolo de graniţa Nistrului, având ca pretext presupusele atacuri întreprinse de „grupuri de rezistenţă evreieşti”, antonescu a ordonat deportatrea în Transnistria a majoritatii evreilor basarabeni şi bucovineni, consideraţi cu toţii de către propaganda oficială „agenţi comunişti”. „Deportarea” era un eufemism, cei mai mulţi evrei fiind ucişi în aşa numitele „trenuri ale morţii”, în drumul către zona de „relocare” din răsărit. Puţinii supravieţuitori ai „trenurilor morţii” şi ai lagărelor din Transnistria s-au întors în România după război.

Alte crime au fost înfăptuite de plutoane ale morţii, (există documente care atestă ordinele explicite date de antonescu în această chestiune), victimele fiind populaţia evreiască surprinsă de înaintarea armatei române în Transnistria ocupată. Mai multe zeci de mii de evrei au fost ucişi la Odessa (Masacrul de la Odessa), Bogdanovca, Akmecetka în 1941 şi 1942. Executanţii ordinelor lui antonescu nu au lucrat cu precizia germanilor. Conform celor scrise de Raul Hilberg: „Au fost situaţii în care germanii au intervenit pentru a restrânge şi încetini avântul măsurilor româneşti. În acele timpuri, românii se mişcau prea rapid pentru birocraţia germană.” [2]

Aproximativ 25.000 de ţigani au fost de asemenea deportaţi în Transnistria, şi se estimează că jumătate din ei au murit.

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: