Arhiva | 2:08 pm

MINISTRUL APARARII NATIONALE CORNELIU DOBRITOI IL PUNE LA PUNCT PE „FAVORITUL”LUI BASESCU ,CONSILIERUL PREZIDENTIAL IULIAN FOTA!

26 nov.

Ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, a criticat luni Preşedinţia pentru modul în care a fost elaborată Strategia Naţională de Apărare şi pentru deciziile din Consiliul Suprem de Apărare a Ţării privind achiziţia de avioane multirol iar consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, Iulian Fota, l-a acuzat în replică de minciună pe oficialul guvernamental.

Schimbul de replici dintre cei doi demnitari a avut loc în Aula Academiei Române, la dezbaterea ‘Securitatea naţională în societatea bazată pe cunoaştere’, organizată de Academia Română, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi Ministerul Apărării Naţionale.

Ministrul Dobriţoiu a susţinut un discurs în care a criticat faptul că elitele ţării nu cunosc conceptul de interese naţionale.

‘După cum observaţi, în spaţiul public, peste 90% din elitele noastre folosesc sintagma ‘interesele naţionale’ la singular, ceea ce denotă o necunoaştere crasă a acestora ori necunoaşterea inclusiv a documentului şi a instrumentelor care proiectează, individualizează multitudinea intereselor naţionale ale unui stat’, a spus Dobriţoiu.

Consilierul prezidenţial Iulian Fota a intervenit, întrerupând discursul ministrului Apărării: ‘Domnule ministru, aţi citit Strategia Naţională de Apărare a Ţări? Suntem în Academia Română’.

Dobriţoiu a susţinut că strategiile de securitate sau apărare ale ţării nu au ţinut cont de termenul legal de elaborare.

‘Momentele în care strategiile noastre de securitate sau apărare sunt elaborate ignorând prevederile unor legi organice, şi anume obligaţia ca acest document să fie elaborat în primele şase luni ale unui mandat prezidenţial, gândiţi-vă că elaborarea strategiilor sectoriale se dezvoltă fără a avea un plan coerent de orientare’, a afirmat Dobriţoiu.

Fota a replicat că Strategia Naţională de Apărare a fost transmisă la Parlament în termen legal.

Ulterior, Dobriţoiu a recunoscut că proiectul Strategiei Naţionale de Apărare a fost transmis în termen legal Parlamentului, dar a reproşat faptul că documentul nu a fost susţinut de preşedintele Traian Băsescu.

Un alt reproş adus de Dobriţoiu Administraţiei Prezidenţiale s-a referit la faptul că strategia de achiziţie a avioanelor multirol nu ar fi ţinut cont de resursele existente.

‘Când s-a discutat achiziţia avionului multirol. La început a fost aprobată o decizie pentru cumpărarea unor avioane în serviciu, fapt pentru care s-au blocat toate demersurile în acest sens. Ulterior, s-a renunţat la decizie din cauza lipsei resurselor. Ulterior, s-a adoptat o decizie mai interesantă – să achiziţionăm avioane noi şi în număr mai mare’, a afirmat ministrul, adăugând că cele două decizii ale CSAT au fost anulate printr-o a treia.

În replică, Iulian Fota l-a acuzat de minciună pe ministru.

‘Asta este o minciună ce spuneţi dumneavoastră, nu vă supăraţi! (…) Nu putem accepta minciuni sub Aula Academiei. Nu accept minciuni despre siguranţa naţională’, a afirmat consilierul prezidenţial.

El i-a cerut ministrului Apărării să se rezume la a-l ‘lovi’ pe el sau pe preşedintele Traian Băsescu, dar să nu atace instituţia CSAT.

‘Este jenant felul în care dumneavoastră vorbiţi. Dumneavoastră politizaţi o discuţie’, i-a replicat ministrul Dobriţoiu.

Iulian Fota a declarat presei ulterior că Dobriţoiu ‘a spus foarte multe minciuni’.

‘E prea importantă problematica aceasta a securităţii naţionale ca să o abordăm într-o manieră ipocrită şi cu foarte multe minciuni. Ministrul, în această sală, a spus foarte multe minciuni şi nu ştiu de ce le foloseşte. Putem discuta, a avut întotdeauna din partea noastră foarte multă deschidere să discutăm chestiunile profesionale. De ce este nevoie să folosim minciuna şi un tip de ipocrizie pe care eu nu-l mai suport, nu-l mai accept? (…) Vorbesc de atacul la CSAT, despre lucruri false. În momentul acesta este prea multă minciună şi ipocrizie pe zona de securitate naţională’, a susţinut consilierul prezidenţial.

Reclame

RAZBOIUL NEVAZUT AL CONGRESULUI MONDIAL EVREIESC CONDUS DE RONALD LAUDER IMPOTRIVA ROMANIEI!

26 nov.

după Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

1.LEGILE SOCIALE ALE LUI MOISE;
2.APOSTOLI AI SIONISMULUI;
3.LUPTA EVREILOR PENTRU REÂNTOARCERE in ERETZ ISRAEL;
4.O ALIANTĂ SEMITICĂ RATATĂ – HARTA SAN REMO 1920;
5.ORGANIZAŢII DE AUTO APĂRARE ÎN YISHUV (Comunitatile Evreieşti din Palestina);
6.EVREI, CREŞTINI SI MUSULMANI LA IERUSALIM – Breviar de Fapte Istorice
7.DOI CAVALERI AI APOCALIPSEI SECOLULUI XX: NICOLAE BĂLAN şi ALEXANDRU SHAFRAN;
8.PAPA IOAN XXIII -‘Papa Buono’ – FIŞĂ DOCUMENTARĂ.
Dincolo de dorinţa de a documenta un fapt care m-a preocupat mult timp, după primele lecturi privind ‘SIONISMUL’ a fost de a mă documenta asupra unui rezultat ne mai întâlnit în epoca modernă : ca, în 100 de ani, un popor prin voinţa lui şi a liderilor săi, să se întoarcă la matca sa după 2000 de ani.
Am căutat să îmi lămuresc mecanismul. Din ce am documentat rezultă extraordinarul efort de corelare pe trei planuri:
1. Organizaţional – cu toate diferendele şi orgoliile specifice fiinţei umane, Rabini, Bancheri, Lideri politici cu diverse orientări (de la tradiţionalişti la socialişti şi comunişti) şi Oameni de cultură converg eforturile de acţiune la înfiinţarea Congresului Mondial Evreiesc .
2. Educaţional – Acţiunea sistematică de a crea o unitate educaţională, o limbă unică, un sistem de instruire având ca plecare instruirea religioasă (de la vârsta de 3 ani) până la cea sportivă şi de pregătire militară, care să unească viitorii evrei maturi în jurul unei educaţii religioase, culturale şi cetăţeneşti comune, în oricare locaţie pe glob ar fi comunitatea.
Ar fi de adăugat intercomunicarea între comunităţi (bazată pe milenara experienţă a responselor rabinilor la întrebările evreilor aflaţi în locaţii îndepărtate).
3. Logistic – Crearea unui Sistem de Fonduri Financiare, funcţional, capabil să susţină atât Reîntoarcerea în Eretz Israel cât şi susţinerea reciprocă între Comunităţi Evreieşti pe întreg mapamondul.
Substratul axiologic poate fi exprimat simplu:
Credinţă, Disciplină, Corectitudine, Tenacitate….
Respectarea procedurilor o dată stabilite,
Creativitate în condiţii de incertitudine şi risc.
Atunci mi-a fost clar de ce au fost pogromuri şi holocausturi ; celelalte popoare nu le aveau. Le-a fost mai uşor să îi omoare şi să le ia bunurile decât să construiască în timp, împreună cu ei, o societate umană în spiritul poruncilor Dumnezeului Unic.
Deci, am pornit a descrie aceste lucruri în Eseul Documentar, în speranţa că va ajunge la lectura unor adevăraţi români : tineri sau în puterea financiară vremelnică, preoţi sau politicieni ; oameni de bine sau oameni de cultură…
Şi, dacă nu ştim cum să procedăm, de ce nu, a-i întreba pe Evrei: ‘Cum a-ţi făcut Fraţilor! Arătaţi-ne şi nouă !’. Nu este o utopie : suficient ar fi ca un primar de pe la noi să ia legătura direct, pe NET, cu un primar dintr-un Kibutz sau Moşav din Israel. Să solicite sprijin logistic în organizarea Comunei sale, în realizarea de proiecte de valorificare a resurselor locale şi a modului de atragere a resurselor financiare. Sunt convins că, ineditul apel va avea răspuns în condiţiile în care va exista o adevărată credinţă în Dumnezeul Unic, în Binele Comun.
Scopul era a sugera că şi noi ne putem organiza astfel ; de a avea o voinţă şi acţiune colectivă pentru poporul Român , nu numai pentru fiecare din noi.
Apoi mi-am dat seama că sunt prea orgolios… Dar o dată lucrul făcut i-am dat drumul.

Masoneria, evreii şi “Lojile NATO”. Într-un capitol anterior am arătat acţiunile sionismului mondial, menite a-şi subordona şi controla masoneria. Acesta fapt a ajuns să fie recunoscut făţiş chiar de către masoni. Ritul masonic “scoţian”, rit practicat şi de către sioniştii de la B’nai B’rith, şi de către majoritatea lojilor masonice româneşti de astăzi, nici nu respectă numărarea anilor de la Iisus Hristos, ci a adoptat calendarul ebraic, anul nou îl celebrează la 17 septembrie, iar lunile anului poartă nume evreieşti. În prezent lojile masonice din România numără circa 2.500 membri. Dintre cei mai cunoscuţi politicieni “fraţi” masoni români pot fi enumeraţi Victor Babiuc, Viorel Cataramă, Adrian Năstase, Radu Vasile, Petre Roman, Nicolae Alexandru, Dan Ioan Popescu, Corneliu Ruse ş.a., apartenenţa celor mai mulţi rămânând secretă.

Cei mai reputaţi istorici ai activităţii masoneriei în România, Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, consideră că anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre masoneria româna şi regimul comunist, cea mai agreată de masoni fiind conducătoarea comunistă evreică Ana Paucker. Un număr masiv de comunişti sunt iniţiaţi atunci în masonerie, iar masoni de mare prestanţă (Mihail Sadoveanu, Horia Hulubei, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Victor Eftimiu şi alţii) colaborează activ cu noul regim politic.

Istoricii masoni susţin astăzi ideea că odată cu instalarea regimului comunist în România, în anul 1948, activitatea masonică a fost obstrucţionată, astfel încât, în luna iunie, din proprie iniţiativă, masoneria intră în adormire, încetându-şi activitatea Supremul Consiliu de 33 din România, Marea Lojă Naţională şi Ordinul Masonic Român. Masoneria română şi-a continuat apoi activitatea în occident chiar din 1948. O reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române a funcţionat la Paris sub obedienţa Marii Loji din Franţa, sub forma a două ateliere: România Unită (condusă de evreul Jean Pangal, care nu recunoştea autoritatea lui Mihail Sadoveanu) şi La Chaine d’Union (creată de Vintilă Petală). La rândul lor s-au reorganizat în exil Supremul Consiliu de 33 din România şi Ordinul Masonic Român (a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira), împreună cu câteva loji româneşti.

În realitate, aşa cum arată cei doi autori mai sus citaţi: “în iunie 1948 fraţii masoni sunt întrebaţi când iau concediu ca să poată participa la munca patriotică de reconstrucţie a ţării. Perspectiva i-a speriat şi o parte din ei pleacă in străinătate, cu documente şi arhive… Nici o măsură punitivă nu a fost luată de autorităţi contra francmasonilor”.

În perioada 1948-1989, se crede ca a existat un moment când masoneria a fost iarăşi la loc de cinste în România. Istoricii susţin că Nicolae Ceauşescu a încurajat masoneria până în 1971 şi a tolerat-o până în 1980. Termenul de “epocă de aur” a fost pentru prima dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, D.G. Şerbănescu, în volumul III din Histoire de la Franc-Maçonnerie Universelle, încă din 1966.

D.G. Şerbănescu, care l-ar fi sedus pe Nicolae Ceauşescu la cauza masonică, era membru al unei loji româneşti “din emigraţia” de la Paris după 1948, alături de Ion Adlerberg şi alţi româno-evrei conduşi de Marcel Shapira. Aceeaşi autori repetă informaţia lansată de francezul Pierre Cârpit conform cărei Nicolae Ceauşescu ar fi fost membru al lojei masonice “ultrasecretă” Propaganda Due (celebra P2, ce a făcut obiectul anchetei procuraturii italiene). Afirmaţia s-a bazat pe declaraţiile şi însemnările lui Licio Gelli, venerabilul lojii P2, dar a fost ulterior dezminţită de alte loji (!) masonice, precum Marele Orient al Franţei. “Căderea” lojii P2 s-a datorat afilierii cu mafia italiană şi implicării în deturnări de fonduri soldate cu falimentul uneia dintre cele mai mari bănci italiene, dar nu numai. O anchetă a revistei italiene L’Europeo (continuată de anchetele de presă din România) relata că P2 a fost implicată prin anii 70 într-o tentativă de lovitură de stat în Italia, împreună cu membri ai serviciilor secrete italiene. “Condusă de Lucio Gelli, loja a făcut prozeliţi şi în România. Atunci când serviciile secrete italiene au oferit Securităţii, pentru 160.000 de dolari, dosarele a 16 importanţi membrii de partid care aparţineau P2, Elena Ceauşescu s-a opus. Motivul: Elena şi Nicolae Ceauşescu erau membri ai P2.”

Dincolo de mărturia lui Lucio Gelli, nimic nu mai poate demonstra astăzi faptul că Nicolae Ceauşescu a fost sau nu membru al lojei masonice P2 (Propaganda Due), dar putem considera ca fiind un document probatoriu lucrarea de “istorie” elaborată de lojile din Paris în 1966, loji conduse de Marcel Shapira, lucrare care a declanşat practic ideologia dictaturii ceauşiste, a cultului personalităţii, demarând prin conceptul mason al “epocii de aur”. Ceauşescu avea ulterior să introducă felurite obiecte rituale în cadrul organizării statale a României, aşa cum a fost sceptrul, posibilă inspiraţie masonică. Faptul că în 1966 a existat sprijinul masonic extern pentru Nicolae Ceauşescu, prelungit până în 1971, face să fie mai mult decât probabil ca Ceauşescu să fie avut şi contacte personale cu Marcel Shapira, liderul masoneriei române din “exil”. Având în vedere valoarea de ipoteză a teoriei lansate de un autor bizar (Marcel Fandarat, Francmasoneria şi clasa politică), care ba laudă, ba condamnă masoneria, suntem nevoiţi să o prezentăm: “Când şi cum a fost exclus Ceauşescu din această loja (P2), nu se poate şti, cert este că el a fost împuşcat în ziua de Crăciun, moartea sa fiind de fapt una simbolică… în timpul pseudo-procesului de la Târgovişte, înainte cu câteva momente de a fi executat, Ceauşescu s-a adresat Elenei Ceauşescu astfel: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?» În ultimele clipe ale vieţii, Ceauşescu realizase că masoneria îi hotărâse soarta: execuţia capitală, numele de cod al masoneriei fiind Marcel, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu Marcel Shapira, cel care, la Paris, a fost şeful masoneriei române în exil. Această referire a lui Ceauşescu, prin acest nume de cod, se poate regăsi pe caseta video a asasinării lui la Târgovişte, hotărâtă de acel Tribunal Masonic în data de 25.12.1989.” Acelaşi autor consideră ca pe o dovadă certă a complotului masonic în asasinarea cuplului Ceauşescu, prezenţa “revoluţionarului” Gelu Voican-Voiculescu ca reprezentant al noii puteri şi membru al tribunalului ad-hoc care i-a judecat şi ucis pe cei doi, devenit mai apoi vice prim-ministru al României (adjunct al prim-ministrului evreu Petre Roman). Voican-Voiculescu fiind la acea dată mason iniţiat în gradul 33 al ritului scoţian antic şi acceptat. Acelaşi Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat personal şi de ritualul înhumării şi înmormântării celor doi “dictatori”. Presa a semnalat şi după aceste evenimente că Voican-Voiculescu a continuat să îşi desăvârşească cariera masonică. Astfel, Petre Roman a trimis o scrisoare de recomandare la Cairo, prin care îl autoriza pe ambasadorul României Ion Angelescu să-l asiste pe Gelu Voican-Voiculescu la ceremonia afilierii în loja ritului Memphis-Mishraim din Egipt.

În primăvara anului 1990, în presa românească au fost publicate mai multe articole ale “Grupului de la Paris”, reprezentând 19 masoni din afara obedienţei Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român condus de evreul Shapira, iar în toamnă a fost înfiinţată la Bucureşti loja Concordia, sub obedienţa Marelui Orient al Italiei.

Prima acţiune importantă a avut loc în octombrie 1990, când, prin hotărârea adunării generale a lojilor masonice române “în exil” şi a lojilor de grade superioare (dependente de Supremul Consiliu de 33 al Ordinului Masonic Român) se constituie la Paris Marea Loja Naţională Română, compusă din trei loji de bază: Steaua Dunării, România Unită (România Liberă) şi Solidaritatea (Pax in Deo), mare maestru fiind ales Alexandru Paleologu. În mai 1991 Marele Oriental Franţei a înfiinţat la Bucureşti loja Humanitas.

Soarta masonică (şi nu numai) a României avea să se decidă însă de către evreul Marcel Shapira în perioada 16-21 mai 1992 la Istanbul (Turcia), cu ocazia Conferinţei Internaţionale a Marilor Comandori ai Supremelor Consilii de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din Europa, S.U.A. (ambele jurisdicţii: Nord-Washington şi Sud-Boston), Canada, Australia şi Israel. Numit şi “american” (sau “masonerie neagră”), Ritul Scoţian Antic şi Accepta este considerat cel mai puternic pe plan mondial, fiind adoptat, aşa cum am arătat mai sus, şi de puternicul ordin evreiesc sionist B’nai B’rith. Membrii “delegaţiei române” la Istanbul, adică Marcel Shapira şi Al. Chiriceanu au prezentat situaţia din România şi “nevoile ţării după 45 de ani de devastare comunistă”. Cu acest prilej a avut loc importanta întâlnire privată dintre Marcel Shapira şi Marele Comandor al Jurisdicţiei Sud din S.U.A. (Washington), C. Fred Kleinkneght şi ceilalţi mari comandori masoni americani. Este de înţeles că ce avea să se întâmple la Bucureşti cu începere din luna ianuarie a anului următor, sub prezidiul aceluiaşi mare comandor american Kleinkneght, a fost aranjat chiar atunci de către masonul Marcel Shapira. (Ca şi Marcel Shapira, procurorul general al Israelului, şi mai apoi ministru al Justiţiei, Joseph Shapira, celebru pentru deplasarea forţată a palestinienilor şi răpirea teritoriilor acestora, este evreu originar din România.)

Consecinţa aranjamentelor de la Istanbul a fost că cele mai active loji străine în iniţierea noii vieţi masonice din România au fost cele din S.U.A., Franţa şi Italia, care, cu sprijinul B’nai B’rith, în 1993 au organizat mai multe evenimente importante:

La Cercul Militar din Bucureşti, la 24 ianuarie 1993, a avut loc fastuoasa ceremonie de “reaprindere a luminilor” şi instalare în România a Marii Loji Naţionale din România. Cu ocazia redeşteptării Marii Loji Naţionale din România, în prezenţa multor masoni străini, printre care şi înalte oficialităţi occidentale, s-a stabilit ca destin al României angajarea pe drumul intrării în Alianţa militară atlantică, NATO. Aceasta a fost de fapt chiar semnificaţia desfăşurării ceremonialului, îndeplinit de americanul C. Fred Kleinkneght, la Cercul Militar din Bucureşti în cadrul Casei Centrale a Armatei, redenumită astăzi “Casa NATO”. Din partea masoneriei italiene a participat şi marele maestru Giuliano di Bernardo, dar şi adjunctul lui Kleinkneght, evreul american Arnold Hermann. Printre participanţii români s-a remarcat prezenţa lui Dan Amedeo Lăzărescu şi Nicu Filip, acesta devenind mare maestru, iar Costel Iancu mare maestru adjunct.

În aprilie al aceluiaşi an, 1993, aflăm despre activitatea Ordinului Masonic Român care îl avea în funcţia de mare comandor al Supremului Consiliu al Ordinului pe evreul Marcel Shapira, “aflat în exil la Paris de 45 de ani”. Marcel Shapira declara presei româneşti că “începerea activităţii, respectiv deschiderea unui sediu la Bucureşti va fi făcuta în toamna”, şi că primul mare comandor, cu caracter provizoriu, va fi domnul Dan Amedeo Lăzărescu. Înregistrarea efectivă a personalităţii juridice a Marii Loji Naţionale s-a efectuat de către Judecătoria Sectorului 3 (la 17 septembrie 1993, dosar 57/PJ/1993), la dosar aflându-se şi “avizul favorabil” (?!) al Ministerului de Externe român. Tot din presa scrisă s-a aflat că “una din Lojile Bazelor NATO şi Supremul Consiliu Mama al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., în 7 mai 1993 şi-au trimis mai mulţi reprezentanţi în România, la Bucureşti, printre care şi pe Fred Klienknecht, Suveranul Mare Comandor al Lumii, deplasându-se în vizită la Bucureşti, unde la Casa Armatei (azi Casa NATO), în ziua următoare, s-au făcut iniţieri şi ridicări în grad.”

“Senatorul mare maestru [mason] Nicolae Alexandru – scria acum câţiva ani tot cotidianul Evenimentul Zilei – va cere sprijinul masonilor din Congresul S.U.A. pentru integrarea României în NATO. Preşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, senatorul Nicolae Alexandru, mare maestru mason, ne-a declarat că în perioada următoare va întreprinde o vizita în S.U.A. pentru a solicita masonilor din Congresul american sprijin pentru integrarea României în NATO. După cum a precizat marele maestru, ponderea acestora în politica americană este extrem de însemnată, mai ales că: «toţi preşedinţii americani, cu excepţia lui John K. Kennedy, care a fost ucis, au fost masoni».“

Parcă în opoziţie cu preşedintele mason al Comisiei, vicepreşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, la acea data Radu Timofte, a declarat la rândul său presei că “tendinţa masoneriei, din ce în ce mai vizibilă, de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România”.

Ulterior, la 17 iunie 1993, în prezenţa cancelarului supremului consiliu al Ordinului Masonic Român (Mihai Musceleanu), supremul consiliu l-a înlocuit pe Amedeo Lăzărescu, iar anul 1997 îl găseşte pe funcţia de suprem comandor al Marii Loji Naţionale pe Constantin (Costel) Iancu.

Planul de dezmembrare a României, ce urma mai apoi să fie încredinţat spre aplicare masoneriei din România, a fost dezvăluit într-un articol din Los Angeles Times încă de la 25 august 1992, articol semnat de William B. Wood, geograf şef al Departamentului de Stat al S.U.A., care propunea o hartă mondială cu jumătatea de nord a Transilvaniei şi cu Bucovina ca făcând parte din Ungaria, iar nordul Moldovei ca fiind parte din Ucraina. Los Angeles Times este unul dintre cele patru ziare mari ale “Stabilimentului” oligarhiei mondiale (C.F.R., Comitetul celor 300, Bilderberg), strict controlate şi cenzurate ca să publice numai linia politică a Noii Ordini Mondiale.

“Dorinţa de anihilare a României pe care o nutresc promotorii Noii Ordini Mondiale este spontană şi nu este răspunsul la nici un fapt sau gest comis de poporul român, ori de către conducătorii acestuia – scrie Traian Golea în Regizarea unei noi condamnări a poporului român, comentând articolul din Los Angeles Times. În primul rând România, care nu avea datorii externe în 1989, s-a îndatorat la Fondul Monetar Internaţional cu câte un miliard de dolari în fiecare an din 1989 încoace, fără ca nivelul de trai sau dezastrul industrial, agrar şi economic să-i fie ameliorate.”

Acţiunea ofensivă prin masoneria română, dirijată de interesele oculte din afara ţării, iese la iveală de abia în 1997. Iată cum prezenta această situaţie ziarul Evenimentul Zilei din 4.02.1997, arătând că venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu este supus de peste 7 ani şicanelor permanente din partea unor persoane dubioase, ce au sprijin financiar puternic din afara graniţelor României:

“Andre Szakvary doreşte să fie liderul masoneriei româneşti. Sâmbătă, l februarie 1997, la CIuj-Napoca a avut loc o reuniune a separatiştilor din Marea Loja Naţională a României. Liderii acestei mişcări separatiste sunt [evreul] Ernst Schlesinger şi [maghiarul] Andre Szakvary, acesta din urma erijându-se în reprezentant al masoneriei româneşti, deşi nu cunoaşte deloc limba română. Szakvary a dat citire unui anunţ în care se afirma că el este liderul Marii Loji Naţionale a României începând cu 1 februarie 1997, cu sprijinul Supremului Consiliu al Marelui Orient al franţei. Această decizie urmează să fie supusă deciziei Conventului (un fel de conferinţă naţională a masoneriei) la reuniunea de la mijlocul lunii februarie. Lui Dan Amedeo Lăzărescu i s-a reproşat faptul că nu a reuşit, în calitatea sa de lider al masoneriei româneşti, să facă o unificare benefică a tuturor cercurilor masonice din România.”

Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că principalul obiectiv al mişcării separatiste este crearea unui aşa-numit District Transilvania în cadrul Marii Loji Româneşti. O parte din lojile din Transilvania ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au complotat împotriva caracterului naţional al masoneriei româneşti. Sub bagheta celor doi, Schlesinger şi Szakvary, forţe interesate susţinute financiar foarte puternic din exterior, doresc iniţierea unui proces de secesiune a Transilvaniei de România. Aceasta acţiune se vrea o influenţă asupra legăturilor tradiţionale ale masoneriei: adică cercurile financiare, factorii de decizie politică şi, nu în ultimul rând, serviciile secrete, pentru ca acestea să creeze premisele unei rupturi teritoriale a României.

Dan Amedeo Lăzărescu a declarat:

“Ceea ce se întâmplă de câtva timp în mişcarea masonică românească şi s-a întâmplat şi sâmbătă la Cluj-Napoca este o imensă porcărie. Câţiva parveniţi cu pretenţii de reprezentanţi ai masoneriei creează un periculos curent cu caracter antinaţional, doresc să compromită România cu orice preţ, au legături evident anticonstituţionale în exterior şi aruncă cu noroi într-o instituţie cu un rol deosebit de important în crearea Noii Românii.”

Mai mult, Dan Amedeo Lăzărescu a mai afirmat că liderul ofensivei asupra integrităţii naţionale a României, Marele Orient Francez (din care a făcut parte şi preşedintele Franţei, Françoise Mitterand), este creat de evreime şi că, după căderea lui Napoleon al III-lea, aceştia au înlăturat din ritualul masonic toate simbolurile creştine, fiind totodată şi membri ai Partidului Republican Francez şi ai Partidului Radical-Socialist. Pe cu totul altă poziţie s-a situat Marea Loja Naţională din Franţă, favorabilă masonilor români.

1999 este anul declanşării războiului în cadrul masoneriei române. Anul debutează cu vizita în aprilie a “seniorului” Alfred Koska, mare maestru al Uniunii Marilor Loji din Germania, pentru a recunoaşte oficial Marea Loja Naţională Română şi a semna o declaraţie comună, “România fiind prima ţară din cele rămase în afara Uniunii Europene şi NATO care a intrat, astfel, în marea familie europeană” s-a spus la conferinţa de presă masonică organizată cu acest prilej la Hotelul Hilton din Bucureşti. Masonii români au mulţumit public “fraţilor” germani deoarece şi-au amintit că “România există în sud-estul Europei” şi s-a concluzionat că rezultatul acestei noi “înfrăţiri” va fi “rapida integrare a României în structurile europene şi în NATO”.

Scandalul efectiv a fost declanşat de conferinţa de presă organizată în octombrie 1999, de către acelaşi Andre Szakvary, auto-prezentat ca Mare Comandor pentru România al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, care, invocând şi rezoluţia Conventului de la Viena din 1997, nega astfel autoritatea lui Costel Iancu ca Suprem Comandor al Marii Loji Naţionale din România, Szakvary fiind susţinut făţiş în demersul său de lojile masonice franceze şi ungureşti. Motivul public al convocării conferinţei de presă l-a reprezentat “aniversarea a 120 de ani de la fondarea Supremului Consiliu pentru România”, ceea ce era un evident pretext, deoarece în 1879 s-a constituit un auto-intitulat “Comitet Central Masonic” (şi nu un real Suprem Consiliu Masonic), care mai era şi preponderent evreiesc sau cosmopolit: dr. Fialla, dr. Carol Davila, G. Lahovari, Edgar de Herz, dr. Steiner, dr. Blumenfeld, E. Grunwald, C. Bucşean şi alţii.

Intervenţia în Parlamentul României a omului politic mason Dan Amedeo Lăzărescu a adus în vizorul autorităţilor române adevăratele scopuri ale celor interesaţi de a plasa un ungur în fruntea masoneriei româneşti: dezmembrarea teritorială a ţării. De aceea, supremul comandor al Marii Loje Naţionale, Costel Iancu, a fost audiat de Comisiile de Apărare ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, precum şi de Comisia parlamentară de control asupra S.I.E., unde el a confirmat intenţia unor structuri masonice străine privind federalizarea României. Concret, Costel Iancu a arătat că, la Bruxelles, reprezentanţii masoneriei europene i-au spus clar că trebuie să se producă o împărţire a României în regiuni autonome, iar Transilvania trebuie să intre sub tutela masoneriei franceze. Evident, Costel Iancu nu şi-a arătat acordul şi, de aici, dorinţa masoneriei franceze de înlocuire a sa din fruntea masoneriei române cu belgianul de origine maghiară A. Szakvary. Ne întrebăm dacă această “schismă” a fost momentul în care evreul Marcel Shapira a scăpat din mână masoneria din România, sau s-a acordat prioritate intereselor lojilor “americane” din Ritul scoţian vechi şi acceptat (care are în spate Lojile NATO şi B’nai B’rith), dar se pare că Tribunalul Masonic (nu cel instituţionalizat în România în 1996, ci cel al “Conventului de la Viena”) a decis înlăturarea lui Costel Iancu pentru vina de a fi dezvăluit organelor statului român discuţiile masonilor purtate la Bruxelles, iar “fratele” Micu Filip, primul mare maestru român după 1989, îl instalează la 13 martie 2002 în demnitatea de mare maestru al Marii Loji Naţionale din România pe maiorul Viorel Danacu, din cadrul Ministerului de Interne (absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti şi al Colegiului de Apărare Naţională, seria a III-a). Este extrem de curioasă “instalarea” maiorului V. Danacu ca mare maestru mason, căci conform propriei declaraţii (în ziarul Oglinda-OTV din 20.12.2002) prima iniţiere în masonerie, deşi fusese studiat timp de câţiva ani, a avut loc cu numai o lună înainte de preluarea funcţiei supreme: “Prima întâlnire a fost în martie la recomandarea cuiva”. Este de aceea posibil ca dl. maior Danacu să fie o simplă marionetă în mâna “greilor”, a “venerabililor”, care rămân astfel în umbră.

Reinstalarea B’nai B’rith în România. Unul dintre cei mai cunoscuţi agenţi din România ai lojei evreieşti mondiale B’nai B’rith, a fost până recent ex-ambasadorul S.U.A., Alfred Moses.

Dacă ne amintim, postul oficial de televiziune român, TVR 1, îl prezenta în 1996 pe preşedintele României, Ion Iliescu, aflat în deplasare în S.U.A., însoţit de ambasadorul evreu al Americii în România, Alfred Moses, vizitând “organizaţia pentru drepturile omului B’nai B’rith” şi Muzeul Holocaustului (înfiinţat tot de B’nai B’rith). Nimic despre caracterul secret al organizaţiei în ştirea televiziunii române. În schimb, din chiar sediul B’nai B’rith, Ion Iliescu a adoptat public o atitudine ostilă şi vehementă la adresa preşedintelui partidului România Mare, ceea ce a condus în acelaşi an la ieşirea de la guvernare a celor trei secretari de stat ai partidului naţionalist.

Aceeaşi situaţie s-a repetat în 2001, cu ocazia vizitei oficiale în S.U.A. a premierului român Adrian Năstase, vizită organizată de evreul Mark Meyer (consilier totodată al preşedintelui Iliescu şi preşedinte al firmei Herzfeld & Rubin). Momit cu cacealmaua mondială numită Muzeul Holocaustului, primul-ministru Adrian Năstase s-a jurat în faţa liderilor B’nai B’rith că, întors în România, va dărâma statuile mareşalului Mihai Antonescu şi că va distruge naţionalismul român. Lucrurile s-au întâmplat întocmai, deşi pare incredibil. Până în prezent a învins doar statuile şi ne-a impus recunoaşterea Holocaustului (distrugerea totală a evreilor în timpul celui de al doilea război mondial), orice român riscând 5 ani de închisoare dacă nu recunoaşte că neamul său e ucigaş de evrei, ignorându-se faptul că numărul evreilor ucişi de câţiva fanatici simişti şi de către ocupanţii germani a fost de câteva zeci de ori mai mic decât al evreilor refugiaţi în România (protejaţi pe cât posibil de populaţie şi autorităţi) pentru a pleca apoi în Israel. Iată textul legii: “Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.” (Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/ 28.03.2002 semnată de primul-ministru Adrian Năstase). Caracterul de urgenţă al acestei ordonanţe ar fi legat de promisiunea unui rapid sprijin al B’nai B’rith şi al Comitetului Evreiesc American pentru invitarea României, în noiembrie 2002, la aderarea în Alianţă militară NATO. Preţul: participarea românilor la războaie ce nu îi privesc, despăgubiri băneşti de ordinul a miliarde de dolari din partea României către Israel, după recunoaşterea culpabilităţii şi responsabilităţii românilor faţă de moartea a sute de mii de evrei (la cât de ieftin acaparează evreii economia românească, o vor lua pe gratis, de fapt, şi vor mai fi şi răsplătiţi).

Rezidenţa B’nai B’rith a funcţionat neîncetat şi oficial în România până în anul 1948, când aceasta, din respect pentru evreii din fruntea regimul comunist, au considerat necesar să îşi oculteze total activitatea. Practic, toate lojile masonice din România au intrat în “adormire”, mai puţin B’nai B’rith care a activat sub totala acoperire a Federaţiei Comunităţii Evreieşti. Nenumăraţi agenţi de la centru ai B’nai B’rith au vizitat România în perioada 1848-1990 sub acoperirea unor organizaţii evreieşti. Mulţi dintre aceştia au avut chiar contacte cu oficialităţile române.

În primele zile ale anului 1990, la Bucureşti a luat naştere o mişcare neoficială (secretă) ce reunea cercetători în ştiinţele politice şi istorice, studenţi şi tineri “revoluţionari”, organizaţie al cărui nume nu-l putem numi, şi nici numele membrilor săi, deoarece nu vrem să le afectăm siguranţa personală. Scopul principal al acestei mişcări de rezistenţă era îngreunarea acţiunii B’nai B’rith de a menţine conducerea ţării pe care o instalase prin “revoluţia” din decembrie 1989. Grupul şi-a încetat rapid activitatea organizată datorită eşecurilor manifestaţiilor de tineret din ianuarie-februarie 1990 din Piaţa Victoriei îndreptate împotriva “confiscării revoluţiei” de către “foştii comunişti” (a se citi de către Oculta Sionistă-Mondială prin evreii Petre Roman, Voican-Voiculescu, Silviu Brucan şi acoliţii lor), ca şi datorită dispariţiei liderului grupului. Vom relata pe scurt cele cinci teze ale grupului, care beneficia de informaţii secrete:

– “Revoluţia” din România a fost planificată ca lovitură de stat de la Moscova, printr-un pact realizat de Gorbaciov cu forţele occidentale, concretizarea fiind pusă la punct în cadrul întâlnirilor cu reprezentanţii americani ai B’nai B’rith la începutul anului 1989; România fusese penetrată în acest scop, în decembrie 1989, cu zeci de maşini Lada (de producţie sovietică) ticsite cu “turişti ruşi”, în realitate agenţi secreţi ai K.G.B.

– Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu (mason iniţiat în Ritul Scoţian, grad 33), Victor-Athanasie Stănculescu şi Silviu Brucan făceau parte din planul B’nai B’rith şi al Grupului Bilderberg, de preluare a puterii de stat, ca: preşedinte al ţării, prim ministru, vice-preşedinte ş.a.m.d. Rolul lui Iliescu era acela de a atrage lângă sine cât mai mulţi nomenclaturişti din puterea comunistă, care să asigure succesul acţiunii, şi de a-l promova pe necunoscutul evreu Petre Roman la conducerea supremă executivă a ţării. În acest scop, rolul lui Iliescu a fost pregătit mediatic cu zece ani mai devreme de către evreii din Statele Unite, care au făcut să se publice într-o revistă de limba română din S.U.A. “prevestirea magică” sau “premoniţia” că Ion Iliescu va fi preşedintele României;

– Ura evreilor asupra României provine în primul rând de la faptul că Ceauşescu a scos ţara din datorii, România devenind astfel independentă faţă de organismele internaţionale şi băncile controlate de evrei. Rolul evreului Petre Roman era acela de a arunca ţara într-o cursă fără precedent a îndatorării României;

– Va urma distrugerea sistemului bancar românesc (mai ales băncile prin care s-au achitat datoriile României) şi aservirea economică a României intereselor B’nai B’rith.

– Odată introdusă “democraţia”, în câţiva ani România va efectua masive “retrocedări” (clădiri, terenuri etc.) sau “despăgubiri băneşti” către evreii din toată lumea.

Deşi B’nai B’rith-ul a fost nevoit în 1953, în cadrul unei reuniuni din S.U.A. a American Jewish Committee, să se delimiteze de comunismul din Uniunea Sovietică, datorită atmosferei generale de atunci din Statele Unite (perioadă în care s-a fost dovedit că mai mulţi evrei americani spionaseră S.U.A. în favoarea sovieticilor/ruşilor), într-un raport “confidenţial” acelaşi American Jewish Committee arăta că evreii americani nu pot nutri resentimente la adresa comunismului, deoarece acesta se pronunţă deschis împotriva antisemitismului.

Mai mult, după o perioadă în care relaţiile Sionismului cu Uniunea Sovietică păreau neinstituţionalizate, între 12-19 decembrie 1988 reprezentanţii B’nai B’rith, conduşi de Seymour D. Reich (preşedinte general al ordinului, ce fusese recent ales şi în fruntea Conferinţei Preşedinţilor Marilor Organizaţii ale Evreilor Americani), au avut convorbiri secrete la Moscova cu autorităţile sovietice. Pentru public aceste convorbiri s-au axat pe probleme de afaceri externe, cultură şi culte, încheindu-se anumite acorduri, ceea ce a făcut ca în exact acelaşi moment Departamentul de Stat al S.U.A. să declare că “este de acord” să se desfăsoare la Moscova Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului. În acelaşi moment, România era acuzată cu rea voinţă că nu respectă drepturile omului în privinţa drepturilor acordate minorităţii maghiare.

S-a aflat ulterior că în tot cursul anului 1989 B’nai B’rith-ul a avut o activitate deosebit de febrilă la Moscova, prin filiera creată acolo, inaugurând o politică “amicală” cu Gorbaciov şi cu oamenii din jurul său. Cotidianul L’Humanite din 20 ianuarie 1989 dădea ştirea întâlnirii la Moscova dintre delegaţia Comisiei Trilaterale (braţul mai lung al Grupului Bilderberg), condusă de evreii Rockefeller şi Kissinger, şi autorităţile sovietice, reprezentate la vârf de Gorbaciov şi Primakov (Primakov s-a remarcat ca un susţinător al emigraţiei evreieşti).

Publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, respectiv periodicul Realitatea Evreiască, în numărul său din martie 1998, anunţa că Forumului B’nai B’rith din România condus de evreul vienez Siegfried Schieber, şi “reînfiinţat după 50 de ani de la interzicerea sa, în totalitarism”, i se completează numele cu cel al fostului rabin-şef al României, Moses Rosen, în fapt o recunoaştere a meritelor rabinului de a fi asigurat timp de 50 de ani funcţionarea B’nai B’rith în clandestinitate.

În acelaşi an, 1998, prin intermediul lui Alfred Moses, Tommy Baer Percy, şeful suprem al B’nai B’rith, intră pe rând la autorităţile române pentru a le impune condiţii şi afaceri (Bell Helicopters, Hotelul Bucureşti etc.) Familia evreilor americani Baer este descendentă directă a familiei bancherilor evrei Rothschild; a se vedea rarisima lucrare a lui W. Brewitz, Familia Rothschild, publicată în germană la Berlin în 1939 şi în româneşte în 1941, în timpul regimului mareşalului Antonescu. Iată una din ştirile cotidiene ale vremii:

“Premierul Radu Vasile a primit, luni seara [19.03.1998], la Palatul Victoria, delegaţia organizaţiei B’nai B’rith, condusă de preşedintele internaţional al organizaţiei, Tommy Baer Percy. Pe parcursul întâlnirii au fost abordate relaţiile româno-americane şi s-au făcut referiri la apropiata vizită a preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A., precum şi la posibilitatea elaborării unor programe culturale româno-americane cu participarea B’nai B’rith şi colaborarea Muzeului Holocaustului din Washington în Arhivele Naţionale ale României. Tommy Baer Percy a evidenţiat bunele relaţii ale organizaţiei B’nai B’rith cu instituţiile româneşti, arătând în context că ar fi posibilă organizarea la Washington a unei expoziţii privind contribuţia evreilor la cultura română. Domnia sa a mai ridicat chestiunea restituirii proprietăţilor evreieşti, şi a făcut referire la unele manifestări rasiste, antisemite şi xenofobe din unele publicaţii…”.

În numărul din 24 Iunie 1998, săptămânalul Ultima Oră scria:

“Recent numitul Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, Sorin Moisescu, a stat trei săptămâni în S.U.A., invitat de B’nai B’rithl Motivul? S-a ordonat renunţarea la ideea reabilitării grupului Mareşalului Antonescu (ceea ce s-a şi întâmplat!!!), iar Partidul România Mare, sau cel puţin senatorul Corneliu Vadim Tudor, să fie scoşi, prin orice mijloace, în afara Legii! De unde şi campania lansată împotriva acestuia, în cadrul Lojii în discuţie, Alfred Moses este unul dintre vârfuri, fiind la nivelul doi ca grad de conducere… Sub primul său mandat [de ambasador al S.U.A. în România], Alfred Moses, ca reprezentant al B’nai B’rith, l-a decorat pe Ceauşescu pentru «merite deosebite faţă de evrei!». Revenirea lui Alfred Moses ca ambasador în România după 1990, a stârnit reacţii deosebit de dure din partea unor partide.”

De câţiva ani, prim-miniştrii României ne fac surpriză peste surpriză, demonstrându-ne afilierea lor la diverse organizaţii mondialiste. Dacă în 2000, primul ministru Mugur Isărescu (guvernator al Băncii Naţionale a României) era prezentat public la ştirile televizate ca preşedinte pe România al Clubului de Roma (obedient al Consiliului Afacerilor Externe din S.U.A., la rândul său asociat cu B’nai B’rith), în anul 2001 presa românească ni-l înfăţişează pe cel ce îl ştiam deja membru al ordinului masonic al Cavalerilor de Malta, primul ministru Adrian Năstase, prezidând filiala din România a clubului Rotary International, club înfiinţat în 1905 la Chicago de marele mason Paul Harris la cerinţa lojei B’nai B’rith. Suntem convinşi că aşa zisa “performanţă” a premierului Năstase cu ocazia vizitei în S.U.A. se datorează mai degrabă relaţiei cu B’nai B’rith şi cu Mark Meyer, decât calităţilor sale native (aşa cum şi intrarea în politică i-o datorează nevestei, fiica unui fost ministru ceauşist).

După cum am mai arătat, în februarie 1997, titlurile din presa cotidiană românească anunţau: “Masonii români afirmă ca au intrat în lojile masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!”. Trebuie arătat că această afirmaţie nu se poate baza decât pe faptul că blocul NATO (care reuneşte în general statele capitaliste de tip occidental) este format din două structuri: una strict militară şi alta politică, cea politică fiind coordonată din loji masonice cu obedienţă faţă de B’nai B’rith, legătura dintre cele două realizându-se prin înalţii ofiţeri americani, masoni cu toţii, aşa cum au fost şi generalii întemeietori ai NATO (a se vedea capitolul B’nai B’rith). Legăturile directe ale B’nai B’rith cu Lojile Bazelor NATO, sunt evidenţiate de faptul că baza militară NATO din Frankfurt găzduieşte sediul central al Lojilor europeane ale B’nai B’rith. Agenţii acestor loji din Frankfurt au avut dese întâlniri secrete în perioada 1990-1993 în România, acestea fiind găzduite de Cercul Militar din cadrul Casei Centrale a Armatei de la Bucureşti (numită azi Casa NATO), într-o perioadă când prim-miniştri ai României au fost un evreu, Petre Roman, şi recrutul ocultei financiare mondiale, Theodor Stolojan. Faptul că oraşul german Frankfurt se configurează ca o nouă capitală a “Statelor Unite ale Europei”, ideal masonic, este dovedit nu numai de faptul că iudeo-masoneria l-a ales ca sediu central al B’nai B’rith pe Europa, ca sediu al bazelor militare NATO, dar recent este şi sediul Băncii Centrale de Emisie Europeană, ce controlează noua monedă a “comunităţii europene”, Euro.

În privinţa lui Adrian Năstase, concomitent prim-ministru al României şi preşedinte al unei organizaţii obediente faţă de B’nai B’rith, este remarcabilă “gafa” intenţionată ce a făcut-o cu ocazia vizitei oficiale din 2001 în Israel. El a cerut sprijinul pentru acceptarea ca membru în NATO a României, iar acest sprijin a fost cerut… “Confederaţiei Rabinilor”, practic B’nai B’rith-ului. Mulţi analişti politici români, neiniţiaţi, au considerat penibil gestul premierului Năstase: cum să ceri sprijinul unor popi evrei pentru a intra într-o Alianţa militară!? Noi credem că premierul Năstase ştia foarte bine ce face. Mai mult, pentru a-şi cumpăra favorul solicitat, a promovat ideea unor noi afaceri în domeniul militar cu firmele israeliene, în primul rând cu firma românească Romaero de la Băneasa, unde tocmai instalase ca director general un intim de al său, Francisc Tobă, fost ofiţer în serviciile secrete româneşti.

Românii, “cei mai mari asasini ai evreilor”. Evreul american Norman G. Finkelstein, în lucrarea sa Industria Holocaustului, demonstrează că evreii sionişti au dezvoltat mitologia decimării evreilor de către popoarele europene în timpul celui de-al doilea război mondial (“Holocaustul”), în scopul precis de a stoarce mari sume statelor europene culpabilizate, astfel încât să fie finanţată cauza sionistă. Dacă ar fi scris în România de azi aceste pagini, Finkelstein risca 5 ani de închisoare (conform Ordonanţei “de Urgenţă” emisă de guvernul Adrian Năstase, după întoarcerea acestuia din S.U.A.), deoarece el pare să nege amploarea sau chiar existenţa Holocaustului, arătând că avem de a face cu o veritabilă “industrie” sionistă de fabricare a unei istorii rentabile, în ceea ce ne priveşte, el spune:

“Zguduirea Elveţiei şi a Germaniei a reprezentat doar preludiul finalului grandios: zguduirea Europei de Est. O dată cu prăbuşirea blocului sovietic, în fostul leagăn al evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. Inveşmântându-se cu evlavie prefăcută în mantia «victimelor nevoiaşe ale Holocaustului», industria Holocaustului a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste ţări deja sărăcite. Promovându-şi ţelul cu insolenţă, neîndurător, a devenit principala instigatoare a antisemitismului din Europa… Folosindu-se de acest «mandat», industria Holocaustului a cerut ţărilor din fostul bloc sovietic să predea toate proprietăţile deţinute de evrei înainte de război sau să ofere compensaţii pecuniare. Totuşi, spre deosebire de cazurile Elveţiei şi Germaniei, a adresat aceste solicitări departe de ochii presei. Până acum, opinia publică nu s-a opus şantajării bancherilor şi industriaşilor germani, dar s-ar putea să fie mai puţin îngăduitoare faţă de şantajarea ţăranilor polonezi înfometaţi”.

În anul 2002, în prezenţa preşedintelui României, Ion Iliescu, după ce a fost decorat, înfocatul sionist Elie Wiesel, în plenul Academiei Române, în rândurile cărei era primit ca doctor, lansează afirmaţia: «România a participat la Holocaust. România a ucis, a ucis, a ucis. România trebuie să răspundă pentru faptele sale». Wiesel fusese primit de oficialităţile române cu toate onorurile, cu protocol la nivel de grad I. Şi asta după ce, la Muzeul satului din Sighetul Marmaţiei, Wiesel a încins o învârtită împreună cu preşedintele Ion Iliescu, cu ambasadorul S.U.A., M. Guest, şi cu ministrul apărării, Ioan Mircea Paşcu.

Invocând Holocaustul din timpul Germaniei hitleriste, la începutul anului 1951, Israelul s-a adresat celor patru aliaţi, în frunte cu S.U.A., pentru a obţine sprijinul în vederea obţinerii de despăgubiri de la Germania (de vest şi de est) de 1,5 miliarde USD. Suma a fost obţinută în proporţie de 75%. “Nu ştiu care ar fi fost soarta Israelului în anumit momente critice ale economiei sale, dacă Germania nu şi-ar fi ţinut angajamentele. Căile ferate, telefoanele, instalaţiile portuare, sistemele de irigaţie, ramuri întregi ale industriei şi ale agriculturii nu ar fi fost în starea lor actuală fără despăgubirile germane”, scria în memoriile sale Nahum Goldman, negociatorul guvernului israelian. A urmat rândul Austriei să fie stoarsă de fonduri, ceea ce s-a şi întâmplat. Apoi al Elveţiei, mai recent, în prezent, la rând vine România!

Demersul lui Wiesel & Comp nu este întâmplător şi nici singular. El face parte dintr-un plan pragmatic evreiesc. Astfel, la începutul anilor ’90, rabinul-şef din România, Moses Rosen, minţind ca un escroc ordinar, a declarat că cei 400.000 de evrei în minus în România anului 1945, faţă de România antebelică, ar fi fost omorâţi de statul român. În realitate, din cei 800.000 de evrei, câţi avea România înainte de război, 161.200 de evrei din Transilvania au fost deportaţi în lagărele germane de către ungurii hortyşti, după ce în 1940 Transilvania a revenit Ungariei, iar alţi circa 250.000 de evrei au fost desprinşi de România, odată cu cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Evrei au murit în război, ca şi români, sau ruşi sau germani, mai ales că se străduiau din răsputeri să se implice în acest război, în defavoarea românilor.

Miza jocului lui Moses Rosen a ieşit curând la ivelă. Banii! În iunie 1991, în Kneset, parlamentul israelian, s-a propus să se ceară României câte 50.000 de dolari despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de evrei “omorâţi” de către România. “Din acel moment – arată Petre Ţurlea – o întreagă campanie s-a dus pentru a implanta în conştiinţa lumii, şi a românilor, ideea participării la Holocaust”. In planul sionist, compensaţiile ce urmează să fie plătite de România vor fi, de fapt, foarte mari. O demonstrează “Memorandumul Intern” al Ministerului Afacerilor Externe, înregistrat cu nr. A5406 din 26.06.1995, ce se referă la întâlnirile dintre diplomaţii români şi oficiali ai statului Israel din ziua de 26 iunie 1995. Pe acest document ministrul de externe Meleşcanu a scris «Rog discreţie». Iată conţinutul Memorandumului:

“La ultima reuniune (de la Madrid) s-a constituit Organizaţia Mondială a Evreilor pentru Restituirea Averilor. Din această organizaţie fac parte: reprezentanţi ai Congresului Mondial Evreiesc, ai Agenţiei Evreieşti pentru Israel, ai Organizaţiei Claims Conference (ce s-a ocupat de problema despăgubirilor plătite de Germania evreilor), ai organizaţiilor reprezentative ale evreilor originari din fiecare ţară a fostului bloc comunist. Obiectivele principale ale acestei organizaţii sunt: identificarea averilor şi întocmirea dosarelor respective; exercitarea de influenţe şi presiuni din exterior, pentru ca parlamentele statelor vizate să adopte cadrul legislativ necesar recuperării averilor de către toţi evreii, indiferent dacă trăiesc sau nu în ţările respective, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului respectiv… în 1992 s-a constituit în Israel, sub lozinca «timpul acţiunii a sosit», Comitetul de iniţiativă al organizaţiei Uniunea Evreilor din România, care are ca obiectiv «recuperarea drepturilor şi bunurilor evreilor originari din România, dobândite ilegal şi confiscate abuziv de autorităţile româneşti de la instalarea guvernului Goga-Cuza până în prezent». Se publică numeroase materiale de prezentare a problemei, iar în Israel au apărut birouri de avocatura care se ocupă de strângerea de documente pentru a fi folosite ca probe, inclusiv în Justiţie, pentru recuperarea averilor din România. Avocatul Paul Feher are un astfel de birou în funcţiune în Israel şi a mai înfiinţat asemenea birouri de avocatură la Paris, Bonn şi Budapesta, dar are intenţia să deschidă unul şi la Bucureşti. Se estimează că vor fi cea 50.000-80.000 de cazuri… Este vorba de o acţiune de amploare, care se desfăşoară la scară mondială; s-a creat un mecanism care dispune de mijloacele necesare (organizatoric, financiar, presă ş.a.) şi este sprijinit în modul cel mai evident de S.U.A. şi de cercurile influente, în aceste condiţii, statele avute în vedere nu vor putea rezista multă vreme presiunilor de tot delul la care vor fi supuse şi vor trebui să dea urmare cererilor”. Documentul este semnat de ambasadorul român Ion Maxim şi de directorul Dumitru Ceauşu (şeful Direcţiei Juridice şi a Tratatelor din cadrul M.A.E., la acea dată).

Curând după primirea Memorandumului, la 10 august 1995, secretarul de stat al Ministerul Afacerilor Externe îl primeşte în audienţă pe Avshalom Meghidon, ambasadorul Israelului la Bucureşti. Acesta prezintă dimensiunea revendicărilor evreilor din Israel asupra României: 400.000 de proprietăţi imobiliare, revendicare ce face curând obiectul notei “Problema bunurilor evreieşti din România” vizată de directorul general Mircea Geoană şi adresată ministrului de externe de la acea dată, Teodor Meleşcanu.

În tot acest timp, omul politic Teodor Meleşcanu era intens curtat şi susţinut financiar de evreul parizian Adrian Costea, care, ulterior, i-a înfiinţat şi un partid, Alianţa pentru România. În ciuda acestei campanii, se pare că evreii au fost deja despăgubiţi încă din anul 1946, printr-o lege emisă de ministrul justiţiei de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu (căsătorit cu o evreică) şi promulgată de regele Mihai I.

Faţă de ofensiva sionistă a lui Wiesel din 2002, ziarul Adevărul, prin vocea redactorului-şef Cristian Tudor Popescu, reacţionează la 3 august:

“Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foşti şi viitori. A făcut-o acum laureatul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel: «România a ucis, a ucis, a ucis»… Dar acelaşi lucru l-a spus cu o lună în urmă ambasadorul S.U.A., Michael Guest, care nu e bătrân, nu e evreu şi reprezintă poziţia politică a Americii: «România a participat la Holocaust nu doar prin deciziile şi acţiunile lui Antonescu şi Gărzii de Fier, ci şi prin cetăţenii care au sprijinit acele evenimente în mod deschis, sau prin tăcerea lor». Oare intrarea în NATO înseamnă să trăim şi cu ochii în pământ şi noi, şi copiii noştri? Se pare că nu. America ne pune în genunchi şi cu fruntea în ţărână. Alaltăieri, România a semnat cu S.U.A. un tratat prin care militarii americani aflaţi pe teritoriul românesc sunt scoşi de sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale. Prin urmare, dacă un militar american din trupele deplasate în România îşi pierde controlul şi porneşte cu tancul prin Ţăndărei, trăgând în stânga şi în dreapta, România nu va face apel la C.P.I. fără acordul S.U.A.. Americanii au încercat să impună acest tratat Uniunii Europene şi au fost refuzaţi, chiar şi de aliaţii tradiţionali… Un astfel de tratat consfinţeşte, de fapt, punerea militarului american deasupra tuturor celorlalte fiinţe omeneşti de pe continentul european. S.U.A. fac astfel dovadă unei mentalităţi de ocupant imperial, binecunoscută de-a lungul veacurilor: justiţii locale şi internaţionale. America poate să acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, dar nici ultimul soldat american nu poate fi judecat de comunitatea internaţioanală…”.

Pentru că trebuie să fim îndoctrinaţi cu ideea Holocaustului, istoricii români trebuie opriţi a spune adevărul, prin ameninţarea cu închisoarea. Iată ce se publica în anul 2001 pentru publicul român de către editura Hasefer, editură subvenţionată de către statul român:

“Austriecii au fost mai răi decât germanii. Rolul pe care l-au jucat în Holocaust a depăşit orice proporţii raportat la numărul populaţiei… Românii, cu deosebire militarii ajunşi dincolo de Prut şi Nistru, nu s-au dovedit mai buni decât austriecii; chiar mai răi în anumite privinţe… Au avut loc pogromuri… Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei care, pentru ei, era deasemenea un război împotriva evreilor. În Basarabia şi Ucraina au omorât 200.000 evrei. Evreii erau îngrămădiţi în camioane pentru vite, fără mâncare sau apă şi erau mutaţi dintr-un loc în altul, fără vreo destinaţie anume… După Germania şi Austria, românii au fost, în Transilvania şi Ucraina, cei mai mari ucigaşi de evrei. Erau mai degrabă înclinaţi să folosească bătaia şi tortura, sau să violeze, ofiţerii fiind mai cumpliţi decât bărbaţii simpli, ei alegându-le pe cele mai drăguţe evreice tinere pentru orgii”

Minciuna este la ea acasă. Teritoriul României în timpul celui de-al doilea război mondial nu conţinea Transilvania, ea aparţinând din 1940 Ungariei hortiste. Războiul României împotriva Rusiei nu era unul împotriva evreilor, ci avea ca miză deţinerea Basarabiei, răpită de către ruşi tot în 1940, iar deportările evreieşti din Ucraina vizau o populaţie ostilă armatei şi administraţiei româneşti. Nu vom insista asupra acestei conspiraţii sioniste de culpabilizare a poporului român, vrem însă să amintim că principalul substrat al acesteia are două filoane centrale: ura evreiască tradiţională împotriva românilor (care au încercat să se opună dominaţiei economice şi sociale) şi revendicarea de despăgubiri băneşti sau imobiliare.

Citatele de mai sus provin dintr-o lucrare cu circuit internaţional (Paul Johnson, O istorie a evreilor), însă în aceeaşi situaţie se găsesc şi lucrările cu destinaţie exclusiv internă, aşa cum este România Iudaică a lui Teşu Solomovici. Aceasta, susţinând ideea vinovăţiei românilor ca asasini ai evreilor prin participarea la Holocaust, şi-a publicat uriaşa lucrare pe banii Ministerului Cultelor şi Culturii, minister patronat de filosemitul Răzvan Teodorescu.

Trebuie spus pentru publicul larg că ministrul român al culturii Răzvan Teodorescu a funcţionat de la începutul anilor ’90 ca vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei de prietenie România-Israel, organizaţie sionistă. Atitudinile sale recente atestă faptul că prietenia sa se îndreaptă de fapt numai către poporul israelian, românii fiindu-i neplăcuţi.

Jurnalul Naţional (ca aproape toată presa românescă) din mai 2002 titra: “Ministrul Culturii (Răzvan Teodorescu) consideră România părtaşă la Holocaust”. Declaraţia a fost ocazionată de către dezaberile din Comisia juridică a Senatului privind adoptarea de către guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/28.03.2002 (semnată de primul-ministru Adrian Năstase) prin care orice cetăţean român urmează a fi condamnat la 5 ani de închisoare dacă nu recunoaşte existenţa Holocaustului împotriva evreilor: “Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi” (articolul 6 din Ordonanţa).

Comisia juridică a Senatului ce a luat în dezbatere la începutul lui mai 2002 ordonanţa guvernamentală în scopul transformării acesteia în lege, era compusă din reprezentanţii partidului de guvernământ (P.S.D.), ai P.R.M., ai Partidului Liberal, în frunte cu Norica Nicolai, şi ai P.D., prin evreul Petre Roman. De “cealaltă parte”, la discuţii participa lobby-ul format de ministrul Răzvan Teodorescu şi reprezentanţii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. În cadrul discuţiilor prelungite, reprezentanţii liberali au susţinut poziţia P.R.M. în dezbaterea dacă România a participat sau nu la săvârşirea de atrocităţi împotriva evreilor. Norica Nicolai, susţinută de ceilalţi liberali din comisie, a cerut chiar eliminarea articolului 6 din noua lege, argumentând că în baza lui ar putea fi trimişi la închisoare şi cei care neagă existenţa Holocaustului în România. În replică, ministrul Răzvan Teodorescu atacă pe loc şi susţine că chiar dacă “România nu a cunoscut Holocaustul în interiorul graniţelor sale, dar a participat la Holocaust prin acţiunile îndreptate împotriva evreilor din teritoriile guvernate de ea: Bucovina, Transnistria şi Basarabia”. Fiind şi mai acuzatori, reprezentanţii comunităţii evreişti din România (printre care şi fostul ambasador la Berlin, Radu Cornea) le spun senatorilor români că “pogromul de la Iaşi, când mii de evrei au fost împuşcaţi într-o noapte”, tot Holocaust se numeşte. Discuţia a fost, finalmente, tranşată de senatorul P.R.M., Gheorghe Buzatu, care citând definţia dată de Dicţionarul Larousee pentru Holocaust: eliminarea evreilor de către nazişti între 1939-1944 în ţările ocupate de trupele Reichului, conchide: “România n-a fost niciodată ocupată de Reich, dom’le”.

“Disputa l-a determinat pe ministrul Theodorescu, unul dintre părinţii ordonanţei [guvernamentale], să recunoască necesitatea introducerii definiţiei [Holocaustului] în text.

«Credeam că e un lucru ştiut de toată lumea», s-a scuzat ministrul” (Jurnalul Naţional).

Răzvan Teodorescu şi-a dezvăluit involuntar realele intenţii ale demersurilor sale când a declarat, la scurt timp, că România trebuie să suporte consecinţele participării la Holocaust, că “trebuie să răspundă pentru faptele sale”.

Noi nu putem nega existenţa “Holocaustului”, dar nici nu o putem susţine, dacă, aşa cum remarca şi dl. profesor Buzatu, acesta nu este definit din punct de vedere juridic. Etimologic holocaust-ul se traduce cu distrugerea totală. De aceea, în sensul strict al cuvântului, un holocaust real nu a existat, pentru că o mare parte dintre evreii europeni au supravieţuit războiului. Este, însă, la fel de adevărat că Germania nazistă concepea o «soluţie finală», în ceea ce îi privea pe evrei, dar aceasta nu consta programatic în exterminarea acestora, Adolf Hitler intenţionând să-i deporteze şi să-i exileze pe insula Madagascar, ceea ce emoţional şi economic pentru evrei poate corespunde, într-adevăr, cu un adevărat Holocaust.

Definiţia din Larousse, însă, face o referire explicită la exterminarea fizică a populaţiei evreişti. Totuşi, în această situaţie s-a dovedit că s-a exagerat peste măsură.

La început, despre “lagărul de exterminare” german de la Auschwitz s-a aruncat estimarea de 9 milioane de evrei ucişi în genocidul. Ulterior lucrurile s-au oprit la patru milioane de victime, conform “raportului sovietic” considerat drept probă de către Tribunalul de la Nurenberg. Cercetările mai atente i-au făcut pe istorici să rectifice informaţia: 2 milioane se scria în 1974, 1,25 milioane în 1985.

Dar iată ce scria mai recent publicaţia franceză Le Monde, privind rezultatele cercetătorului Francois Bedarida:

“În memoria colectivă s-a întipărit cifra de patru milioane (cea care, pe baza unui raport sovietic, figura până acum la Auschwitz pe monumentul ridicat în memoria victimelor nazismului) în timp ce la Ierusalim muzeul Yad Vashem indică o cifră ce depăşeşte foarte mult realitatea.

Totuşi, de la sfârşitul războiului, s-a pus pe lucru memoria savanţilor. Din aceste minuţioase şi răbdătoare a rezultat că cifra de patru milioane, nesprijinindu-se pe nici o bază serioasă, nu putea fi reţinută… Se ajunge la… un total coroborat asupra unui număr de victime oscilând între minimum 950.000 şi maximum 1,2 milioane”.

Rectificarea măsluirii istoriei a condus chiar la înlăturarea inscripţiei “cameră de gazare” de la lagărul de concentrare de la Dachau, înlocuindu-se cu alta care precizează că niciodată nu a funcţionat aşa ceva în acel loc.

Termenul de Holocaust a fost pus în circulaţie de către evreul originar din România, Elie Wiesel, manager general al “industriei holocaustului”, prin cartea sa, Night (1985).

Atenţia acestuia către România sa îndreptat de la începutul anilor ’90, când primul pretext i l-au oferit primul-ministru şi preşedintele României de atunci. Astfel, evreul Petre Roman s-a apucat să declare în New Yok Times că în spatele conflictelor dintre maghiari şi români din martie 1990 de la Târgul Mureş se află şi: “O reînviere a Gărzii de Fier, mişcare fascistă, antisemită… Manifeste ale Gărzii de Fier şi ale organizaţiei patronale Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în această regiune”. La rândul său preşedintele Ion Iliescu, declară în acelaşi an că revolta tineretului împotriva regimului neo-comunist, din iunie 1990 din Piaţa Universităţii, aparţine mişcării legionare. “Comisia parlamentară instituită ad-hoc nu a găsit – însă – nici un amestec al legionarilor în înscenările sângeroase din 13-15 iunie de la Bucureşti, după cum nici la Târgu Mureş nu a avut loc vreun amestec al legionarilor în acele întâmplări şi nu a fost semnalat nici un manifest legionar” (Traian Golea).

Campania din New York Times continuă însă. Rabinul Şef al României, Moses Rosen, intră în hora minciunii şi publică la 1 iulie 1991 în cotidianul american următorul text:

“Numărul morţilor a ajuns la 400.000, despre care noi nu am putut vorbi până acum decât în străinătate sau aici numai între noi. Ei au pierit şi nouă ni s-a interzis să-i putem plânge”

Şi în prezent, mai multe plăci negre comemorative, amplasate în 1990 la intrarea în templul evreiesc Coral din Bucureşti, evocă falsul participării României la Holocaust (“400.000 de Martiri Evrei din România”), fără ca autorităţile române să la vreo măsură constituţională faţă de acest grav afront penal (art. 168 Cod Penal) ce se pedepseşte cu închisoarea.

Că totul este o minciună au dovedit-o în bună măsură istoricii români, dar chiar şi cei evrei. Aşa cum am mai arătat, chiar Rabinul Şef al României din acea perioadă, Alexandru Şafran, mărturiseşte despre generozitatea românilor faţă de evrei. La Roma, în 1957, a fost publicat studiul Regional Development of the Jewish Population of România, avându-l ca autor şi pe W. Filderman, preşedintele “Comunităţii Evreilor din România” în perioada războiului. La pagina 15, studiul reproduce o hartă a României, indicându-se teritoriile pierdute în anul 1940. Pe suprafaţa rămasă a României autorii studiului au scris: “Acest teritoriu a avut 312.972 evrei în 1930. Până la sfârşitul războiului numărul lor a crescut la 355.972, adică cu 13,7%”. Explicaţia constă în aceea că România a fost un spaţiu de refugiu pentru evreii din Polonia cucerită şi din Ungaria hortistă.

La rândul său, alt evreu, Matatias Carp, autor al lucrării Cartea Neagră, arată că ceea ce a declanşat “rebeliunea legionară” a fost consecinţa aţâţării de către evrei a mareşalului Antonescu. Totodată, în urma “rebeliunii”, cu toate eforturile depuse, nici un legionar nu a putut fi acuzat de a fi avut vreun conflict cu vreun evreu.

Campania antiromână demarată de Moses Rosen în 1990 era condusă însă, din spate, de sionistul Elie Wiesel, fapt ce face ca la 11 iulie 1991, în Senatul S.U.A. să fie introdusă o Rezoluţie care să condamne “resurecţia antisemitismului în România… întrucât laureatul premiului Nobel şi scriitor umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe antisemite”

Elie Wiesel este fără îndoială principalul promotor al culpabilizării României de Holocaust. Lucrarea sa Noaptea (Night), tipărită în diverse versiuni şi limbi, este apreciată ca fiind “creaţia unei fantezii bolnave ce a dăruit lumii o sumedenie de minciuni, scrise cu multă vervă în autobiografia sa…: că la Auschwitz şi Buchemvald nemţii ardeau evreii de vii în focuri aprinse în şanţuri; că era un şanţ de foc pentru adulţi şi altul pentru copii mici; că el a fost dus cu coloana victimelor la doi paşi de marginea şanţului, de unde din ceva motiv misterios a fost dus înapoi la barăci; că a fost dus din nou cu coloana victimelor la doi paşi de marginea şanţului etc.; că luni de zile pământul s-a cutremurat şi coloane de sânge evreiesc ţâşneau din sol la Babi Yar, în Ucraina; că la Buchemvald erau ucişi în fiecare zi 10.000 de evrei, şi el era totdeauna printre ultima sută la poarta morţii, dar întotdeauna era cruţat din nu se ştie ce motive. Că evreii transilvăneni, Elie Wiesel şi tatăl său, au căzut sub ocupaţia maghiară în urma Dictatului de la Viena din 1940 şi, deportaţi de către autorităţile maghiare (pe care el, cu rea-credinţă le numeşte «autorităţi române») au ajuns la Buchemvald…” (Traian Golea).

Prin comparaţie cu minciuna lui Wiesel, iată relatarea unui alt evreu, din Transilvania, dr. Oliver Lusting:

“În sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viaţa nici unui evreu nu a fost periclitată, în timp ce evreii din Cluj şi Dej, din Oradea şi Satu Mare, din toate oraşele şi satele Transilvaniei de nord (cedată ungurilor) au fost strânşi toţi până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânaţi sub ameninţarea baionetelor hortyste spre crematoriile şi camerele de gazare de la Auschivitz, evreii din Turda şi Alba-lulia, din Arad şi Timişoara (parte a Transilvaniei rămasă sub guvernarea română) nu au purtat nici măcar steaua galbenă! Mai mult, aceste oraşe, ca de altfel oraşele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – şi chiar din oraşele Ungariei – care au reuşit să evadeze din ghetouri şi să fugă în România.”

Sionismul oficial. Statul Israel este de fapt un parazit mondial. El supravieţuieşte datorită unui puternic sprijin financiar şi militar pe care îl obţine prin evreii răspândiţi în întreaga lume de la statele în care aceştia au obţinut un statut social şi politic privilegiat. Rolul aplicării acestor programe aparţine în primul rând sionismului, iar România are o puternică importanţă pentru evrei, deoarece, conform unei experienţe istorice consumate, poate fi cu uşurinţă acaparată economic şi subordonată intereselor evreieşti.

O serie de fapte din ultimii ani, de la marea infracţionalitate economică până la spionajul total, demonstrează declanşarea unei noi acţiuni evreieşti de tip sionist asupra României, între aceste strategii se preconizează şi o eventuală neocolonizare a ţării, în care scop prioritară este masiva achiziţie mascată imobiliară şi apoi funciară. În acest scop, în prezent, sioniştii activează prin toate mijloacele pentru a influenţa partidul de guvernământ pentru a fi schimbată Constituţia ţării şi pentru a-i manipula pe specialiştii în drept ai acestui partid, însărcinaţi cu proiectul noii Constituţii. Unul dintre aceşti “specialişti”, om cu aplecare spre activitatea masonică, este sprijinit din umbră spre a deveni noul ministru al Justiţiei, aşa cum a mai fost şi într-o altă guvernare a actualei puteri.

Despre ofensiva sionistă, declanşată prin structurile la vedere în aprilie 2002, vom prelua însă informaţiile din publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România («Realitatea Evreiască», nr. 162-163/2002), privind organizarea la 28 aprilie 2002 a primei adunări generale a Asociaţiei Sioniste din România, “după 54 de ani de la interzicerea acesteia”:

“După o întrerupere îndelungată, o adunare sionistă de mare amploare! (se arată în periodicul evreiesc). A renăscut mişcarea sionistă din România de veche tradiţie, dacă ne gândim la acţiunile celor din Moineşti, Galaţi, care au luat drumul spre «Ţara veche-nouă», chiar înainte de Congresul de la Basel, când s-au pus bazele sionismului politic de către Theodor Herzl. Este de subliniat că primele aşezări [ale Israelului] au fost opera celor ce au făcut Aliya din România”.

În continuare, Realitatea Evreiască subliniază că însuşi imnul naţional al Israelului, adoptat în 1948, a fost iniţial compus şi cântat în casa bancherului evreu Mose Waldberf din Iaşi.

Deci, în ziua de 28 aprilie 2002, la Timişoara, “a renăscut” mişcarea sionistă din România. Printre organizatorii acestui “eveniment creator de istorie în viaţa evreiască din România”, adică reactivarea mişcării sioniste, remarcăm atât Mossad-ul (prin prezenţa lui Meir Rosen, fost ambasador al Israelului la Paris şi Washington), cât şi a guvernului israelian (prin Tova Friedel, de la Ministerul Absorbţiei). Cu ocazia acestui prim “congres” a fost ales preşedintele Asociaţiei Sioniste din România în persoana lui Tiberiu Roth (evreu khazar), au fost aleşi delegaţii la Congresul Mondial Evreiesc şi au fost numiţi cei care vor conduce sionismul în fiecare dintre oraşele româneşti. Totodată a fost adoptat un prim program: activitate permanentă în filiale (!?), declanşarea unei propagande pro-Israel şi întocmirea unei baze de date cu toţi oamenii pe care se poate baza mişcarea sionistă din România, în acelaşi timp, organizaţia evreiască de tineret Club Tnuat Aliya şi-a asumat obligaţia racolării de noi oameni, să adune şi să ofere informaţii, de a strânge legăturile cu Eret Israel şi de a întării sionismul în România.

Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, prezentă la întrunire prin secretarul ei general, fostul securist evreu Iulian Sorin, asigură Asociaţia Sionistă din România de sprijinul şi contribuţia sa totală la reuşita activităţii acesteia, adăugând că:

“Este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în presa cotidiană şi în periodicele din România pentru a face cunoscute ideile sioniste… în zilele noastre, orientarea sionistă are un vector de la care nu ne putem abate. Este vorba de a susţine prin toate mijloacele şi în toate ocaziile cauza Statului Israel”, în acelaşi timp, recent alesul preşedinte al Asociaţiei Sioniste din România, Tiberiu Roth, arată:

“Oricât de implicaţi am fi în societăţile în care trăim, oricât de loiali am fi ţărilor ai cărei cetăţeni suntem, nu putem depăşi emoţia care ne cuprinde ori de câte ori se întâmplă ceva în Israel”.

Rezultă limpede mesajul real al liderilor sionişti către activiştii din România: loialitatea faţa de România nu primează, în timp ce interesele Israelului trebuie susţinute permanent şi prin orice mijloc, iar aceste mijloace, fiind nelimitate, pot atinge şi aria criminalităţii. Ca dovadă că nu este nici o exagerare în această privinţă, vom arăta una dintre rezoluţiile celui deal 23-lea Congres al Asociaţiei Sioniste Mondiale (Congresul Mondial Evreiesc):

“Obligaţia colectivă a tuturor organizaţiilor sioniste din diversele ţări, de a ajuta statul evreu în orice circumstanţă, este imperativă, chiar dacă o atare atitudine intră în contradicţie cu autorităţile ţărilor respective” (după Jerusalem Post, 17 august 1952).

Sionism românesc anti-evreiesc. Un curent subteran mistico-religios, popular şi mesianic, persistă de aproape o sută de ani printre creştinii ortodocşi practicanţi din România. Alimentat în perioada interbelică şi de către profetul popular Petrache Lupu, căruia Moşul-Dumnezeu i-ar fi spus că “Dacia [România] va redeveni centrul spiritual al lumii!”, textul mesianic ce a lansat curentul mistic al “noului pământ al făgăduinţei”, al “Noului Ierusalim” sau al “noului Sion” este atribuit indianului Sundar Singh. Nici mai mult, nici mai puţin, acest mesaj divin, care a circulat destul de mult în mediile monahale, anunţa poporul român că va fi alesul lui Dumnezeu pe pământ, în locul nevrednicului popor evreu, iar România sau oraşul Bucureşti vor fi Noul Ierusalim.

Iată fragmente din acest text, înainte de a fi alterat de sioniştii evrei:

“Vestirea Noului Ierusalim! Laudă, Ierusalime, pe Domnul, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! (PSALMUL 147,1)

Să audă popoarele şi limbile că vin cu Ierusalimul cel de Sus să-l aşez pe pământ şi să pun în mijlocul lui cele scrise în Carte. Vin să aleg iarăşi Ierusalimul… Duhurile lui Dumnezeu suflă peste pământ şi cine se încumetă să-Mi tulbure planurile? Să vină să se lupte cu Mine, să vină să judece între Mine şi via Mea… O Babiloane, cum ai căzut tu din cer, tu care ziceai că-ţi vei aşeza sălaşul în muntele Meu cel sfânt.

… Scoală-te România Mea, ridica-te iubito, scutură-ţi jugul şi vino spre mărire, o, cetatea Iubirii Mele… O, că te-au înrobit străinii şi te-au necinstit, că ţi-au făcut lege şi te-au silit să te tai împrejur! O, România Mea, ţi se apropie ziua schimbării la faţă şi vin să Mă sălăşluiesc întru tine, că tu eşti scaunul măririi Mele, tu eşti Ierusalimul gloriei Mele,… şi toate popoarele vor veni să te vadă, că porţile tale vor fi deschise zi şi noapte… Vei fi Mie templu de mărire şi te vei numi Ierusalimul cel nou, că eu îţi dau nume nou, iubito, cetate iubită.

Şi voi ridica un om care va fi vrednic să la cinstea şi binecuvântarea şi puterea, şi-l voi chema din Egipt, căci cei ce l-au înstrăinat şi au vrut viaţa lui nu vor mai fi atunci. Căci Eu voi întinde mâna şi voi lua din tine hrană şi te vei duce apoi la fiul cel vândut şi alungat şi el va plânge şi te va îmbrăţişa şi te va iubi şi va veni şi-ţi va sluji ţie, că el este de la Mine şi cine este cel ce se va ridica împotriva planurilor Mele cele din veac?

… Şi tu, România iubirii Mele, cetatea iubirii Mele, vei vedea pe cei ce veneau să te blesteme, căci vor lua calea lui Valaam, fiindcă tu eşti binecuvântată şi mare cu Mine, iubito, că de la naştere te-am iubit… Şi se va cânta în tine cântare nouă şi nimic necurat nu va mai intra în tine. O, România Mea iubită, ieşi din Babilon, fugi de desfrânare şi sfinţeşte-te cu Mine ca să nu guşti din pedeapsa Babilonului.

… Şi va izvorî din tine râu de viaţă si voi aşeza în mijlocul tău pomul vieţii…Iubiţi căile Mele, înţelepţilor, că se coboară Dumnezeu peste cei slabi, ca să facă de ruşine pe cei tari, că a ascuns Dumnezeu tainele Sale de înţelepţii pământului…

România Mea, fiii tăi umblă pe căi deşarte; înţelepţii tăi dorm şi se poticnesc; dreptul piere şi nimeni nu ia aminte, şi Domnul este străin la tine. Învăţătorii legii se poticnesc pe timp de zi şi n-au putere să împartă viaţa de la Mine. De la mic până la mare iubesc calea pierzării şi nimeni nu Mă mai are pe Mine. Iată, vin cu văpaie, vin să scot răul din tine, vin să te curăţesc şi să te înnoiesc, vin să fac centri noi şi pământ nou, vin la tine, România Mea. Că Domnul întru tine binevoieşte şi se măreşte, iată, sun din trâmbiţă, ridică-te, iubito, scutură ţărâna de pe tine, spală-te, România Mea, că Domnul se uneşte cu tine. Iată, vin să-ţi despecetluiesc izvoarele, vin să-ţi descopăr fântânile, vin să-ţi deschid porţile, că cine te va iubi, după dreptate te va iubi, iubito.

… Şi voi ridica [din tine] un neam mare, un neam ales, o preoţie sfântă şi voi revărsa duhul mângâierii şi al măririi peste fiii ascultării. România mea. Ierusalimul măririi Mele, tu vei fi gloria Mea, iubito, şi din tine va răsări peste popoare cântare nouă… Bucură-te Noule Ierusalime, bucura-te România Mea, că iată, vine domnul la tine.

Vom reproduce acum (aşa cum a fost publicată în lucrarea Cucuveaua cu pene roşii) interceptarea unei discuţii făcută de serviciile secrete româneşti cu câţiva ani înainte de răsturnarea regimului socialist (comunist) prin ceea ce s-a numit “revoluţie”. Este vorba de discuţia avută între câţiva agenţi sionişti desfăşurată în România cu oamenii lor de legătură:

” Să nu uitaţi că pământul României a fost ales ca loc de pace pentru neamul lui Dumnezeu. Nimic nu este mai rău decât împlinirea acestei profeţii pentru copiii lui Israel. Tocmai de aceea trebuie să luptăm şi să câştigăm pământul făgăduinţei… Noi stăm acum în umbră cu organizaţia noastră (secretă). Marile puteri nu mai pot face acum nici cel mai neînsemnat acord fără ca noi să luăm parte. Autoritatea va trece în stradă, adică într-un loc public, şi noi ne-o vom însuşi!”.

Nu putem preciza dacă conţinutul acestei interceptări se referă, aşa cum încearcă să sugereze lucrarea mai sus amintită, la revolta populară din decembrie 1989 şi la faptul că, cu această ocazie, puterea în statul român a fost acaparată de atunci (“revoluţia furată”, cum s-a spus) de către un grup de agenţi străini, masoni şi evrei, dar ştim că textul profeţiei despre România şi oraşul Bucureşti ca Nou Ierusalim a fost publicat în 1933, cu esenţiala modificare [deci fals intelectual şi moral] că neamul lui Dumnezeu sunt evreii, ci nu românii, rolul românilor fiind acela de a-i primi pe evrei în ţara lor ca pe un neam sfânt, menit a conduce România.

Mossad-ul şi sionismul politico-economic. Peripeţiile cu serviciile secrete israeliene a doi soţi evrei, cetăţeni britanici, sunt foarte elocvente pentru modul de acţiune în întreaga lume a Mossad-ului, şi pe noi ne interesează pentru a ne putea face o imagine asupra a ceea ce se întâmplă şi în România, şi pentru a înţelege astfel într-o lumină mai clară semnificaţia capitolelor următoare.

Irvin Silverman era un tânăr cetăţean britanic angajat ca funcţionar în Biroul Amiralităţii Britanice care coordona informaţiile din Orientul Mijlociu primite prin satelit, prin semnale şi resurse umane. Irvin era evreu şi într-o vreme, prin perioada studenţiei, se gândise serios să emigreze în Israel. El şi soţia lui, Rachel (Raşela), discutau adesea această posibilitate ca o eventualitate după ieşirea la pensie.

Evreul Irvin Silverman nu vedea nici un conflict între loialitatea pe care o jurase coroanei britanice şi “loialitatea sa emoţională” faţă de Israel, pentru că politica externă britanică, ca şi cea a S.U.A., sunt favorabile Israelului. Pe Irvin îl deranja însă să vadă documente informative conţinând informaţii care, după părerea lui, ar fi trebuit să fie aduse la cunoştinţa ambasadei israeliene, că purtau restricţia ca informaţiile să nu fie dezvăluite nici unui alt stat.

La câţiva ani după ce Irvin se angajase în slujba guvernului britanic, el şi Raşela l-au cunoscut pe Haim Hammes, la un dineu de caritate organizat spre a colecta fonduri destinate finanţării proiectelor de recolonizare a Israelului. Haim Hammer era un simpatic om de afaceri israelian cam de aceeaşi vârstă cu Irvin şi cu Raşela şi în curând au devenit buni prieteni. Nu putem să nu ne gândim, când narăm această poveste de spionaj, la sumedenia de oameni de afaceri israelieni “simpatici” care s-au adăpostit în România, personaje asemănătoare lui Haim Hammer.

Haim le telefona soţilor Silverman de fiecare dată când venea în vizită la Londra. Lui Irvin şi Raşelei le plăcea în special să-l asculte descriind viaţa din Israel. Într-o seară, Haim s-a plâns celor doi evrei britanici că, deşi guvernul britanic acţiona pe o “linie pozitivă”, Ministerul de Externe al Marii Britanii avea o poziţie mai puţin binevoitoare la nivel de lucru şi, de multe ori, nu transmitea guvernului israelian informaţii de foarte mare importanţă. Când Irvin l-a întrebat cum putea şti un om de afaceri ce anume privea guvernul tării lui şi ce nu, Haim a răspuns că, pe lângă activităţile lui de afaceri, mai era şi reprezentantul unui grup de cetăţeni israelieni particulari răspândiţi prin întreaga lume, care îi ajuta pe evrei şi Israelul în lupta lor sionistă. I-a asigurat pe soţii Silverman că ştia într-adevăr dacă guvernul israelian afla sau nu câte o informaţie. Apoi i-a sugerat lui Silverman că ar putea să-i verifice afirmaţiile, descriindu-i unele informaţii sensibile, astfel încât el, Haim, să determine dacă acestea fuseseră sau nu aduse la cunoştinţa guvernului israelian.

Soţii Silverman, fascinaţi de noua descoperire despre prietenul lor, că acesta este agent secret israelian, i-au pus multe întrebări şi toţi trei au discutat până noaptea târziu despre speranţele Israelului şi angajarea neabătută a multor grupări politice arabe în slujba distrugerii totale a naţiunii evreieşti. Cu cât vorbeau mai mult, cu atât Irvin Silverman tindea să accepte încercarea la care îl provocase Haim, dorind să corecteze faptul că multe date informative pe care le vedea trecând pe la biroul lui nu erau transmise guvernului israelian.

În următoarele câteva săptămâni, Irvin a cules şi a discutat mai multe informaţii cu Haim. Soţii Silverman nu s-au gândit o clipă la faptul ca ceea ce au făcut în continuare pentru Haim s-ar putea numi trădare, faptul că Irvin i-a dat cu regularitate copii după documente secrete, pe care Haim urma să le transmită ofiţerilor de resort din guvernul israelian. Mai mult, în mintea celor doi soţi evrei, Irvin şi Rachel, trădătorii erau “birocraţii anti-israelieni” din Ministerul de Externe britanic, prin faptul că nu susţineau o politică externă britanică radical pro-israeliană.

În lunile ulterioare recrutării lui Irvin, el şi Rachel au comentat, în discuţiile lor personale, că oferta lui Haim de a le plăti informaţiile sustrase nu jucase nici un rol în decizia lor de a ajuta Israelul. Totuşi recompensele au ajutat să se acumuleze în scurt timp un fond care i-a dat lui Raşelei posibilitatea de a pune bazele următoarei generaţii a familiei Silverman.

După naşterea copilului, soţii Silverman au început să devină tot mai dependenţi de plăţile lui Haim, pentru cheltuieli pe care ajunseseră să le considere strict necesare. Când Rachel şi-a exprimat îngrijorarea în legătura cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Irvin era prins furând documente, Haim i-a asigurat că guvernul israelian l-ar fi ajutat să nu fie pus sub acuzare. Pentru a le îndepărta temerile, le-a dat instrucţiuni detaliate asupra modului cum să se adreseze ambasadei israeliene din Londra, la primul semn că îi suspectează cineva. Haim le-a garantat că, în caz de necesitate, guvernul israelian avea să ajute toată familia să părăsească pe ascuns Anglia şi să vină în Israel, unde urmau să fie primiţi ca eroi ai naţiunii evreieşti.

Povestea s-a terminat prost pentru cei doi soţi evrei, cetăţeni britanici. După patru ani de spionaj, într-o zi au fost căutaţi de serviciile secrete de contraspionaj englezeşti, M16, dar nu au fost niciodată puşi sub acuzaţie sau condamnaţi. În schimb, Irvin Silverman a fost concediat din slujba guvernului britanic, iar ambasada Israelului la Londra a negat orice implicare, oficial susţinându-se varianta că Haim Hammer, care a dispărut, s-ar fi numit de fapt Rashid Yasin, fiind probabil agent de informaţii sirian. În lucrarea Cercul Spionilor Personali, apărută sub semnătura lui Mack Jefferson în 1996, în care este relatată istoria soţilor Silverman, se precizează însă: “Soţii Silverman cred şi acum că au spionat pentru Israel, iar afirmaţia că Haim ar fi fost spion sirian nu fusese decât o stratagema inspirată de Mossad pentru a le ascunde englezilor activităţile israeliene de spionaj din Marea Britanie. Ei se consideră cetăţeni evrei, a căror reputaţie şi viitor economic au fost sacrificate pe câmpul de lupta al culegerii informaţiilor.”

Pentru noi este mai puţin important dacă soţii Silverman au furnizat informaţii Mossad-ului sau nu, cât faptul că ei erau conştienţi şi mândri că fac acest lucru, că îşi fac un titlu de glorie din acest fapt, considerându-se în primul rând “cetăţeni evrei” şi nu cetăţeni britanici, ceea ce sunt de fapt, ca şi când ar exista o cetăţenie evreiască mondială care să justifice trădarea fără rezerve a oricărui stat din lume care îi adăposteşte şi îi hrăneşte pe evrei. Contează iarăşi că aceasta este o atitudine cvasigenerală a evreilor din întreaga lume, inclusiv din România, iar serviciile de spionaj israeliene, în frunte cu Mossad-ul, nu au nici cea mai mică rezervă să îi folosească la maximum, tot aşa cum nu au scrupule să folosească cele mai murdare metode în atingerea propriilor scopuri, Mossad-ul încălcând toate legile ţărilor în care acţionează, inclusiv ale celor considerate prietene, apelând chiar şi la crimă, ceea ce i-a făcut detestabili pentru celelalte servicii secrete, chiar şi pentru C.I.A., agenţia S.U.A. (cel mai bun prieten al Israelului), care şi-a manifestat nu o dată aversiunea faţă de Mossad şi de metodele folosite de acesta.

Sub semnul curcubeului. Intrarea în NATO a României

22 NOIEMBRIE 2002 a însemnat pentru România data angajării totale pe drumul politic şi militar al S.U.A. Vizita preşedintelui american la Bucureşti, George W. Bush (junior) a însemnat, de aceea, mai mult decât alăturarea României de Alianţa americană a NATO. Prezenţa sa a însemnat predarea necondiţionată a României către politica sionistă a Statelor Unite ale Americii.

Iată cum relata preşedintele român, Ion Iliescu, acea zi: “Pe 22 noiembrie, ne-am întors la Bucureşti [de la „Summit-ul” de la Praga – n.n.]. A doua zi, capitala ţării primeşte vizita preşedintelui S.U.A., George W. Bush. Este o zi ploioasă, aşa cum se prognozase. «Nu ne sperie ploaia, venim!», declara preşedintele Bush, la Praga, în convorbirea pe care am avut-o. Un curcubeu care a răsărit peste capitală în timpul mitingului şi pe care înaltul oaspete l-a semnalat ca pe un veritabil simbol… a făcut ca ploaia şi rafalele de vânt să fie mai puţin luate în seamă. Am deschis mitingul din Piaţa Revoluţiei, spunând: «Domnule Preşedinte, nu am reuşit să influenţăm natura şi să evităm ploaia… Românii şi-au dorit să fie partenerii Americii. Astăzi li se împlineşte un vis şi un ideal, graţie şi dumneavoastră, domnule preşedinte Bush.»

Faptul că nu numai preşedintele Bush a acordat o valoare simbolică curcubeului ce apăruse în timpul ploii şi vântului deasupra mitingului de la Bucureşti, ci şi preşedintele român Iliescu, o dovedeşte chiar lucrarea din care am citat (Ion Iliescu, Integrare şi Globalizare. Viziune Românească, Bucureşti 2003), a cărei copertă plasează globul pământesc peste un curcubeu cosmic. Cert este că, în numai câteva luni, România a intrat în război împotriva Irakului, alături de S.U.A. şi Marea Britanic, fără a fi membră NATO, fără ca acest război să fie unul al Alianţei militare Atlantice, împotriva voinţei Europei şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care nu au aprobat războiul.

Vom încerca să descoperim ce “valoare simbolică” poate avea curcubeul, atât în lume, cât şi la români, dar mai întâi trebuie să ştim mai multe despre miza războaielor din Golful Persic (şi Irakul) şi despre faţa nevăzută a preşedintelui Bush.

Pentru aflarea mizei reale a războaielor repetate din Golf, cei mai buni analişti s-au dovedit a fi cei francezi. Iată ce arăta Le Figaro (din 5 noiembrie 1990, sub semnătura lui Alain Peyrefitte), privind declanşarea în 1991 a războiului împotriva Irakului:

“Două puternice grupuri de presiune au împins Statele Unite la declanşarea conflictului:

– Lobby-ul evreiesc, deoarece eliminarea lui Sadam Hussein înlătură ameninţarea celei mai puternice ţări arabe… Evreii americani joacă în sistemul mediatic de dincolo de Atlantic un rol esenţial. Compromisul permanent între Preşedinte şi Congres conduce Casa Albă să ţină seama foarte mult de insistenţele lor.

– Lobby-ul afacerilor… a ajuns să creadă că războiul putea relansa economia. Al doilea război mondial şi enormele comenzi pe care le-a adus Statelor Unite, nu a pus el oare capăt crizei din 1929 din care nu ieşiseră cu adevărat? Războiul din Coreea nu a provocat el un nou boom? Blagoslovitul război care ar readuce prosperitatea în America…”

Că Israelul, în interesul său geo-strategic, se străduie de mulţi ani să implice statele lumii, în primul rând S.U.A. (primul stat sionist al lumii), într-un război de distrugere a Irakului, este dovedit de adoptarea “Planurilor Strategice ale Israelului pentru anii ’80″ de către Organizaţia Mondială Sionistă, în care se regăseşte următorul pasaj:

“Bogat în petrol şi dat pradă luptelor intestine, Irakul este pe linia de ţintă israeliană. Distrugerea sa ar fi, pentru noi, mai importantă decât cea a Siriei, căci el este cel care reprezintă, pe termen scurt, cea mai serioasă ameninţare pentru Israel” (după periodicul israelian Kivounim, Ierusalim, nr.14, februarie 1982).

“Nu lipsesc exemplele când lobby-ul israeliano-sionist a reuşit să impună Statelor Unite o atitudine contrară intereselor americane, dar utilă politicii Israelului” – scria la rândul său Roger Garauday. Iată câteva exemple. Preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului S.U.A., senatorul Fullbright, a decis să-i aducă pe principalii conducători sionişti în faţa unui comitet care a scos la lumina zilei activităţile lor subterane. El a rezumat rezultatele anchetei într-un interviu… «Israelienii controlează politica Congresului şi Senatului»… La alegerile următoare, Fullbright avea să-şi piardă locul de senator…

În cartea sa, They dare to speak out, Paul Findley, care a fost, timp de 22 de ani, deputat în Congresul S.U.A., descrie modul actual de funcţionare al lobby-ului sionist şi puterea sa. Această adevărată «sucursală a guvernului israelian» controlează Congresul şi Senatul, Preşedinţia, Departamentul de Stat şi Pentagonul, ca şi mijloacele mas-media, şi îşi exercită influenţa în Universităţi, ca şi în sânul Bisericilor…

În fiecare an, oricare ar fi restricţiile pentru toate celelalte capitole ale bugetului, creditele pentru Israel sunt tot mai mari. Spionajul funcţionează de aşa manieră încât dosarele cele mai secrete sunt în mâinile guvernului israelian…

Adlai Stevenson [fost candidat la preşedinţia S.U.A.], reamintind că 43% din ajutorul extern american este destinat Israelului (3 milioane de locuitori), în detrimentul a 3 miliarde de locuitori înfometaţi ai globului, concluziona: «Primul ministru al Israelului are mai multă influenţă asupra politicii externe a S.U.A. în Orientul mijlociu decât are în propria sa ţară»…

Toate mijloacele sunt bune pentru lobby-ul sionist [în S.U.A.]. De la presiunea financiară la şantajul moral, trecând prin boicotul mijloacelor media şi al editorilor şi prin ameninţarea cu moartea. Congresmanul Paul Finley concluziona:

«Oricine critică politica Israelului trebuie să se aştepte la dureroase şi neîncetate represalii şi chiar la pierderea mijloacelor sale de existenţă, prin presiunile lobby-ului israelian. Preşedintele se teme de el. Congresul cedează tuturor exigenţelor sale. Cele mai prestigioase universităţi au grijă să îndepărteze din programele lor tot ceea ce i se opune…»

Anticipând genial ceea ce avea să se întâmple în anul 2003, când două puternice state europene, Germania şi Franţa, s-au opus implicării militare a NATO (ale cărei membre erau) în noul război asupra Irakului, francezul Michel Bugnon-Mordant publica în Elveţia, în anul 1997, următoarea analiză:

În ianuarie 1994 Statele Unite ale Americii au făcut să fie acceptată ideea unei lărgiri a NATO către ţările Europei de Est, inclusiv România. Strategia era impusă de necesitatea ca S.U.A. să îşi găsească noi sateliţi militari cu care eventual să poată contracara o centrifugare a altor puteri militare (europene) de către centrul militar american sionist. Primul pas fusese făcut după primul război din Golf, din 1990. Astfel, Reuniunea NATO a Consiliului ministerial din decembrie 1992, redefineşte Alianţa Atlantică ca pe “un instrument pentru schimbarea Europei în ansamblu”. Planul fusese pus în mişcare – după cum arată Bugnon-Mordant – de către strategii americani evrei, amiralul Jeremia şi sionistul Paul Wolfowitz (actualmente adjunct al şefului Pentagonului), care au dorit “excluderea cu orice preţ a apariţiei unei puteri susceptibile de a rivaliza cu unica superputere actuală. De aceea s-a prevăzut crearea unei «forţe de reacţie rapidă» ale cărei structuri să permită un grad mai mare de integrare decât însăşi NATO… Schimbările cruciale ce au intervenit de la prăbuşirea lagărului comunist i-au incitat pe americani să-şi continue avantajul. Adaptarea efortului de apărare la contextul astfel creat, menţinerea supremaţiei lor politice şi militare în lume constituie două priorităţi. Războiul rece fiind încheiat, este potrivit să se păstreze un dezechilibru vizând să împiedice naşterea unei puteri rivale. Rapoartele prezentate preşedintelui Bush [tatăl actualului preşedinte] de Pentagon în 1992, cel al lui Paul Wolfowitz [evreu sionist] şi ce al amiralului Jeremia sunt perfect explicite în ceea ce priveşte obiectivul vizat: extinderea hegemoniei Statelor Unite asupra întregului glob prin toate mijloacele militare, culturale, politice şi economice necesare.

A doua miză a războiului asupra Irakului este evident petrolul. În acest sens, M. Bugnon-Mordant, arăta că între 1953-1990, toţi secretarii de stat americani au fost, direct sau indirect, legaţi de marile societăţi petroliere (reproducem numai câteva exemple: J.F. Dulles – Standard Oil şi Fundaţia Rockefeller, evreul Henry Kissinger – Council of Foreign Relations Rockefeller Brothers Fund; Cyrus Vance – Rockefeller Foundation şi Comisia Trilaterală; Alexander Haig – director la Chase Manhattan Bank; George Schultz -Berchtel Corporation şi Gulf Oil; James Baker – Exxon, Mobil Oil şi Standard Oil), “înainte de toate, ofensiva anti-irakiană trebuie plasată în perspectiva mai largă a luptei pentru păstrarea dreptului occidental – în esenţă american – asupra acestei materii prime, care este petrolul. Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de spoliere a lumii a treia este ilustrat de această acaparare a materiilor sale prime…

Pe 6 octombrie 1973, Siria şi Egiptul lansează o ofensivă generală împotriva Israelului, iar a doua zi, Irakul naţionalizează Exxon şi Mobil Oil, companii americane implantate pe teritoriul său. S.U.A. răspund printr-un embargou împotriva Irakului la care Franţa refuză să se alăture. În faţa ţărilor arabe care din acel moment înclină spre orbita americană (Egiptul, Siria) şi în faţa agresivităţii Israelului, Irakul alege “fuga înainte” care îl conduce la o formă de izolaţionism, între timp, dependenţa Statelor Unite de petrolul din Golf le împinge să vrea să domine mai ferm regiunea…

[Legat de primul război asupra Irakului, din 1990,] fostul preşedinte Richard Nixon [marioneta politică a evreului Henry Kissinger] preciza:

“Nu mergem acolo să apărăm democraţia fiindcă Kuweitul nu este o ţară democratică şi nici nu se află aşa ceva în regiune. Nu mergem acolo ca să răsturnăm o dictatură, fiindcă în acest caz n-am mai fi aliaţi cu Siria. Nu mergem acolo pentru a apăra legalitatea internaţională. Mergem acolo, şi trebuie să mergem, fiindcă nu permitem să fie atinse interesele noastre vitale”.

Legat de obiectivul geostrategic al războiului împotriva Irakului, Bugnon-Mordant arăta că Irakul, care a naţionalizat companiile petroliere americane, întărit din punct de vedere militar şi politic de războiul împotriva Iranului, ameninţa să devină o mare putere regională, principal pericol la adresa Israelului:

“Faţă de apariţia unei noi ordini mondiale desemnate de Washington, independenţa irakiană era percepută ca intolerabilă. Ocupaţi cu reinstaurarea unei ordini coloniale altădată dirijată de britanici, Statele Unite s-au trezit confruntate cu o naţiune capabilă să strice jocurile…

În sfârşit, permiţând Israelului să-şi întărească poziţia hegemonică în zonă, Statele Unite făceau rău Europei, deteriorând relaţiile dintre aceasta şi ţările arabe. Ele dădeau o dublă lovitură, strivind din faşă noua veleitate a lumii arabe de a-şi realiza unitatea, murdărind în acelaşi timp în mod durabil imaginea Europei, în special a Franţei, în ochii ţărilor arabe.

De fapt, nu numai că ţările europene au fost trimise acasă după război fără a obţine cel mai mic avantaj, dar au mai şi fost excluse de la toate tranzacţiile ce aveau să urmeze. Noua ordine mondială apărută din războiul din Golf [după 1991] a fost instaurată sub conducerea exclusivă a Statelor Unite, fără ca ţările europene să aibă vreun cuvânt de spus. A fost restaurată vechea ordine colonială.”

*

Prezentând “Războiul din Golf şi manipularea spiritelor” (prin mass-media, Michel Bugnon-Mordant arată că Irakul revendicase Kuweitul încă din anii treizeci, căci graniţele statelor arabe din secolul XX au fost fixate în funcţie de interesele particulare ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii. Apoi, “atât petrolul, cât şi voinţă Israelului au jucat un rol primordial în decizia administraţiei Bush de a declanşa un conflict. Mai mult decât atât, creşterea puterii în regiune a Irakului, capabilă virtual să contracareze planurile americano-israeliene în acest loc al lumii, a apărut insuportabilă Washingtonului. De unde şi campaniile de presă incendiare atât în Statele Unite, cât şi în Israel, reluate şi susţinute de toate marile mijloace mass-media europene…

Nu s-a precizat nimic despre cererile presante prezentate Kuweitului de către Irak, cereri respinse de fiecare dată ca fiind nefondate… în realitate, Statele Unite au vrut acest război şi l-au provocat. Cum se explică altfel intransigenţa nejustificată de care a dat dovadă George Bush (tatăl) faţă de cererile lui Saddam Hussein din august 1990 până în februarie 1991? Bagdadul a emis nu mai puţin de şase propuneri de pace, toate admiţând retragerea irakiană din Kuweit… În fine, la 26 februarie 1991, Irakul accepta să se retragă necondiţionat din Kuweit. La fiecare dintre aceste cereri, preşedintele Bush a răspuns printr-un refuz categoric.

Minciunile, falsificările, manipulările de fapte operate de presa scrisă, televiziunea şi radioul de dincolo de Atlantic în timpul conflictului – sprijinite fără restricţii de presa oligarhică mondială – sunt nenumărate. Avem cu toţii încă în minte invenţiile referitoare la “extraordinara” putere a artileriei irakiene, la Irak ca “a patra armată din lume”, la “mărturiile spontane” despre jafurile soldaţilor irakieni în Kuweit, dintre care cea mai emoţionantă a fost cea a unei fete din popor ce s-a dovedit ulterior a fi fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Să mai adăugăm un alt fapt deosebit de grav şi de sinistru augur: reportajul televizat arătând cum soldaţii irakieni deconectau incubatoarele dintr-o maternitate din Kuweit, provocând moartea tuturor noilor născuţi urma să se dovedească a nu fi altceva decât un “produs” comandat de autorităţile kuweitiene şi fabricat de o societate de comunicaţii americană, în vederea condiţionării opiniei internaţionale.

Referitor la lobby-ul sionist ce este determinant asupra factorilor de decizie ai S.U.A. se impune a fi relevată radiografia rezultată din emisiunea “Arena” din 23 martie 2003 de la BBC. Elementul religios reprezintă discursul preponderent al camarilei de la Casa Albă, îndeosebi al preşedintele George W. Bush (junior), iar direcţia aceasta a fost impusă de către Carl Rove, actualul său consilier politic. Acesta este comparat cu ideologul propagandei naziste (“un Goebbels al Americii”) şi este considerat, de unii, “creierul” administraţiei Bush.

“Probabil că n-a mai existat niciodată până acum la Casa Albă un consilier prezidenţial atât de important şi de influent precum Carl Rove -scria Times. Rove a fost şeful campaniei electorale a preşedintelui Bush şi a avut intuiţia de a aduna, într-un singur electorat, pe credincioşii fervenţi ai diverselor biserici evanghelice şi pe reprezentanţii marilor firme texane din domeniul exploatării petrolului”.

Rove şi Bush sunt conectaţi prin mii de fire la aceste cercuri creştine “fundamentaliste” ce au o expresie politică în “Cristian Coalition” în cadrul cărei acţionează cu maximă eficienţă comunitatea creştinilor sionişti. Afirmând că respectă litera Scripturii, ei consideră că Israelul este poporul ales de Dumnezeu. Concluzia imediată este ca Israelul trebuie sprijinit de creştinii din întreaga lume, acum şi întotdeauna. Un exponent al acestui curent este postul de radio american Prietenii Israelului, extrem de activ şi audiat. Interpretând în fel şi chip textele VECHIULUI TESTAMENT, postul susţine interesele israeliene în Orientul Apropiat, motivând religios evenimentele politice şi militare actuale.

Acelaşi limbaj religios este folosit, abuziv, în primul rând de către intelectualii evrei ce au sprijinit candidatura lui George Bush Jr, în primul rând de către Paul Wolfowitz, actualul adjunct al ministrului Apărării. Evreul Wolfowitz este în materie de politică militară ceea ce este Rove în materie de politică internă şi strategie electorală. Wolfowitz a elaborat încă din 1992 un “studiu de apărare” ce a devenit actuala politică a preşedintelui Bush. Potrivit acestui studiu, Pentagonul trebuie să impună “o nouă ordine mondială”, în care S.U.A. să fie puterea de necontestat a lumii şi să descurajeze orice competiţie venită din partea unor state pecum Germania sau Japonia, în studiul lui Wolfowitz apărea şi ideea atacului preventiv, recent aplicată asupra Irakului, fapt ce a adus un incontestabil avantaj geo-strategic Israelului.

Cu câţiva ani înainte de a veni la putere alături de preşedintele Bush, Wolfowitz a creat un aşa-zis “Grup de analiză militară” (numit Project for New American Century) împreună cu actualul vicepreşedinte Dick Cheney şi cu un fost subsecretar de stat din Ministerul Apărării, Richard Pearl. În anul 2000 acest Grup de puternică culoare sionistă redacta o analiză în care spunea că S.U.A. trebuie să se asigure că, în secolul XXI, deţine supremaţia militară în lume, dar că pentru aceasta ar fi fost nevoie de un “eveniment catalizator, de o catastrofa de proporţiile actului de la Pearl Harbor, ce a decis intrarea Americii în cel de-al II-lea război mondial”. Evenimentul s-a produs, ca prin minune, la 11 septembrie 2001 prin atacul terorist din S.U.A. Apare curios că Mossad-ul ştia despre atentat, iar aproape toţi cei circa 6000 de evrei americani care lucrau la World Trade Center (zgârie-norii Gemeni) au întârziat în acea zi la serviciu, scăpând astfel nevătămaţi.

Francezul Thierry Meyssan, în lucrarea sa, 11 Septembrie 2001-Terifianta Impostură, demonstrează că adevărata miză a “atentatului” a fost cea mai puternică lovitură bursieră din istoria S.U.A., iar că beneficiarii acestei lovituri sunt cu totul alţii decât cei ce au fost ulterior acuzaţi (lumea musulmană în general). Mai mult, Paul Wolfowitz personal a fost cel ce a coordonat cu duritate activitatea serviciilor secrete americane pentru a ascunde o serie de fapte opiniei publice şi pentru a putea prezenta ca real fabricatul oficial privind “actul terorist” de la 11 septembrie. Astfel, F.B.I. a impus companiilor aeriene să nu comunice cu presa, ascunzându-se astfel că teroriştii anunţaţi de oficiali nici nu s-au aflat în avioanele prăbuşite. Tot F.B.I.-ui a confiscat ziariştilor ore întregi de peliculă video ce au înregistrat evenimentele, conţinutul acestora rămânând secret.

“Urmarea atentatului – concluziona postul B.B.C. – a fost că America a atacat Afganistanul, apoi Irakul. Nu se ştie cui îi vine rândul şi când”. A început instalarea efectivă a Noii Ordini Mondiale, la cârma acesteia aflându-se în faţă S.U.A., iar în spate evreii sionişti, precum Wolfowitz şi echipa sa (D. Rumsfeld, R. Pearl şi alţi). Chiar şi administraţia militară a Irakului, după război, a fost stabilită tot de către “strategul” evreu de la Pentagon. Secondat de foşti şefi de la C.I.A. sau de consilieri evrei americani (circa 30 de “ofiţeri în rezervă, funcţionari şi experţi”), şeful noii administraţii a Irakului (reprezentanţă a Pentagonului numită ipocrit Oficiul pentru Reconstrucţie şi Asistentă Umanitară) a fost favoritul lui Wolfowitz, respectiv generalul scos de la naftalină Jay Garner, ale cărui nume şi prenume îl indică a fi tot evreu (Jay este un nume răspândit printre evreii americani; a se vedea Jay Pritzker, evreul care a vrut să preia în 1997 Hotelul Bucureşti, împreună cu israelianul Sammy Ofer). Ţinta lui Garner: petrolul irakian. La scurt timp, Garner a fost înlocuit de evreul sionist Paul Brener, prezent de la început în oculta Rumsfeld-Wolfowitz.

Ocuparea Irakului i-au adus administraţiei americane, controlul asupra unor uriaşe rezerve petroliere, situate pe locul doi ca mărime în lume. României, coparticipantă alături de S.U.A., nu i-a adus nimic, deşi în momentul angajării ţării, premierul Năstase afirma că trebuie să luptăm împotriva Irakului pentru a recupera datoria acestuia de 1,7 miliarde de dolari faţă de România. Cacialmaua s-a dovedit curând, căci administraţia americană a Irakului, interesată în profitul personal la resurselor acestuia, a hotărât anularea datoriilor externe irakiene. Oricum, în curând, deşi războiul s-a încheiat, în România vor fi amplasate numeroase trupe americane, dislocate din alte părţi ale lumii. Aceşti soldaţi americani sunt disculpaţi, prin acordul semnat de premierul Adrian Năstase, de orice răspundere, până şi în faţa Curţii Penale Internaţionale, pentru fapte ce le-ar putea comite pe teritoriul românesc: crime, jafuri, molestări, violuri. Evreii de la Washington doresc, însă, să ne mai târască într-un război. “Mossadul avertizează: Urmează Siria”, “Ari Fleischer: «Siria este un stat terorist», titra Ziua din aprilie 2003. La propunerea lui Paul Wolfowitz de atacare a Siriei, Congresul S.U.A. a răspuns însă: NU. Rezultatul mondial al acestei aventuri militare în Irak: relansarea cursei înarmării nucleare. Corea de Nord a denunţat recent tratatul semnat cu Corea de Sud, afirmând că experienţa Irakiană o obligă să îşi la măsuri de apărare. Alte state o vor face pe ascuns, pregătind o conflagraţie mondială, în care României i s-a ales soarta de ţintă.

*

Curcubeul invocat de preşedinţii S.U.A şi României în 22 noiembrie 2002 ca fiind un simbol de bun augur, a condus la situaţia certă a intrării României în războiul împotriva Irakului, alături de S.U.A., şi la instalarea de trupe străine pe teritoriul românesc. Dacă ne amintim, acelaşi Paul Wolfowitz, în 1991-1992, pe vremea mandatului lui George Bush tatăl, a demarat proiectul creării unei “forţe rapide de intervenţie” care obliga la atragerea României de partea S.U.A. în cadrul Alianţei militare a NATO. Dacă Alianţa sionisto-americană avea nevoie de România, de ce a mai fost nevoie şi de umilinţa condiţionării noastre de către americani, în vederea concesionării de întreprinderi româneşti, la schimbul primirii în echipă?
Vremea rea de la Bucureşti din 22 noiembrie 2002 punea sub semnul întrebării succcesul vizitei preşedintelui Bush, fapt ce preocupa oficialii români, după cum o demonstrează declaraţia preşedintelui Iliescu: “Nu am reuşit să influenţăm natura şi să evităm ploaia!”. Au reuşit însă, probabil, să creeze cu tehnica din dotare un curcubeu artificial, care s-a suprapus în centrul Bucureştiului peste ploaia măruntă însoţită de vânt.

Curcubeul reprezintă în simbolistica societăţilor secrete mondialiste spiritul Noii Ordini Mondiale. El este, în principal, simbolul mişcării New Age” (Noua Vârstă), mişcare sincretică religioasă încurajată în statele occidentale ca o adevărată nouă religie a lumii noi. Prin extensie el este preluat de către întreaga mişcare mondialistă. Preşedintele român Ion Iliescu îl reproduce pe coperta lucrării sale Integrare şi Globalizare (Viziunea Românească). Simbolistica arhaică şi universală a curcubeului, de pod spre trecerea , într-o altă lume (de regulă subterană, cum este cea căutată , – de masoni prin formula V.I.T.R.I.O.L – Vista Interiora Tera etc. -), l-a făcut să reprezinte, pentru adepţii Noii Ordini Mondiale, trecerea spre aceasta. Serge Monaste, ziarist canadian asasinat, dezvăluind planul celor mai mari 6 bănci mondiale şi al consorţiilor energerice de pe planetă, prin “Protocoalele” ce pleacă de la reuniunile secrete organizate cu M. D. Rothschild începând din 1956 (şi care conspiră la controlul tuturor organismelor internaţionale) aminteşte de “Clasificarea Curcubeu a Noii Ordinii Mondiale”. Cele şapte culori ale curcubeului mai corespund şi celor şapte trepte ale scării masonice.

La români, curcubeul are însă o semnificaţie aparte şi distinctă. Pe linia unor tradiţii arhaice universale el poate prevesti evenimente nefaste. La chinezi, de exemplu, el poate să preceadă şi anumite tulburări în armonia universului şi chiar să capete o semnificaţie rău prevestitoare. “Când un stat este în pericol să piară, scria înţeleptul antic Huai Nanzi, cerul îşi schimbă faţa… şi apare un curcubeu”. Tot în Asia, raporturile cer-pământ prin intermediul curcubeului, implică boala şi moartea. Dacă îl arăţi cu degetul (cum a făcut preşedintele Bush la Bucureşti) epidemiile devastatoare sunt sigure (curând a apărut în lume, cu focarul în China, epidemia mortal Sindromului Acut Respirator). Chiar şi în Africa, apariţia curcubeului vesteşte boala şi moartea.

În numeroase tradiţii, ca şi în cele româneşti, asocierea ploaie-curcubeu evocă imaginea şarpelui mitic. În Asia el este Naga ieşind din pământ. Conform lui Rene Guenon, aceeaşi simbolistică poate fi regăsită în Grecia antică şi în Africa. La români el este privit ca un imens balaur ce bea apele pământeşti, fie ca un gen de sorb sau punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, în unele descântece se afirmă că el bea “apă turbată” fiind “Şarpe vărgat peste Prut aruncat”. Curcubeul e drumul balaurilor, spunea o bătrână româncă (Niculiţă-Voronca, Datinile şi Credinţele Poporului Român).

PERSONAJE -CHEIE ALE AFACERILOR ISRAELIENE IN ROMANIA!

după Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

Mark Meyer. Evreu american de origine română (?), preşedinte al firmei de avocatură (evreiască) de pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin, firmă care s-a ocupat, printre altele, de banca românească Dacia Felix şi care desfăşoară o activitate susţinută în România. Site-ul de internet al firmei Herzfeld & Rubin o prezenta până recent pe sora primului ministru Adrian Năstase, Dana Barb, ca pe o “redutabilă economistă” ce face parte din rândurile staff-ului firmei, ca directoare. (A se vedea despre preluarea forţată de către israelieni a băncii Dacia Felix-Eurom, capitolul Băncile Româneşti, Ţintă israelită.)
Mark Meyer, fiind şi unul dintre cei doi evrei americani care monitorizează şi dirijează România de la cel mai înalt nivel, s-a ocupat de organizarea vizitei în S.U.A. a preşedintelui Ion Iliescu în anul 2001.

A funcţionat la Palatul Cotroceni, pe lângă preşedintele Emil Constantinescu drept consilier, într-o perioadă când preşedinţia României era copleşită de evrei. Şefa consilierilor prezidenţiali era evreica Zoe Petre, iar uşa palatului prezidenţial era permanent deschisă evreilor Tom Lantoş şi Alfred Moses. Chiar despre Emil Constantinescu, originar din Basarabia, în “Jurnalul” Ronei Hartner (presupusa amantă evreică a preşedintelui) s-a scris că tatăl său, care l-a abandonat împreună cu mama sa, era un evreu rus beţivan. Când a contrazis punctual conţinutul pseudo-Jurnalului Hartner, Constantinescu, în mod ciudat, nu a contrazis şi acest aspect. Mark Meyer a continuat să fie consilier prezidenţial şi pe lângă preşedintele Ion lliescu.

De fapt, Meyer s-a ocupat de România de pe vremea lui Ceauşescu, iar în anii din urmă a condus aşa-zisa Cameră de Comerţ Româno-Americană, care este ceva între agenţie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani şi interfaţă a afacerilor S.U.A. în România. Organizaţia este creată la Bucureşti din 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu şi, alături de Meyer, ea îl are la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din România, acelaşi care deţine postul de televiziune din New York, Romanian Voice şi care, plătit tot de români, retransmite programe ale Televiziunii Române, beneficiind de un contract extrem de benefic semnat cu TVR-ul încă din al doilea mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu.

Pentru a da culoare vizitei din anul 2001 a preşedintelui Iliescu în S.U.A., Mark Meyer s-a gândit să îi organizeze acestuia o festivitate de premiere, şi neavând altceva mai la îndemână, a scos din pălărie medalia Distinguished Leadership Award conferită de… Camera de Comerţ Româno-Americană, adică de el însuşi. De fapt, Meyer a fost maestru de ceremonii al întregii vizite oficiale în Statele Unite ale Americii.

Evenimentul premierii lui Ion Iliescu s-a petrecut la 20 septembrie 2001 printr-un dineu festiv la hotelul newyorkez New York Palace, eveniment prezidat de cei trei evrei: Mark Meyer, Herbert Rubin şi Elias Wexler, “ca recunoaştere pentru cei 11 ani de conducere excepţională pe plan politic şi dezvoltare economică a României”. Organizarea dineului a fost aproape exclusiv evreiască: Mark Meyer, ex-ambasadorul Alfred Moses, Meir Rosenne, Herbert Rubin, Armand Scala, Richard Schifter, Rabbi Arthur Schneier, Elias Wexler etc.

Iată cum relata faptele cotidianul România Liberă din 5.11.2001: “Scandalul premierii lui Ion Iliescu de către Camera de Comerţ Româno-Americană continuă. Culmea absurdului: Ion Iliescu este premiat de către chiar consilierul său, Mark Meyer… S-a stabilit data chiolhanului de la New York în cinstea lui Iliescu. Lui Mark Meyer i s-au căutat rădăcini româneşti pentru a fi pus de regimul Iliescu în fruntea comunităţii româneşti din Statele Unite. Comunitatea românească s-a unit împotriva lui Ion Iliescu. Pentru chiolhanul în cinstea lui Ion Iliescu, Mark Meyer strânge mari sume de bani. Şi-a găsit şi sponsori. Două companii au sponsorizat cu câte 25.000 de dolari reuniunea, iar preţurile pentru invitaţi sunt împărţite în funcţie de locul în sală. La orice restaurant de clasă din Manhattan, un tacâm costă cca. 150 de dolari. Organizatorii se aleg şi cu un important profit, căci numai din sponsorizările celor două companii, la o participare de 100 de persoane, rămâne un beneficiu de 10.000 de dolari. Iar dacă mai calculăm şi costul unui tacâm, în medie 250 de dolari (cei care stau la masă mai aproape de Iliescu plătesc mai mult), reiese că afacerea Premiu pentru Iliescu este chiar profitabilă. “Un mic “ghişeft”, am adăuga noi, pe lângă marile afaceri ce le derulează Meyer cu România, în favoarea coreligionarilor sau cosangvinilor săi.

Toată mascarada acestei vizite aranjate de evrei pentru Iliescu a stârnit vii proteste din partea comunităţii româno-americane la New-York, îndeosebi din partea lui Marius Badea, editorul celui mai răspândit ziar românesc din California, Meridianul Românesc. Făcând parte din staff-ul electoral al preşedintelui S.U.A., George Jr. Bush, Marius Badea s-a adresat secretarului de stat Colin Power şi mai multor congresmani americani protestând asupra felului în care i se construieşte neîncetat lui Ion Iliescu o falsă imagine pozitivă la Washington de către aceleaşi persoane neavenite din anturajul sau, precum Alfred Moses, care i-a mai organizat în 2000 lui Iliescu o vizită în S.U.A., şi care, ca ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, a colaborat activ cu regimurile Ceauşescu şi Iliescu. În treacăt fie spus, Alfred Moses a ştiut, de fapt, să îşi folosească poziţia pentru a favoriza afacerile evreilor în România.

Însăşi conducerea Organizaţiei Comunităţii Româno-Americane (CORA) este acaparată în bună măsură de evreii originari din România, deşi arhiepiscopul Nathaniel o reprezintă oficial. Cităm din scrisoarea lui Marius Badea către arhiepiscop: “Cu mare mândrie, românii americani au citit scrisoarea dumneavoastră de protest împotriva acestui eveniment [decernarea distincţiei din partea lui Mark Meyer către Ion Iliescu], care a fost publicată în ziarul nostru. Din păcate, cu această ocazie, a ieşit la iveală o mare problemă în cadrul organizaţiei româno-americane, CORA, organizaţie pe care, cu mare onoare, o conduceţi ca chairman. Acţiunea Camerei de Comerţ Româno-Americane a fost organizată de domnii Mark Meyer, chairman al acesteia, şi Armand Scala, vicepreşedinte al acesteia, în acelaşi timp, dl. Armand Scala este preşedinte CORA, iar dl. Mark Meyer este vicepreşedinte CORA. Prezenţa domnilor Armand Scala şi Mark Meyer în conducerea a doua organizaţii fundamental diferite şi atitudinea dânşilor faţă de durerea sufletească a românilor creează un mare conflict de interese. Prea Sfinţia Voastră, credem că a sosit timpul să cereţi ca domnii Armand Scala şi Mark Meyer să-şi dea demisia din CORA şi o noua conducere să fie aleasă în mod democratic”. (Articolul românului american demonstrează că războiul nevăzut dintre români şi evrei se duce şi în afara hotarelor ţării, deoarece evreii încearcă pretutindeni să se substituie românilor, să se plaseze la conducerea organizaţiilor acestora şi să le blocheze interesele legitime.)

Mark Meyer este, alături de alţi evrei, şi în spatele afacerii cunoscute ca “Invest România Forum”. Deşi principal iniţiator al acţiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul românesc iniţiativa aparţine unui grup mai larg, chipurile chiar autorităţilor române în căutare de investitori americani. Forumul, organizat în 1997 în S.U.A. sub genericul “Economia românească: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitaţii companiilor americane evreieşti, şi nu numai, să profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin întreprinderile româneşti. Organizatorii secreţi (Herzfield & Rubin, adică Mark Meyer, şi USAID Midivest Bussines Center, adică C.I.A.), al căror plan de preluare a economiei româneşti necesita fonduri, pentru a fi convingători s-au gândit să expună, ca garanţi, responsabilii economici din România, aşa că au fost plimbaţi de la Bucureşti la Chicago reprezentanţi ai guvernului român, preşedinţi şi directori executivi ai celor mai influente Bănci şi fonduri mutuale din România, directori din toată economia românească. Mesajul real: Economia României chiar se predă, prada vă aparţine, puteţi să vă exercitaţi dreptul în preferinţă, putem aranja privatizările! Cel mai convingător s-a străduit să fie Mircea Geoană, ambasador al României în S.U.A. la acea dată. Geoană a făcut parte dintre studenţii privilegiaţi de înalţii ofiţeri ai fostei Securităţi. Astfel, generalul Pacepa, pe vremea când era şef adjunct al spionajului românesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoană, fiu al generalului Geoană, pentru a pleca la studii în S.U.A. în rândurile “ambasadorilor prieteniei” româno-americane. După ce Pacepa a dezertat, a trecut în solda C.I.A., iar după 1990 a reluat legăturile cu mai tânărul Mircea Geoană.

Desfăşurat la Hotelul Hilton&Towers din Chicago, în perioada 29.09 – 3.10.1997, “Forumul” scotea practic economia României la mezat în faţa unor mari bănci americane evreieşti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of Chicago, bănci care se află în spatele firmelor “investitoare”.

În perioada 30.03 – 3.04.1998, în S.U.A., acţiunea (“Forumul”) s-a repetat spre a fi oferite afaceri în România la “peste 200 de mari companii americane” în “domeniile bancar şi al pieţei de capital, industrie uşoară, agricultură şi industrie alimentară, industrie constructoare de maşini, metalurgică, chimică şi petrochimică, materiale de construcţii, electronică, telecomunicaţii, infrastructură etc.” (adică tot!). De această dată, organizatorul anunţat era chiar de la vârful finanţelor americane evreieşti, Amroinvest Inc (a baronilor finanţelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar în “comitetul de iniţiativă” mai găsim, la calibru apropiat, şi Citibank (reprezentată de preşedintele şi vicepreşedintele evrei David Garner şi Janet Heckman), dar şi Dana Barb (sora politicianului român Adrian Năstase) ca manager general pentru România al firmei Herzfield & Rubin, deci Mark Meyer. Firma Amoco Corporation, participantă la “Forum”, a preluat ulterior industria aluminiului din România.

Ascensiunea profesională a lui Mark Mayer a avut loc după 1991, când era un obscur avocat evreu american la firma Hall and Dickler. Marele capital curat american declara că nu are nevoie ca Mayer şi firma evreiască de avocatură din care făcea parte (Kent, Lawer, Dickler & Friedman) să-i reprezinte interesele în România, dar el a fost impus acestora chiar de către guvernanţi români, deoarece îl preferau.

Alexandru Bittner
“Om de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate nivelele statului român; conform dezvăluirilor din “Armaghedon II” a “finanţat” întotdeauna familia primului-ministru Adrian Năstase:

“Încă de la începutul anilor ’90 o puternica prietenie leagă familia Năstase de controversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Această prietenie s-a materializat într-o serie de afaceri derulate de către acesta din urmă şi intermediate de d-na Năstase şi de dl. Sorin Teşu, omul de încredere al familiei Năstase, actualmente şef de Cabinet al primului-ministru. Alexandru Bittner a afirmat în mai multe rânduri că, în perioada 1997-2000 a finanţat periodic familia Năstase cu sume cuprinse între 5.000 şi 10.000 de dolari, sume transmise fie direct d-nei Năstase, fie prin intermediul lui Sorin Teşu. În prezent, firme aparţinând lui Alexandru Bittner desfăşoară afaceri cu diverse regii sau societăţi cu capital de stat, cum sunt: Petrom şi R.A.P.P.S. [regia protocolului de stat], afaceri mijlocite şi de a căror bună desfăşurare se ocupă Sorin Teşu.” Vila şi ferma lui Bittner de la Măneciu este relativ apropiată de vila şi ferma familiei Năstase de la Cornii. Pe ambii boşi îi legă “pasiunea” pentru creştearea păsărilor (şi producţia de ouă), motiv să-şi facă vizite reciproce. În noiembrie 2002, un partid de opoziţie a lansat public întrebarea (lăsată fără replică): “Este adevărat că Alexandu Bittner a fost desemnat să se ocupe de şpaga de 30.000.000 de dolari care ar rezulta din înzestrarea cu computere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a şcolilor din România? În urmă cu doi ani au fost date în vileag şmecheriile lui Dan Fischer, Cătălin Harnagea şi Dorin Marian, care încercau să devină intermediari ai unui puternic consorţiu englez, în tentativa acestuia de a obţine un credit garantat României de 400.000.000 de dolari. Între timp, regimul politic s-a schimbat, dar nu şi Dan Fischer, căruia i s-a impus colaborarea cu Al. Bittner, ca să repună pe picioare afacerea, deşi englezii ar putea trata direct cu MEC. Comisionul de 30.000.000 de dolari ar urma să fie împărţit între Dana Năstase (prietena de casă a lui Bittner, care i-a pus o vilă la dispoziţie, la Măneciu-Pământeni), cei doi evrei (Fischer şi Bittner) şi Dan Nica.”

Alexandru Bittner este şi proprietar al postului de televiziune PrimaTV, condus de colaboratorul său Cristian Burci. Prieten, pe rând, cu mai toţi şefii serviciilor secrete româneşti, datorită cochetării acestora cu Mossad-ul. În septembrie 2000, Bittner a apărut la ştirile de la PrimaTV, post de televiziune al cărei proprietar ar fi împreună cu un alt israelian, Dan Fischer, pentru a-l denunţa de abuz în funcţie pe prietenul său de până atunci, Cătălin Harnagea, la acea vreme şeful spionajului românesc (Serviciul de Informaţii Externe) şi tovarăş de afaceri (de fapt şi Harnagea fusese în solda sa), cu care tocmai se certase. Aceleaşi acuze le aducea şi lui Dorin Marian, la acea vreme consilier prezidenţial şi eminenţă cenuşie a serviciilor secrete româneşti pe care le coordona de la Palatul Cotroceni.

Bittner a mai afirmat pe post că articolul apărut în presa cotidiană, în care numele lui este amintit lângă cel al directorului adjunct al S.R.I., Mircea Gheordunescu, ca fiind implicat într-o afacere de deturnare a 300 de milioane de dolari, este o poliţă plătită lui de către Harnagea pentru că nu-i cedează celuilalt asociat israelian de la Prima TV, Dan Fischer, importantul pachet de acţiuni ce îl deţine la acest post de televiziune.

Victima acestei răfuieli a fost “logodnica” şefului S.I.E. Cătălin Harnagea, domnişoara Mărgărita Geică, concediată de la conducerea redacţiei de Ştiri de la PrimaTV. Pe postul de televiziune, în direct, Alexandru Bittner anunţa infatuat că supărarea cu Harnagea (S.I.E.) se datorează faptului că el (Bittner) este prieten şi mai apropiat de şefii contraspionajului românesc (directorii S.R.I. Mircea Gheordunescu şi Costin Georgescu), încercând astfel mimarea sau chiar declanşarea unui conflict între serviciile secrete romaneşti.

De fapt, prin ieşirea sa, Bittner îşi acuza proprii colaboratori de până atunci:

“Domnii Dorin Marian şi Cătălin Harnagea încearcă să-mi forţeze mâna să vând acel procent unui alt acţionar, Dan Fischer [fost Frâncu]. Concret, joia trecută am asistat la deschiderea unei cârciumi în Bucureşti, local care aparţine unui prieten al celor doi (Restaurantul President). În local am stat trei ore, la o masă, alături de Cătălin Harnagea, care a tot încercat să mă determine să-mi vând procentul deţinut la postul acesta de televiziune”.

Alex Bittner mai deţine indirect parcările auto DALI din Bucureşti, cunoscute de taximetrişti ca fiind ale fostului primar al capitalei Crin Halaicu. În fapt aceştia doi au fost în trecut parteneri de afaceri. Deţinând firma DALI, Bittner a monopolizat practic parcările din Bucureşti.

Ocupaţia la vedere în România a lui Bittner, de “carte de vizită”, este aceea de director al Hotelului Minerva din Bucureşti, deţinut de firma israeliană E.W.T.R. (agenţie de turism internaţional), aflată în plină campanie de preluare de proprietăţi din România. La parterul hotelului se află un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind specialitatea soţiei afaceristului evreu, chinezoiacă de cetăţenie americană Sherr Bittner. Chinezoica Bittner s-a asociat cu fostul primar general al capitalei Crin Halaicu şi în afaceri imobiliare (firma A.G. Imobiliara S.A.). Restaurantul chinezesc din str. Amzei, Dragon House, îi aparţine lui Bittner şi funcţionează chiar vizavi de fostul sediu al firmei MegaVision al cărui proprietar era chiar prietenul său Dan Adamescu.

Prin firma Lipsca s.r.l., Bittner a cumpărat aproape toate magazinele “Alimentara” din Bucureşti de la Delfincom s.a. (fosta întreprindere Alimentara), cu sprijinul deloc dezinteresat al funcţionarilor statului, desfiinţând obiectul de activitate al acestora şi apoi subînchiriindu-le. Multe dintre ele funcţionează acum ca magazine de haine second-hand, aşa cum este cazul fostei Alimentara din Piaţa Iancului. Prin intermediul aceleiaşi firme Bittner a preluat întreprinderile de industrie uşoară Textila din Bucureşti.

Prin firma Lipsca 2000 s.r.l., cu concursul abuziv şi ilegal al reprezentantului statului român asupra proprietăţilor hoteliere de la Poiana Braşov (Jean Babonea, acelaşi care l-a ajutat şi ca director general la Delfincom s.a.) a dobândit proprietăţi hoteliere.

Ronald Lauder

Magnat evreu american. Sionist. Fost ambasador al S.U.A. (în timpul administraţiei Reagan) în Austria, placă turnantă a spionajului european, a funcţionat şi ca secretar de stat al apărării pentru afaceri N.A.T.O. Preşedinte al Consiliului Organizaţiilor Evreieşti Americane, al “Comitetului Public Internaţional” al Organizaţiei Mondiale a Restituţiei Evreieşti şi trezorier al Congresului Mondial Evreiesc.

Susţinut în “investiţiile” din România de senatorul evreu american Tom Lantoş, care i-a făcut lobby pe lângă cele mai înalte autorităţi române. Lauder deţine, indirect, trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV şi Acasă din România, postul de radio ProFM şi câteva ziare. Ambiţia sa este ca prin postul ProTV să controleze opinia publică românească pe linia sionisto-americană, tansformându-l într-o rafinată “maşină de propagandă”. În acest sens, cea mai reprezentativă emisiune a acestui post tv, numită “Profeţii despre trecut”, este realizată în fiecare duminică de către evreul Silviu Brucan (Saul Brukner), în scopul manipulării conştiinţei publice sau chiar a deciziei politice guvernamentale. De exemplu, atunci când, în anul 2002, sionismul a dorit să îl propulseze pe masonul evreu Adrian Severin în fruntea statului român ca… vice-premier, “profesorul” Brucan a afirmat pe post că Adrian Năstase ar avea nevoie de acest ajutor în fruntea statului.

Trustul de presă Media Pro, înregistrează la ora actuală datorii faţă de bugetul statului român de peste 1.500 miliarde lei (peste 45 milioane de dolari), taxe neachitate pe parcursul a mai multor guvernări, toţi guvernanţii români tratând cu maximă obedienţă acţionariatul evreu al firmei. Se pare că guvernul Năstase pregăteşte în mare taină ştergerea datoriilor trustului lui Lauder şi preluarea la datoria publică internă a datoriilor Media Pro. La data de 27 decembrie 2001, în “pauza” şedinţei guvernului român, secretarul general al guvernului (Şerban Mihăilescu, zis şi Michi Şpagă) i-a reamintit ministrului de finanţe, Mihai Tănăsescu, că trebuie să proiecteze eşalonarea datoriilor societăţilor de televiziune. Acesta i-a răspuns secretarului guvernului că s-a pregătit şi că, în chiar dimineaţa acelei zile, a discutat cu conducerea de la Media Pro (Adrian Sârbu), aşa că în 2002 urmează ca guvernul să aprobe eşalonarea datoriilor acesteia, precum şi ştergerea penalităţilor trustului.

“Adrian Năstase şi Ronald Lauder au negociat, la New York, datoria Media Pro” titra apoi ziarul Bursa din 5 februarie 2002, următoarea ştire: “Eforturile lui Adrian Sârbu [preşedintele român al postului ProTV] pe lângă autorităţile de la Bucureşti ca să obţină reeşalonarea datoriilor fabuloase ale Media Pro par să aibă nevoie de sprijinul partenerului [!, a se citi patronul] său american. Astfel, Ronald Lauder, acţionarul majoritar la companiei Central European Media Enterprises, ce deţine controlul asupra Media Pro International, s-a întâlnit cu premierul Adrian Năstase, în luxosul Hotel Waldorf Astoria din New York, unde primul-ministru participa la lucrările Forumului Economic Mondial. Întrucât presa nu a participat la acesta întâlnire, putem crede că «investitorul american» i-a povestit premierului nostru cât de rentabile i-ar fi afacerile din România, dacă nu l-ar pune în situaţia penibilă, proprie celorlaţi investitori, de a-şi plăti datoriile către Statul Român, în conjunctura unei campanii internaţionale de luptă împotriva corupţiei. În condiţiile investigării afacerilor Media Pro de către autorităţile americane de supraveghere a pieţei de capital, rămâne de văzut cum va reacţiona premierul român la «discuţiile» cu magnatul american, moştenitor al unei averi clădite pe parfumuri”.

Este vorba de parfumurile Estée Lauder, o astfel de parfumerie a fost deschisă, în 1997, pe Calea Victoriei în Bucureşti (vis-â-vis de Hotelul Bucureşti).

Numirea şi menţinerea lui Adrian Sârbu în fruntea afacerii din România nu a fost întâmplătoare. Căsătoria acestuia cu ex-modelul Janine a fost năşită de Mircea Geoană, fost ambasador al S.U.A. şi actualmente ministru de externe. Cumnatul lui Geoană, Ionuţ Costea, a funcţionat ca secretar de stat la Ministerului de Externe, 1997-2000, ceea ce explică reeşalonările din anii trecuţi a datoriilor trustului. Altă necesară apropiere: ministrul Cultelor şi Culturii din “guvernul Năstase”, filo-sionistul Răzvan Theodorescu, se află pe statul de plată al unei instituţii de învăţământ privat a trustului.

Oficialul american Tom Wincek a acordat ziarului Bursa (din 13 dec.2001) interviul titrat “Ronald Lauder, suspectat de corupţie în scandalul Media Pro”, din care cităm:

“Companiile publice tranzacţionale la New York Stock Exchange şi Nasdaq sunt riguros supravegheate de Securities and Exchange Commission, după legi stricte, fiind obligate să asigure transparenţă şi deplină informare a investiţiilor sub ameninţarea penalităţilor legale, care să asigure încrederea publicului în pieţe. Întrucât Central European Media Enterprises Ltd nu a dezvăluit, în rapoartele sale publice, datoriile pe care le are la statul român, apare că a violat legea americană. Şi dacă această încălcare de lege este adevărată, atunci cazul poate fi considerat o fraudă majoră, iar într-un sens american este corupţie… atunci guvernul american şi guvernul român au obligaţia să rezolve această fraudă, ca să protejeze integritatea principiilor O.E.C.D.”.

În acest sens, ambasadorului S.U.A. la Bucureşti îi este adresată 6 scrisoarea deschisă de către liderul opoziţiei naţionaliste române, apel rămas fără răspuns.

Ziarul Bursa revine:
“Cu toată campania internaţională împotriva terorismului şi a corupţiei, declanşată de preşedintele american George Bush, ambasadorul Michael Guest se «sfieşte» să murmure măcar vreun sunet despre «scandalul Media Pro» – unul dintre cele mai proeminente cazuri de corupţie din România, în care o companie americană a antrenat o bună parte din administraţia ţării. Atitudinea «rezervată» a ambasadorului nu s-a modificat nici măcar după vizita secretarului de stat american Colin Powell, cel care, cu două luni în urmă, ceruse tuturor ambasadorilor americani să acorde prioritate combaterii corupţiei în statele unde au fost trimişi… Faptul că actualul ambasador Michael Guest a fost coleg în Casa Albă, ca funcţionar guvernamental, cu domnul Ronald Lauder, nu poate fi o explicaţie validă a pasivităţii sale în scandalul «Media Pro»… aceste înlesniri reprezintă un cadou făcut pe spinarea poporului român înfometat, multimilionarului american [evreu] Ronald Lauder şi românilor care s-au asociat cu el în Media Pro, despre care nu se poate spune că o duc prea rău cu banii. Iar emisiunile greţoase, difuzate recent de Pro TV, prin care se tentează manipularea opiniei publice în favoarea premierului Adrian Năstase şi a unor membrii ai cabinetului său, reprezintă penibila răsplată primită de guvern în schimbul generozităţii sale”

Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune româneşti este dovedită şi de cazurile posturilor Tele7ABC (a evreului Fredy Robinson), PrimaTV (a evreilor Alex Bittner şi Dan Fischer) sau B1 (unde coacţionar este evreul Elan Schwartzenberg).

Despre televiziunea B1, publicul crede că ea aparţine fraţilor magnaţi Păunescu. Dar oare ce se ştie despre dl. George Păunescu cu adevărat? Cu rezerva necesară vom reproduce un text, care ni-l prezintă pe acesta ca agent sionist al Bnai Brith. Domnul Marius Sprînceană (director al ziarului Zum-Ziarul românesc, publicaţie în opoziţie cu revista Zum), replicând unui săptămânal românesc, ce a reprodus imagini din revista “americană” Zum, editat de Cristina Sprînceană (în care apar Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu), trimite de la New York următorul mesaj:

“D-na Cristina Sprînceană, conduce ziarul Zum, care se distribuie gratuit în S.U.A…. Ziarul Zum a fost şi continuă să fie sponsorizat de George Păunescu, care a sponsorizat şi deschiderea postului Dada TV din New York, post care susţine activ candidatura la preşedenţia României, în 2004, a premierului Adrian Năstase… D-na Cristina Sprînceană este manager al conturilor bancarea din S.U.A. ale d-lui George Păunescu, şi tot dânsa i-a facilitat d-lui George Păunescu să ajungă informatorul oficial al Anti Defamation League din România. Între d-na Cristina Sprinceană şi dl. George Păunescu a existat o lungă şi romantică legătură extra-conjugală, motiv pentru care am şi divorţat de ea… La venirea în New York, din Israel, a d-nei Cristina Sprînceană, un alt bun prieten al dvs. a întâmpinat-o la aeroport şi a ajutat-o să înceapă viaţa în S.U.A.”. Dar Anti Defamation League este un virulent serviciu secret sionist, in slujba B’nai B’rith.

Alte televiziuni româneşti sunt penetrate de agenţi mondialişti sau sionişti, în general evrei (postul naţional oficial de televiziune este controlat 80-90%; evreica Monica Zvirjinschi este directoare a TVR Internaţional, iar la TVR, realizatoare este Eugenia Vodă, noră a evreului Oliver Lustig). Mai recent s-a declanşat şi o campanie de acaparare a presei scrise. Este cazul ziarului Libertatea, preluat de grupul evreiesc Ringier, sau al ziarului Evenimentul Zilei, preluat contra 450.000 de dolari de la Cornel Nistorescu de către concernul “german” evreiesc Bertelsmann. În celelalte cotidiane importante româneşti există oameni de încredere ai evreilor sau în solda secretă a acestora.

Mark Rich

Magnat evreu cu cetăţenie americană şi israeliană. Escroc şi evazionist de talie mondială. Face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros. A fraudat bugetul S.U.A., apoi a fugit şi s-a stabilit în Elveţia. Colaborator apropiat al servicului israelian de spionaj, Mossad. S-a aflat în spatele tentativei de privatizare frauduloasă a Hotelului Athence Palace din Bucureşti (ajutat de directorul Ioniţă, acelaşi care i-a ajutat pe israelienii ce au pus mâna pe Hotelul Bucureşti să blocheze procesul de la Curtea Supremă de Justiţie privind anularea privatizării). Prin reprezentanţii săi clandestini din România, controlează 50% din afacerile petroliere, fiind preocupat şi de privatizarea companiei Petrom (a se vedea capitolul 12, Evreii şi petrolul românesc în mileniul III). În afară de petrolul românesc, Mark Rich vrea şi aurul. Şi cum unul dintre cele mai mari zăcăminte de aur şi argint din lume se află la Roşia Montană, în Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 300 de tone de aur pur şi peste 1.600 de tone de argint pur), a demarat preluarea exploatării prin firma “canadiană” Gold Corporation, companie 80% acţionariat pestriţ pe care îl controlează însă Rich. “Vă întrebaţi cum de rezistă afacerea de la Roşia Montană reacţiilor disperate ale ecologiştilor? – scria Academia Catavencu în 13 august 2002.

De ce se poate pregăti netulburat procesul de defrişare a unei localităţi, dimpreună cu resusele de existenţă pe termen lung pentru o exploatare intensivă din care nici măcar statul român nu câştigă aproape nimic? Păi, ce-aţi zice dacă aţi afla că între cei interesaţi de scobârlirea aurului de sub gospodăriile românilor este un cetăţean pe nume Mark Rich?”. Cu începere din anul 2006, zăcământul exploatat multimilenar de la Roşia Montana urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Ltd în 15 ani, statului român revenindu-i din această exploatare 2%. Preşedintele companiei străine, tot un evreu, trasfug din România acum 20 de ani, pe nume V. Frank Timiş, e acuzat pe Internet că a fost condamnat de două ori în Australia, în 1990 şi 1994, pentru trafic de droguri. Frank Timiş Foundation, împreună cu firma Tender S.A., au sponsorizat în anul 2002 întâlnirea de la Snagov a serviciilor secrete din ţările NATO şi candidate. Evenimentul a prilejuit noi afaceri frauduloase. Willhem Matser, evreu olandez, consilier special pentru Europa centrală şi de est al secretarului general al NATO, aranjează cu Ovidiu Tender (deasemenea implicat în afacerea Roşia Montană) spălarea a 200 milioane de dolari din Bogota, Columbia, rezultaţi din traficul de droguri, cu care Tender să cumpere societatea Petrom S.A. Matser este în prezent arestat în Olanda. (Vom reveni cu amănunte la capitolul Evreii şi petrolul românesc în mileniul III.)

Stephan Lowy & Hugo Weinstein
Magnat, membru al mafiei evreieşti canadiano-americane, stabilit din 1970 în Elveţia, în anii ’90 a joncţionat cu afacerile lui Mark Rich, fiind creierul afacerilor acestuia pentru România.

Evreu polonez născut la Lemberg, în Galiţia. Tatăl său a participat la celebra răscoală sionistă de la Varşovia. Tânărul Lowy, în 1948, se îmbarcă, traversează oceanul şi se stabileşte în Canada, la Montreal, unde îşi schimbă numele în Steven Low şi obţine cetăţenia canadiană. Primii săi protectori au fost familia Singer şi Samuel Bronfman, regele whiskiul-ui, care şi-a construit averea pe timpul profibiţiei, prin transportul ilegal de alcool între Statele Unite şi Canada. Prima sa dezvoltare a fost o fabrică în statul Ontario, la numai 23 de ani. Prima firmă, Steven Low & Co Ltd. a înfiinţat-o pe baza relaţiilor de afaceri cu evreul polonez John Pullman, care era unul dintre cei mai mari finanţatori ai crimei organizate din America. Pullman îşi începuse cariera ca simplu membru în cadrul sindicatului crimei de pe Coasta de est, înfiinţată de Lucky Luciano, care era sub tutela şi mână dreaptă a legendarului şef mafiot evreu Meyer Lansky, rivalul lui Al Capone în acea vreme (dealtfel, contabilul şi trezorierul lui Al Capone a fost unul dintre cei mai mari infractori evrei, anume Jacob Guzik, poreclit “Deget uleios”). Ca şef al Koscher Nostra, organizaţie mafiotă evreiască similară celei italiene Cosa Nostra din New York, Meyer Lansky a înfiinţat metoda larg folosită azi, a “spălării banilor” (al cărei principiu constă în investirea parţială a banilor, obţinuţi ilegal, în antreprize economice legale). Poate din acest motiv, Lansky a creat un imperiu al jocurilor de noroc.

Mafia evreiască a ocupat întotdeauna primul loc în comerţul cu “carne vie” (prostituţia), din Europa până în America Latină. Atât în organizare, cât şi în violenţă mafioţii evrei din America au ocupat primul loc. Aceasta era lumea lui Lowy. Figură legendară, Arnold Rothstein era recunoscut chiar şi de către mafia italiană drept “Creierul”. El era cel ce aducea marile afaceri şi protecţia politică. Figura lui a fost imortalizată de romancieri, dar şi în ecranizările hollywoodiene (el este Herman Roth din filmul Naşul III, de F.F. Copola). O altă figură puternică a lumii interlope, a fost L.P.Buchalter, alias “Judecătorul”. Considerat de către F.B.I. drept “cel mai periculos infractor din Statele Unite”, el a contribuit la organizarea Sindicatului Crimei, fiind cel care a comandat asasinarea altor şefi mafioţi. Analiştii consideră că mafia evreiască (Koscher Nostra), spre deosebire de mafia siciliana, nu a fost generată ca reacţie la condiţiile sociale precare.

Ascensiunea lui Stephan Lowy (Steven Low) l-a sfârşitul anilor ’50 s-a datorat Koscher Nostra şi penetrării cercurilor politice înalte. Totodată, el colabora interesat cu C.I.A. sau K.G.B. În 1960 a intrat în afaceri miniere (cupru, aur sau uraniu), preluând chiar o companie (Latin American Mines Ltd.), asupra căreia a lansat zvonuri fraudulaose de creştere, a speculat-o la bursă, s-a îmbogăţit, în cursul unei nopţi a anului 1970, datorită mulţimii de tranzacţii frauduloase, Lowy a fost nevoit să părăsească Canada, lăsând în urmă soţia şi cei trei copii şi stabilindu-se în Elveţia. I-a mers bine până când Canada sare în aer în urma unui mare scandal privind frauda bursei (afacerea Aquablast) în urma căreia majoritatea brokerilor europeni şi-au pierdut averile, iar o parte din tovarăşii lui Lowy din Koscher Nostra au fost arestaţi, în frunte cu Pullman.

Din anii ’70 demarează afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra. Prin intermediul acestei firme a încălcat embargoul internaţional asupra Israelului, alimentându-l cu petrol. La mijlocul anilor ’70 el era creierul unei afaceri ilegale în care apar implicate firme româneşti de stat contolate de Securitate, cunoscuta “Afacere Lucona” (scufundarea unei “fabrici de uraniu” de provenienţă românească, cu tot cu vasul ce o transporta, în vederea încasării unei uriaşe asigurări). Dinspre partea română, Lowy a reuşit să-şi asigure şi complicitate naivă a fratelui lui Nicolae Ceauşescu, Marin Ceauşescu, care locuia în Austria şi era şeful misiunii comerciale româneşti la Viena, dar adevăratul mânuitor de la Bucureşti era tot un evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, colonel de Securitate se pare, care conducea întreprinderea de comerţ exterior Chimika, şi care la rândul ei avea o sucursală în cunoscuta întreprindere românească a Securităţii, I.C.E. Dunărea. Acest Hugo Weinstein apărea în multe poziţii cheie, ca reprezentant al României: reprezentant al Camerei de Comerţ din România socialistă (mai precis al Oficiului de reprezentare şi comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce deţinea monopolul exportului şi importului României în domeniul maşinilor de construcţii. Când fostul avocat al ambasadei Austriei la Bucureşti, avocatul C. Vişinescu, este audiat ca martor, la Viena, în mai 1990, în procesul penal privind afacerea “Lucona”, preşedintele instanţei îl întreabă: “După părerea dvs., domnul Weinstein este român? da sau nu?”, iar acesta răspunde: “Este greu de spus. El este evreu.” La acea dată Bebe Weinstein tocmai părăsise închisorile româneşti, unde se afla pentru o ispravă pe care regimul socialist al lui Ceauşescu nu i-a putut-o totuşi trece cu vederea.

Prin firma socialistă de stat Chimika, Hugo Weinstein a preluat 4.000 de tone de deşeuri toxice din occident pe care le-a depozitat ilegal în oraşul Sulina, încasând în schimb 2 milioane de dolari în contul unei “sucursale” a Chimika, firma off-shore International Enterprise Kirnika Lichtenstein. Din Delta Dunării reziduurile toxice au ajuns în Marea Neagră, dar catastrofa ecologică a fost descoperită şi denunţată public de către Greenpeace, în anul 1988. În 1989 au fost arestate şase persoane vinovate în frunte cu Weinstein, acesta fiind chiar condamnat la 18 ani de închisoare. A fost eliberat după numai trei luni de arest, deoarece regimul socialist a fost răsturnat în acelaşi an. Pozând în victimă politică a fostului regim dictatorial, în 1990, pentru o vreme, s-a cazat la Hotel Flora din Bucureşti, apoi a dispărut din vizorul public, părăsind probabil România. Chiar din acel an însă, timp de doi-trei ani, România a fost invadată de substanţe toxice reziduale, introduse sub masca unor importuri de materiale chimice, pe modelul patentat deja de asociatul lui Lowy, Bebe Weinstein.

Până în prezent s-au aflat puţine lucruri privind dedesubturile afacerii Roşia Montana. Se ştie că în spatele firmei “canadiene” Gold Corporation se ascunde un acţionariat pestriţ, pus la dispoziţie de Lowy lui Mark Rich, magnatul evreu susţinând financiar, de fapt, întreaga afacere. Acest rol l-a avut “canadianul” Lowy şi în afacerea Lucona, băgându-i în faţă pe Erwin Egger şi Greta Fischer, ca oameni de paie, reprezentanţi ai firmei Zapata (Firma Zapata AC era “o firmă de căsuţă poştală” înregistrată în Elveţia, cu acţionariat secret. Nici chiar poliţia şi procuratura austriece nu au avut vreun succes în ancheta lor. Greta Fischer, consilier administrator al firmei, răspundea stereotip: “Firma Zapata AG are acte de proprietate, în funcţia de custode nu sunt obligată să dau nici o informaţie legată de numele acţionarilor”. De fapt, firma elveţiană pare a fi o sucursală off-shore a firmei americane Zapata Corporation din Texas S.U.A., înfiinţată la începutul anilor ’50 de către George Bush tatăl, în aceeaşi zi în care a vizionat filmul Viva Zapata. Atunci când mai târziu George Bush a intrat în politică şi în Senatul S.U.A., el a trebuit conform legilor americane să “renunţe” la partea sa din Zapata, dar gestul a fost formal, firma – cu un capital anual de rulaj de 500 milioane de dolari – rămânând sub influenţa şi controlul său. George Bush a activat şi ca şef al C.I.A., ceea ce poate explica coordonarea de către Lowy a întregii afaceri “Lucona”). Ne punem întrebarea unde vor ajunge cianurile reziduale rezultate la Roşia Montană în urma celei mai intense şi nemiloase exploatări posibile? Le va găsi “românul” Bebe Weinstein vreun loc în Delta Dunării sau în Marea Neagră?

Motti Zisser
Controlează, alături de firma Control Centers, consorţiul Europa-Israel Group, companie israeliană importantă la proprietatea căreia participă din anul 2002 şi banca Leumi Le – Tel Aviv (cu 10%), implicată în privatizările din România. Europa-Israel Group controlează firma Elbit Medical Imaging.

Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum câţiva ani, Motti Zisser a preluat şi subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, căreia i-a închis activitatea, vânzându-i toate bunurile şi mijloacele de producţie (mai puţin secţia ce avea comenzi ferme contractual cu General Electric) şi a orientat fondurile acesteia în preluarea ieftină de hoteluri în Europa răsăriteană (precum Hotelul Bucureşti, preluare frauduloasă, după cum vom arăta) pe care să le renoveze pentru a le ridica valoarea.

Totodată ridică mall-uri, cum este cel de la Timişoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firmă de stat românească, după care a revândut foarte scump o parte din suprafaţa acestuia primăriei oraşului.

Tonya Halpern
Născută la 29.06.1948, în Bucureşti, în prezent cetăţean israelian, figurând cu domiciliul în Tel Aviv. Unic distribuitor în România al produselor Kodac prin firma sa M.TIL.ROM cu sediu la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de partenerul ei în afaceri, escrocul israelian Eliahu Rasin, cu care mai deţine hotelurile Opera şi Central din Bucureşti. O leagă o foarte mare prietenie cu Alex Bittner, pe care îl consideră ca pe un adevărat “frate”. De altfel, sunt tovarăşi în solda serviciilor israeliene. Tonya Halpern rezidează în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind la apartamentele Hotelului Bucureşti (pentru privatizarea căruia s-a şi implicat direct alături de Alex Bittner), iar soţul său, Moshe, specialist în tehnica aviatică, este apropiat de firma israeliană Elbit System Ltd.

Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezintă în România este Eastman Kodac, firmă care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi mai multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru organizaţia mondialistă Council of Foreign Relations (C.F.R.).

Eliahu Rasin
Născut la 24.10.1947 la Tel Aviv în Israel (noi ştim că Israelul s-a înfiinţat abia în mai 1948, dar acestea sunt datele sale de paşaport, cu care este înregistrat la Registrul Comerţului din România, ca om de afaceri), domiciliat în prezent în localitatea Rishon Le-Zion din Israel. Baza piramidală a afacerilor lui în România este o cutie poştală cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, înfiinţat în august 1997, cu care controlează mai multe firme din România: Hotelurile Opera şi Central din Bucureşti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex srl, EuroConstruct & Development srl şi Rom Integrated Computers Technologies srl. Deţine totodată şi Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă din serviciile speciale israeliene, născut însă la 3 iulie 1954 în Bucureşti. Tatăl acestui Rasin a fondat împreună cu Bernard Shraer (asociaţi iniţiali) renumita bancă Leumi Le din Tel Aviv Israel.

La banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti.

În prezent, Eliahu Rasin este chemat de către procuratura română în instanţă penală din România ca inculpat pentru privatizarea frauduloasă a Hotelului Bucureşti. Sustrăgându-se însă chiar şi anchetei penale, el a părăsit în graba România, de câţiva ani. Ca preşedinte la Sitraco Center şi la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe blocuri moderne pe care a pus mâna în centrul capitalei, mai ales în zona Unirea, şi pe care le-a transformat în “Business Center”), Eli Rasin are de clienţi firme precum Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor (Sorin Ovidiu Vântu – Maria Vlas), Elite România, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada Norvegiei, Metropol s.a., Kodak, U.S.A.I.D. (agenţie a S.U.A. subordonată C.I.A.).

Eli Papouchado
Cetăţean israelian, partener de afaceri tradiţional, în Israel, al lui Motti Zisser. Locuieşte în Ierusalim, unde deţine o proprietate impresionantă. Născut la Cairo, provine dintr-o familie mixtă, tată egiptean şi mamă evreică. Proprietar al firmei Red Şea – Tel Aviv, deţine proprietăţi hoteliere operate de lanţul hotelier Park Platza, exceptând hotelul din Tel Aviv, care funcţionează sub operarea Sheraton (5 stele). În 1998 a dorit să preia privatizarea Hotelului Bucureşti (din Bucureşti). A declarat că deschide mai multe mall-uri în România, printre care unul la Timişoara. Paternitatea construirii unui mall la Timişoara aparţine şi firmei israeliene Elscint (Elbit Medical System), controlată de Motti Zisser. În Bucureşti, la un moment dat, Papouchado construia două “mari centre comerciale” finanţat de Banca Internaţională a Religiilor. A funcţionat şi ca director al unei sucursale a Leumi Le Bank.

Bernard Shraer
Evreu de origine maghiară, fondator al băncii israeliene Leumi Le – Tel Aviv, după 1989 a început să îşi dezvolte afacerile preponderent în Ungaria, îndeosebi prin compania Danubius Hotels and Spa Co. (Budapest Hungary), lanţ hotelier intrat repede în topul revistei de specialitate Hotels. În 1995 deţinea 9 hoteluri, în 1996 deţinea peste 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar în prezent peste 50 de hoteluri. Pentru a-şi extinde afacerile în România, interesat îndeosebi de staţiunile din Transilvania, a apelat şi la consultanţa lui Eric Rudosh. În cazul privatizării ilegale a staţiunii Sovata, a reieşit că în spatele sereleului din Râmnicu-Vâlcea cu care a licitat, se afla firma sa din Ungaria. În aceeaşi situaţie se află şi alte staţiuni din Transilvania. Când în 1999-2000 a dorit să preia Hotelul Bucureşti a invitat la Budapesta şi a cazat o delegaţie sindicală din turismul românesc, ca şi pe unii directori. Din documentele existente la F.P.S. rezultă că chiar Radu Sârbu i-a cerut câştigătorului licitaţiei să cedeze contractul către Danubius Hotels.

Shraer, ca şi Rudosh, nu este străin de încercarea de preluare a celui mai mari bănci de stat româneşti din prezent, Banca Comercială Română, de către Banca Ungariei. Privatizarea B.C.R. este impusă României pentru anul 2003 de către Banca Mondială.

Yoah Stern
Israelian, “omul” din România al magnatului evreu Mark Rich (unul din cei mai mari evazionişti din S.U.A.), preocupat de petrolul românesc. A fost arestat în anul 2002 şi eliberat la presiuni uriaşe (a se vedea capitolul Evreii şi petrolul românesc al Mileniului III). În urmă cu câţiva ani, Mark Rich a încercat să preia fraudulos Hotelul Athene Palace din Bucureşti (vom reveni cu detalii în numărul viitor). În prezent fiind preocupat de iminenta privatizare a companiei naţionale a petrolului, Petrom s.a., cea mai rentabilă afacere din România.

Eric Rudosh
Cetăţean ungur şi britanic, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent în România. Surse din sistemele de informaţii apreciază că originea sa reală este evreiască, incertă însă, deoarece partenerii săi de afaceri din România par să nu cunoască acest fapt. Înainte de a fi acreditat ambasador la Bucureşti, se apreciază că a lucrat pentru spionajul maghiar cât timp a fost student în România. Deţine o reşedinţă la Londra, iar numele a ieşit la suprafaţă în public de abia în anul 2002, când fiul său a fost arestat la Constanţa pentru deţinere şi consum de droguri, împreună cu câţiva tineri români. Personal, în România, nu desfăşoară afaceri personale mari (deţinând câte un restaurant, o discotecă, o firmă de servicii etc.), misiunile sale fiind controlate de la Budapesta şi de la Londra.

Liviu (Alfred) Mandler
Cetăţean israelian cu afaceri în România, preponderent în oraşul Cluj. Iniţial agent de influenţă israelian în cadrul Partidului Liberal, a promovat un “lobby” mascat, cu pârghii politice, afacerilor evreilor israelieni sau americani. Una dintre aceste mari afaceri era cea cu Bell Helicopters – S.U.A., în tandem cu Elbit System -Israel, ce ar fi adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul României. Afacerea nu se putea face însă din cauza opoziţiei nestrămutate a ministrului de finanţe liberal, Daniel Dăianu. Mandler apasă pe buton şi Partidul Liberal îi retrage sprijinul politic ministrului Dăianu, forţând înlocuirea sa cu alt candidat liberal în data de 23.09.1998. În aceeaşi zi, la ştirile de la postul TV Antena 1, deputatul Şerban Săndulescu a declarat că ştia “de marţi despre această destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat şi Traian Decebal Remeş, noul ministru de finanţe, va semna acest contract”. În aceeaşi zi, Daniel Dăianu, a declarat că, în prealabil, i s-a “sugerat ca fiind plecat în străinătate, un secretar de stat să semneze contractul cu Bell”, dar el nu a permis trucul. Socoteala lui Mandler nu a ieşit nici de data aceasta. Alţi miniştrii (din partea Partidului Democrat) au preluat ştafeta opoziţiei, mai puţin evreul mason Babiuc, ministru al apărării, care s-a certat astfel cu propriul partid, dar a fost imediat primit în Partidul Liberal, ceea ce reprezintă numai un episod al protecţiei ocultei evreieşti pentru acesta. Trebuie precizat că în prezent, odată cu restructurarea conducerii liberale, influenţa lui Mandler asupra Partidului Liberal a încetat, motiv pentru care Babiuc s-a refugiat la P.S.D., iar parlamentarii liberali adoptă poziţii politice în interesul naţional.

Alfred Mandler a fost cunoscut mediei româneşti ca asociat şi subordonat în afaceri al lui F. Robinson, îndeosebi în afacerea Dacia Felix (a se vedea capitolul Băncile Româneşti).

Fredy Robinson
Evreu originar din Bacău, unde s-a născut în 1946, a emigrat în Israel, transformându-se în om de afaceri şi beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunăvoinţa lui Ariel Sharon), fapt ce l-a ajutat să se îmbogăţească. Datorită inclusiv succesului său în afacerile din România, în Israel a fost declarat “Omul anului 2001″.

Proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care stă în spatele afacerilor sale. Ofiţer israelian din cadrul forţelor speciale, în retragere. Reprezentant al statului român (al F.P.S.) în statul Israel pentru privatizarea întreprinderilor româneşti în favoarea capitaliştilor evrei; proprietar al Eurom Bank (fosta Bancă Dacia Felix) al postului de televiziune Tete7ABC, al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul Vernescu şi un cazino pe internet (are deschis un cazinou şi la Chişinău). Lucrarea Francmasoneria şi clasa politică afirmă că cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din România, Casa Vernescu, către afacerişti străini, a intervenit după vizita lui Laurenţiu Ulici (preşedinte al Uniunii) în S.U.A., la 19 octombrie 1993, la sesiunea Supremului Consiliu, grad 33, de la Templu de Rit Scoţian al Districtului Columbia, “când avea să se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din România. Oricum, după această dată, în Bucureşti cazinourile au apărut ca ciupercile după ploaie…” Toate cele opt cazionuri din Bucureşti au proprietari israelieni şi sunt suspectate de spălare de bani.

Aşa cum se cunoaşte, poliţia israeliană a fost sesizată şi a demarat ancheta penală privind obţinerea de fonduri electorale frauduloase de către Ariel Sharon, în cuantum de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operaţiuni de spălare de bani. Principalii anchetaţi au fost cei doi fii ai acestuia: Omri şi Ghilad Sharon. Mama acestora doi (Lili) este evreică originară din România, de la Braşov. Ghilad Sharon este totodată un cunoscut om de afaceri. “Vizavi de acesta se spune că activităţile desfăşurate în România îi aduc venituri considerabile… existând indicii că unele din fondurile ilicite folosite la scrutinul din 1999, precum şi în campania de la începutul anului trecut [a partidului Likud], provin din România”, scria săptămânalul A.P. în februarie 2002. Afacerile din România ale fiului premierului Sharon s-au învârtit în anturajul lui Fredy Robinson, fiind asociat în afaceri cu unii dintre coacţionarii Băncii Dacia Felix (EuromBank), precum Avital Benesch (preşedinte al băncii), Fredy Robinson (proprietar principal al băncii) şi Liviu Mandler (fost preşedinte al băncii, asociat). Dealtfel, Liviu Mandler i-a fost subordonat lui Ariel Sharon în armata israeliană.

Sorin Beraru (Samuel Bergovici)
Consacrat public prin afacerea/ecscrocheria CICO S.A., israelianul Sorin Beraru este cel mai celebru infractor evreu din România, prin fraudă acaparând şi devalizând multe întreprinderi româneşti, pe care le-a stors de fonduri ce au părăsit România, ca şi el. Inculpat în mai multe dosare penale, în anul 2002 Beraru a încercat mituirea procurorilor români cu suma de 600.000 de dolari. Aceştia au organizat un flagrant, astfel fiind arestat emisarul său israelian. L-a interogatoriu, acesta a declarat ca o parte din bani trebuiau să ajungă la Adrian (Năstase, primul ministru?). Dat în urmărire generală internaţională, Beraru rezidează în Israel, stat care nu face nici un efort pentru a-l identifica şi extrăda în România. Mai mult, la vizita oficială din 2001 în Israel a primului-ministru Adrian Năstase, la întâlnirea oficială cu oamenii de afaceri israelieni, organizată de gazde, a fost prezent şi inculpatul Beraru pentru a-l certa pe premierul român că procurorii din România îi tulbură “gheşefturile”.

Moshe Pesah
Israelian. Partenerul de afaceri în România al lui Sorin (Shmuel) Beraru. Joacă teatru ca victimă a lui Beraru, deschizând procese împotriva acestuia ca astfel să îşi demonstreze “buna-credinţă” şi să convingă instanţele româneşti că el poate păstra proprietăţile obţinute prin fraudă de la statul român.

Shimon Nahor
Traficant israelian de arme ce a acţionat pe teritoriul României cu începere din 1992, până în 2001. Fiind evreu originar din Galaţi, când a emigrat în Israel avea numele de Herşcovici. La un moment dat, viceamiral al armatei israeliene. Traficant israelian de arme ce acţionează pe teritoriul României. Afacerile sale ilegale l-au adus în atenţia procuraturii româneşti, fiind arestat şi inculpat în cadrul unui proces penal. Mituind judecătorii, avocata evreică a lui Nahor, Lidia Peter, a obţinut eliberarea acestuia (“judecarea în stare de libertate”). Shimon Nahor, odată eliberat, a încălcat interdicţia de a părăsi România, fugind peste graniţă, ascuns într-un covor făcut sul. Avocata Lidia Peter a fost arestata în Bulgaria şi extrădată în România. Ca şi în cazurile Sorin (Samuel) Beraru şi Maria Vlas, Israelul întârzie extrădarea în România a infractorului Nahor.

Timp de mai mult de zece ani, Nahor a fost ofiţer superior în armata israeliană, fiind comandantul unei nave de luptă. Ca ofiţer de marină în retragere el a fost selectat de către Mossad pentru munca de spionaj în străinătate. Controlând firma Quick Aero-Service (al cărei proprietar apare Dumitru Popescu, condamnat în afacerea “Ţigareta II” pentru acelaşi tip de transporturi “speciale”), la 7.04.1997, Nahor efectuează un zbor de contrabandă cu armament pe distanţa Bucureşti (aeroportul Otopeni)-Khartoum, pentru care a dispus plăţi din Geneva pe numele Herşcovici Simon.

Acesta a fost numai unul dintre zecile de “transporturi speciale” pe care le-a efectuat de pe Otopeni. În anturajul lui Nahor (Herşcovici) s-au remarcat lt.col. Hary Ene din S.R.I., Kuki Borislavski (consilier al ministrului apărării Victor Babiuc), generalul Florentin Popescu, şef al Direcţiei de înzestrare a Armatei române (compromis în afacerea “Ţigareta”).

Un personaj care nu a văzut (?) ce face Nahor pe aeroport, este chiar directorul operaţional al Aeroportului Bucureşti-Otopeni, Sorin Stoicescu, care, prin intermediul firmei de protecţie şi pază Valahia asigura şi paza aeroportului.

Reproducem din raportul «Legătura lui Stoicescu cu Mossad-ul»:

“În 1991, Sorin Stoicescu intră în relaţii deosebite cu Yehuda Tova, ofiţer de informaţii acoperit în cadrul Ambasadei Israelului de la Bucureşti şi se vede permanent cu acesta, unele surse susţin că ar părea un schimb informativ. A nu se uita atitudinea sa în cazul afacerii Bell Helicopters… în poziţia sa din Departamentul Aviaţiei Civile; Stoicescu nu a fost deloc străin de facilitarea achiziţionării unor aeronave de către Compania Tarom de la o firmă de leasing americană, administrată de cetăţeni israelieni; este acuzat de relaţii strânse de amiciţie cu numiţii: Niels Schnecker, Gyora Yar, Artur Weis; Sorin Stoicescu pare că s-a implicat mult prea activ în asigurarea tranzitului cetăţenilor evrei din Rusia către Israel din chiar dispoziţia primului-ministru Petre Roman. Asociatul său de la firma Valahia desfăşoară fel de fel de activităţi pe lângă Ambasada Israelului.” (A.P.)

Deşi dat în urmărire internaţională de către Procuratura din România, sustrăgându-se procesului penal şi condamnării, Shimon Nahor este ridicat în slăvi şi scos nevinovat în lucrarea recent apărută România Iudaică, tipărită pe banii Ministerul Cultelor şi Culturii din România (a se citi din partea ministrului filo-sionist Răzvan Teodorescu, acelaşi care susţine culpa poporului român de Holocaust împotriva poporului evreu).

Sammy Ofer
Cetăţean israelian şi britanic. Evreu de origine română, reprezentant al familiei magnaţilor israelieni Ofer cunoscuţi drept fraţii Ofer (David, Sami şi Iuli). Tatăl fraţilor Ofer a fost evreu originar din România, emigrând din oraşul Constanţa, unde avea numele de Josef Herşcovici (acelaşi nume de familie cu Shimon Nahor, Herşcovici din Galaţi). Averea fraţilor Ofer se ridică la 1,5 miliarde de dolari, plasată în afaceri.

Dintre cei trei fraţi, David a fost şeful unui serviciu secret israelian, Iuli a avut aplecare spre funcţiile publice, deţinând până recent, deşi israelian, şi funcţia de consul al României la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a concentrat asupra afacerilor. El locuieşte cu precădere la Londra, fie la reşedinţa sa, fie pe un yaht de lux. Fraţii Ofer deţin împreună o bancă israeliană de rangul doi, Bank Mizrahi. Afacerile din România au fost demarate în ultimii ani de către octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent sunt conduse de fiul său, Eyal Ofer.

Familia Ofer este coproprietară, alături de familiile (evreieşti) Pritzker din S.U.A. şi Wilhelmsen din Norvegia, al uneia dintre cele mai bine cotate agenţii de turism din lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri anuale de 1,2 miliarde de dolari), ce oferă croaziere în toată lumea cu peste 50 de itinerarii şi peste 140 de destinaţii în Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc., etc. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste 24.000 de călători.

Cea mai importantă afacere: familia Ofer deţine compania Zodiac Maritime Agendes, companie de transport naval comercial, cu vase de până la 164.800 tdw. Această companie administrează şi vasele altor firme evreieşti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp., sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd. Navele sunt operate prin contracte de la câteva zile până la câţiva ani. În prezent familia Ofer deţine numeroase proprietăţi în România, care nu pot fi însă identificate cu uşurinţă, deoarece foloseşte în preluarea întreprinderilor româneşti firme off-shore cu acţionariat secret, create în paradisuri financiare, precum Cipru. Se bănuie prezenţa sa masivă, deşi invizibilă, în proprietăţile din oraşul Constanţa (mai ales în port), unde presa nu poate scrie decât ceea ce vrea el. La conducerea magazinului Tomis (proprietatea sa) a numit-o pe Daiana Voicu, fiica cunoscutului magistrat Marin Voicu.

Eyal Ofer, împreună cu Jay Pritzker, l-au mandatat în 1997 pe evreul Phillip Bloom să le procure Hotelul Bucureşti. Afacerea a eşuat într-un scandal privind manipularea privatizării.

De multe ori, datorită poziţiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialităţi să reprezinte România în faţa forurilor internaţionale, astfel încât el cunoaşte politica de culise a guvernului român mai bine decât serviciile secrete româneşti.

Dan Fischer
Cetăţenie română şi israeliană. S-a numit şi Frâncu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo. Coproprietar al postului de televiziune Prima TV. În capitolul “GHEŞEFTURI EVREIEŞTI” este arătată implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la diverse state. Rolul lui Fischer se rezumă la a intermedia vânzarea acestor creanţe, pentru numai 40% din valoarea reală, către una din Băncile Rotschild şi la a-şi încasa comisionul. Totodată, Fischer a intermediat obţinerea de credite, pentru România, de la altă bancă evreiască americană, Credit Swiss First Boston. Apropiat în afaceri de secretarul de la Ministerul Finanţelor, Ionuţ Costea, cumnatul lui Mircea Geoană. Legat de relaţiile sale cu serviciul de spionaj românesc, sunt semnificative acuzele aduse, în octombrie 2000, de actualul şef al Serviciului Român de Informaţii, Radu Timofte, pe atunci vicepreşedinte al Comisiei parlamentare pentru controlul SIE. Concret, şeful Serviciului de Informaţii Externe, Cătălin Harnagea, ar fi cerut de la ofiţerii din subordine dosarele a 19 personalităţi politice pentru a le discredita sau şantaja. În acest context, atunci când “un om de afaceri nu cotizează la Fischer sau la AVAB, i se face imediat dosar penal”, susţinea Radu Timofte, arătând şi că Hamagea se folosea de ofiţerii acestui Serviciu în interes personal, pentru a răspunde anumitor comenzi politice. Astfel, aceşti ofiţeri bine pregătiţi acţionează şi în misiuni speciale în afara ţării, având ca scop recuperarea creanţelor României. Conform relatărilor lui Timofte, folosindu-se acest procedeu, România a recuperat 40 de milioane de dolari din Kuweit, însă banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat căi numai de Harnagea ştiute. Această acuză are o semnificaţie aparte, în contextul în care colaboratorul şi specialistul nr. l al României (şi al S.I.E., deci) în recuperarea creanţelor este… Dan Fischer.

Vladimir (Vova) Cohn
Evreu originar din România, transfug, se pretinde investitor repatriat din Franţa, în 1990. Taică-său a fost comisar sovietic evreu Kominternist, venit în România pe tancurile sovietice, după 1944, deoarece a făcut parte din activul de bază ai instalării comunismului în România. De aici probabil se trage prietenia sa cu alt evreu, fiu de comunist evreu, Petre Roman, fost prim-ministru al Romaniei, actualmente “Raportor NATO”. În perioda cât Petre Roman s-a “specializat” la Paris, relaţiile dintre familiile Neurlander-Cohn au fost reluate.

Vova Cohn a primit, după 1990, în “locaţie de gestiune”, de la fostul prim-ministru Roman, clubul Nasty din Bucureşti.
Foarte gălăgios şi obraznic pe posturile de televiziune, în timpul fostelor guvernări, Cohn a participat la mai multe privatizări cu cântec ale întreprinderilor româneşti, cea mai celebră fiind privatizarea unicului producător de carton presat din România, fabrica RomCarton S.A.. Ca în toate privatizările evreieşti din România, Cohn a dat dovadă de o duritate deosebită faţă de muncitorii români, a concediat masiv şi nu a plătit salariile. Greva şi mitingul din curtea fabricii, l-au determinat pe Cohn să-şi folosescă influenţa, ceea ce a dus la o intervenţie extrem de violentă şi represivă a forţelor poliţieneşti, care i-au molestat pe muncitori şi i-au alungat din incinta întreprinderii.

Vova Cohn este în prezent Vicepreşedinte al clubului de fotbal al Ministerului de Interne, Dinamo Bucureşti.

GHESFTURILE EVREIESTI SAU ASIMILARE POLITICO-ECONOMICA!

după Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

Retrocedări evreieşti şi sprijin electoral. Anul 1996 a fost în România an de campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Nu întâmplător, ambasador al S.U.A. la Bucureşti era afaceristul evreu Alfred Moses, iar Ion Iliescu dorea să fie încă o dată preşedinte al României. Prietenia preşedintelui Iliescu cu Alfred Moses trecuse proba de foc când, în vara lui 1996, cei doi aflându-se alături în sediu central al B’nai B’rith din S.U.A., Ion Iliescu a declarat public că rupe coaliţia de guvernare cu “partidele extremiste” (fiind catalogate astfel Partidul România Mare şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor).

Pe de altă parte, conaţionalii lui Moses au considerat că Ion Iliescu ar fi bun de preşedinte pentru România, căci demaraseră deja cu el ceva afaceri. Mai mult, puteau chiar să câştige un ban bun “ajutându-l”. În acest context s-au deplasat în România trei “mercenari electorali”, evreii americani Shumate, Dresner şi Gorton, care au fost plătiţi de guvernanţii români sub pretextul unui studiu de marketing prin ordine de plată executate de Banca Ion Ţiriac. Ziarul Ziua relata la 27 martie 1996 despre o primă tranşă de un milion de dolari, urmată de o alta de o jumătate de milion de dolari.

Cei trei “muşchetari” mercenari prezentau şi o bună carte de vizită. George Gorton pregătise şi campania electorală a lui Boris Elţîn, devenit apoi preşedinte al Federaţiei Ruse. La rândul lui, cunoscut strateg electoral în S.U.A., Joe Shumate era un renumit analist al campaniilor electorale, iar Richard Dresner era expert electoral în New York, pregătindu-i lui Bill Clinton mai multe campanii electorale (în 1970, Dresner a fost cel care l-a sprijinit pe Clinton să devină guvernator al statului Arkansas), de aceea era în foarte bune relaţii cu fostul consilier al preşedintelui S.U.A., Dick Morris. Se ştie că, deşi democrată, administraţia lui Bill Clinton a fost cea mai penetrată de elemente sioniste evreieşti şi de membri ai B’nai B’rith (de regulă, evreii americani sunt mai apropiaţi de Partidul Republican, în cadrul căruia au penetrat la funcţiile de conducere).

Mercenarii “americani” au fost angajaţi de partidul de guvernământ (P.D.S.R.), la decizia lui Viorel Hrebenciuc, în iulie 1996, arată Ziua. Contractul consultanţilor era programat să dureze până la data de 17 noiembrie 1996, urmând ca el să acopere şi turul doi de scrutin. Ei au locuit la Vila P50, fostă a lui Ceauşescu. De la bun început, americanii au dat importanţă campaniei din presă, în special celei de pe postul naţional de televiziune.

Cum era de aşteptat, opoziţia “democratică” de la acea dată, reprezentată îndeosebi de Convenţia Democratică, apărea în faţa opiniei publice occidentale ca anti-comunistă, în timp ce Ion Iliescu şi partidul său (P.D.S.R.) ca neo-comunişti, ceea ce a determinat mai multe agenţii neguvernamentale ale S.U.A. să sprijine aceste forţe de “opoziţie democratică”. Această situaţie periclita însă misiunea Gorton-Shumate-Dresner şi trebuia stopată, moment în care a trebuit să intervină ambasadorul S.U.A., adică evreul A. Moses, care a încercat la schimb să mai obţină un avantaj: privilegii pentru evrei în privinţa retrocedării imobilelor din România. Totodată, el cere guvernului S.U.A. să oprească sprijinul acordat opoziţiei din România.

Situaţia a fost surprinsă critic şi combătută de ziaristul Anton Uncu de la România Liberă, pe parcursul unei serii de articole din septembrie-octombrie 1996:

“Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, dl. Alfred Moses, afirmă că Legea caselor naţionalizate nu constituie obiect de negociere între Guvernul român şi Guvernul american… Am aflat [însă] că domnul ambasador a negociat cu Puterea de la Bucureşti o exceptare de la lege pentru [foste] proprietăţi aparţinând comunităţilor etnice. Recunosc, nu înţeleg prea bine intenţiile ambasadorului Statelor Unite în România, domnul Alfred Moses. Cum domnia sa exprimă poziţia Guvernului S.U.A., evident, nu înţeleg prea bine intenţiile Guvernului american. Nu pun în discuţie faptul că domnul Alfred Moses ar fi sau nu diplomat de carieră sau că numirea sa în această funcţie ar fi fost acordată la cerere, în relaţie directă cu volumul fondurilor donate în campania electorală a preşedintelui american. Dacă domnul Teodor Meleşcanu are dreptate, circa 90% din ambasadorii S.U.A. se înscriu în această regulă. La urma urmelor, asta îi priveşte pe americani. Grija noastră este că ambasadorul S.U.A. în România este, prin forţa lucrurilor, reprezentantul Guvernului american pe lângă Guvernul României. Dacă aşa stau lucrurile, cum să înţelegem declaraţiile publice ale domnului Alfred Moses, în sensul modificării structurii alianţei guvernamentale prin excluderea partidelor extremiste din structura acesteia? Că Guvernul american l-a acreditat pe domnul Moses, nu pe lângă guvernul real al României, ci pe lângă un guvern ideal, sau cel puţin aşa cum l-ar dori americanii să fie?

Dar restituirea proprietăţilor evreieşti comunitare preocupă guvernul S.U.A.? Fără îndoială. Cum s-ar putea explica altfel negocierile pe această temă ale ambasadorului S.U.A. cu Preşedinţia, Guvernul şi staful P.D.S.R.? Domnul Alfred Moses, şeful comunităţii evreieşti din New York, ori şi-a asumat, benevol, funcţia de ambasador al comunităţii evreieşti pe lângă Guvernul României, ori îşi încalcă mandatul încredinţat de Guvernul S.U.A.”

“Nu-i mai vrem pe americani, dle Uncu? Sau, totuşi, îi vrem, dar cu condiţia să nu fie evrei?” este întrebat de alt ziar redactorul României Libere.

“Asta nu mai este de râs – răspunde Anton Uncu -, asta-i măgărie! Şi există riscul să te ia cineva în serios. Ei, bine, dacă domnul ambasador ar fi negociat la Bucureşti retrocedarea imobilelor minorităţilor malgaşe, nu evreieşti, ca stare de excepţie de la Legea caselor naţionalizate, tot mi-aş fi pierdut cumpătul. Pentru că nu cred, în ruptul capului, că Washigtonul l-a împuternicit să se ocupe cu astfel de probleme… Ambasadorul Statelor Unite – atrăgea atenţia A. Uncu – descurajează orice încercare de sprijin preferenţial acordat partidelor din opoziţia democrată românească, net dezavantajate în confruntarea electorală de lipsa mijloacelor financiare şi logistice, dar mai ales de subordonarea postului naţional de televiziune, singurul care acoperă întreg teritoriul ţării de către putere.”

[La scurt timp Anton Uncu a părăsit ziarul România Liberă şi a fondat ziarul Curentul; a decedat în urma unui atac de cord.]

În cadrul aceleiaşi campanii electorale, Ion Iliescu avea să se mai folosească de serviciile unui evreu parizian pentru a se menţine la putere, el şi partidul său de sub semnul celor trei roze. Este vorba de “francezul” Adrian Costea, căruia i s-au vărsat sume imense de la bugetul statului român pentru realizarea albumului Eterna şi fascinanta Românie, sume folosite de fapt pentru afişele electorale ale partidului, tipărite în străinătate şi introduse fraudulos în România. Peste un milion de dolari (bani negri) au plecat acum un an şi jumătate la Paris într-o valiză diplomatică românească (spre mânjirea magistraţilor francezi), pentru ca de scandalul Adrian Costea să nu se mai audă nimic, după ce, în 1999, procurorii francezi se deplasaseră special la Bucureşti. Evreu originar din România, Adrian Costea a fost consilier al preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi se află în spatele desprinderii unei dizidente din P.D.S.R., în frunte cu Teodor Meleşcanu şi Iosif Boda, numită “Alianţa pentru România” (ApR, după modelul Alianţei Israelite), pe care a finanţat-o. Ideologul noului partid “românesc”, alt evreu: analistul economic Vladimir Pasti. Eşecul “Alianţei”, condusă de la Paris de Costea, i-a determinat pe liderii acesteia să-şi găsească adăpost în sânul Partidului Liberal.

Concomitent cu presiunea politică a ambasadorului Alfred Moses privind retrocedarea proprietăţilor evreieşti confiscate de regimul legionar al mareşalului Antonescu, sau naţionalizate de comunişti, evreii din Israel au declanşat o presiune juridică. Astfel, deputatul israelian Avraham Poraz a acţionat în justiţie statul român la Tribunalul Internaţional de la Haga, “ca urmare a tergiversării procesului de restituire a proprietăţilor deţinute de evreii originari din România”.

“Sunt foarte conştient de faptul că Israelul are interese politice, economice şi militare în România” – spunea Avraham Poraz, pentru a explica de ce acţiunea sa nu poate avea sprijinul făţiş al guvernului Israelian. “După cum m-a informat Ministerul de Externe israelian, în România există la ora actuală 1.500 de întreprinderi mixte româno-israeliene”, adăuga el. “Colaborez [în schimb] cu Congresul Mondial Evreiesc, îndeosebi cu preşedintele său, Edgar Brofman, şi cu directorul general, Israel Singer. Această organizaţie a rezolvat cu succes litigiul cu băncile elveţiene pentru restituirea banilor depuşi de victimele Holocaustului”.

Creanţele şi Eurobondurile româneşti. Unul dintre notorii afacerişti evrei care au pus din plin umărul la cele mai controversate afaceri ale României din ultimii ani este israelianul Dan Fischer (fost Frâncu, ca evreu român). El a devenit mai cunoscut atunci când s-a certat cu alt afacerist israelian, considerat “agent Mossad cu operare pe România”, Alex Bittner.

Principalul deschizător de drumuri pentru Dan Fischer, în timpul fostei guvernări a Partidului Social Democrat (numit atunci P.D.S.R.), cea de până în 1997, a fost nimeni altul decât “evreul ucrainean” Viorel Hrebenciuc. Astfel, în 1996, de exemplu, România avea de recuperat de la două state africane creanţe în valoare de 12 milioane de dolari, dar apare în schemă Dan Fischer care “ajuta” România, intermediind acesteia vânzarea creanţei de 12 milioane de dolari pentru numai 5 milioane către Banca Rotschild din Olanda. Afacerea a fost atât de bună pentru evrei, se pare, încât ei, pe lângă comisioanele curente, au finanţat şi candidatura lui Ilie Năstase (candidat al P.D.S.R. în 1996) la funcţia de primar al Bucureştiului.

După venirea la putere a “dreptei democrate” în 1997, Dan Fischer exploatează relaţiile sale cu noii puternici ai zilei. Prietenia sa cea mai strânsă a curs pe direcţia Cătălin Harnagea (nou şef al spionajului românesc, S.I.E.) şi Dorin Marian (coordonatorul serviciilor secrete din partea preşedinţiei României) oameni ai preşedintelui Emil Constantinescu. Prin intermediul partenerul său israelian Alex Bittner (cu care a şi împărţit vremelnic proprietatea postului “românesc” de televiziune Prima TV), Dan Fischer a avut relaţii la vârf şi la nivelul serviciului român de contrainformaţii şi siguranţă (îndeosebi cu directorul adjunct al S.R.I., Mircea Gheordunescu).

Iată una dintre afacerile lui Fischer, pusă la cale cu noii săi prieteni. Imediat după venirea la putere a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice în 1997, Fondul Monetar Internaţional se hotărăşte să îşi arate “bunăvoinţa” faţă de România şi acordă acesteia un împrumut de 140 milioane de dolari, fapt care, chipurile, îmbunătăţea imaginea în lume a ţării. Doar că pentru acordarea împrumutului, România era condiţionată să mai se împrumute şi de la o bancă privată occidentală cu suma de 400 milioane de dolari. Pentru a obţine o astfel de sumă, mare pentru o ţară ca România, guvernarea Constantinescu-Ciorbea a decis să scoată la vânzare obligaţiuni garantate de statul român. Achizitorii de “bonduri” trebuiau însă găsiţi, şi aici a apărut Dan Fischer, împreună cu banca americană Credit Swiss First Boston, bancă foarte interesată la acea vreme de obligarea României la semnarea afacerii Dracula-Bell Helicopters, susţinută, la rândul ei, de politicienii evrei americani Tom Lantoş şi Alfred Moses.

Nu trebuie să subestimam rolul cozilor de topor dintre românii care au făcut jocul lui Fisher. Unul dintre aceştia este fostul secretar de stat de la Ministerul Finanţelor, Ionuţ Costea, ce răspundea de împrumuturi externe. Astfel, pentru afacerea cu plasarea bondurilor garantate de stat în vederea împrumutării României cu 400 milioane dolari, comisionul Fischer & Credit Swiss First Boston se ridică la 3%, iar dobânda pentru împrumutul acordat României s-a stabilit în străinătate la 11-12%, dar la sosirea la Bucureşti a lui Fischer aceasta a devenit de 14%, ceea ce a însemnat împovărarea suplimentară a cheltuielilor României cu 20 milioane de dolari, la care se adaugă dobânda iniţială de 48 milioane dolari şi comisionul lui Dan Fischer de 12 milioane de dolari. Această sumă totală de 80 milioane dolari, reprezentând dobânzi şi comisioane, a fost strânsă de statul român prin tot ceea ce a vândut (privatizat) în Bucureşti în perioada regimului Constantinescu.

Chiar şi pentru privatizarea operatorului naţional de telefonie, Romtelecom, domnul Dan Fischer a avut o puternică aplecare, dar aici a apărut finalmente drept consultant oficial al privatizării firma evreiască americană Goldman & Sachcs, în schimbul unor comisioane de milioane de dolari plătite de statul român. Ceea ce ni se pare mai ciudat este că, dacă la un moment dat nu ar fi apărut fricţiuni între omul de afaceri israelian Alex Bittner şi şeful spionajului românesc Cătălin Harnagea (prieten al lui Fischer şi colaboratori în recuperări externe), n-am fi aflat niciodată despre toate aceste afaceri dubioase.

Conform Monitorului Oficial al României, la sfârşitul anului 1998 România avea de primit din partea Angolei, Guineei, Mozambicului, Peruului, Sudanului şi Zambiei datorii de 317 milioane dolari. Deşi nu se ştie decât că Serviciul de Informaţii Externe român, condus de ex-ziaristul Harnagea, îşi crease un sistem propriu de “recuperatori”, presa de investigaţie a aflat că în centrul schemei de recuperare a creanţelor funcţiona în mod interesat Dan Fischer.

Tot în 1999 s-a produs o altă operaţiune de îndatorare de pe piaţa privată a României, în care au fost implicaţi secretarul de stat Ionuţ Costea şi israelianul Dan Fischer.

Astfel, Fischer a negociat ca reprezentant al băncii străine cu secretarul Costea o dobândă de 15,5-16%. După plecarea reprezentanţilor băncii, cei doi acoliţi au săltat dobânda la 17%, în oferta către Guvernul României. În şedinţa de guvern însă, imprevizibilul Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, şi-a deschis calculatorul portabil, a intrat pe Internet şi l-a trimis la plimbare pe ministrul de finanţe, Remeş, arătându-i care sunt realele dobânzi ale băncilor, mult mai mici.
Soros, Goldman & Sachs. Scandalul privind privatizarea operatorului naţional de telefonie fixă, ROMTELECOM, a scos la iveală că Statul Român a fost prejudiciat cu suma de 9 milioane de dolari americani, numai din comisionul încasat pentru consultanţă în privatizarea singurei companii româneşti de telefonie fixă. Mai puţină atenţie s-a dat faptului că acest comision a fost încasat de firma Goldman & Sachs, ce funcţiona în acelaşi timp şi ca evaluator al privatizărilor româneşti pe lângă Fondul Proprietăţii de Stat. Alte comisioane, secrete, s-au ridicat la zeci de milioane de dolari.

Firma nu este însă o oarecare agenţie privată occidentală. Banca Goldman Sachs din New York este una dintre cele opt bănci evreieşti ce au fondat banca centrală privată a Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve System.

Jeffrey Sachs nu este numai acţionarul firmei care a operat intens în privatizările din România. Evreu polonez, Sachs face parte din organigrama evreului ungur George Soros, figurând ca principal consilier economic. La rândul său, evreul ungur George Soros este cel mai bine plătit manager-finanţist din S.U.A., câştigând curent 500 milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o în septembrie 1993 Băncii Naţionale a Angliei, Soros a câştigat un miliard de dolari din banii contribuabililor englezi, în mod ipocrit, Soros şi-a creat în ultimii ani o imagine de “Robin Hood al erei computerului”, care ia bani de la ţările occidentale prin geniale speculaţii financiare şi îi dă apoi Europei răsăritene şi Rusiei prin diferitele “Fundaţii Soros” în scopul “nobil” al instaurării unui tip de democraţie numit de el “societate deschisă”. Că Soros este departe de a fi un altruist, o demonstrează mai ales doctrina sa, prezentată în propria-i lucrare, The Alchcmy of Finance: “Ceea ce cred speculanţii finanţelor are mai multă importanţă decât faptele economice reale”.

Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind “omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschild-zilor. Engdahl precizează:

“Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relaţii bancare întâmplătoare sau obişnuite. Iar succesul extraordinar al lui Soros ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume.”

Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui de Rothschildzi, deci de oculta mondială, este acela de agent de influenţă la nivel planetar, în folosul lui Rothschild şi al acoliţilor lor, pentru promovarea “economiei de piaţă” când doresc să disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii ’80, cu concursul d-nei Margaret Theatcher, prim ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild & Sons a câştigat sume de mai multe mii de miliarde de dolari din privatizarea întreprinderilor britanice de stat.

Legăturile dintre Rothschild şi Soros se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul Richard Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano şi în comitetul director al N.M. Rothschild & Sons. Iar acesta este numai un exemplu.

Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin “consultanţă” asupra privatizărilor, este de fapt unul dintre agenţii de influenţă ai lui Soros (şi, de la distanţă mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce priveşte implementarea “terapiei de şoc” în economiile ţărilor ţintă, adică, mai recent, în Europa răsăriteană.

Sachs a activat în Polonia prin Fundaţia Ştefan Batory, din anul 1989. Soros însuşi recunoaşte a fi ştiut dinainte că terapia sa de şoc va produce o imensă rată a şomajului şi de aceea a ţinut să instaleze la guvernare sindicatul Solidarnosci. În Iugoslavia, la începutul anului 1990, Soros împreună cu Fondul Monetar Internaţional, prin implementarea terapiei de şoc, au condus la incendierea întregii ţări.

Jeffrey Sachs a fost implantat şi în Rusia, pe lângă preşedintele Elţîn, pentru aplicarea terapiei de şoc. Din ianuarie 1992 terapia de şoc Soros-Sachs a dezlănţuit în Rusia un haos economic fără precedent şi superinflaţie. De situaţie au profitat acoliţii lui Soros, precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a cumpărat pe nimic întreaga producţie de aluminiu a Rusiei. Printre magnaţii ruşi produşi peste noapte de terapia de şoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici (acumulare: 3 miliarde de dolari), Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari) şi alţii.

Toate ţările ţintă ale lui Soros au fost determinate să promoveze privatizarea totală, impunându-se o legislaţie de vânzare la “preţul de piaţă” a fostelor întreprinderi socialiste. Dar, ca şi în România (sau, mai ales în România), “piaţa” fusese aproape distrusă în prealabil de către terapia de şoc. Iar consultant în privatizare apare, pe loc, indispensabila Goldman & Sachs care, aşa cum s-a văzut în cazul RomTelecom, şi-a încasat şi un frumos comision, românii de rând alegându-se doar cu scumpirea convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să “onoreze” nota de plată.

În România, ca şi în toate celelalte ţări est-europene, una dintre preocupările Fundaţiei Soros a fost şi este manipularea largă a opiniei publice şi a presei. În acest scop sunt pompate sume importante de bani către organizaţiile “civice”, precum Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.) şi alte focare de agenţi de influenţă. Mulţi dintre aceşti bani ajung fraudulos în firmele particulare ale “campionilor democratici” din România, fapt ce nu îl deranjează însă pe “stăpânul evreu de pe Wall Street”, atât timp cât îşi atinge scopurile.

Conform studiului, “Analiza asistenţei democratice pentru România” – Washington 1996, semnat de Thomas Carothes (fost consilier în Departamentul de Stat al S.U.A.), până în 1996 George Soros a infuzat către agenţii săi din România circa 10 milioane de dolari anual. De un relativ sprijin s-a bucurat şi Convenţia Democratică din România, care în perioada 1990-1994 a încasat “sprijinul” de 13,55 milioane de dolari.

Evreul Joseph Goshy ia zeci de unităţi hoteliere gratis, cu girul lui Radu Sârbu şi prin intermedierea fostului şef al S.R.I. – Cluj. Josef Goschy a pus mâna pe zeci de unităţi hoteliere din România prin comiterea de ilegalităţi de către funcţionari importanţi din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat. Astfel, în decursul a doi ani de zile, în perioada 1998-2000, beneficiind de susţinere din interiorul F.P.S., Goschy a reuşit să achiziţioneze peste 26 de unităţi hoteliere din ţară la preţuri ridicol e mici şi în condiţii avantajoase.

Constantin Ulpiu Mladin a devenit în 1998 consilierul şi, în acelaşi timp, mâna dreaptă a preşedintelui F.P.S. Radu Sârbu, aceştia cunoscându-se de la Cluj, când Sârbu era şeful privatizării locale (F.P.S. Cluj), iar Mladin – şeful serviciului secret (S.R.I. Cluj). Se vede că privatizările pro-maghiare efectuate de Radu Sârbu în judeţul Cluj nu a condus la stricarea relaţiilor dintre cei doi (ca şi când aceste privatizări ar fi fost în interesul siguranţei naţionale), prietenia lor făcând ca Sârbu, odată avansat, să obţină imediat transferul la Bucureşti (F.P.S. Central) şi pentru Mladin, pe care l-a ţinut de consilier special şi şef de Direcţii, mai ales la Direcţia Control a F.P.S., pentru a obţine motive de destituire a directorilor din teritoriu care nu se supuneau comenzilor de privatizare clientelară venite de la centru. A se vedea cazul Hotelului Bucureşti, preluat fraudulos de un grup israelian. Acum câţiva ani, un director din Valea Prahovei a prezentat presei (inclusiv la TV, în emisiunea “Dan Diaconescu în direct”) înregistrarea unei discuţii telefonice în care i se transmitea comanda clientelară a lui “nea Costică Mladin” privind aranjarea privatizării unui hotel. Acest director nu s-a supus, drept care a fost controlat de la F.P.S. central şi destituit pe motive fabricate.

Acelaşi Costică Ulpiu Mladin, personaj central din cadrul fostului F.P.S., l-a susţinut şi pe evreul Josef Goschy în preluarea a peste 26 de hoteluri. Care a fost însă soarta importantului funcţionar de stat, după predarea funcţiei publice? După alegerile din 2000, Mladin Ulpiu a devenit consilierul lui Josef Goschy, drept recompensă pentru sprijinul acordat, în general, hotelurile cumpărate de către Josef Goschy de la Fondul Proprietăţii de Stat erau ipotecate la bănci de către patronul evreu al firmei Unita Turism SA pentru obţinerea unor credite. Atenţie:

“Acest lucru se petrecea – scria în cadrul unei anchete de presă ZIUA DE IAŞI – în condiţiile în care Goschy nu era încă proprietarul respectivelor hoteluri. Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că, datorită complicităţii lui Mladin Ulpiu, conducerea F.P.S. îşi dădea acordul pentru ipotecarea la bancă a hotelurilor. Cu alte cuvinte, statul român a ipotecat în nenumărate rânduri proprietăţile sale pentru ca Josef Goschy să poată lua credite de la diferite bănci, fără a avea siguranţa sau o altă garanţie că respectivele credite se vor achita.”

Anchetele de presă au mai arătat că complicitatea lui Mladin Ulpiu a însemnat pentru Goschy preluarea a numeroase societăţi din turism la preţuri derizorii. De exemplu, Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin a fost vândut lui J. Goschy la un preţ foarte mic. În primă instanţă respectivul hotel a fost vândut societăţii Per Scorilo SRL din Turnu Severin la un preţ aproximativ de 66.000 de lei pe acţiune. Pe atunci, F.P.S. a refuzat să-şi dea acordul pentru contractarea unor credite de către noul proprietar. După doi ani de inflaţie, Mladin Ulpiu îi facilitează lui J. Goschy cumpărarea Hotelului Traian la un preţ de numai 25.000 lei pe acţiune şi imediat conducerea F.P.S. îşi dă acordul pentru contractarea de credite. O parte dintre hoteluri a fost achiziţionată folosindu-se drept paravan de organizaţiile PAS ale salariaţilor din societăţile comerciale respective. În acest mod, J. Goschy a beneficiat în mod ilegal de facilităţile acordate de statul român salariaţilor din unităţile de turism respective, şi anume plata în rate pe termen de cinci ani şi o dobândă redusă de numai 10%.

Potrivit legilor în vigoare, Josef Goschy nu avea dreptul să beneficieze de astfel de facilităţi. Folosind drept paravan PAS-ul firmelor respective, Goschy a achiziţionat mai multe complexuri hoteliere din România. În mod normal, conducerea F.P.S. trebuia să anuleze respectivele privatizări mascate şi să reia procesul de privatizare. Departamentul Post Privatizare al F.P.S., prin persoanele care urmăreau respectarea prevederilor din contractul de privatizare, trebuia să ia măsurile legale ce se impuneau, însă, datorită implicării consilierului preşedintelui Radu Sârbu în aceste privatizări dubioase (foarte probabil chiar la comanda acestuia), F.P.S. a acoperit toate neregulile comise de Goschy şi Mladin.

Pentru deplina lămurire a schemei [evreieşti] de corupere, a se vedea modul cum Hotelul Bucureşti a fost cumpărat de către un obscur grup israelian ce s-a folosit ca paravan de un off-shore cipriot, obţinând la 8 decembrie 2000 un credit bancar de 25 milioane de dolari pentru care a girat… cu chiar acţiunile ce urmau să fie obţinute de la statul român (adică de la Fondul Proprietăţii de Stat din România), în aceeaşi zi s-au virat statului român 21 milioane de dolari pentru plata pachetului majoritar de acţiuni, iar trei milioane de dolari au alimentat un cont bancar din Londra pentru plata de comisioane la privatizare. Surse apropiate de această “privatizare” ne-au sugerat că acest fapt a fost posibil prin obţinerea unui acord scris de la Fondul Proprietăţii de Stat (Radu Sârbu, Mladin?) şi prin sustragerea titlurilor de proprietate ale societăţii la începutul lunii decembrie 2000.
Sursa: http://biserica secreta.wordpress.com/

LIDERUL PNL CRIN ANTONESCU LA SUCEAVA:NU STIM DACA IL MAI PRINDE 2014 PE BASESCU LA COTROCENI!

26 nov.

Liderul PNL Crin Antonescu a declarat sâmbătă la Suceava, râzând. că nu știe dacă îl va mai prinde 2014 pe Băsescu la Cotroceni susținând că ”dacă mayașii au avut dreptate, nu ne mai prinde pe niciunul”, iar premierul Victor Ponta a completat că acest lucru ”depinde în totalitate de domnia sa”.

„Dacă, Doamne-ferește, mayașii au avut dreptate cu calculele, nu ne mai prinde pe niciunul. Nu putem să facem profeții din astea, nu de noi depinde”, a răspuns Antonescu la Suceava, fiind întrebat de un jurnalist dacă Traian Băsescu va mai fi la Cotroceni în 2014.

La rândul său, Victor Ponta a adăugat că ”depinde doar de președinte” dacă rămâne la Cotroceni până în 2014, subliniind faptul că într-adevăr acesta, în ultimele două luni, ”s-a comportat ca un președinte și a prins bine și României și domniei sale”.

”Depinde de dl președinte Băsescu acest lucru în totalitate. Acum, ați văzut că două luni s-a comportat ca un președinte și a prins bine și României și domniei sale. A început campania, acum este în concurență cu dl Traian Radu Ungureanu, cine e purtătorul de cuvânt mai ridicol al campaniei PDL. Constatam cu dl președinte Antonescu că noi facem campanie, dar numai noi facem campanie, nu ne-am întâlnit nicăieri prin niciun județ, nu am auzit de niciun miting, nu am auzit de niciun program al PDL și cum îi mai cheamă”, a declarat Ponta.

Acesta a mai spus că ”a văzut că USL a crescut în sondaje în ultima săptămână și face o legătură cu ieșirile președintelui Băsescu”, dar ”dacă ajunge în 2014 sau nu, depinde în totalitate de domnia sa”.

LIDERUL PNL CRIN ANTONESCU SI CELE TREI SCENARII PENTRU VIITORUL LUI TRAIAN BASESCU!

26 nov.

Liderul PNL, Crin Antonescu, a declarat ieri că există trei variante posibile după alegerile din 9 decembrie: “varianta optimistă” în care preşedintele Traian Băsescu îl desemnează premier pe Victor Ponta, varianta în care preşedintele “ignoră” rezultatul alegerilor sau varianta suspendării.

Nu ştiu despre Traian Băsescu dacă va încălca rezultatul alegerilor. (…) Eu aş formula, ca să dau varianta optimistă, că Băsescu va respecta voturile românilor la parlamentare, pentru că nu poate risca o nouă suspendare şi pentru că va încerca, e încă în poziţia să încerce, tot felul de combinaţii în condiţiile acestui vot”, a declarat Crin Antonescu la Antena 3.

Întrebat dacă Traian Băsescu ar putea rămâne în funcţie până în anul 2014, când îi expiră mandatul, liderul PNL a precizat că acest lucru ar fi posibil doar dacă preşedintele va acţiona strict în limita prerogativelor constituţionale.

“Asta depinde de Traian Băsescu, pentru că (…) dacă USL ia peste 50% din mandate şi Traian Băsescu ignoră, încalcă, sfidează acest rezultat, noi avem doar două posibilităţi. Putem să spunem milioanelor de români: ştiţi, aţi votat degeaba (…), sau să-l suspendăm. E atât de simplu, nu există a treia cale”, a spus Crin Antonescu.

Liderul PNL, Crin Antonescu, a declarat că este foarte probabil ca majoritatea cetăţenilor României să prefere în continuare ca formă de guvernământ o republică în care să-şi aleagă prin vot direct reprezentantul, iar opţiunea majorităţii se va regăsi şi în viitoarea Constituţie, în care însă atribuţiile preşedintelui vor fi clar delimitate. Viitoarea Constituţie va trebui să clarifice rolul şi atribuţiile unor instituţii fundamentale ale statului, dar şi “temeiurile pe care să se bazeze separaţia reală a puterilor în stat”.

“Probabil că (…) o majoritate a cetăţenilor României (…) doreşte în continuare să aibă o formă de stat republicană şi să îl aleagă pe acest reprezentant al naţiunii. Dacă suntem într-o astfel de situaţie, nu putem vorbi nici de o republică parlamentară propriu-zisă, în care preşedintele să fie ales de Parlament. Dacă asta este opţiunea românilor, atunci sigur că ne vom îndrepta către formula agreată de către toţi cetăţenii, şi anume o republică în care rolul Parlamentului trebuie să fie foarte puternic, în care preşedintele să fie ales direct de cetăţeni, să aibă nişte atribuţii, dar foarte clar delimitate, în aşa fel încât să nu existe riscul să alunecăm în cazul unui preşedinte cu apucături speciale, aşa cum s-a întâmplat în anii lui Traian Băsescu, dar în acelaşi timp să nu fie doar un tăietor de panglici”, a afirmat liderul PNL.

Crin Antonescu a precizat că opţiunea sa personală în privinţa formei de guvernământ rămâne monarhia constituţională, dar spune că se va supune întotdeauna deciziei majorităţii.

“Dacă ar fi după mine, dacă eu aş decide singur în chestiunea asta, dacă ar fi mâine un referendum care să mă întrebe dacă vreau republică sau monarhie constituţională, eu aş vota pentru monarhie constituţională. Aş fi gata să pledez într-o dezbatere politică despre avantajele acestei formule. Dacă însă asemenea formulă nu întruneşte consensul sau o majoritate în cadrul spectrului politic sau la cetăţenii României, evident că accept formula republicană şi îmi desfăşor activitatea politică în cadrul ei”, a afirmat preşedintele PNL.

JULIO IGLESIAS – LA GOTA FRIA(MORALITO)!

26 nov.

CAPTAIN JACK – IKO – IKO!

26 nov.

SIELLA – LOVE IN THE AIR!

26 nov.

%d blogeri au apreciat asta: