Arhiva | 8:26 pm

DUPA 60 DE ANI DE LA CONDAMNARILE DIN PRIMUL CAZ „VALIZA”,AVEM CONDAMNARI SI IN CAZUL „VALIZA” DIN 2008,GEORGE BECALI.STEAUA LA MANA UEFA!

4 iun.

După 60 de ani de la condamnările din primul caz “Valiza”, avem condamnări şi în cazul “Valiza” din 2008. Condamnarea lui Gigi Becali ar putea determina UEFA să excludă Steaua din Liga Campionilor. Decizia ÎCCJ produce consecinţe şi la FRF.

gigi-becali-ghimpele7

3 ani cu executare pentru Becali în dosarul „Valiza”

Completul de 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis marţi condamnarea lui Gigi Becali la ani cu executare în dosarul „Valiza”. Reamintim, procurorii au cerut o condamnare cu executare de 4 ani pentru Gigi Becali.

În urma acestei condamnări ar putea avea de suferit şi echipa de fotbal Steaua Bucureşti. UEFA ar putea să o excludă din competiţiile Europene, considerându-se că a încercat prin corupţie să-şi îmbunătăţească performanţa din ediţia de campionat 2007-2008. Asta chiar dacă în plan intern, în fotbalul păstorit de Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, nu s-a considerat că în dosarul „Valiza”, echipa Steaua se face vinovată de ceva.

Gigi Becali a scăpat relativ uşor

Completul de 5 judecători al ÎCCJ a decis în unanimitate o pedeapsă de 1 an cu executare pentru fals în declaraţii publice şi 3 ani cu executare pentru dare de mită. S-au contopit cele două sentinţe şi rămâne cea de 3 ani cu executare. Totuşi sentinţa nu-l încurcă personal pe Gigi Becali, pentru că nu îi va influenţa perioada de detenţie de 3 ani primită în două dosare anterioare. Dacă ar fi fost condamnat la 4 sau 5 ani cu executare, atunci automat detenţia iniţială a lui Becali s-ar fi prelungit.

De asemenea, completul de judecată a mai decis –şi aici se poate spune că este pierderea cea mai grea pentru Becali – confiscarea celor 1,7 milioane de euro pe care finanţatorul echipei Steaua i-a dus cu valiza la Cluj pentru a stimula „şepcile roşii” în 2008 să bată pe CFR Cluj, contracandidata „militarilor” pentru titlul decampioană.

Decizia ÎCCJ bagă FRF în „fibrilaţii”

Unda de şoc a deciziei de marţi a judecătorilor celei mai înalte instanţe va avea consecinţe şi la nivelul FRF. Conducerea federaţiei va fi obligată să modifice regulamentele pentru a introduce expres sancţiuni pe linie sportivă pentru situaţii de genul celei din dosarul „Valiza”. Dar nu este vorba numai de aşa ceva. Mai trebuie modificată şi întreaga filozofie de funcţionare a FRF, deoarece aici se consideră că regulamentele sportive nu au legătură cu legislaţia României. Această aberaţie este pusă pe unele decizii ale UEFA care interzic justiţia civilă pentru unele situaţii pur sportive, numai că Mircea Sandu & Co. consideră că integral regulamentele FRF nu pot fi atinse de justiţia civilă.

Foarte prost din această afacere iese preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, Dumitru Dragomir, care, iată ce a declarat, citat de GSP, cu o zi înainte: „După regulamente, este caz încheiat. A mai fost judecat o dată. După vechiul regulament a rămas să se decidă după ce se termină dosarul penal. Au trecut 5 ani. Eu sînt mie la sută că Piţurcă nu e vinovat. Nici Gigi Becali nu e vinovat, a dus bani la premiere. Acum nu ştiu justiţia ce va zice”. Oare după astfel de declaraţie vreun omolog de-al său din Germania, Spania, Italia, Franţa, Olanda, Anglia sau altă ţară unde fotbalul este fotbal, mai era în funcţie?.

Steaua la mâna UEFA

În urma condamnării lui Gigi Becali şi (mai ales) a lui Teia Sponte (chiar dacă este de 2 ani cu suspendare – Sponte apare în documente ca făcând parte din conducerea echipei Steaua) exista riscul ca UEFA să excludă Steaua din cupele europene în această ediţie 2013/2014. Exista precedentul din 2011, când campioana Turciei, Fenerbahce Istanbul a fost exlcusă din cupele europene pentru fapte de corupţie ale conducerii. Atenţie, ca şi în cazul echipei Steaua, şi federaţia din Turcia nu a sancţionat pe cei de la Fenerbahce.

Ruşine uriaşă: Piţurcă primul selecţioner cu condamnare

Victor Piţurcă selecţionerul echipei naţionale a fost condamnat şi el la 1 an cu suspendare pentru „favorizarea infractorului”. Piţurcă devine primul selecţioner român care primeşte o condamnare. O ruşine mai mare pentru FRF şi preşedintele Mircea Sandu nici că mai există. Piturcă a scăpat de rigorile justiţiei în anii’80 – el a fost arestat pentru practicarea barbutului – dar a fost salvat prin acceptul de a juca la echipa Viitorul Scorniceşti, echipă din comuna natală a lui Nicolae Ceauşescu. (A mai fost un caz în care un selecţioner – Petre Steinbach – a fost condamnat, dar a fost vorba de o condamnare politică, concret o deportare în URSS după război, pentru „vina” de a fi fost etnic german).

Precedentul: „Valiza din 1954”

Un caz asemănător cu cel al lui Gigi Becali s-a înregistrat în 1954. Atunci, conducerea echipei Metalul Hunedoara a decis să „premieze” echipa Progresul ICO Oradea pentru a câştiga meciu de acasă cu Locomotiva Bucureşti (actuala Rapid).

Cu o seară înainte meciului Progresul ICO – Locomotiva, doi reprezentanţi ai echipei Metalul Hunedoara şi doi reprezentanţi ai echipei Progresul ICO s-au întâlnit într-o cameră la hotelul Vulturul Negru din Oradea, unde urma să fie efectuat transferul de bani. Cum cei de la Hunedoara erau filaţi de Securitate, chiar în momentul în care se numărau banii au fost surprinşi şi arestaţi.

Înaintea ultimei etape de campionat, în bătălia pentru evitarea retrogradării situaţia era următoarea: locul 11 – Locomotiva Bucureşti, 22 puncte; locul 12 (retrogradabil) – Metalul Hunedoara, 21 puncte; locul 13 – Metalul Câmpia Turzii, 20 puncte (deja retrogradată); locul 14 – Progresul ICO Oradea – 16 puncte (deja retrogradată).

Pentru a scăpa de retrogradare, cei de la Metalul Hunedoara trebuiau să învingă acasă pe Flacăra Ploieşti (azi Petrolul), iar Locomotiva Bucureşti să piardă la Oradea.

Planul Hunedoarei s-a realizat: Metalul a bătut cu 3-1 pe Flacăra Ploieşti, iar Progresul Oradea, chiar şi fără primă (banii au fost confiscaţi de Miliţia economică), a învins Locomotiva cu 3-2. În urma acestor rezultate, alături de Oradea şi Câmpia Turzii, a retrogradat Locomotiva, iar Metalul Hunedoara s-a salvat.

În plan sportiv atunci s-au luat următoarele măsuri: Metalul Hunedoara, retrogradată la „masa verde” în divizia B, mai mulţi conducători, antrenori şi fotbalişti au fost suspendaţi pe termene începând cu 6 luni şi viaţă, iar 3 persoane au fost condamnate în justiţie.

Becali are probleme cu „graţierea”

Deşi a anunţat că îi va cere preşedintelui Traian Băsescu să îl graţieze, şansele lui Gigi Becali s-au micşorat considerabil acum după această a doua condamnare. Gigi Becali trebuie să facă două cereri de graţiere, pentru că din punct de vedere legal el este vizat de două condamnări cu executare de 3 ani, chiar dacă, tot legal, el execută doar una. Este greu de crezut că Traian Băsescu să semneze două decrete de graţiere pentru aceiaşi persoană şi mai ales dacă este vorba de condamnări pentru cazuri de corupţie. Dar, cum de la Traian Băsescu ne putem aştepta la orice, nu putem exclude 100% şi varianta semnării a două decrete de graţiere.

În ceea ce priveşte propunerea legislativă înaintată în parlament de către Mădălin Voicu (PSD) şi Nicolae Păun (minorităţi) care prevede amnistii şi graţieri generoase, şi în cazul în care va fi adoptată de Parlament (ceea ce nu credem că se va întâmpla) ea nu îl ajută pe Gigi Becali, aşa cum RoTV informează telespectatorii. Există o prevedere a iniţiativei legislative care îl scoate pe Becali din cursa eliberării. „ Prevederile nu se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă şi celor care sunt recidivişti prin condamnări anterioare”, spune un articol, iar Gigi Becali prin multiplele sale condamnări nu se încadrează în această lege.

ADEVARATA FATA A AFACERII RCS & RDS,IN CARE SUNT IMPLICATI,OAMENI DE AFACERI ,TRAIAN BASESCU SI POLITICIENI PD-L!

4 iun.

Ȋn articolul publicat ieri am arătat cine este omul de afaceri Ioan Bendei, directorul RCS&RDS şi unul dintre membrii controversaţi ai conducerii companiei controlate de milionarul invizibil Zoltan Teszari. Astăzi, având în vedere acelaşi paravan numit RCS Management prin care este exercitată conducerea gigantului de telecomunicaţii, atenţia va fi concentrată pe o altă parte a conducerii RCS&RDS care grupează în interiorul său atât oameni de afaceri, cât şi politicieni cu influenţă, uniţi printr-un strâns legământ de familie.

gfr-gruia-stoica-basescu-ghimpele

rcs-rds-main1

Aşa cum arătam, din conducerea RCS Management fac parte, pe lângă Zoltan Teszari şi Ioan Bendei, Nicuşor Dorel Schelean şi Dorina Schelean. Nicuşor Schelean este membru vechi al Partidului Democrat Liberal şi om de afaceri cu influenţă la nivelul conducerii din Caraş Severin. Pentru că pune foarte mare preţ pe valorile familiale, domnul Schelean s-a asociat în două dintre firmele sale importante cu soţia Dorina Schelean, respectiv fiica Valeria Diana Schelean. Fără nicio surpriză, firma sotilor Schelean, Favorit SRL, activează în domeniul telecomunicaţiilor, fiind furnizorul local de internet şi telefonie de la RCS&RDS, cu o cifră de afaceri care se apropie de 1 milion de euro, bani care – după cum vom vedea – au ajuns şi în conturile partidului aflat acum în opoziţie. Motivul este unul lesne de înţeles: democrat-liberalii aveau nevoie de susţinere pentru a o susţine la rândul lor pe Valeria Schelean pentru un post de deputat la alegerile din 2012. Astfel, nu reprezintă nicio surpriză că în luna dinaintea alegerilor parlamentare din decembrie, Dorina Schelean a cotizat la PDL cu suma totală de 59.050 lei (conform Monitorului Oficial nr. 169 din 29 martie 2013), împărţită în patru tranşe după cum urmează: 9 noiembrie – 10.850 lei; 14 noiembrie – 900 lei; 23 noiembrie – 26.000 lei; 4 decembrie – 21.300 lei.

Firma Favorit SRL la care soţii Schelean sunt asociaţi îşi are sediul în Călăraşi, dar există şi un punct de lucru în Timiş, la Oţelu Roşu, pe strada Libertăţii, nr. 1. La aceeaşi adresă îşi are sediul, conform declaraţiei de avere completate de Valeria Diana Schelean în 2012, şi firma Alset Energy ale cărei acţiuni sunt împărţite în mod egal între deputata de Caraş-Severin şi tatăl său. Firma Alset Energy a dorit să construiască în comuna Zavoi din judeţul Caraş-Severin o reţea de alimentare cu apă, canalizare şi staţie de epurare, dar a stârnit foarte multe discuţii în contradictoriu după ce s-a descoperit că la capitalui Alset urma sa participe şi Consiliul Local care punea la bătaie o suprafaţă de 15 hectare de teren şi primea in schimb una de circa cinci ori mai mică de la Direcţia Silvică a judeţului. Ȋn plus, la momentul respectiv, primarul comunei era trimis în judecată pentru corupţie, iar cei doi asociaţi Schelean au încercat să incheie afacerea cu viceprimarul Ion Scorobete, acuzat şi el în acelaşi dosar. Chiar dacă proiectul nu a fost dus la bun sfârşit, încasările anterioare ale firmei i-au permis deputatei Valeria Diana Schelean să achite contribuţia în valoare de 28.500 lei către PDL pe anul 2012, în trei tranşe, exact cu o lună înainte de a deveni parlamentar: 100 de lei pe 9 noiembrie 2012, 13.100 de lei pe 15 noiembrie şi 15.300 de lei pe 28 noiembrie (Monitorul Oficial nr. 169 din 29 martie 2013).
In final, mai trebuie menţionat că Valeria Diana Schelean are o fetiţa de 11 ani cu unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri ai României (locul 8 în clasamentul Forbes 500), patronul Grup Feroviar Român (GFR), omul de afaceri Gruia Stoica. Cei doi s-au aflat în proces pentru paternitatea fiicei, însă au ajuns la un acord, iar în prezent, tabloidele vorbesc despre o eventuală împăcare. Despre Gruia Stoica se ştie că este patronul GFR, cunoscut drept stăpânul transportului feroviar de marfă din România după ce a preluat treptat activele CFR Marfă şi a devenit cel mai mare operator privat de mărfuri din ţară, cu o cifră de afaceri de 320 de milioane de euro.
Mai mult, Stoica face parte din cercurile restrânse apropiate de vechea conducere a PDL. Pe 18 aprilie a.c. ZiuaNews scria despre o întâlnire secretă dintre Gruia Stoica şi preşedintele Traian Băsescu în care s-a negociat implicarea financiară a omului de afaceri în proiectul Mişcarea Populară şi campania pentru europarlamentare a Elenei Băsescu în schimbul unor avantaje privind privatizarea CFR Marfă.

CINE ESTE DE FAPT LAURA CODRUTA LASCU,FOSTA KOVESI”CAMPIOANA CORUPTIEI REGIMULUI TRAIAN BASESCU?!”

4 iun.

In timp ce la Bruxelles este prezentată ca şi campioană a anticorupţiei, în ţară Laura Codruţa Kovesi, sau mai precis numirea ei în fruntea DNA, continuă să işte controverse şi să genereze nenumărate întrebări. La fel şi anchetele făcute sub îndrumarea ei.

Pe cine au numit Băsescu şi Ponta în fruntea DNA?

1370329040kov

În contextul scandalului iscat de presupusul şantaj al lui Sorin Alexandrescu, Grupul de Investigaţii Politice (GIP) a publicat marţi documente care demonstrează legătura dintre Laura Codruţa Kovesi şi RCS & RDS SA.

Eduard Kovesi, fostul soţ al procurorului şef DNA, a fost subalternul lui Ioan Bendei, directorul general al RCS & RDS SA care l-a acuzat pe Alexandrescu de şantaj.

Tot legat de fostul soţ al lui Kovesi, în cartea sa „Prădarea României”, fostul procuror Ciprian Nastasiu a făcut o dezvăluire şocantă, referindu-se la numirea acesteia de către Traian Băsescu ca procuror general în 2009.

„Laura Codruţa Kovesi a fost numită de preşedinte să îl înlocuiască pe Ilie Botoş în octombrie 2006 în ciuda mărturiei prezentate de serviciile secrete referitor la soţul şi tatăl acestuia Ioan Lascu, conform căreia aceştia se aflau sub urmărire operativă. Eduard Kovesi are dosar de urmărire informativă la SRI Sibiu din 1995. Eduard Kovesi, conform DUI, a furnizat date şi informaţii de interes operativ unui ofiţer de informaţii maghiar, ofiţer care este în prezent europarlamentar al statului maghiar. În septembrie 2009, Preşedintele Băsescu, după votul negativ dat de CSM, a numit-o din nou pe Laura Codruţa Kovesi Procuror General pentru încă trei ani”, scrie fostul procuror Ciprian Nastasiu într-o notă din cartea sa „Prădarea României”.

BURSA DE LA TORONTO VIBREAZA SENSIBIL LA CORZILE VOCALE ALE LUI DRACULA BASESCU,PRIVIND ROSIA MONTANA!!

4 iun.

Bursa de la Toronto vibrează sensibil la corzile vocale ale președintelui României • Părerile lui Traian Băsescu au ridicat cotațiile la bursă ale Gabriel Resources la maximele istorice din 2011 • Pe aripile gândului prezidențial, compania canadiană a câștigat sute de milioane de dolari într-un singur an, fără să dea o cazma în Roșia Montană.

basescu-a-vorbit-de-sute-de-milioane-de-dolari-pentru-rosia-montana-94839-1

Influența declarațiilor lui Traian Băsescu asupra acțiunilor Gabriel Resources a stârnit un freamăt în presa canadiană. „Recordul” puterii vocii prezidențiale a fost atins pe 31 august 2011 când, așa cum scria prestigiosul site de specialitate mining.com, „suportul lui Băsescu a adus un plus de 16% pentru aceste titluri pe parcursul unei săptămâni de tranzacționare”. Când vocea de aur s-a stins, cotația la bursa din Toronto a companiei miniere a suferit o contracție pe măsură.

Până la aurul de la Roșia Montană, Gabriel Resources a beneficiat de profiturile generate la bursă de mina declarațiilor politice. Cea mai puternică voce a jocului la bursa din Toronto a fost, dacă ne uităm la cifre, cea a președintelui-jucător al României. The Globe and mail, unul dintre cele mai importante cotidiene din Canada, scria, în octombrie 2010, că una dintre posibilele cauze care au stat la baza creşterii extraordinare a cotaţiei Gabriel Resources este confirmarea mandatului preşedintelui Traian Băsescu la sfârşitul anului 2009.

Jocul cu jetoane de aur

Articolul „The new Romans” („Noii romani”) remarca interesul în creștere al unora dintre cei mai vestiţi jucători la bursă la nivel internaţional în acţiunile Gabriel Resources. Aceştia sunt investitori agresivi, care, conform unui înalt oficial al companiei canadiene, nu se dau înapoi de la a-şi promova interesele în România, mai scria Globe and mail. La masa pokerului cu jetoane de aur de la Roșia Montană scaunele sunt încălzite, însă, pentru jucători și mai puternici, remarcau și analiștii citați de site-ul canadian de specialitate mining.com. Specialiștii canadieni spun că, dacă va începe, proiectul din România va deveni o țintă de preluare pentru jucătorii cu „mușchi financiari mai mari” decât Gabriel Resources. Însă, până atunci, „mușchii” discursului președintelui Traian Băsescu aveau să țină în joc muzica dolarilor canadieni pe portativul bursei din Toronto. Astfel, declarațiile președintelui de la sfârșitul lui decembrie 2009 – cum că proiectul va fi discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) – au adus un plus de 1,8% pe bursa din Toronto în primele zile din ianuarie 2010. La acel moment, o acțiune Gabriel Resources valora aproximativ 4,5 dolari canadieni. Au fost primele semne ale unei ascensiuni fulminante care a atins un maxim istoric în iulie 2011: 8,65 dolari pe acțiune. Practic, într-un an și jumătate, valoarea companiei miniere s-a dublat. Declarațiile lui Băsescu au condus, în august 2011, la cea mai mare creștere din acel an pentru acțiunile Gabriel Resources, compania câștigând în valoare peste 300 de milioane de dolari americani în intervalul 17 – 30 august pe bursa din Toronto. Sumele obținute din vânzarea acțiunilor sunt însă de ordinul milioanelor de dolari americani pe zi, ajungând să depășească și nivelul de 12 milioane de dolari.

Campanie 2009: Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană

Prețul acțiunilor se dublează, practic, într-o lună: de la 2 dolari canadieni la începutul lui noiembrie, la aproximativ 4 dolari la începutul lui decembrie.

Traian Băsescu: „În principiu, mi-aș dori ca România să extragă cele 600 – 800 de tone de aur, 2.000 de tone de argint, care sunt evaluate a exista. Dar trebuie să avem mare grijă atunci când se va lua decizia. Personal, voi fi susținătorul soluției recomandate de specialiști. Nu voi influența politic nicio decizie. Dar, repet, în principiu, cred că ar trebui să valorificăm resursa pe care o avem, dacă aceasta nu creează daune siturilor arheologice, mediului ambiant, care să nu mai poată fi recuperat”

30 decembrie 2009 – Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.
Traian Băsescu: „Aştept rezultatele expertizei. În orice caz, nu eu voi fi cel care ia decizia.Subiectul va fi în CSAT, cu expertiza pe masă”

14.07.2011: Se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică

Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Alba a emis Certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru o parte din masivul Cârnic, în baza hotărârii Comisiei Naţionale de Arheologie din data de 12.07.2011, privind aprobarea raportului de cercetare arheologică preventivă „Masivul Cârnic, Roşia Montană, România – proiectul minier Roşia Montană”. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%: s-a tranzacționat un pachet total de 1,52 milioane de acțiuni, în valoare de circa 12 milioane de dolari canadieni (12,1 milioane de dolari americani). Cotația la bursă atinge maximul istoric de 8,65 dolari/ acțiune.

Comunicat de presă: „Acesta este primul pas necesar în procesul de a asigura salvarea, conservarea și valorificarea moștenirii arheologice si arhitectonice de la Roșia Montană. Ministrul Culturii și Patrimoniului Național, Kelemen Hunor, a inițiat un plan de acțiune care să asigure conservarea celor mai importante situri arheologice și monumente arhitectonice”.

18.07.2011: Traian Băsescu, la Grupul de Dialog Social

Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani (circa 5 milioane de dolari canadieni). Acțiunile cresc cu peste 2%, la 8,17 dolari canadieni pe acțiune.

Traian Băsescu: „Un președinte are obligația să nu saboteze statul, ci să-l susțină. Din acest motiv, susțin orice proiect minier care creează locuri de muncă și pune în valoare resursele minerale ale țării, inclusiv acesta. Deci, eu nu pot fi împotriva intereselor statului meu și ale cetățenilor acestei țări. Iar demagogii care mint legat de dezastrul ecologic de acolo pot fi etichetați chiar lipsiți de orice patriotism. Și știți de ce? Pentru că mințiți acum, la Roșia Montană nivelul de poluare este acum enorm”.

18.08.2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană

Președintele Traian Băsescu afirmă, la Sulina, că susține proiectul Roșia Montană. Pe bursa de la Toronto, acțiunile companiei scad cu 4% pe o lichiditate mică, de numai 110.000 de acțiuni.

Traian Băsescu: „Problema este ca Guvernul să aibă curaj să spună, în primul rând românilor, că acest proiect trebuie început şi dus la bun sfârşit – cu protecţia mediului, cu obligaţia celor care exploatează să refacă mediul şi de reîmpărţire a drepturilor din exploatarea zăcământului de aur, argint şi alte metale (…) Iar pe cei care vorbesc despre distrugerea mediului, îi invit să meargă acum la Roşia Montană. Eu am fost de trei ori. E adevărat, niciodată ca preşedinte al României. Am susţinut şi susţin proiectul, cum susţin orice tip de dezvoltare industrială”.

22.08.2011: Traian Băsescu, despre Roșia Montană

Patru zile mai târziu, acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%, ajungând la 6,8 dolari canadieni pe titlu. Volumul de acțiuni vândute este de circa 180.000 de acțiuni.

Traian Băsescu: „Acum susţin proiectul mai mult ca oricând, nu din motive sentimentale, ci din motive pragmatice. Vedeţi ce se întâmplă cu toate monedele – au probleme de stabilitate şi probleme de depreciere. Eu vreau să văd începută exploatarea (…) Avem nevoie de acest aur pentru rezerva Băncii Naţionale. România are acum 103 tone de aur în rezervă şi cred că din exploatare în teritoriul naţional ar trebui să ne ridicăm rezerva la cel puţin 200 de tone în următorii ani. Vedeţi ce volatile şi nesigure sunt monedele. Ca şef de stat, parcă aş vrea să îmi pun ţara în siguranţă. De aceea, exploatarea trebuie să înceapă. Cred că România trebuie să mărească rezerva de aur pentru viitor”.

29.11.2011: Vizita lui Băsescu la Roșia Montană

Președintele se deplasează la Roșia Montană, unde discută cu localnicii și face noi declarații de susținere a proiectului Gabriel Resources. Seara, iese în fața Palatului Cotroceni și discută cu contestatarii proiectului. Acțiunile Gabriel Resources scad cu 1,9%, dar se vând 270.000 de acțiuni.

Traian Băsescu: „Dacă acest proiect stă îngropat din 1997 până acum, să ştiţi că unul din motivele serioase este laşitatea oamenilor politici, care nu au vrut să-i doară capul. Dacă ne găsea în plină exploatare creşterea de preţ la aur? Dacă se dădea drumul la proiect din ’97, ne găsea creşterea preţurilor la aur în plină exploatare (…) Toţi ascundeţi realitatea de la Roşia Montană – poluarea şi afectarea gravă a mediului, ca urmare a exploatării de către stat. Nu mă refer la premier, că nu el a fost ministrul Mediului, nu el a fost ministrul Culturii până acum. Premierului trebuie să-i vină nişte miniştri cu soluţiile. Dar toţi s-au ferit”.

30.08.2011: Reacții în presa națională și internațională, după vizita lui Băsescu

Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011, ajungând la 7,44 dolari canadieni per titlu. Se vând 420.000 de acțiuni, valoarea tranzacțiilor este de 3,04 milioane de dolari americani (3 milioane dolari canadieni).

Traian Băsescu: „Eu sunt un susţinător al proiectului nu de acum, nu de azi, de ieri, şi în campania electorală am fost aici (…) Este esenţial ca guvernele să hotărască ce trebuie. Dacă puteţi da imagini la televizor, e bine pentru că trebuie să înţeleagă românii ce dezastru ecologic e acum la Roşia Montană. Orice ţară îşi foloseşte resursele, iar o astfel de exploatare creează locuri de muncă. Dacă acest proiect stă îngropat din ’97 până acum, asta se întâmplă din cauza laşităţii oamenilor politici”.
Referendumul privind repornirea mineritului în Roşia Montană

Traian Băsescu, în 2011: „O soluţie de deblocare mi se pare un referendum local. Ce probleme am eu, de la Bucureşti, legate de Roşia Montană? Că e exploatare locală. Dacă vrem să facem o verificare prin referendum – şi cred că este justificat un referendum -, trebuie să-l facem în zona care va fi afectată. Altfel, ce treabă credeţi că are cel care locuieşte la Suceava cu Roşia Montană sau cel de la Constanţa?”

Septembrie 2012: începe o revenire solidă a preţului acţiunilor, semn că anumiţi investitori s-au pregătit din timp pentru referendum. Când acesta a fost anunţat oficial – 16 noiembrie, acţiunile erau deja la 2,5 dolari, dar au găsit imediat resurse pentru un salt de 10% în şedinţa respectivă de tranzacţionare.

9 dec 2012: Consultarea populară revigorează cotaţiile Gabriel Resources la bursa din Toronto. Acţiunile picaseră accelerat în momentul în care demiterea, în luna mai, a cabinetului Ungureanu prindea contur – de la 6 dolari, până la 1,2 dolari. În ziua referendumului, 9 decembrie, acţiunile companiei care deţine 80% din Roşia Montană Gold Corporation se tranzacţionează la 2,8 dolari.
27 dec 2012: dezamăgirea referendumului se resimte pe bursă. Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, până la un minim de 2,38 dolari, în 25 decembrie.

Traian Băsescu nu face declarații după afișarea rezultatului referendumului din județul Alba.

8.11.2012 : Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

Traian Băsescu: „Pe de-o parte, avem această situaţie despre care am discutat, referitoare la fondurile europene, pe de altă parte, avem multe posibilităţi pe plan intern. Sunt multe investiţii care au fost blocate din cauza demagogiei politice. Nu putem să ne uităm la o creştere economică bazată doar pe fonduri europene – pe care trebuie să le absorbim, pe de-o parte, dar pe de altă parte, avem resurse de cupru, aur, a căror exploatare a fost stopată acum zece ani, din cauza costurilor ridicate comparativ cu preţurile de pe piaţă ale acestor resurse. Dar acum situaţia s-a schimbat total”.
Sursa:ziuanews.ro/

REMEMBER ROMANI,4 IUNIE 1920- TRATATUL DE LA TRIANON!

4 iun.

La 4 iunie 1920, Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial, şi Ungaria, învinsă şi succesoare a Imperiului Austro-Ungar, semnau, în Palatul Trianon de la Versailles, Tratatul de Pace care stabilea frontierele noului stat, Ungaria, cu vecinii: Austria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Romînia şi Cehoslovacia.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Razboi mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres).

Conţinutul tratatului

Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungara este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei in afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Impactul tratatului

Tratatul de la Trianon a consfinţit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Stefan, regat care de facto disparuse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohacs şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.
Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcatuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populatiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor).

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a sustinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.
În principiu, aceste frontiere s-au păstrat până azi. Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici ai vremii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de ei. În acelaşi timp, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o catastrofă. Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace a fost proclamată, de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Din perspectiva lor, la Trianon fusese semnat, simbolic, doar actul care consfinţea sfârşitul regatului Sfântului Ştefan şi nimic altceva. Regatul dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohacs şi divizarea teritoriilor maghiare între Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Roman. Maghiarii mai spuneau că au fost siliţi de împrejurări să semneze tratatul şi că, oricum, nu-l recunosc.

În semn de protest, pe 4 iunie 1920, parlamentarii de la Budapesta s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: Nem, nem, Soha! (“Nu, nu, niciodată!”), cuvinte ce aveau să devină, apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.

Fervoarea naţionalistă maghiară a fost privită cu înţelegere de istoricul Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism, copleşitor pentru alţii…”
Pentru români, important este că Tratatul prevedea, în partea a doua (art. 27), includerea, în graniţele de azi, a Transilvaniei (cu tot cu Maramureşul şi Crişana) şi a părţii răsăritene a Banatului.

Justeţea cauzei româneşti fusese recunoscută, internaţional, chiar cu mult înainte de Trianon, depăşind cadrul unui grup restrâns de cunoscători. Pe bună dreptate, Nicolae Titulescu declara, în ziua semnării: “Tratatul apare ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. El evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.
Statul ungar de după primul război mondial a urmărit revizuirea, fie şi parţială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 ­ sudul Slovaciei, 1939 ­ Ucraina Subcarpatică, 1940 ­ nordul Transilvaniei, 1941 ­ teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou, în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate şi Ungaria. Să mai amintim că Tratatul semnat la Versailles, pe 4 iunie 1920, a intrat în vigoare un an mai târziu, la 26 iunie 1921.

VICA BLOCHINA:”AM PLUTIT DUPA CE AM FUMAT MARIJUANA CU SYDA ,GINERELE LUI BASESCU!”

4 iun.

Pe Vica Blochina (37 de ani) şi Bogdan Ionescu (33 de ani), ginerele preşedintelui României, îi leagă o poveste cu parfum de… marijuana. La filmările pentru emisiunea “Te pui cu blondele” (Antena 1), fosta amantă a lui Piţurcă a povestit, senină, cum ea şi Bogdan Ionescu au consumat droguri uşoare într-un local din Amsterdam (Olanda).

Mai mult: Vica Blochina: «Am plutit după ce am fumat marijuana cu Syda» –

eba_si_syda

Vica Blochina, fosta amantă a lui Victor Piţurcă, nu a fost chiar uşă de biserică, însă nimeni nu se aştepta ca ea să recunoască atât de uşor că, în urmă cu ceva vreme, a consumat droguri uşoare, într-o escapadă cu prietenii.

Aventura, consumată la Amsterdam

În plus, dezvăluirea numelui persoanei care o însoţea în acel moment euforic nu va fi deloc de placul lui Traian Băsescu, căci, surpriză!, este vorba chiar despre şarmantul său ginere:

“Da, am fumat şi eu marijuana cu mulţi ani în urmă, pe când eram la Amsterdam cu o gaşcă de prieteni, printre care se afla şi Syda (n. r. – soţul Elenei Băsescu). Eram cu toţii foarte tineri, voiam să încercăm senzaţii tari. A fost prima şi ultima dată când am încercat aşa ceva. Nici Syda nu a mai fumat de atunci, din câte ştiu eu. A doua zi după ce am fumat marijuana cu Syda, încă pluteam”, li s-a confesat ea reporterilor ziarului Libertatea.

Această mărturisire o va costa, probabil, prietenia cu Syda, căruia i-a şifonat serios imaginea de băiat cuminte.

Întrebată de reporterii noştri dacă şi Victor Piţurcă, bărbatul cu care s-a iubit 16 ani, a fumat marijuana, Vica a sărit imediat în apărarea selecţionerului României: “A, nu, n-are el treabă cu de-astea. Piţi nu bea, nu fumează şi nu a consumat niciodată droguri, căci este sportiv!”.
Blonda are de primit o avere de la Piţurcă

Vica nu poate păstra prea mult timp un secret, dovadă stând şi dezvăluirile despre fostul ei amant Victor Piţurcă. Blochina l-a cunoscut pe selecţionerul naţionalei de fotbal a României în urmă cu mai bine de 16 ani, la barul Melody, pe vremea când ea făcea parte dintr-o trupă de balet din Lituania.

Cum relaţia lor ajunsese în ultimii ani pe butuci, Vica s-a răzbunat cât se poate de crunt. Pe lângă faptul că era să-i strice lui Victor căsnicia cu mărturisirile sale despre relaţia lor clandestină, frumoasa blondă nu s-a lăsat până nu a obţinut de la bărbatul care a părăsit-o o pensie alimentară lunară de “doar” 8.900 € pentru fiul lor Edan (6 ani).
Bogdan şi Elena s-au căsătorit anul trecut

Syda, pe numele lui real Bogdan Ionescu, este nimeni altul decât soţul Elenei Băsescu, mezina preşedintelui României. Anul trecut, el şi Elena au decis să-şi pună pirostriile, după o relaţie de aproape patru ani presărată, ce-i drept, şi cu câteva pauze lungi, urmare a unor scene de gelozie din partea ei.

Cununia religioasă a avut loc într-o biserică ortodoxă veche din Bucureşti, iar petrecerea s-a desfăşurat la Palatul Snagov, într-un cort special amenajat. EBA este însărcinată în luna a cincea, dar a declarat că nu doreşte să afle sexul bebeluşului, amânând vestea până în ziua în care va naşte.

PRESEDINTELE PD-L,”BULDOGUL”LUI BASESCU,VASILE BLAGA, MULTUMIT DE PROCURORUL CEAUSIST MONICA GHERGHESCU(MACOVEI)!

4 iun.

Preşedintele PDL, Vasile Blaga, consideră că partidul său ar trebui să fie mulţumit de Monica Macovei, Marian-Jean Marinescu, Theodor Stolojan şi Traian Ungureanu ca europarlamentari şi nu ar trebui să aibă nimic împotriva unei noi candidaturi a acestora pentru Parlamentul European.

1338710912blaga

„Aş fi nedrept să pronunţ acum nume, dar dacă mă refer doar la cei care au fost primii pe listă, nu văd de ce partidul nu ar fi mulţumit, chiar foarte mulţumit, de activitatea doamnei Macovei, a domnului Stolojan, a domnului Marian-Jean Marinescu, a domnului Traian Ungureanu. Şi v-am dat câteva nume”, a declarat Vasile Blaga la B1 TV.

Despre includerea pe această listă a lui Cristian Preda suspendat şase luni din partid, Blaga a spus: „O să vedem”.

REGIMUL BASESCU=REGIMUL STALINIST DIN ANII ’45 SI DISTRUGEREA ELITELOR CREATOARE ALE ROMANIEI!

4 iun.

I. Lapidări în piaţa publică postdecembristă

1370320481breb

În ultimii ani, opinia publică românească a fost zguduită de câteva scandaluri mediatice, epicentrul cărora erau, adesea, mari personalităţi ale vieţii publice şi culturale româneşti. Prin unele articole tendenţioase, ce trădau reaua-voinţă, unii ziarişti călcau în picioare demnitatea şi onoarea personalităţilor atacate, aducând, fără îndoială, grave prejudicii imaginii acestora. Culmea abjecţiei, în această ordine de idei, l-a atins dna Mirela Corlăţean, care, abordând cazul Marino – fără să consulte temeinic dosarul Adrian Marino din ACNSAS – exclama, la un moment dat, în titlu: „A doua moarte a lui Marino”. (Evenimentul zilei, 6 mai 2010) Procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate seamănă covârşitor cu procesele staliniste. Victimele supuse unui soi de lapidări în piaţa publică sunt cunoscute. Numele fiecăreia dintre acestea a deţinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte) ş.a. Dosarul de presă făcut în anul 2011, când – în lipsa unor probe, în lipsa unei decizii definitive şi irevocabile a instanţei – s-a lansat pe majoritatea canalelor media acuzaţia conform căreia romancierul Nicolae Breban a colaborat cu organele securităţii ceauşiste, are peste 230 de file în format word. Acum circa doi ani, mulţi colegi i-au luat apărarea autorului Buneivestiri. Între aceştia, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioan Groşan, Lucia Hossu-Longin, Ion Vianu, Lucian Vasiliu, Petru Ursache, Ileana Cudalb, Liviu Ioan Stoiciu, Adi Cristi, George Schwartz, Virgil Tănase, Virgil Nemoianu, Nicolae Iliescu, Bogdan Creţu, Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Magda Ursache, Ion Lazu şi alţii, mulţi alţii. Gabriel Andreescu a citit cele 13 volume ale dosarului Breban păstrat în ACNSAS, scriind un serial documentar, bine informat, imparţial, publicat în revista Timpul (nr. 8, 9, 10, 2011), apoi preluat, cu acordul autorului, de revista Contemporanul (nr. 10, 2011). Constatarea disidentului Gabriel Andreescu nu lasă loc confuziilor: „Din perspectiva legii, constatarea «colaborării» lui Breban e o gafă”.
Cele peste 230 de file din dosarul Breban versus CNSAS conţin, previzibil, intervenţiile unor ziarişti şi scriitori – între aceştia dl N. Manolescu, peşedintele USR – care s-au pronunţat pe marginea cazului Breban, fără să consulte dosarul Breban din ACNSAS, terfelind un nume peste care nu are cum trece nici una dintre istoriile literaturii române, terfelind o viaţă, un apus de carieră, un destin de disident, un destin de mare romancier român, care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în anii 2006, 2011 şi 2013, intrând în vizorul Comitetului Nobel al Academiei Regale Suedeze.
Acelor circa două sute treizeci de file, nu puţine dintre ele descalificante, li se mai adaugă altele câteva relativ recente. Am citit şi recitit Sentinţa nr. 4430, dată în şedinţa publică din data de 02.07.2012 şi ajunsă la domnul acad. Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013. Deci, cu o întârziere de circa nouă luni, răstimp în care domnului N. Breban i s-a îngrădit libertatea, mai exact, i s-a călcat un drept garantat de Constituţia României, şi anume: dreptul de a se apăra. Respectiva sentinţă – în care se constată „calitatea de colaborator al securităţii în privinţa pârâtului” – este neverosimilă, fiindcă este emisă… în lipsa probelor. Sentinţa în cauză este redactată în timp ce autorul Animalelor bolnave se apropie de aniversarea de 80 de ani de la naştere; probabil, pe 1 februarie 2014 această sentinţă va fi încă în vigoare, căci e ştiut faptul că o parte din justiţia românească se mişcă adesea ca melcul.

N. Breban n-a avut „un nume conspirativ de urmărit”. Pe ce se bazează CNSAS sau dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru, când afirmă aceasta? Expresia inexactă lasă loc interpretărilor abuzive. Dovada stă chiar în sentinţa redactată: pe traseu, în graba redactării – care a durat circa nouă luni – ca şi în documentele depuse în instanţă de CNSAS, dispare cuvântul urmărit, fiind păstrat cel de „nume conspirativ”, ştiindu-se faptul că agenţii de securitate, pentru a fi protejaţi, aveau nume conspirative, corect? În aceeaşi sentinţă, este bagatelizată disidenţa romancierului N. Breban din 1971: disidenţa lui NB este irelevantă, fiindcă nu este cauză de exonerare în stabilirea calităţii de colaborator. Nimeni niciodată n-a impus un asemenea unghi de abordare a problemei, cu excepţia dnei judecător Ciobotaru sau… a CNSAS-ului? Conform logicii stranii specifice unghiului invocat se cuvin precizate următoarele: facem abstracţie de un gest unic, de un radicalism evident în contextul lagărului dictaturii socialiste instaurate în ţările din Estul Europei, nu e cazul să ţinem cont de hărţuirea, urmărirea, anchetarea pe parcursul a circa două decenii a lui NB, fiindcă aceste detalii biografice nu sunt o cauză de exonerare etc. Sau fiindcă ne încurcă în stabilirea verdictului de colaborator? E limpede că dosarul de urmărit al lui N. Breban n-ar fi existat – sau n-ar fi avut asemenea amploare – dacă N. Breban nu şi-ar fi dat demisia în 1971, în semn de protest faţă de Tezele din Iulie 1971, din funcţia de redactor-şef al revistei România literară, suportând consecinţele actului său de protest şi fiind singurul opozant, singurul disident, care s-a întors în România ceauşistă. (Le monde, „Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa demission”, 23 septembrie 1971. „Ştirea despre demisia lui Breban – nota Dumitru Ţepeneag în jurnalul său, Un român la Paris – a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.)
Atmosfera impusă de sentinţa emisă este una de neînţeles. Nu se ştie din ce pricini, în unele fragmente, se lasă impresia că, fiind urmărit de securitate, în plină dictatură, N. Breban avea libertatea de a trimite la plimbare securiştii, avea libertatea de a le închide telefonul, chiar dacă era sunat de şeful securităţii române. Beneficiind de libertatea de a sfida prin orice mijloace posibile organele de represiune ale unui stat poliţienesc, romancierul, uimitor, n-a procedat în consecinţă. Nu înţelegem din ce motive n-au făcut acelaşi lucru un Soljeniţîn, un Paul Goma, un Gabriel Andreescu, un Iosif Brodski sau o Marina Ţvetaieva, poeta care, ştiind că va fi surghiunită în Siberia după o judecată formală şi un verdict dinainte stabilit, n-a găsit o altă soluţie decât… să se spânzure la Elabuga. În nu puţine afirmaţii cuprinse în sentinţa invocată, nu se ştie din ce motive, instanţa face abstracţie – deliberat? – de contextul social, istoric, specific unui stat de represiune. Întrebare. Dacă ar fi fost anchetată dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru şi ar fi fost căutată la telefon de generalul de securitate Pleşiţă, atunci, în plină dictatură, d-sa i-ar fi închis telefonul? Răspunsul poate fi afirmativ, după lectura unor fragmente din sentinţa redactată de dna preşedintă Ciobotaru, în textul căreia convorbirile cu generalul de securitate Pleşiţă, în timp ce scriitorul N. Breban era anchetat de organele securităţii, sunt tratate drept compromis. Or, e limpede că în cazul în care ţii cont de contextul istoric, răspunsul la întrebarea pusă adineaori este categoric negativ. Concluzia se impune cu de la sine putere: cazul Breban a fost judecat de un judecător ce nu are pregătirea necesară pentru a se pronunţa pe marginea unor asemenea dosare. În asemenea stil oare nu se lunecă în impostură?

Se induce ideea că N. Breban ar fi furnizat informaţii în chip explicit pentru a face rău deliberat. Care sunt argumentele în favoarea susţinerii unei asemenea monstruozităţi? Este o opinie, nimic mai mult; nefondată însă, nebazată pe probe, ea devine calomnie şi aduce grave prejudicii de imagine unuia dintre cei mai importanţi romancieri români. În lipsa unor probe concludente în favoarea colaborării lui N. Breban cu organele securităţii, în scopul explicit de a demonstra cu orice preţ – la comandă politică? venită din partea cui? – calitatea de colaborator al securităţii a dlui N. Breban, reclamantul CNSAS (la fel procedează instanţa în textul sentinţei) citează in extenso din… Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Credem că acest caz este primul din istoria jurisprudenţei româneşti în care cineva este judecat nu atât în baza legii, nu în baza probelor de necontestat depuse la dosarul cauzei, ci în baza unui… Raport, ironie, contestat virulent inclusiv de unul dintre cei mai importanţi disidenţi invocaţi în decizia dată în cazul Breban: Paul Goma, căruia, aflăm din enciclopedia publică Wikipedia „Tismăneanu [preşedintele comisiei] i-a propus inițial să facă parte din Comisie”, „dar l-a îndepartat apoi la scurt timp pe considerente personale”. A judeca un caz în instanţă în baza unui Raport nu reprezintă oare o călcare a legislaţiei în vigoare, un mod de a perpetua şi de a legitima, în plină libertate, mecanismele abuzive, folosite în stalinism? E vorba de un abuz evident, făcut de un reprezentant al legii? După citarea in extenso a unui fragment din Raportul amintit, fără a aduce nici o probă, se trage concluzia conform căreia „informaţiile furnizate de pârât au frizat îngrădirea dreptului la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor, prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965, coroborat cu Art. 19 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi dreptului la viaţă privată prevăzut de Art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice”.

II. CNSAS se autodescalifică.
Securitatea triumfă prin conducerea USR?

În sentinţă, domnului Breban i se reproşează că ar fi purtat discuţiile cu generalul Pleşiţă. Se impune precizarea următoare: N. Breban era anchetat pentru manuscrisul romanului Bunavestire. Prin urmare, nu avea cum să refuze să poarte discuţii cu generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Din nou se face abstracţie de contextul social-istoric. Detalii importante, la care face referire cercetătorul şi disidentul Gabriel Andreescu: fiecare intelectual care sub dictatură călătorea în străinătate era obligat să dea declaraţii securităţii – ceea ce nu înseamnă nici pe departe că toţi intelectualii ce au la activ voiaje peste hotarele ţării şi au dat, la întoarcere, declaraţii organelor de securitate ceauşistă au colaborat cu securitatea. Un alt amănunt ce ţine de istorie literară. Cu generalul N. Pleşiţă şi cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea căruia se afla securitatea română, deci, inclusiv adineaori amintitul general, au vorbit zeci de scriitori şi intelectuali importanţi. În mod sigur, cei care deţineau funcţii importante în timpul dictaturii; unii dintre aceştia au frecventat casa Gogu Rădulescu – şi acest lucru nu e un secret de stat. Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, George Bălăiţă, Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Paul Goma, Eugen Simion şi alţi scriitori nu erau străini de aceste realităţi. Dacă ar fi analizate şi publicate stenogramele convorbirilor cu N. Pleşiţă şi Gogu Rădulescu ale scriitorilor români şi ale intelectualilor care au fost anchetaţi de organele de represiune ale statului neostalinist român, cum ar proceda aceeaşi dnă preşedintă Ciobotaru? I-ar condamna pe toţi de-a valma, calificându-i drept colaboratori ai securităţii?
Cred că trebuie contestată autenticitatea stenogramelor convorbirilor lui Pleşiţă cu Breban. Motivul? Conţin din cale afară de multe paranteze; prin urmare, sunt suspecte. De vreme ce colajele, fragmentele alese de reprezentanţii CNSAS în scopul de a demonstra cu orice preţ că N. Breban a colaborat cu securitatea – colaje şi fragmente preluate de o parte din presa naţională şi, straniu, şi de România literară, revistă a USR – sunt tendenţioase şi răuvoitor scoase din context, care este garanţia că stenograma convorbirilor Pleşiţă – Breban nu este făcută la fel, adică tendenţios şi răuvoitor? Inclusiv prin acest proces şi prin lipsa flagrantă de probe, CNSAS se autodescalifică. Întrebarea de o gravitate extremă este: din ce motive instanţa judecătorească, prin reprezentantul ei, legitimează abuzurile autodescalificante ale CNSAS?
În sentinţa emisă de dna preşedinte Ciobotaru este, spuneam, minimalizată disidenţa lui N. Breban – ceea ce este cel puţin de neînţeles. Dacă N. Breban nu şi-ar fi dat demisia, dacă nu ar fi dat declaraţii ostile regimului Ceausescu, pe urmele lui n-ar fi fost pusă o întreagă armată de urmăritori – realitate demonstrată cu asupra de măsură de cercetătorul şi disidentul Gabriel Andreescu în cartea d-sale Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii (Editura Polirom, 2013)… Victima unui regim e transformată în călău, urmăritul în urmăritor – realitate tipică pentru cazurile analizate strălucit de acest om-instituţie, Gabriel Andreescu: Adrian Marino, Nicolae Breban, Mihnea Berindei, Nicolae Balotă, Mihai Botez etc.
Dovada spiritului tendenţios al CNSAS este inclusiv următorul detaliu. Oare din ce motive CNSAS nu pomeneşte nimic despre faptul că N. Breban a fost urmărit de o armată de securişti? Prin aceasta CNSAS vrea să demonstreze oare încă o dată faptul că nu acţionează în litera şi spiritul legii şi că este un instrument de intimidare, calomniere şi discreditare a personalităţilor incomode? Instrument… folosit de cine? Atât în întâmpinarea făcută de avocaţii care îl reprezintă pe domnul Breban în instanţă, cât şi în exemplara carte andreesciană, se demonstrează că dosarul Breban aflat în ACNSAS arată explicit anvergura operaţiunilor securităţii de urmărire, calomniere organizată, hărţuire, compromitere şi limitare a libertăţii, inclusiv a libertăţii de exprimare a lui N. Breban.
Farsa istoriei e că securitatea de altădată triumfă nu numai prin CNSAS, ci şi prin unii colegi-scriitori, membri ai USR. Inclusiv prin luările de atitudine ale preşedintelui acestei instituţii, dl N. Manolescu. Straniu, în loc să respecte statutul USR, în loc să susţină şi să apere interesele membrilor USR, d-sa se grăbeşte uneori, nu se ştie de ce, să-i supună pe unii dintre aceştia oprobriului public, aducând astfel grave prejudicii imaginii şi prestigiului USR, nu-i aşa? Prin ce diferă comentariile d-sale pe marginea cazurilor Marino, Breban, Groşan, bunăoară, de articolele lui Eugen Barbu publicate în Săptămâna de altădată? „Ameninţarea lui Manolescu – susţine Gabriel Andreescu, referindu-se la editorialele manolesciene axate pe cazul Breban – vulgariza deja nepermis miza: «Sunt gata să public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei [Aura Christi] îi va plăcea scena intreagă. Depinde numai de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la tribunal”.(http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_comentarii/O_moda _periculoasa_7_476422355.html)
Într-o discuţie privată, purtată în primăvara anului trecut, dl N. Manolescu regreta că l-a numit public pe romancierul Breban agent de influenţă şi îi promitea că îşi va retrage public acuzaţia. Pentru ca, în spiritul şi litera caracterului său, să revină… cu aceeaşi atitudine iniţială în Adevărul din februarie 2013, unde analizează calitatea de agent de influenţă a filosofului Constantin Noica, grăbit să-l înfiereze, din nou, pe N. Breban: „În definitiv, raporturile lui Breban cu mahări ai Securităţii nu sunt mai puţin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia să întâlnească un grad mare o singură dată în timpul nenumăratelor anchete sau conversaţii à l’amiable cu securiştii”. (N. Manolescu, Critica criticii, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica, 8 şi, respectiv, 15 februarie 2013) Şi raporturile dlui N. Manolescu cu Gogu Rădulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea căruia se afla securitatea română, sau cu George Ivaşcu – unul dintre politrucii stalinişti – cât de blamabile or fi oare? Dar declaraţiile, făcute în prezenţa dictatorului Ceauşescu, între altele, şeful generalului Pleşiţă? Un singur citat din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981: „Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. (…) De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcand să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc”. (Caracterul la români, Cavalerii mesei rotunde şi… Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 5, 2010; Caracterul la români. Cum îşi asumă trecutul şi prezentul Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N. Manolescu?, în Contemporanul, nr. 6, 2011)
Referindu-se la „istoricii, ziariştii şi judecătorii care au văzut un act de poliţie politică în intervenţia făcută de Nicolae Breban la liderii de partid (Cornel Burtică) şi Securitate (Nicolae Pleşiţă) în favoarea unor colegi”, Gabriel Andreescu se întreabă: „Cu ce diferă manifestările lui Breban de declaraţiile citite la întâlnirile scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu sau cu alte vârfuri ale partidului de chiar acuzatorii colaboraţionismului lui Breban? Prin ce diferă susurul vorbelor mieroase la urechile lui Pleşiţă de gâdilatul paranoiei lui Ceauşescu? Cine deschide poarta arhivei în locul deşertului va descoperi o lume de nebănuit, piscuri ample, platouri şi crevase adânci”.
Din păcate, modelul dlui preşedinte N. Manolescu, care – după exterminarea simbolică în piaţa publică a unor intelectuali importanţi ai naţiunii române, ca Adrian Marino, Ion Caraion, Nicolae Breban – prin pierderea Casei Monteoru, şi-a pus umărul şi la uciderea în efigie a USR, este molipsitor, nu-i aşa? (Pe aceeaşi speţă, echipa Uricaru – Breban, cu câţiva ani în urmă, câştigase procesul pentru Casa Monteoru.) Unii scriitori au preluat cu uşurinţă nu puţine zvonuri, legende etc., referitoare la scriitorul N. Breban, colportări şi calomnii lansate de agenţi ai securităţii ceauşiste, şi le perpetuează, după cum se vede, şi în ziua de azi. Securitatea triumfă şi prin CNSAS, eşecul instituţional al căruia este demonstrat de cercetătorul Gabriel Andreescu. Dar şi, în aceeaşi măsură, probabil, prin O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, ce-şi arată carenţele, limitele şi îşi ţine porţile larg deschise abuzurilor. Să înţelegem că securitatea triumfă şi… prin unii reprezentanţi ai instanţelor judecătoreşti, care să nu aibă oare – după cum se vede inclusiv din acest dosar şi modul în care a fost judecat – judecători pregătiţi să judece cazurile de colaborare sau necolaborare cu securitatea ceauşistă? Dna preşedintă Ciobotaru nu are calificarea de a se pronunţa într-un asemenea caz, nu-i aşa? Să-i lipsească oare elementara buna-credinţă? Să-i reproşezi indirect (vorbind de un compromis) cuiva faptul că, fiind anchetat de securitate în plină dictatură, a discutat cu un general de securitate, înseamnă câteva lucruri: 1. Fie că nu ai habar de faptul că, în condiţiile unei dictaturi sălbatice ca cea românească, nu îţi stă în putere să sfidezi reprezentanţii organelor represive decât riscând să fii privat de libertate sau, pur şi simplu, exterminat; 2. Fie că ai procedat astfel din varii motive, asupra cărora nu insistăm.
Echipa de avocaţi care îl reprezintă pe N. Breban în instanţă – domnii Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu – susţine explicit că „CNSAS continuă acţiunea Securităţii, iar instanţa de judecată nu se poate lăsa antrenată în acest demers”. Sentinţa citită de noi demonstrează, fără echivoc, contrariul.
Care sunt argumentele aduse de CNSAS, citate de instanţă, pentru a-l califica pe N. Breban drept colaborator al securităţii? 1. Trei convorbiri cu generalul de securitate Pleşiţă, unele dintre acestea desfăşurate în timp ce N. Breban era anchetat de securitate – discuţii calificate drept compromisuri?!; 2. (Probabil, nu se înţelege clar, iar acest detaliu lasă loc liber confuziilor, nota bene, într-o decizie judecătorească!) Raportul ofiţerului datat 30.09.1982 – care e numele ofiţerului? – în care un colaborator al securităţii afirmă că N. Breban ar fi susţinut că Monica Lovinescu este „marcată de un anticomunism primitiv”. Apoi, se menţionează – probabil în acelaşi raport al ofiţerului de securitate – că (se deduce din context, dar, din nou, nu e clar despre cine anume e vorba!) NB „a purtat discuţii interminabile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Eugen Ionescu, încercând cu argumente să le combată ideile după care regimul comunist ar fi produs numai rău, ar fi distrus totul şi ar fi aneantizat cultura”! Nici un raport întocmit de ofiţerii de securitate nu este pus la îndoială sau contestat de reprezentantul instanţei, nici de cel al CNSAS. Nu este pusă la îndoială nici o informaţie furnizată prin intermediul acestei şi altor delaţiuni. Din contră, turnătoria invocată adineaori este folosită ca măciucă, pentru a lovi, în libertate, una dintre victimele statului poliţienesc. În continuare, sunt citate de acelaşi reprezentant al instanţei judecătoreşti româneşti dintr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, concluziile ofiţerului de securitate, şi anume: ,,Nicolae Breban pozează într-un olimpian meditativ, detaşat de frământările primare existenţiale. Recunoaşte că reprezintă un personaj «incomod», «problematic» faţă de noi. A transmis prin mine rugămintea adresată Departamentului Securităţii Statului că în ce-l priveşte defulările intime [sic] să nu-i fie taxate ca antipatriotice. Nu va face niciodată jocul emigraţiei reacţionare [Breban însuşi a făcut parte din emigraţia românească; să înţelegem că s-a autointitulat reacţionar într-o convorbire cu un agent al securităţii?], chiar dacă unele aprecieri politice personale nu ne convin. Îl încearcă un sentiment de claustrare” etc.
Sunt citate, în sentinţa judecătorească, alte şi alte fragmente din delaţiunile ofiţerilor securităţii. În baza acestor fragmente de turnătorii, instanţa, prin reprezentantul său, constată calitatea de colaborator al securităţii a romancierului N. Breban.

III. „Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”

Informaţiile furnizate de dl N. Breban „ar fi putut fi antrenate împotriva celor vizaţi”, se afirmă în textul sentinţei. Dar au fost oare „antrenate împotriva celor vizaţi”? În ce fel? De când o instanţă judecă ceva ce s-ar fi putut întâmpla şi nu ceea ce s-a întâmplat de fapt? Concret, cu argumente şi probe, în ce mod N. Breban a călcat „dreptul la viaţă privată” al dlui P. Goma, al dnei M. Lovinescu sau al dlui V. Tănase? Concret, prin ce anume şi cum dl N. Breban a „îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, şi anume: dreptul la viaţa privată, precum şi dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor” persoanelor enumerate? Să înţelegem că dl P. Goma a fost întemniţat, pentru că dl N. Breban ar fi susţinut, conform delaţiunii unui securist, că „Goma nu are talent” – ceea ce nu corespunde adevărului? Să înţelegem că dna Lovinescu sau dl V. Ierunca ar fi făcut ani grei de închisoare din cauza declaraţiilor date de dl N. Breban, afirmaţii reproduse trunchiat şi inexact de un angajat cu ştate de plată la securitate? De când o instanţă judecă ceva ce s-ar fi putut întâmpla?
Un detaliu esenţial: Paul Goma nu putea fi arestat, fiindcă era membru al Uniunii Scriitorilor din România. La indicaţia organelor securităţii, a fost convocat Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Manolescu, Octavian Paler etc. Membrii Consiliului USR au votat excluderea lui Paul Goma din rândurile USR, ştiind că acest lucru face posibilă arestarea disidentului din 1977. Nu opiniile brebaniene privind talentul sau lipsa acestuia, exprimate într-o convorbire telefonică cu generalul Pleşiţă – conform unor stenograme trunchiate prin paranteze şi puncte de suspensie – au dus la arestarea dlui P. Goma, ci laşitatea membrilor Consiliului USR.
După ce se citează in extenso din câteva delaţiuni securistice, în textul sentinţei se constată că „toate aceste acţiuni ale pârâtului […] au implicat urmărirea îndeaproape a vieţii unor persoane”. Să înţelegem că cele câteva declaraţii, făcute, conform turnătoriilor unor securişti, de disidentul urmărit de securitatea ceauşistă circa două decenii, dl N. Breban, au dus la „urmărirea îndeaproape” a dnei Lovinescu sau a dlui Goma? Să înţelegem că dna Lovinescu nu era urmărită pentru că făcea declaraţii ostile regimului ceauşist la postul Radio Europa Liberă, ci pentru că dl N. Breban ar fi vorbit despre „anticomunismul ei primitiv”? Iar dl P. Goma n-a fost arestat pentru actul său de curaj din ’77, ci fiindcă Breban ar fi afirmat că… autorul romanului Din calidor… nu are talent – ceea ce nu este adevărat? Cred că şi absurdul are limite. Prin ce anume N. Breban le-a adus prejudicii acestor persoane? În ce constă gravitatea acestora? Nu se ştie şi nici nu vom afla niciodată. Fiindcă în dosarul din ACNSAS, existent pe numele N. Breban, susţine cercetătorul Gabriel Andreescu, nu există nici o probă în acest sens, nici o piesă, nici o filă, nici o declaraţie, nici un rând – nimic – care să demonstreze negru pe alb că N. Breban a fost colaborator al securităţii. Ce găsim în cele 13 volume ale dosarului N. Breban din ACNSAS? Gabriel Andreescu: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionări umane povestesc documentele despre viaţa lui Breban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteau sugera contrariul”.
Avocaţii Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu arată explicit, în întâmpinarea depusă, inexactităţile, impreciziile şi jumătăţile de adevăr strecurate într-o serie de delaţiuni ale agenţilor de securitate şi astfel, evident, contestă exactitatea şi validitatea acestora. Instanţa nu ţine cont de acest aspect, îl diminuează şi, în schimb, ce farsă!, validează – în pofida evidenţelor şi a contextului social-istoric – delaţiunile unor ofiţeri, agenţi ai securităţii, asigurând astfel, spuneam, triumful securităţii după mai bine de două decenii scurse de la căderea comunismului şi găsind vinovată de colaborare cu securitatea una dintre victimele securităţii de altădată?

Istoria se repetă oarecum. La începutul secolului al XX-lea, lumea literară românească a fost zguduită, după cum se ştie, de un proces răsunător. Ion Luca Caragiale a fost acuzat, fără dovezi, de plagiat de un individ – numele căruia a fost uitat între timp – care semna cu pseudonimul Caion. Conform articolului publicat de Caion în Revista literară (30 noiembrie 1901), piesa domnului Caragiale Năpasta ar fi un plagiat după piesa Nenorocirea, scrisă de Kemeny Istvan. După o primă şi exhaustivă documentare, Caragiale constată, uimit, că acest autor – cu piesa lui cu tot – nu e decât o invenţie, şi îl dă în judecată pe Caion. „Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10 000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat”. „Cum a fost însă posibil să se ajungă în situaţia ca un mare scriitor să fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi că firea ironică şi zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras mulţi duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar pe care şi-l dobândise Caragiale, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii literari ai Junimii, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor.” (http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/)
De la începutul secolului trecut sinonimul absolut al verbului a terfeli este a caioniza. Ne întrebăm sinonimul cărui verb sau substantiv va deveni în timp numele dnei preşedintă Ciobotaru? Scriitorul Teşu Solomovici a afirmat că procesul înscenat romancierului Breban şi toată campania de calomniere şi terfelire care a urmat este una dintre cele mai mari porcării – da, acesta e cuvântul folosit de scriitorul israelit – care i s-au făcut vreodată unui mare scriitor roman. Şi nu sunt mulţi romancieri în istoria literaturii române care au opera acestui creator. Cineva afirma – cred că dl D. Tudoran, dacă nu mă trage pe sfoară memoria – că la tribunal e trimis nu autorul Buneivestiri, ci omul Breban. De când unii scriitori români recurg la acest clişeu stalinist schizoid: scriitorul şi omul? Cine crede că un turnător ordinar ar fi capabil să scrie măcar un rând din Bunavestire sau din Singura cale – primul roman al stalinismului, scris în libertate?
Profesorul, istoricul şi criticul literar Ion Simuţ menţionează, într-o amplă cronică la cartea domnului Gabriel Andreescu: „Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntării e impresionantă, Securitatea pregătind o multitudine de scenarii şi variante de lucru, ţesute într-o plasă învăluitoare. Alerta Securităţii e maximă când e vorba de Nicolae Breban, redactor şef la România literară, fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentală şi în curs de a obţine cetăţenia germană. Lupta se desfăşoară în anii următori pe toate fronturile, din ţară şi din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativă de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea şi exploatarea vieţii intime, prelucrarea editorială prin forurile de răspundere, munca de partid, ameninţare cu procese, preconizarea arestării sub acuza de trădare de patrie (măsura propusă de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidenţei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul răspândit în exil că prozatorul cu ambiţii de afirmare europeană ar fi agent al Securităţii. Întors în ţară, scriitorul are în 1977 discuţii cu generalul Pleşita (argument mult invocat) şi cu alţi reprezentanţi ai Securităţii sau ai partidului comunist, cere să i se publice cărţile, i se publică după amânari şi negocieri, sunt bine platite, sunt bine primite de critică (cu unele excepţii de contestări comandate), se întoarce în străinătate, caută traducători şi editori, pledează acasă şi în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut să facă toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în acţiuni de poliţie politică. Intoxicarea mediului literar i-a reuşit Securităţii nu numai în anii ’70-’80, ci şi în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeşte încă o dată atent toate dosarele şi dezvăluie mecanismul compromiterii scriitorului şi al manipulării opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literară. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzaţional, acela al relaţiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români postbelici”. (Ion Simuţ, Agenţi de influenţă, cu sau fără voie, în Cultura din 21 februarie 2013)
După lectura sentinţei date în cazul N. Breban, poetul Liviu Ioan Stoiciu ne scrie, sub semnul unei îndreptăţite revolte, următoarele: „E groaznic, să te ferească Dumnezeu să încapi pe mâna unor asemenea judecători. Îţi dau dreptate în totalitate în ceea ce scrii. Din nenorocire, justiţia înseamnă în România interpretare, rea-credinţă şi bun plac, judecătorul taie şi spânzură după propriile hachiţe şi opţiuni (inclusiv politice). E extrem de grav că scriitorii sunt judecaţi de te miri cine, amatorismul judecătoarei e bătător la ochi. I se face o mare nedreptate lui N. Breban, e strigător la ceruri. Pur şi simplu sunt stupefiat că se poate întâmpla aşa ceva, ca un judecător să minimalizeze disidenţa lui N. Breban la întoarcerea în ţară (îmi aminteşte perfect de articolul lui N. Manolescu împotriva lui N. Breban, cuvânt cu cuvânt, nu m-ar mira ca judecătoarea să-l fi citit şi aplicat). Ar trebui să-i fie băgată pe gât acestei judecătoare cartea lui Gabriel Andreescu, să vadă că se poate judeca şi altfel. Îmi pare nespus de rău de tot ce se întâmplă. În locul lui N. Breban, eu n-aş mai călca în România, în semn de protest pentru nedreptatea făcută de justiţie. Îi urez Maestrului să treacă superior peste aberanta acuzaţie de acum. Sunt sincer revoltat, mă solidarizez cu N. Breban-disidentul”.
În textul polemic, intitulat Cum a manipulat Securitatea şi cum a fost manipulată moştenirea ei, C. Rogozanu se referă detaliat la cazul Breban versus CNSAS, abordat în cunoştinţă de cauză de Gabriel Andreescu: „Capitolul despre Breban este savuros precum însuşi obiectul studiului. Nicolae Breban e un personaj incredibil, ba nedreptăţit, ba prea promovat, ba într-o funcţie imensă în aparatul de stat, ba contestatar şi provocator al unor cutremure în Securitate după ieşiri anti-sistem în Vest. Iar Andreescu atinge aici un echilibru valabil al analizei: îl disculpă aşa cum şi trebuie pe Breban, îl scoate din matricea turnător-colaborator etc. şi îl aşază într-un sertar aproape gol al literaturii romane – scriitor şi calculat, şi provocator, şi nebun, şi cu o gândire strategică bine pusă la punct, şi orgolios, şi cu unele concesii făcute cu un scop. Nu e Al. Paleologu, colaboratorul şarmant, dandy-ul care trăgea bani serioşi de la Securitate şi nu turna tocmai inocent, ba chiar uneori lovea «victima» în moalele capului (Andreescu analizează în carte şi alţi subiecţi ai Securităţii, fie terfeliţi fără motiv, precum Balotă, Mihnea Berindei sau Mihai Botez, fie colaboratori prea «simpatici» precum Paleologu). Nicolae Breban a fost ţinta unor dezinformări clar puse la cale – cu dovezi la lumina zilei acum – de Securitate. Era singura modalitate prin care mai puteau lupta cu un tip atât de imprevizibil, care era ba al regimului, ba complet împotriva lui. S-au fript cu Goma, dar l-au găsit pe Breban să experimenteze puterea bârfei şi a calomniei controlate. A funcţionat. Breban a fost tot timpul bârfit ca turnător, colaborator, dar multe informaţii erau aruncate pe piaţă de serviciile secrete”. (Suplimentul de cultură, Nr. 387, 16 februarie 2013)

IV. Dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru şi… procurorul imperial Ernest Pinard

Să recapitulăm. Sub dictatură, după ce ajunge în structurile de vârf ale statului, devenind membru al CC, Breban îşi dă demisia, în semn de protest faţă de „revoluţia culturală”, anunţată de N. Ceauşescu prin celebrele Teze din Iulie 71. Sub dictatură, Paul Everac propune ca Nicolae Breban să fie calificat drept trădător de patrie, insistând ca această propunere să fie consemnată în procesul verbal şi ştiind că procesele verbale erau citite de servii acerbi ai secu. Sub dictatură, numeroşi ofiţeri de securitate, în rapoartele lor, menţionează că N. Breban este problematic, imprevizibil, incomod, ostil regimului. Etc.
Mircea Iorgulescu, un martor ocular, ne lasă o serie de mărturii despre vremurile dictaturii şi despre prestanţa lui N. Breban…, nu în faţa unui general de securitate, ci în faţa superiorului ierarhic al acestuia, N. Ceauşescu: „Cu mai puţin de zece zile înainte de ţinerea adunării generale a scriitorilor din noiembrie 1968, Ceauşescu se întâlneşte încă o dată cu «membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor». Apar câteva figuri noi – criticul Eugen Simion, prozatorul Nicolae Breban, poetul Adrian Păunescu (avea 25 de ani şi era secretarul UTC de la Uniune). Acestora limba de lemn pare să le fie necunoscută. Păunescu insistă patetic pentru plecarea masivă a tinerilor la studii în străinatate. Poetul nu crede că viaţa literară ar fi «prea roză» şi cere «confruntarea cu adevărul». Eugen Simion pledează şi el pentru trimiterea de bursieri în străinătate, care să fie însă «tineri cu o vocaţie evidentă», şi nu pe bază de «preferinţe şi favoruri». Breban cere ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie «oameni necompetenţi», iar în privinţa plecărilor la studii în străinătate impetuosului romancier îi scapă această întrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintre bătranii stalinişti aflaţi acolo: «Cum să facem ca închisoarea să se spargă?» Va fi fost probabil prima şi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, în faţă, direct, brutal, că România e o închisoare. Şi Păunescu, şi Breban vor fi ironizaţi de Mihnea Gheorghiu şi de această dată pompier ideologic de serviciu. El îi semnalează lui Ceauşescu apariţia unui articol în revista Luceafărul, din care dă acest citat – «Într-o literatură este esenţial să coexiste onirismul (vechi cât… Visul Maicii Domnului), realismul (vechi cât lumea), psihologismul (care nici el nu purcede numai de la Dostoievski), misticismul laic (cred că nu numai Patristica, ci şi mari efluvii incantatorii din epoci păgâne stau la temelia poeziei lui Ion Alexandru), precum şi numeroase alte curente a căror bună vecinătate şi numai ea poate constitui o epocă literară». Auzind această frază, Ceauşescu ia foc. Remarca lui e neobişnuit de dură – «Înseamnă că Direcţia Presei într-adevăr este foarte blândă. Aceasta nu poate fi acceptată intr-o revistă a Uniunii Scriitorilor”. (Mircea Iorgulescu, Poştalionul cu boi, Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2010)

„Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”, susţine domnul profesor Ion Simuţ după lectura cărţii lui Gabriel Andreescu, cercetător şi disident ce demonstrează, spuneam, faptul că N. Breban n-a colaborat cu securitatea şi că autorul Buneivestiri este o victimă a securităţii – calitate pe care Nicolae Breban, în ciuda marginalităţii şi a condiţiilor financiare modeste, suportate din anul 1971 şi până în ziua de azi, nu şi-o va asuma niciodată; ştiu ce spun: îl cunosc de două decenii bătute pe muchie de cuţit. În formula măreţiei acestui personaj – profund previzibil în monotonia destinului d-sale de creator major, pentru care singura realitate este literatura – noţiunea de victimă, raportată la persoana d-sale, nu-şi află locul. Unul dintre ultimii mari urmaşi ai lui Friedrich Nietzsche, N. Breban, e convins de faptul că singura justificare a unei existenţe, cu vorbele acelui Hamlet al filosofiei europene, este de natură estetică… De aici derivă totul în destinul acestui romancier român. Inclusiv cele peste patruzeci de cărţi publicate în ţară şi în străinătate.
Aceste şi multe alte file din viaţa unui om, care nu este ultimul bărbat al acestui neam, aceste şi multe alte file de istorie literară ce-l vizează pe un romancier care nu este ultimul romancier al acestei naţiuni, sunt şterse de-a valma cu un burete, după cum am mai scris, la circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, când aflăm, cu surprindere, din presă că… surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista o decizie a Curţii de Apel. Exista o constatare a Direcţiei de investigaţie a CNSAS, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană şi calomnioasă este preluată de o parte din presa naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977; acelaşi roman a fost atacat la Europa Liberă, într-un text comandat de M. Lovinescu unui individ care, straniu, era… informator al securităţii. Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară. „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”
Peste circa doi ani de la explozia scandalului, o mână autoritară şterge cu buretele alte file din viaţa unui romancier român şi legimitează fără probe concluzia CNSAS. În esenţă, instanţa nu face deosebirea dintre opinie şi denunţ. Opiniile pot fi, evident, greşite, dar, fiind eronate, nu e obligatoriu să producă încălcări ale drepturilor omului. Breban poate fi criticat atunci când spune, de pildă, „Tudoran este un poet mediocru”. Dar nu în sensul Ordonanţei! Romancierul Breban nu poate fi judecat nici pentru faptul că propria bătălie cu Paul Goma coincidea cu interesele… autorităţilor. Un singur exemplu din textul sentinţei: „Cu prilejul ultimei deplasări efectuate în străinătate /…/ a conversat şi cu Monica Lovinescu. A caracterizat-o ca fiind marcată de un anticomunism primitiv…” O lume întreagă ştie că dna Lovinescu a rămas până în ultima clipă „marcată de un anticomunism primitiv” şi că acest tip de anticomunism nu ţine loc de operă. Nici România nu o va scoate din şanţul în care e. Instanţa nu face deosebirea dintre informaţie, pur şi simplu, şi informaţia relevantă în sensul legii deconspirării. Ce relevanţă putea fi găsită în afirmaţii de genul: Goma este un critic al regimului, M. Lovinescu îl critică pe Ceauşescu, Reagan spune că URSS este imperiul Răului? Erau lucruri evidente, publice, şi, desigur, oricine se putea pronunţa pe marginea lor. Spuse ori nu în prezenţa unui agent al securităţii, aceste lucruri nu pot fi folosite, de bună seamă, ca dovezi de colaborare cu securitatea. Este ca şi cum românii ar fi făcuţi trădători, fiindcă făceau declaraţii în străinătate privind producţia de oţel anunţată de autorităţile ceauşiste. Dacă Breban ar fi făcut desenul locuinţei dnei Lovinescu, util pentru acţiunea Securităţii împotriva ei, atunci am fi avut, indiscutabil, o informaţie de colaborator. În sfârşit, alături de relevanţa informaţiei, se adaugă ce anume viza aducerea ei la cunoştinţă. Un exemplu din textul sentinţei: „În raport de aceste aspecte, instanţa constată că aspectele relatate de pârât, aşa cum au fost mai sus descrise şi cum rezultă din actele depuse la dosar, au evidenţiat în esenţă poziţia ostilă/atitudinea duşmănoasă a celor urmăriţi faţă de politica partidului şi statului, a conducerii acestora, faţă de regimul comunist, vădind interesul pentru opiniile celor vizaţi relativ la aspectele menţionate, pentru anturajul acestora, pentru opiniile şi opţiunile politice ale acestora”.

Un ultim citat din textul sentinţei: „În sfârşit, nu pot fi reţinute nici susţinerile pârâtului în sensul că discuţiile purtate cu generalul Pleşiţă ar fi lipsite de importanţă în sensul că nu ar fi furnizat informaţii pe această cale, intervenind pe lângă acesta numai pentru obţinerea unei vize pentru America pentru mama prietenului său, Matei Călinescu. Anterior discuţiilor purtate pe această temă, pârâtul aduce la cunoştinţa lucrătorului Securităţii aspecte rezultate din discuţiile purtate cu numitul P.G., inclusiv anumite probleme cu care se confruntă acesta din urmă, fiind de asemenea relatate şi alte discuţii atât cu ocazia aceleiaşi convorbiri cât şi cu alte ocazii (conform notelor de transcriere aflate la dosar)”. Este limpede că demersul lui N. Breban avea un caracter umanitar (avocaţii care îl reprezintă pe romancierul Breban în instanţă au amintit acest aspect). A face din opiniile exprimate prin astfel de demersuri dovada colaborării e ca şi cum membrii Amnesty International care trimiteau autorităţilor scrisori dând adresa prizonierilor şi motivele pentru care au fost închişi (scrisori de protest, greva foamei etc.) ar fi devenit informatorii Securităţii.
În concluzie, iată cele trei argumente – din suita celor expuse pe parcursul acestui demers – care pot fi folosite în apărarea autorului Buneivestiri: diferenţa dintre opinie şi denunţ; distincţia dintre informaţie şi informaţie relevantă în sensul legii; motivele discuţiei cu un ofiţer de securitate sau cu vreun înalt demnitar comunist sunt decisive. În acest sens, scriitorii care s-au întâlnit cu Ceauşescu şi informau despre relele lucruri făcute de birocraţii sistemului, în numele aspiraţiilor comunismului, ar fi şi ei colaboratori?
Instanţei îi scapă cu desăvârşire sensul legii pe care o aplică. Şi CNSAS l-o fi stăpânind oare? Răspunsul e ca un foc în ceaţă. Să înţelegem că CNSAS a devenit un fel de furnizor de informaţii pentru presa de scandal din ţară? Să înţelegem că CNSAS s-a transformat în instrument de decimare simbolică a elitelor creatoare ale României, prin care se conservă identitatea naţiunii române? Identitatea unei naţiuni ţine, evident, de securitatea statului român. Prin uciderea în efigie a vârfurilor creatoare ale României, în plină libertate, se atentează la securitatea şi integritatea identitară a statului român. Procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate seamănă izbitor cu procesele staliniste. Întrebarea este: qui prodest, cui foloseşte să fie continuate procesele staliniste de decimare a elitelor creatoare în libertate? Virgil Nemoianu se întreba: „De ce plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? (…) Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX?” Urmează o întrebare care va da de gândit: „Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?”
Cum şi în faţa cărei instanţe va răspunde CNSAS pentru repetatele abuzuri? Cum va fi trasă la răspundere pentru decizia dată, în lipsa probelor, dna preşedintă Ciobotaru, care judecă fără să stăpânească sensul legii aplicate? Cum va plăti d-sa pentru terfelirea numelui Breban? Cu asemenea judecători, cu o lege prin care se lasă poarta larg deschisă interpretărilor eronate şi abuzurilor, riscul e să fie condamnaţi de-a valma – în baza unor sentinţe la fel de… stupide era să zic, dar mă abţin – absolut toţi românii care au dat declaraţii organelor securităţii, adică… milioane? În timp ce criminalii odioşi – în primul rând, cei din epoca stalinisto-dejistă! – în văzul oripilat al tuturora, stau netulburaţi în rezervaţii locuite de păuni şi fazani şi se amuză: victimele lor de altădată, printr-o farsă macabră a istoriei, îşi păstrează statutul de victime… Una dintre cele mai grave boli sociale şi morale ale societăţii româneşti din perioada postdecembristă este, indiscutabil, eliticidul, ce seamănă în multe puncte cu aceeaşi boală, caracteristică stalinismului.
De fapt, ce noroc pe capul dnei preşedintă Ciobotaru! Cu o asemenea sentinţă şi-a asigurat, fără dubii, un loc în istoria literaturii române; e adevărat că e vorba de un loc ce nu-i face cinste. Cu toate acestea, e limpede că de aci înainte, numele dnei Mirela Monica Ciobotaru va figura în istoria literaturii române într-un capitol onorant ale acesteia, dedicat autorului Buneivestiri. Un noroc similar l-au avut judecătoarea Savelieva şi procurorul general Sorokin, care l-au condamnat pentru „parazitism social” pe marele poet Iosif Brodski, ulterior, la 47 de ani, exilat deja în SUA, în 1987, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Un detaliu semnificativ ce ţine nu numai de istorie literară: poetul Brodski a fost arestat în data de 13 februarie 1964; în ziua următoare, ucenicul şi marele admirator al Annei Ahmatova va avea primul infarct. Pe 28 ianuarie 1996 Iosif Brodski a murit în urma unui alt infarct.
Norocul dnei Ciobotaru, al judecătoarei Savelieva şi al procurorului Sorokin este incomparabil cu cel al procurorului imperial Ernest Pinard, care a condamnat dintr-un foc, în acelaşi an – 1857 – două păsări uriaşe: Fleurs du mal de Charles Baudelaire şi Madame Bovary de Flaubert. Victima care a urmat după cei doi uriaşi este Eugène Sue – unul dintre maeştrii din prima tinereţe a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Ce vor face în continuare legiuitorii români? Oare îi vor crea condiţii dnei Ciobotaru… să bată recordul procurorului imperial Ernest Pinard?
La începutul anului 2013, revista Contemporanul a lansat o campanie naţională, ce are un motto ales din Friedrich Nietzsche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”. Cum recunoaştem şi stimăm noi, românii, oamenii noştri mari? Simplu: îi exterminăm simbolic în piaţa publică înainte să existe o sentinţă judecătorească definitivă, apoi îi trimitem la tribunal şi îi condamnăm fără probe, batjocorindu-le viaţa, destinul, cariera, terfelindu-le numele, onoarea şi demnitatea. Apoi, ne mirăm că suntem recunoscuţi şi trataţi la fel.

Cultura, nr. 18, 30 Mai 2013

MAROON 5 – MISERY!

4 iun.

PARAMORE – DECODE!

4 iun.

SELENA GOMEZ & GET IT – COME!

4 iun.

AVRIL LAVIGNE – HERE’S TO NEVER GROWING UP!

4 iun.

MARIAH CAREY ft. MIGUEL – BEAUTIFUL!

4 iun.

OTV S-A DOVEDIT CA ESTE”MIC COPIL”PE LANGA HAZNAUA BASISTA RO TV=GHITA SRI SI „GORGONELE TURBATE” SLUGILE LUI BASESCU!

4 iun.

Postul tv patronat de deputatul PSD Sebastian Ghiţă s-a descalificat total în urma prestaţiilor din week-endul care tocmai a trecut. RoTV dă informaţii de un comic care depăşesc filmele cu Stan şi Bran; Radu Tudor acţionează în instanţă moderatorii RoTV.

logo-rtv

Gazetărie fluierată după ureche

În ultimul week-end, plecând de la problemele judiciare legate de directorul Antenei 1, Sorin Alexandrescu, cei de la RoTV s-au lansat în atacuri mizerabile împotriva…jurnaliştilor de la Antena3, culmea, un post care i-a lansat în media pe unii dintre atacatori.

Sâmbătă cei de la RoTV au lansat o intoxicare şi o manipulare de zile mari, susţinând că la postul concurent jurnaliştii sunt utilizaţi pentru a face presiune asupra membrilor guvernului, miniştri fiind daţi în „responsabilitatea” (cu presiunile) unei „vedete de la Antena 3”. Şi pentru a-şi justifica mizeria de presă, cei de la RoTV au „exemplificat” cu imagini din emisiunile Antenei 3, când unor miniştri li se puneau întrebări banale ţinând de activitatea lor. Întrebări care sunt puse de orice ziarist, de la orice canal de media oricărui ministru, demnitar etc.

În primă instanţă, cei de la RoTV şi-au susţinut materialul prin expresia „există informaţii”, o expresie utilizată de regulă de infiltraţii în presă; ceva mai târziu au afirmat că informaţiile provin de la „surse apropiate demnitarilor asupra cărora A3 face presiuni”.

Dar să vedem cine cui este arondat pentru „presiuni”: Sorin Alexandrescu – miniştri Daniel Chiţoiu şi Şerban Pop; Oana Stancu – ministrul Dan Şova; Mihai Gâdea – premierul Victor Ponta şi Crin Antonescu; Radu Tudor – miniştri Mircea Duşa şi Radu Stroe; Adrian Ursu: – ministrul Mihnea Costoiu; Sandra Stoicescu – miniştri Mariana Câmpeanu şi Rovana Plumb; Camelia Buda – ministri Constantin Niţă, Maria Grapini şi Daniel Constantin.

Antena3 vs PC şi pro PDL

Evident, presa de culoare portocalie a preluat cu voioşie subiectul lansat de RoTV. Numai că, l-au preluat cu tot cu absurdităţile existente. Pentru că mizeria de presă a fost şi foarte prost lucrată. În primul rând, atât Sorin Alexandrescu, cât şi Camelia Buda (nici nu ştim cine este persoana) nu sunt vedete A3. Cei de la RoTV au „prezentat” şi de ce se fac „presiuni” în unele cazuri. Exemple de tot râsul. Iar aici RoTV a bătut cu siguranţă toate filmele cu Stan şi Bran sau „Charlot”. Astfel am aflat că Oana Stancu face presiuni asupra ministrului Dan Şova pentru a-l forţa pe acesta să direcţioneze fonduri pentru construcţia autostrăzilor că firma Tehnologica Radion. Toate bune şi frumoase, numai că numai de „presiunile” celor de la A3 nu are nevoie firma citată. Pentru că în 2009 şi 2010 a obţinut contracte de achiziţii publice de 386 milioane de euro (sursa: Ziarul Financiar). Cum ştim cine era la putere pe atunci, rezultă că Antena3 ar face presiuni în favoarea unei firma agreate de PDL. De un comic de zile mari sunt şi „presiunile” pe care anteniştii le fac asupra a doi miniştri ai PC, Daniel Constantin şi Maria Grapini. Cu alte cuvinte, oamenii lui Voiculescu ar face public presiuni asupra unor lideri proeminenţi ai PC. Şi în sfârşit o altă glumă: Adrian Ursu se ocupă de Mihnea Costoiu pentru că acesta se ocupă de „banii din educaţie”. Nici măcar securistice nu pot fi numite aceste „explicaţii” şi „argumente”.

Se lasă cu chemări în instanţă

Mizeriile proferate de RoTV sâmbătă vor avea urmări: Radu Tudor, realizator la Antena 3 a anunţat deja că îi va acţiona în instanţă pe moderatorii emisiunii cu „presiunile”. „Pentru imensele mizerii si minciuni vehiculate de Romania tv in legatura cu numele meu, moderatorul, unii dintre invitati si conducerea acestui post vor face obiectul mai multor plingeri in justitie pentru fals, uz de fals si alte infractiuni. Ceea ce face Romania tv imbraca forma unui act penal”, a anunţat jurnalistul pe pagina sa de Facebook.

RoTV, mașinuță de presiuni şi manipulări

Cei de la RoTV acuză pe alţii de presiuni, dar ei sunt cei care fac presiuni şi duc campanii împotriva personajelor neagreate de patronul postului, de Traian Băsescu şi chiar Victor Ponta. Cele mai virulente campanii i-au vizat pe liberali, în special pe Crin Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian: Iată doar câteva titluri de la care au pornit campanii de presă:

„Imediat, exclusiv, noi informaţii din dosarul M. Câmpeanu. Şpăgi uriaşe cerute la minister” (nu există niciun dosar Mariana Câmpeanu)

„Cum sperie Mariana Câmpeanu milioane de pensionar” (Era vorba de recalcularea pensiilor pentru câteva mii de pensionari militari)

„Şpaga de 1,3 milioane de euro cerută de Ioan Stan” (din documentele DNA reieşea că era vorba de o presupusă cerere a sumei de 130.000 lei pentru prestaţii electorale)

„Vasile Blaga colaborează pe ascuns cu Crin Antonescu” (fapte inexistente)

„Geoană a furat banii bolnavilor”, Mircea Geoană şi-a făcut campanie din banii bolnavilor” (filmare trucată şi declaraţii trucate)

„Învăţătoarea grevistă două case de la minister” (În realitate senatoarea Cristiana Anghel a stat în chirie într-un bloc-cămin al MEC)

„Elan Schwartzenberg este implicat în răpirea lui Codruţ Marta şi implicarea lui Crin Antonescu în acest scandal” (informaţie de presă falsă)

CNA doarme în pat cu Victor Ponta and comp

Dacă emisiuni de genul celor din ultimul timp de la RoTV ar fi fost, prin absurd, difuzate în SUA, atunci nu se ştie dacă postul în cauză mai avea viitor. Cu siguranţă jurnaliştii, nu.

În statele civilizate ale UE iarăşi nu credem că se poate întâlnii aşa ceva. Iar dacă scapă pe post ceva similar, justiţia este pusă la treabă. Se aşteaptă reacţia CNA. Oricum, OTV s-a dovedit că este „mic copil” pe lângă RoTV.

BPN AL PNL A DECIS LUNI SUSPENDAREA LUI CRISTIAN PREDA PENTRU SASE LUNI DIN PARTID!

4 iun.

“BPN al PDL a decis luni suspendarea mea pentru şase luni din partid. E o hotărâre nedreaptă. Iau în considerare posibilitatea de a contesta decizia. Reproşurile care mi-au fost adresate au fost foarte diverse: de la ideea că, atunci când am fost prim-vicepreşedinte, nu am fost solidar cu PDL, până la reproşul că mi-am declarat public tristeţea pentru retrogradarea Rapidului, s-a spus aproape tot ceea ce poate concepe o minte omenească. Blogul acesta a fost aspru criticat. Nu-l voi schimbă“, susţine Cristian Preda într-o postare pe blogul său.

c

Biroul Permanent Naţional al PDL a decis suspendarea din partid pentru şase luni a lui Cristian Preda, a anunţat luni preşedintele democrat-liberalilor, Vasile Blaga.

Blaga a explicat, la finalul şedinţei BPN, că decizia suspendării europarlamentarului a fost luată cu doar patru abţineri.

%d blogeri au apreciat: