În ceea ce priveşte Ungaria, România are o problemă serioasă. Nu e vorba, în primul rând, de gălăgia patriotardă privind pierderea Ardealului, deşi se lucrează intens şi sistematic la asta, ci la lipsa cronică de perspectivă geopolitică asupra subiectului. După vizita şi discursul primului ministru ungar Viktor Orban la Tuşnad, unde acesta a demonstrat din nou că îşi vede răbdător, dar neabătut, de un program pe termen lung, gândit strategic, povestea cu roşiile aruncate de doi tineri ameţiţi de băutură pare să fi preocupat mai mult presa românească decât amplele conotaţii ale declaraţiilor înaltului oaspete de la Budapesta. Care, în treacăt fie spus, a lăsat limpede de înţeles că nu se simte musafir în Transilvania, spre satisfacţia auditoriului numeros.

Asemeni prietenului său bun, Traian Băsescu, care de această dată nu s-a mai prezentat la Tuşnad, Orban este un om politic conştient de nevoia de a-şi cultiva şi păstra puterea. Acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din România a fost un pas decisiv pentru consolidarea regimului său. E greu de presupus că sutele de mii de noi cetăţeni ai Ungariei, care vor fi invitaţi să se înscrie pe listele electorale de la 1 august, pentru alegerile de anul viitor, vor uita cine a fost promotorul acordării buletinelor şi paşapoartelor patriei bunicilor şi străbunicilor lor, acte care, conform realităţilor din Uniunea Europeană sau legislaţiei americane privind regimul vizelor, le oferă câteva oportunităţi în plus faţă de cele româneşti. Actualul premier de la Budapesta, care nu s-a ferit să amintească realizările sale şi ale guvernului pe care îl conduce, a dat o pronunţată notă electorală vizitei în România, unde s-a întîlnit şi cu lideri ai minorităţilor maghiarimii din Serbia, Slovacia şi Ucraina, pe lângă cei ai ţării gazdă. Traian Băsescu, aflat în vacanţă la mare, pare să fi uitat acum că Orban a fost cel care, cerând chiar la Tuşnad maghiarimii din România să nu se prezinte la referendumul privind suspendarea sa, i-a salvat anul trecut funcţia. Dar nu despre aceste aspecte vom comenta aici.
România tratează problema revizionismului ungar pe câteva canale cunoscute, dar perdante în lipsa unei abordări la un nivel superior. Serviciile speciale româneşti au reuşit în ultimii ani să divizeze politic minoritatea maghiară – reprezentată până nu demult de un singur partid – de o manieră care să reducă substanţial eficienţa acesteia şi, mai ales, să elimine rolul de permanent factor decident pe tabloul politic al Bucureştiului, prin acordarea sau nu de voturi şi alianţă. În faţa ofensivei culturale şi economice a Budapestei în Transilvania, partea română a opus, însă, prea puţine argumente palpabile, delăsându-se pe seama unor voci patriotarde „de serviciu”, mai ales din tabăra naţionaliştilor unui C.V. Tudor, de-acum trecut la capitolul istorie recentă. Replicile palide ale unor membri ai PSD la ultimele idei ale lui Viktor Orban sau Laszlo Tökes – acesta din urmă un adevărat Nemesis al relaţiilor româno-ungare! – nu au eficacitate şi nici ecou. Tabăra lui Traian Băsescu tace, mizând exclusiv pe serviciile de informaţii, după cum semnalează presa românească, ce abundă de asemenea constatări. Posibilitatea ca Ungaria să ajungă, prin politica paşilor mărunţi, să provoace o desprindere – nu neapărat formală, dar de facto – a Ardealului de România nu îngrijorează, aparent, elita politică de la Bucureşti, începând cu preşedintele republicii. De ce? Răspunsul nu poate sta decât în încrederea oarbă a demnitarilor români în alianţa strategică ce îi leagă de Statele Unite, respectiv de apartenenţa la Uniunea Europeană. Iar comparaţiile inerente ale cetăţenilor români simpli, de orice naţionalitate, care călătoresc şi văd cu ochiul liber diferenţele de nivel de trai şi civilizaţie între Ungaria şi România, nici nu par să fie luate în calcul, ceea ce iar e o greşeală uriaşă. S-a uitat, pare-se, că patriotismul nu ţine, uneori, loc de coşul cu alimente, autostrăzi, asistenţă medicală de calitate, loc de muncă ori siguranţa cetăţeanului, ca să dăm doar câteva exemple.
Întrebarea simplă pentru liderii români este dacă sunt conştienţi că în caz de criză majoră au nevoie de sprijinul marilor puteri. Cu întrebările ajutătoare: cred ei că va sări Washingtonul în sprijinul României, în cazul unei mişcări ample şi organizate de „recâştigare a identităţii naţionale” pe bază de autonomie teritorială a minorităţii maghiare compacte în anumite zone ale ţării, precum erau şi albanezii din Kosovo cu numai două decenii în urmă? Dar Germania, motorul Uniunii Europene, cum ar reacţiona? Contează poziţia Rusiei într-un astfel de scenariu? Viktor Orban pare decis să sfideze şabloanele democraţiei pe model american, nesfiindu-se să critice direct Statele Unite, pe care le acuză că „încearcă să împiedice alte ţări să le ajungă din urmă”, ori dând afară, pur şi simplu, Fondul Monetar Internaţional din ţara sa. Premierul ungur a făcut la Tuşnad declaraţii clare împotriva Uniunii Europene, pe care o vede incapabilă să rezolve „provocările istorice ce ne aşteaptă”. Oare asta îi linişteşte pe liderii de la Bucureşti? Ideea că premierul ungur ar putea „pieri pe limba lui”? Nu ar trebui să o facă, printre altele şi pentru că Ungaria condusă de rebelul naţionalist Orban continuă să fie sprijinită masiv de Germania – primul ei partener comercial! – şi, în totală opoziţie de fază comparativ cu România, şi-a întărit constant legăturile cu Rusia – al doilea partener comercial al ţării. La sfârşitul lui ianuarie, anul acesta, primul ministru al Ungariei, în fruntea unei delegaţii impresionante, a vizitat Moscova. Cu acest prilej a declarat: „Noi, maghiarii, suntem conştienţi de importanţa Rusiei în politica mondială. Respectăm această ţară mare nu în primul rând pentru dimensiunea ei, ci pentru cultura ei. Respectul nostru pentru cultura rusă poate fi baza unei puternice cooperări economice între ţările noastre”. Iar Orban şi-a acoperit spusele cu fapte. Săptămâna trecută, pe 24 iulie, s-a deschis la Moscova primul magazin „Paprika”, al unei firme comune ruso-ungare, magazin specializat în produse alimentare specifice şi băuturi ungureşti. La inaugurare au participat ministrul pentru dezvoltare rurală de la Budapesta, Sandor Fazekas, şi ministrul adjunct al agriculturii Rusiei, Ilia Vasilievici Şestakov. Cu această ocazie s-a subliniat că există deja 100 de companii ungare specializate în produse agro-alimentare care au licenţe de export în Rusia, alte 50 urmând să dobândească accesul la imensa piaţă rusească în viitorul apropiat. Magazinele „Paprika”, unde se vor găsi faimoasele mezeluri ungureşti, alături de vinuri, şampanii şi alte delicatese, vor fi peste 10 în capitală, planul fiind să se deschidă câte unul în fiecare oraş cu peste 1 milion de locuitori din întreaga Rusie. Nota bene: am oferit aici doar exemplul ultimei realizări pe linia cooperării economice a Budapestei cu Moscova, calendaristic vorbind, fără să intrăm în subiectele mult mai relevante ale oleoductului South Stream ori a investiţiilor ruseşti în Ungaria, discutate în detaliu cu ocazia vizitei din ianuarie, când delegaţia lui Viktor Orban a fost primită de preşedintele Vladimir Putin, care a avut cuvinte de laudă şi mulţumire pentru atitudinea realistă, constructivă şi deschisă a Budapestei.
Cum scriam la începutul acestui material, România are o problemă serioasă cu Ungaria. La o analiză serioasă, aceasta nu constă, nici pe departe, în gestul unor tineri, probabil tot maghiari, de a arunca nişte pătlăgele spre premierul Orban. Marea problemă e cea a atitudinii Bucureştiului însuşi faţă de realităţile în vecinătatea cărora evoluează şi cu care e nevoit să se confunte, într-o lume în care dependenţele de marii actori geopolitici sunt indubitabile şi de neevitat.
Share this: Politica,Istorie,Economie,Muzica,Investigatii,Partide,Conspiratii mondiale,Educatie,Invatamant,Sport,Cultura,Social-media
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Etichete:Basescu, GEOPOLITICA, PATLAGELE, Politica, VIKTOR ORBAN
Comentarii recente