Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat marţi, Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, după cum a declarat președintele executiv Andrei Muraru, începerea urmării penale împotriva fostului comandant al închisorii Râmnicu Sărat, locotenent-colonel (r) Alexandru Vișinescu (88 de ani), pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Andrei Muraru a explicat că în urma investigațiilor desfășurate în ultimele luni, IICCMER a identificat o serie de probe care indică faptul că, în perioada în care lt.-col. (r.) Alexandru Vişinescu a îndeplinit funcția de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, respectiv 1956–1963, deținuții politici au fost supuși unui regim de detenție extrem de dur. Acesta poate fi calificat drept unul de exterminare, prin raportare la condiţiile inumane de detenţie, care au dus în final la decesul unor deţinuţi politici aflați în executarea pedepselor privative de libertate în această închisoare.
Regimul discreționar aplicat deținuților politici de la Râmnicu Sărat reiese cu certitudine din declarațiile supraviețuitorilor, din documentele de arhivă și din actele de constatare a decesului, identificate de cercetătorii IICCMER în arhive. Odată cu denunțul penal, IICCMER a transmis Parchetului probele referitoare la activitatea lui Vișinescu, probe care constau în câteva sute de documente de arhivă și mărturii.
Regimul de exterminare pus în aplicare de lt.-col. (r.) Vişinescu este caracterizat prin lipsa hranei, lipsa medicamentelor și a îngrijirilor medicale, pedepsele aplicate pentru abateri de la regulament și, nu în ultimul rând, prin decesele survenite. Pe toată perioada recluziunii la Râmnicu Sărat, deținuții politici au fost izolați, au trăit în condiții mizerabile de cazare, suferind de frigul insuportabil din celule și fiind victimele sancțiunilor fizice crunte aplicate pentru abateri minore, orice fel de activitate fiindu-le interzisă.
Condițiile de viață din penitenciarul Râmnicu Sărat au creat premisele apariţiei unor afecţiuni deosebit de grave, rezultate în câteva cazuri cu decesul deţinuţilor, probând natura abuzivă şi tratamentul neglijent aplicat de comandantul închisorii, lt. col. Alexandru Vişinescu. Aspectul de ferocitate reiese din relatările supraviețuitorilor despre regimul de teroare condus de Vișinescu. Cele descrise în legătură cu izolarea completă a deținuților, precum și în legătură cu bătăile pe care le primeau deținuții în mod frecvent și fără un motiv anume, subliniază încă o dată cruzimea cu care deținuții politici erau torturați fizic și psihic. Regimul impus nu oferea sub nici o formă condiţiile minime de supravieţuire pe termen lung, aducând astfel gravă atingere dreptului la viață ca drept fundamental al omului.
Atribuțiile lt.-col. (r) Alexandru Vișinescu, stabilite prin legislația în materie, care îl propulsau drept persoana cu putere de decizie din cadrul penitenciarului Râmnicu Sărat, singura în măsură să ia decizii în ceea ce privește condițiile de detenție, dublate de ordinele primite de la superiorii ierarhici pe linie de partid de a-i extermina pe deținuții politici, dar și de caracterizările făcute de către supraviețuitori și subalterni, sunt toate probe ale faptului că Alexandru Vișinescu este responsabil din punct de vedere penal pentru decesele înregistrate. Astfel, în calitate de comandant de penitenciar, el era direct responsabil de „viața deținuților”, așa cum arată Regulamentul de funcționare a DGP, ceea ce înseamnă că ansamblul condițiilor de detenție era organizat sau cel puțin tolerat de către acesta.
În anii 1956-1963, la Râmnicu Sărat s-au înregistrat cinci cazuri de deces posibil de documentat (Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcințeanu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Mihail Romniceanu), cauzate de: colaps cardio-vascular, insuficienţă circulatorie cerebrală, hemoragie cerebrală sau afecţiuni ale aparatului digestiv – ileus paralitic ireversibil – aşa cum rezultă din procesele verbale de constatare a decesului. Tot în aceste acte, medicul consemnează semnele vizibile ale malnutriţiei. De asemenea, IICCMER a depus la Parchet plângerile deţinuţilor legate de tratamentele primite, aşa cum sunt consemnate de referatele supraveghetorilor (plângeri pentru care au primit zile de izolare) ca mărturii ce contrazic documentele legate de vizitele medicale.
Acțiunea Institutului are, pe lângă scopul de natură procesual penală de a atrage pedepsirea persoanei care a săvârșit aceste infracțiuni, obiectivul de a aduce în atenția publică urmările tragice ale regimului comunist din România.
„IICCMER solicită Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al închisorii Râmnicu Sărat pentru omor deosebit de grav. Pentru că a comis acte de barbarie, pentru că nu poate fugi de responsabilitate și pentru că una dintre obligațile fundamentale ale unui stat european democratic este de a-și ocroti cetățenii sub autoritatea legii, lt.-col. (r) Alexandru Vișinescu a fost astăzi deferit justiției.
Faptele lui, așa cum arată probele solide furnizate de IICCMER organelor de cercetare penală, sunt de o gravitate deosebită.
Parctic, toți deținuții politici închiși în timpul regimului comunist la Râmnicu Sărat au fost torturați fizic și psihic ca urmare a deciziilor luate de comandantul penitenciarului.
Toate dovezile noastre, fie că este vorba despre mărturiile foștilor deținuți politici, de amănuntele oferite de către foștii subalterni sau de documentele din arhive, arată că Alexandru Vișinescu este responsabil din punct de vedere penal pentru decesele înregistrate la Râmnicu Sărat în timpul mandatului său” a precizat Andrei Muraru, președintele executiv al IICCMER.
În opinia oficialului IICCMER, „regimul de detenţie poate fi calificat drept unul de exterminare, prin raportare la condiţiile inumane de detenţie, care au dus în final la decesul unor deţinuţi politici aflaţi în executarea pedepselor privative de libertate în această închisoare”.
Preşedintele executiv al institutului a oferit şi alte detalii: Condiţiile de viaţă din penitenciarul Râmnicu Sărat au creat premisele apariţiei unor afecţiuni deosebit de grave, rezultate în câteva cazuri cu decesul deţinuţilor, probând natura abuzivă şi tratamentul neglijent aplicat de comandantul închisorii, lt. col. Alexandru Vişinescu. Aspectul de ferocitate reiese din relatările supravieţuitorilor despre regimul de teroare condus de Vişinescu. Cele descrise în legătură cu izolarea completă a deţinuţilor, precum şi în legătură cu bătăile pe care le primeau deţinuţii în mod frecvent şi fără un motiv anume, subliniază încă o dată cruzimea cu care deţinuţii politici erau torturaţi fizic şi psihic”.
În aprilie a.c., IICCMER a anunțat că a identificat numeroase fapte cu posibile consecințe de natură penală comise de 35 de angajați ai Direcției Generale a Penitenciarelor în urma exercitării funcțiilor în perioada 1950-1964. Persoanele investigate au vârste cuprinse între 81 și 99 de ani și locuiesc pe teritoriul României. Totodată, IICCMER informa atunci că a intrat în posesia datelor de identificare, a numelor și adreselor exacte ale persoanelor în cauză.
Potrivit cadrului legal de funcționare, Institutul este abilitat să efectueze investigaţii științifice cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist şi să sesizeze organele în drept. În perioada 2010-2012, aceste atribuții au fost suprimate printr-o decizie a Executivului, Guvernul redând Institutului, în iulie 2012, dreptul a efectua investigații și de a sesiza Parchetul.
Înainte de a fi numit în funcţia de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu (n. 1925) a deținut poziții în sistemul penitenciar, activând în unitățile carcerale Mislea și Jilava la începutul anilor ’50. Foștii deținuți politici din aceste închisori păstrează imaginea unui individ de o cruzime extremă, care practica tortura împotriva celor închiși, dând dovadă de exces de zel în aplicarea sancțiunilor. Înainte de a îndeplini funcția de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu a lucrat în cadrul grupei operative a închisorii în perioada decembrie 1954-aprilie 1956. Decizia autorităților de a dezafecta penitenciarul Râmnicu Sărat l-a propulsat pe fostul comandant în funcția de inspector în cadrul aparatului central al Direcției Generale a Penitenciarelor. Ulterior, între 1965 și 1976 a deținut funcții de conducere în cadrul închisorilor Ploiești și Ilfov și a predat la școala de subofițeri de penitenciare.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este un organism guvernamental care studiază, documentează și susţine conștientizarea publică a istoriei comunismului în România, prin proiecte de cercetare, educaţionale, editoriale și muzeale. Activitatea IICCMER analizează natura, scopul şi efectele totalitarismului din România în perioada 1945-1989, dar şi memoria acestui regim în exilul românesc şi în perioada postcomunistă.
Institutul coordonează câteva proiecte unice în ţară în acest domeniu, cum ar fi: șantiere arheologice de descoperire a victimelor Securităţii; Muzeul Memorial Râmnicu Sărat – fost penitenciar pentru deţinuţi politici; singura Universitate internaţională de Vară din România pentru studierea istoriei comunismului; primul manual de istorie a comunismului, Fototeca – cea mai mare bază de date online gratuită cu fotografii din timpul comunismului; primul master academic dedicat studiului istoriei comunismului; arhiva exilului românesc; proiecte mediatice de filme documentare.
IICCMER a devenit în timp un centru prestigios de cercetare la nivel european, prin intermediul căruia România își explorează, conștientizează și asumă trecutul comunist, își clarifică rolul în istoria europeană a secolului XX și promovează valorile democraţiei în societatea modernă.
Andrei Muraru a dat asigurări că în va fi prezentat curând şi cel de-al doilea caz investigat: o persoană care ar fi vinovată de moartea a peste 40 de deţinuţi.
ÎNCHISOAREA RÂMNICU SĂRAT
Prin Hotărârea de Guvern nr. 549/2007, fosta închisoare de la Râmnicu Sărat a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER) cu scopul organizării unui Memorial al Victimelor Comunismului. Astfel, eforturile Institutului s-au concentrat în ultimii ani în direcţia unei campanii de promovare şi strângere de fonduri pentru organizarea Memorialului, având drept apanaj o universitate de vară, o expoziţie, un concurs de idei şi un website.
În 2012 s-a făcut un prim pas spre restaurarea monumentului, prin includerea acestuia în Planul Naţional de Resturare, program derulat de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional prin Institutul Naţional al Patrimoniului. De asemenea, pentru amenajarea viitorului memorial, IICCMER urmăreşte încheierea unor parteneriate cu instituţii europene de profil care au dezvoltat deja astfel de proiecte. În viitor, IICCMER îşi propune ca proiectul amenajării închisorii de la Râmnicu Sărat să devină o prioritate din punct de vedere administrativ şi financiar.
Prin acest proiect se doreşte aducerea la cunoştinţa publicului un subiect mai puţin cunoscut al istoriei noastre recente şi anume regimul de exterminare practicat de autorităţile comuniste împotriva „duşmanilor poporului” în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, în perioada 1945 -1963. Asemeni altor spaţii recluzionare de pe harta gulagului românesc, închisoarea de la Râmnicu Sărat a devenit un loc în care autorităţile comuniste au aplicat un regim de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţii inumane de trai şi prin lipsa asistenţei medicale. Penitenciarul s-a remarcat prin restricţii extreme, deţinuţii politici supranumindu-l „închisoarea tăcerii”. Regimul alimentar precar, lipsa tratamentului medical, tortura, au dus la decesul multor personalităţi închise aici.
Proiectul urmăreşte să readucă în conştiinţa publică şi să comemoreze victimele represiunii comuniste. Închisoarea Râmnicu Sărat este argumentul şi în acelaşi timp simbolul importanţei şi necesităţii memoriei în construcţia unei naraţiuni asupra trecutului.
Scurt istoric
Pe durata funcționării ca penitenciar, Râmnicu Sărat a găzduit atât deținuți de drept comun, cât și deținuți politici. Primii deținuți politici aduși la Râmnicu Sărat au fost membrii Mișcării Legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, trimiși în detenție în perioada dictaturii regelui Carol al II-lea. De asemenea, documentele menționează prezența unor membri ai mișcării comuniste în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, printre care Ana Pauker și Liuba Chișinevschi.
Odată cu instalarea comunismului, istoria penitenciarului râmnicean cunoaște o nouă etapă. Astfel, la Râmnicu Sărat ajung cei mai de seamă reprezentanți ai partidelor politice istorice, ai diverselor culte religioase, precum și alţi numeroşi așa-ziși „dușmani de clasă”, „bandiți” și „contrarevoluționari”.
Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic) şi Mihai Godo (preot iezuit). O altă figură reprezentativă care apare printre deţinuţii de la Râmnicu Sărat a fost liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu. Un caz aparte este cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, care a fost arestat la ordinul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene, condamnați pentru crime de război, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici şi Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeţ.
Pe lângă cei amintiţi, la Râmnicu Sărat au ajuns şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie, precum Vasile Luca şi secretarul acestuia, Alexandru Iacob.
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost desfiinţată în mod oficial în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi aproape zilnic pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), cu scopul organizării unui Memorial al Victimelor Comunismului.
Documentele, precum și mărturiile celor care au trecut prin penitenciarul de la Râmnicu Sărat, fac ca acesta să fie cunoscut în spațiul concentraționar românesc ca unul dintre cele mai dure. Râmnicu Sărat a rămas în memoria victimelor ca „închisoarea tăcerii”, ca urmare a regimului de izolare instituit de către conducerea penitenciarului.
Râmnicu Sărat ca penitenciar comunist
Scopul penitenciarelor şi al coloniilor de muncă din perioada comunistă se rezuma la distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, a opozanţilor din rândul ţărănimii, muncitorimii şi clerului. Pentru impunerea şi „apărarea” noului regim al „democraţiei populare” au fost create organe de represiune specifice: Securitatea şi Miliţia.
La 6 martie 1949, Direcţia Generală a Penitenciarelor a trecut la Ministerului Afacerilor Interne, ieşind din subordinea Justiţiei, marcându-se prin aceasta politizarea şi militarizarea închisorilor. Noul regulament secret cu privire la deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, a permis trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţii inumane de trai şi prin lipsa asistenţei medicale.
Din instituţie de ispăşire a pedepsei şi de corijare a infractorilor, închisoarea a devenit în România comunistă locul în care au fost ucişi, torturaţi, „reeducaţi” toţi cei care erau adversari ai regimului. Comandanţii de închisori recrutaţi din rândul membrilor de partid i-au înlocuit pe vechii directori şi au fost dublaţi de ofiţeri politici, care aveau primul rol în aplicarea terorii. La rândul lor, noii gardieni îndoctrinaţi de partid, îi vedeau pe deţinuţii politici ca infinit mai periculoşi decât criminalii de drept comun.
Începând cu 1948, inspectorii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor au primit sarcina de a identifica închisorile care puteau asigura condiţii optime de încarcerare a deţinuţilor politici. Astfel, conducerea stabilea „noi norme de comportare faţă de cei închişi, diferenţiate între cei de drept comun şi cei politici, care treceau sub o izolare totală.” Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti „instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. În final se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.
Regimul de detenție
Programul zilnic începea la ora 5 şi se încheia la ora 22. În tot acest interval, deţinutului îi era interzis să se aşeze pe pat, fiind obligat să stea în picioare sau pe scaunul din celulă, cu faţa la vizetă, pentru a putea fi supravegheat de către gardian. Îi era interzis să se apropie de geam, să comunice cu ceilalţi deţinuţi sau să facă vreun zgomot care s-ar fi auzit dincolo de uşa celulei. Atunci când era vizitat de către comandantul închisorii, de medic sau de procuror, deţinutul era obligat să se întoarcă cu faţa la perete şi numai dacă unul dintre aceştia i se adresa, putea să se întoarcă pentru a răspunde la întrebări. În celula deţinutului nu intra niciodată o singură persoană. Întotdeauna erau două persoane care se supravegheau reciproc, pentru a nu permite comunicarea cu deţinutul sau transmiterea de mesaje. Pentru încălcarea regimului disciplinar, se aplica pedeapsa cu izolarea. Era scoasă salteaua din celulă, iar deţinutul era obligat să doarmă pe scheletul patului. De asemenea, porţia de hrană se reducea la jumătate. Pentru abateri grave se recurgea la bătaie şi lovituri aplicate în special de către directorul închisorii, Vişinescu. O dată sau de două ori pe săptămână deţinutul era scos la o plimbare, care dura circa 20 de minute. În acest timp, deţinutul era obligat să meargă cu capul în jos, cu mâinile la spate şi cât mai departe de ferestrele celulelor, pentru a nu fi văzut de către ceilalţi deţinuţi şi a nu intra în legătură cu ei.
Începând cu vara anului 1955, închisoarea de la Râmnicu Sărat a preluat atribuţiile de exterminare ale Sighetului, odată cu transformarea acestuia din urmă în penitenciar de drept comun. Conform mărturiilor supravieţuitorilor, izolarea, înfometarea, frigul şi tortura constituiau metode uzuale întrebuinţate de către administraţie, menite să conducă la exterminarea lentă a celor închişi aici.
Regimul alimentar constând din „ciorbă de arpacaş, varză, cartofi şi câteodată fasole, rotite într-o ordine oarecare” nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor, până la distrofie.
Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare. Conform lui Ion Ovidiu Borcea, paturile erau aşezate lângă ferestre oblonite prin care iarna pătrundea zăpada, astfel încât deţinuţii, care erau obligaţi să doarmă cu capul la geam şi faţa spre uşă, se trezeau dimineaţa acoperiţi de zăpadă. Deşi o comisie din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor a constatat starea de fapt, nu s-a întreprins nimic pentru ameliorarea situaţiei.
Cu toate că regimul din penitenciar era unul al izolării totale, cele 35 de celule fiind destinate unui număr similar de deţinuţi, cărora în intervalul orar 5-22 li se interzicea să stea pe pat, administraţia acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Astfel, spre deosebire de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular, „izolarea” la Râmnicu Sărat consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea hranei la jumătate: „Două zile numai ciorbă fără mămăligă şi o zi mămăligă fără ciorbă”. În ciuda vârstei înaintate, Ion Mihalache s-a dovedit unul dintre cei mai aprigi contestatari ai regimului de detenţie, din această cauză fiind supus între 1957 şi 1961 unui număr impresionant de 80 de zile de „izolare”.
Pe lângă toate mijloacele „auxiliare” de coerciţie, personalul închisorii, în frunte cu directorul Vişinescu, nu a ezitat niciun moment să folosească şi metoda clasică – bătaia. Indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii deţinuţii erau supuşi maltratării. Un caz dramatic în acest sens îl constituie cel al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu care, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp se afla întins pe pat. De asemenea, conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând chiar găleţi de apă asupra sa.
Tratamentul medical
Regimul barbar de detenţie aplicat la Râmnicu Sărat a condus în mod inevitabil şi deliberat la degradarea accelerată a stării de sănătate a celor întemniţaţi aici. Fie că a fost vorba de afecţiuni mai vechi sau acumulate în detenţie, acestea s-au acutizat pe parcursul perioadei recluzionare, nu de puţine ori conducând la moartea celor închişi. Asistenţa medicală se rezuma la vizita săptămânală a unui medic de la spitalul municipal sau de la Văcăreşti, în lipsa acestuia de „tratamentul” deţinuţilor ocupându-se sanitarul Boboc, „care făcea injecţii direct prin pantaloni, iar medicamentele le împingea cu vârful cizmei pe sub uşă”. Transferul deţinuţilor la spital era îngăduit numai cu avizul scris al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, de multe ori acesta fiind negativ sub pretextul că bolnavii puteau fi trataţi şi în incinta închisorii. Mai mult, adeverinţele-caracterizare întocmite de către conducerea închisorii şi care însoţeau cererile de transfer conţineau referinţe negative la adresa deţinuţilor.
Motivele pentru care se respingea asistenţa medicală erau de cele mai multe ori hilare, cei închişi fiind în totalitate la discreţia conducerii închisorii. Însuşi ministrul Alexandru
Drăghici a refuzat solicitările lui Ilie Lazăr, suferind la acea dată, „îngăduindu-i” drept substitut al tratamentului medical utilizarea „căciulii flanelate, a cojocului şi a păturii”!
În aceste condiţii, starea de sănătate a celor închişi a ajuns de cele mai multe ori la limita supravieţuirii. Distrofia, anemia, suferinţele organelor interne, insuficienţele circulatorii şi respiratorii, T.B.C.-ul ş.a.m.d. erau generalizate. În tentativa de a determina administraţia închisorii să acorde asistenţa medicală necesară, unii deţinuţi au adoptat metode disperate. Refuzul administrării penicilinei unui deţinut suferind de „paralizie generală progresivă”, l-a determinat pe acesta să declare greva foamei, cazul nefiind nicidecum singular.
Periplul Râmnicu Sărat-Văcăreşti al unora dintre cei închişi atestă starea de sănătate dezastruoasă a acestora, precum şi faptul că îngrijirile medicale acordate într-un final erau superficiale, iar odată reîntorşi la Râmnic starea lor de sănătate se deteriora în continuare.
Ion Ovidiu Borcea, unul dintre cei închişi acolo, îşi amintea: „Acolo se murea de foame, de frig, de terorizare şi din lipsă de tratament medical”. Printre cei care au murit în interiorul închisorii de la Râmnicu Sărat, sau la scurt timp după transferul lor la spitalul penitenciar Văcăreşti, se numără Ion Mihalache, Mihail Romniceanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Gheorghe Plăcinţeanu şi Jenică Arnăutu.
Forme de comunicare între deținuți
Supranumită „închisoarea tăcerii” datorită regimului de izolare totală şi interdicţiei oricărei interacţiuni între cei închişi, Râmnicu Sărat şi-a meritat din plin acest renume. Toate activităţile se desfăşurau în cea mai desăvârşită linişte, gardienii, încălţaţi cu pâslari pentru a nu face zgomot, interacţionând cu deţinuţii prin semne scurte.
Pentru a rezista psihic regimului monocelular dublat de tăcerea mormântală, deţinuţii au apelat la numeroase subterfugii pentru a comunica unii cu ceilalţi. În lipsa hranei suficiente şi a medicamentelor, stabilirea unei legături minimale cu unul dintre colegii de suferinţă avea un efect benefic asupra moralului întemniţaţilor.
În acest scop, deţinuţii au dovedit un spirit inovator ieşit din comun, dar, în acelaşi timp, perfect adaptat la context. Cea mai utilizată metodă de comunicare clandestină a fost reprezentată de alfabetul Morse adaptat la posibilităţile existente: ciocănituri în perete, scârţâit de scaun, tuse, noduri înşirate pe fire de aţă etc.
Ciocăniturile în perete sau în scaun erau cele mai frecvente, fiind la îndemâna tuturor deţinuţilor. Tusea era folosită ca mijloc de comunicare în momentul plimbărilor sau seara, simulându-se suferinţa. Adevăraţi maeştri ai improvizaţiei în alfabetul Morse au fost Corneliu Coposu, Ion Puiu sau Ion Diaconescu, care au sfidat riscurile în tentativa de a relaţiona cu ceilalţi deţinuţi.
Rareori s-a reuşit stabilirea contactului prin viu grai, un exemplu în acest sens fiind cele câteva cuvinte schimbate de la fereastra sa de către Ion Diaconescu cu Ion Mihalache, când ultimul era scos în curtea închisorii.
Atingerea limitei de suportabilitate a torturilor de către unul dintre cei încarceraţi se transforma uneori într-un mijloc de comunicare. În această situaţie s-a aflat de mai multe ori Ion Mihalache care şi-a strigat suferinţa cu glas tare în faţa gardienilor şi în auzul întregului celular.
Toate aceste tentative de interacţiune n-au scăpat vigilenţei supraveghetorilor care s-au dovedit foarte zeloşi în a întocmi rapoarte de pedepsire soldate cu zile de „izolare”.
Forme de protest ale deținuților
Regimul de exterminare aplicat meticulos de către cadrele închisorii de la Râmnicu Sărat a generat în rândul deţinuţilor reacţii diverse. În ciuda mijloacelor punitive cu care acţionau gardienii, cei încarceraţi şi-au asumat, nu de puţine ori, o atitudine de frondă în raport cu tratamentul la care erau supuşi.
Frecvente au fost notele scrise întocmite de către deţinuţi prin intermediul cărora solicitau acordarea ajutorului medical, furnizarea unor obiecte indispensabile sau chiar internarea într-un spital în vederea aplicării unui tratament adecvat. În majoritatea covârşitoare a cazurilor li se acorda aviz negativ din partea conducerii, iar în cazuri excepţionale primeau rezolvări parţiale şi insuficiente. Elocvente în acest sens, şi în acelaşi timp hilare, sunt răspunsurile întocmite de către persoanele abilitate la numeroasele solicitări ale celor închişi.
Una dintre metodele utilizate de către deţinuţi pentru contracararea refuzului administraţiei de a da curs solicitărilor, a fost declanşarea grevei foamei. Deloc intimidat, personalul care deservea închisoarea avea soluţii şi pentru astfel de cazuri – hrănirea forţată. Efectuat prin intubare, procedeul provoca suferinţe cumplite celor care se opuneau, dar obţinea efectul scontat: menţinerea în viaţă a contestatarilor. Astfel, tentativele de acest tip ale celor încarceraţi nu au avut finalitatea scontată, singurele rezultate obţinute fiind accentuarea debilităţii fizice precum şi exacerbarea antagonismului gardian-deţinut.
În aceeaşi categorie se pot înscrie şi reacţiile intempestive ale deţinuţilor, pricinuite de tratamentul bestial aplicat de către personalul închisorii. Aduşi în culmea deznădejdii, nu de puţine ori cei închişi şi-au manifestat opoziţia faţă de tratamentul aplicat, atât prin intermediul protestelor vocale, cât şi prin reacţii spontane de nesupunere.
Toate aceste atitudini au fost amendate de către gardieni în manieră tipică închisorii de la Râmnicu Sărat.
Mărturii ale supraviețuitorilor
Ion DIACONESCU: „Revenit la Râmnicu Sărat, ne-am reluat agonia noastră cea de toate zilele, din când în când câte un geamăt al unui muribund, din când în când, cam la şase luni odată, câte o vizită de la un organ superior. […] Câteodată, la interval de circa un an, venea şi câte un vizitator pe post de procuror, care întreba dacă avem capac la tinetă şi dacă suntem scoşi la aer. Aceasta era maximum de drepturi la care puteam aspira. Între timp, prin scurgerea anilor, lotul iniţial se micşorase. Mulţi muriseră.”
Ion Diaconescu referindu-se la Ion Mihalache în 1957 îl descrie altfel: „Acum, prin crăpătura oblonului, vedeam un bătrân cu părul alb, încovoiat, cu capul între umeri, târându-şi cu greu picioarele. Este drept că trecuseră zece ani de atunci, dar starea lui de acum arăta mai ales chinurile prin care trecuse în acest timp.”
Tot Ion Diaconescu își amintește că „într-un moment de linişte [Ion Mihalache], a bătut tare în uşa celulei şi a strigat cu putere să audă tot celularul: Aici Ion Mihalache! Sunt torturat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase care mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele şi îngrijirea medicală! Restul nu s-a mai auzit că între timp i-au descuiat uşa, gardienii au pătruns la el şi se auzeau numai buşiturile acestora şi gemetele lui Mihalache.”
„În această situaţie, gardienii în frunte cu directorul Vişinescu, năvăleau în celulă, îl trânteau jos pe pardoseală şi îi scoteau patul afară. Luni de zile a avut parte de acest tratament sălbatic, până la 5 februarie 1963, când şi-a dat sfârşitul, fără niciun fel de asistenţă medicală.”
„Prin iarna 1958-1959, Jenică Arnăutu, unul dintre cei mai tineri deţinuţi, ne anunţă că a intrat în greva foamei pentru a obliga administraţia să-l ducă la spital. […] Cu toate insistenţele noastre, Jenică nu a vrut să renunţe şi, alimentat artificial, cu furtunul, a fost chinuit vreo 3 luni de zile, până când a murit în floarea vârstei.”
Despre comportamentul comandantului Vișinescu, Ion Diaconescu relatează: „Mesajul lui Borcea în limba franceză nu l-au înţeles şi l-au dus pe Ovidiu la subsol şi l-au bătut crunt cu cureaua pe pielea goală să spună cu cine a vorbit şi ce a spus. L-a bătut chiar directorul Vişinescu.”
Corneliu COPOSU referindu-se la închisoarea de la Râmnicu Sărat afirma că aceasta a fost „un întreg laborator marxist al exterminării, întreținut cu duritate de gardieni cu figuri lombrosiene”, iar deținuții închiși acolo au fost „cobaii politici ai unor experiențe de tip stalinist”.
Corneliu Coposu: „Am fost mereu uluit cum puteau fi determinați niște oameni să-și chinuie semenii fără nici un motiv. Pentru ei noi eram cifre, habar n-aveau cine suntem.
Una dintre întrebările care mă chinuie, este aproape o obsesie, ce-au putut să le spună acelor oameni ca să-i determine să intre în celula lui Mihalache – care avea 82 de ani – și care nu se putea mișca – să-l bată. Sau în celula lui Rădulescu Pogoneanu, care era jumătate paralizat și pe care-l băteau în pat.”
Ion Ovidiu BORCEA își amintește că la Râmnicu Sărat „se murea de foame, de frig, de terorizare şi din lipsă de tratament medical.” Și că în 1961 „mi-au degerat toate degetele de la picioare, s-au înroşit, apoi s-au făcut vinete, au început să mă mănânce şi mi-a căzut pielea de pe ele… Fiindcă era iarnă, am raportat că nu aveam îmbrăcăminte decât ruptă şi un ofiţer mi-a dat un pumn în gură de m-a trântit pe pat şi mi-a rupt un dinte…”
Horia MACELLARIU, la 64 de ani, bolnav, într-un memoriu adresa conducerii DGP afirma: „În această stare a sănătății și a vârstei sunt pus într-un regim de execuție înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore și cu regim alimentar – pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat.”
Augustin VIŞA, care a cunoscut prizonieratul în URSS și numeroase închisori din România afirmă: „Am trecut prin multe închisori, în ţară şi URSS, sub fascişti şi comunişti, dar un penitenciar cu atâta supraveghere şi atâtea măsuri de siguranţă nu mai întâlnisem.”
Share this: Politica,Istorie,Economie,Muzica,Investigatii,Partide,Conspiratii mondiale,Educatie,Invatamant,Sport,Cultura,Social-media
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Etichete:ALEXANDRU VISINESCU, IICCMER, Politica, TORTIONAR FOSTUL COMANDANT AL INCHISORII RAMNICU SARAT
Comentarii recente