DOCUMENTAR. REMEMBER.28 IULIE 1914 – 28 IULIE 2014 ,CENTENARUL IZBUCNIRII „MARELUI RAZBOI” SI PARTICIPAREA ROMANIEI LA CEA MAI SANGEROASA CONFLAGRATIE MONDIALA!

28 iul.

În Europa, se formaseră înainte de 1914, două blocuri politico-militare care dețineau fiecare o influență majoră asupra Europei atât politică, cât și economică: cel al Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) și cel al Antantei (Imperiul Britanic, Franța și Rusia la care vor mai adera Italia, România, SUA).

Familia Imperială Rusă și Familia Regală a României, cu prilejul vizitei la Constanța a țarului Nicolae al II-lea, 1-14 iunie 1914.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

Totodată, începutul secolului al XX-lea a însemnat pentru Austro-Ungaria o perioadă de schimbări profunde. Popoarele asuprite începeau să manifeste tendințe de independență înăbușite repede de represiunea austro-ungară. În 1910, provincia Bosnia și Herțegovina, care era ocupată de armata austro-ungară încă din 1878 a fost anexată la imperiu. Acest lucru a provocat un val de nemulțumiri în Serbia și în Balcani.

Asasinarea lui Franz Ferdinand, moștenitorul Coroanei habsburgice, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a acutizat dintr-o dată toate contradicțiile dintre statele europene, oferind prilejul, așteptat, pentru declanșarea primei mari conflagrații mondiale.

Însă, Austro-Ungaria nu a declarat imediat război Serbiei, și a adresat un ultimatum micului stat balcanic. După ce au primit asigurări din partea Germaniei că îi vor sprijini în cazul în care protectoarea slavilor balcanici, Rusia, va interveni, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, declanșând astfel Primul Război Mondial, conflagrație ce a condus în final la destrămarea imperiului multinațional.

Marile puteri europene au intrat, rând pe rând, în război. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei, apoi la 21 iulie/3 august, Franței, iar la 22 iulie/4 august Marea Britanie a declarat război Germaniei. În sprijinul Angliei și Franței vin, în 1917, Statele Unite ale Americii și Grecia.

Primul Război Mondial a implicat toate marile puteri și toate țările europene, cu excepția Spaniei, Olandei, a celor trei țări scandinave și a Elveției. S-au confruntat două coaliții politico-militare — Antanta și Puterile Centrale treptat, în orbita războiului au fost cuprinse peste 25 de state cu o populație de 1,5 miliarde de locuitori.

Principalele state beligerante au mobilizat un contingent de 65 de milioane de soldați la care se adăuga și tehnica militară cu o mare capacitate de distrugere. Utilizarea avionului și submarinului a oferit noi dimensiuni luptelor de pe uscat și pe apă, fiind șterse deosebirile dintre front și spatele frontului. Tancul și armele chimice au transformat războiul de tranșee într-unul de uzură.

În jur de 8 500 000 de oameni au pierit și peste 21 000 000 au fost răniți. Pe deasupra, populația civilă a trudit la făurirea unui număr impresionant de arme, muniție și alte necesități.

Vizita pe front a regelui Ferdinad împreună cu regina Maria la 10 mai 1917.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES

La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph l-a anunțat pe Carol I, regele României, despre războiul pe care era hotărât să-l declare împotriva Serbiei, exprimându-și speranța că ”vechea ta prietenie și legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”.

Peste câteva zile, la 18/31 iulie, împăratul Wilhelm al II-lea îi scria regelui român: ”Gândurile mele se îndreaptă către tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un stat civilizat și ai ridicat astfel un zăgaz în fața valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”.

La 18/30 octombrie 1883, miniștrii de externe D.A. Sturdza și Kalnoky au semnat, la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul strict secret, prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. Tratatul a fost reînnoit periodic, păstrându-și caracterul confidențial.

Acestea fiind împrejurările, președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, a enumerat mai multe argumente potrivit cărora România nu putea intra în război: Austro-Ungaria a început un război ofensiv împotriva Serbiei, în timp ce tratatul din 1883 avea un caracter defensiv; războiul dus de Austro-Ungaria era dus împotriva naționalităților, principiu care forma rațiunea de a fi a statului român; reușita Austro-Ungariei însemna consolidarea inamicilor poporului român; tratatul de la București din 1913, stabilise, pentru prima dată în istorie, dreptul statelor din Europa de sud-est de a-și hotărî singure soarta.

Regele a decis, în aceste condiții, convocarea unui Consiliu de Coroană la 21 iulie/3 august 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, care a luat decizia de a se păstra neutralitatea țării și a se lua măsuri de întărire a armatei pentru orice eventualitate, fapt care însemna abandonarea tratatului cu Puterile Centrale.

La 4/17 august 1916 a fost semnată la București, o Convenție politică între România, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, pe de alta. România urma să intre în război în termen de 10 zile, în schimbul recunoașterii de către Aliați a drepturilor ei asupra tuturor teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar, adică ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania.

Decretul privind intrarea României în război, mobilizarea armatei române în august 1916. Monitorul Oficial nr. 108 din 15 august 1916.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES




La 14/27 august 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului desăvârșirii unității statului național.

Armata română, cca 600 000 de oameni, care ulterior ajung la 800 000, s-a mobilizat repede. Însă din punct de vedere tehnic era dotată foarte slab și nu avea nicio experiență de război. Planul de campanie, nerespectând nici un criteriu de eficiență, prevedea ofensivă în Transilvania și defensivă în sud.

Acțiunile din Transilvania s-au desfășurat cu succes, când la 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a trebuit să ordone oprirea ofensivei, deoarece situația pe frontul de sud devenise critică. Aici, trupele bulgare și germane aflate la comanda feldmareșalului August von Mackensen au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia, Silistra, Constanța și Cernavodă, în ciuda încercării de contraofensivă de la Flămânda a generalului Alexandru Averescu.

Imagine cu regele Ferdinand în inspecții pe front, 1916-1917.
Foto: (c) ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES



În noiembrie, armata austro-maghiaro-germană comandată de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns apărarea română de la Jiu și a cucerit Craiova. Trupele germano-bulgare au forțat Dunărea la Zimnicea, amenințând Capitala. Comandamentul român a încercat să oprească dezastrul, angajând bătălia de la Neajlov și Argeș, cu scopul de a apăra Bucureștiul (18-20 noiembrie/1-3 decembrie).

Dar la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din teritoriul României, frontul stabilindu-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe.

Generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri ai conducerii militare a Franței, în prima parte a războiului, a fost trimis în România, în toamna lui 1916, în fruntea unei misiuni militare în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării. Între ianuarie și mai 1917, generalul francez a fost cel care a luat, la Iași, majoritatea deciziilor pentru refacerea armatei române, au fost mobilizați noi recruți și au primit echipament modern de luptă din Franța. S-a ocupat personal de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă și unitățile de pe front, rețea de comunicații care lipsea la intrarea țării în război.

În aceste condiții, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reușit să oprească înaintarea feldmareșalului Mackensen prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, ridicând moralul românilor.

Regele Ferdinand decorează pe front militari români, 28 august 1917.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES




Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obținute aproape numai de români, armata rusă fiind în plină destrămare. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistițiu (Focșani), la care a aderat și România, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, neavând de ales.

Armistițiul încheiat cu Puterile Centrale a atras după sine și tratative de pace, care însă nu conveneau României. Dar, după semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), Guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de la București (23 aprilie/7 mai 1918).

Chiar dacă la 5/18 martie 1918 a fost instalat guvernul Marghiloman (om politic conservator, cunoscut germanofil), condițiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5 600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ș.a. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era lipsită de inițiativă militară și diplomatică.

Revoluția din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a avut ca rezultat dezagregarea Imperiului Rus, fapt ce a permis românilor din Basarabia să acționeze în direcția unirii cu România. A fost constituit Sfatul țării, care, întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie la Chișinău a proclamat Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Rusiei, care, în ianuarie 1918, s-a declarat independentă. La 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia se declara unită cu România.

Intrarea în război a Statelor Unite de partea Aliaților, în 1917, a permis acestora să îl câștige în 1918. Prăbușirea Puterilor Centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistițiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie, iar Germania cedează după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistițiul fiind semnat la Rethondes, lângă Compiegne, la 11 noiembrie 1918.

În acest context, guvernul lui Marghiloman și-a dat demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. I-a urmat guvernul generalului Constantin Coandă, care a proclamat imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război.

Astfel, războiul a încetat în Europa Occidentală, nu și în cea de Răsărit, unde, după un armistițiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operațiunile militare au continuat intermitent în Ungaria socialistă a lui Bela Kun.

Astfel, în aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor și a ocupat orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul și a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta pe care a ocupat-o la 4 august. Comisia teritorială va admite la Trianon la 4 iunie 1920, granița dintre Ungaria și România, care este și granița actuală dintre cele două țări.

La 12 octombrie 1918, Partidul Național Român din Transilvania a adoptat o Declarațiune de autodeterminare redactată de Vasile Goldiș ”în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni de a dispune de ea însăși”. Consiliul Național Român Central înființat la 3 noiembrie 1918 a preluat controlul Transilvaniei, profitând de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

La 14/27 octombrie s-a creat un Consiliu Național Român sub conducerea lui Iancu Flondor, care fomula dorința Bucovinei de unire cu ”celelalte Țări Românești într-un stat național independent”. Consiliile naționale ale germanilor, polonilor și 13 primari ucraineni și-au proclamat solidaritatea cu românii și au trimis delegați la Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918, unde s-a votat „unirea necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Consiliul Național a convocat la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, în care au fost aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 de reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale, reprezentanți ai românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

Intrarea în București a regelui Ferdinand și a reginei Maria în decembrie 1918.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES




Cei 1 228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia și au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați.

A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care la 1/14 decembrie a înmânat declarația de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată și a Bucovinei și Basarabiei.

Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

Un nou guvern, condus de transilvăneanul Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920), a semnat tratatele de la Saint-Germain-en-Laye și Neuilly-sur-Seine (10 decembrie), cu Austria și cu Bulgaria, iar guvernul generalului Alexandru Averescu (13 martie 1920-13 decembrie 1921), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920).

Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.

AGERPRES.

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: