27/28 NOIEMBRIE -1 DECEMBRIE 1918 .96 DE ANI DE LA MAREA UNIRE!

27 nov.

Fișier:Cernauti Palatul Mitropolitan.jpg

Fișier:Glasul Bucovinei.jpg

Fișier:Proces verbal1918.jpg

Provincie istorică românească, locuită în antichitate de geto-daci, Bucovina a aparţinut Moldovei pînă în anul 1775, cînd a fost anexată de Austria, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

Fișier:Harta Bucovina etnica 1910.JPG

Deşi nu luase parte la ostilităţi, Austria a cerut de la turci Bucovina drept răsplată „în schimbul neutralităţii în timpul războiului”. Pentru a îmbrăca în formule juridice această anexare, guvernarea habsburgică pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpînit regiunea de nord a Moldovei, numită acum Bucovina. Prin împărţirea Poloniei în 1772, Pocuţia, împreună cu Galiţia fiind atribuite Austriei, tot ei i-ar reveni „dreptul de a stăpîni regiunea menţionată”, adică Bucovina, Cucerirea acestui teritoriu românesc era motivată, de asemenea, de Austria şi prin necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania şi Galiţia.

După ocuparea Bucovinei de către trupele habsburgice, în toamna anului 1774, Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace „convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit.

La 7 mai 1775 – printr-o convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 de oraşe şi sate româneşti, cu mormîntul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Umor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

Împotriva tîrgului dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic cu privire la teritorii ce nu le aparţineau, domnul Grigore Ghica, boierii patrioţi şi clerul din Moldova au protestat, în repetate rînduri, cu toată energia, cerînd sprijin împotriva acestei încălcări atît de păgubitoare, subliniindu-se că, dacă sultanul nu va îmbrăţişa cauza provinciei supusă suzeranităţii sale, locuitorii Moldovei, în disperare, ar putea să caute ajutorul la o altă putere străină. Rezultatul acestor proteste şi demersuri: domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani, în octombrie 1777.

Guvernul habsburgic a denumit, la început acest teritoriu, „Moldova austriacă”. Curînd, însă, pentru a masca anexarea, Austria denumeşte acest teritoriu „Bucovina”, după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin. Pînă în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie militară austriacă, iar după această dată a fost alipită la Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii.

În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicînd în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi slovacilor şi încurajînd aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Polonia.

Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75% din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

Românii din Bucovina, aparţinînd tuturor generaţiilor care s-au succedat pînă la Unirea din 1918, au opus o dîrză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat, nu o dată, glasul de protest, revendicînd drepturi politice şi naţionale.

Unul dintre primele periodice apărător al intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei a fost publicaţia „Bucovina”, scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii: „Revista politică”, „Gazeta Bucovinei”, „Deşteptarea Bucovinei”.

Revoluţia de la 1848, care a cuprins Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a avut influenţă şi asupra Bucovinei. În cadrul creat de procesul revoluţionar, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională a românilor care au redactat un memoriu în 12 puncte pentru a fi prezentat împăratului. Se cerea statutul de „ţară de coroană autonomă” pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia; păstrarea identităţii naţionale a românilor; crearea de şcoli; abolirea clăcii şi a dijmei; libertatea şi egalitatea cultelor; scoaterea bisericii româneşti de sub autoritatea mitropolitului sîrb Din Karlowitz etc. Istoricul Ion Nistor subliniază că aceste revendicări „constituiră multă vreme programul politic al românilor bucovineni în lupta pentru dobîndirea şi consolidarea autonomiei ţării, pentru conservarea caracterului românesc al fostei Ţări a Moldovei”.

Bucovina a devenit teritoriu de refugiu şi de consultări pentru revoluţionarii paşoptişti şi Moldova, respectiv Transilvania: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a. Discuţiile dintre revoluţionarii români au dus la concluzia că Principatele dunărene, Bucovina, Basarabia şi Transilvania trebuie să se unească într-un stat daco-roman, aflat sub autoritatea împăratului de la Viena sau cîrmit de un arhiduce din Casa de Habsburg.

În discuţiile din Bucovina apar atît prefigurarea României Mari, prin unirea provinciilor româneşti, cît şi prefigurarea proiectului lui Aurel C. Popovici de unire a românilor sub egida Curţii din Viena.

Reprimarea revoluţiei şi intervenţia armatelor ruseşti au împiedicat traducerea în viaţă a acestor revendicări. Totuşi, unele dintre ele au fost împlinite: prin Constituţia imperială din 1849, Bucovina este proclamată mare ducat, bucurîndu-se de autonomie internă, fiind trecută în subordinea directă faţă de guvernul central de la Viena, situaţie care s-a menţinut pînă în 1918; limba română a fost introdusă în Institutul Teologic din Cernăuţi ca limbă de predare, înfiinţîndu-se o catedră de limba şi literatura română, încredinţată lui Aron Pumnul, fost profesor de filozofie la Blaj. Şi la Liceul latino-german se introduce limba română ca limbă de studiu.

În 1861, în timpul regimului liberal, Bucovina primeşte un nou statut de organizare autonomă, ce prevede ca organe de conducere Dieta ţării (puterea legislativă), care alege un comitet cu atribuţii legislative, avînd în frunte un căpitan al ţării. Reprezentantul guvernului central de la Viena era guvernatorul, numit preşedintele ţării.

În pofida măsurilor represive ce au urmat Revoluţiei române din 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant cu ocazia Unirii din 1859 şi a războiului de independenţă din 1877-1878.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii, a reunirii cu Patria Mamă. Semnificative au fost, în acest sens, sărbătorirea unor momente de seamă din istoria poporului român. Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor. Printre participanţi se aflau Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Iacob Mureşanu, Gr. Tocilescu.

În 1875, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cotropirea Bucovinei de către austrieci, bucovinenii organizează la Iaşi şi Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice. La serbările de la Iaşi participă şi studenţi din Cernăuţi, grupaţi în Societatea Studenţească „Arboroasa”. Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest al bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Josef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În 1875, guvernul austriac a înfiinţat Universitatea din Cernăuţi. Cursurile erau însă în limba germană, afară de cîteva de la Facultatea de Teologie şi de o catedră de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere, avînd ca prim titular pe I.G. Sberea. Cu doi ani mai înainte, la 13 ianuarie 1873, se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei, cu reşedinţa la Cernăuţi.

În octombrie 1877, Societatea Studenţească „Arboroasa”, în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu, îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore Ghica.

În martie 1892 se creează Partidul Naţional Român din Bucovina. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

Prin pactul de constituire a monarhiei dualiste (1867), Imperiul habsburgic s-a împărţit în două părţi distincte: Austria şi Ungaria. Bucovina, alături de Galiţia şi alte teritorii au intrat în componenţa Austriei.

Crearea structurilor mişcării de emancipare naţională a românilor bucovineni a întîlnit mari obstacole, ca urmare a divizării ei în conservatori şi liberali, mai întîi, împărţire agravată prin apariţia democraţilor favorabili colaborării cu ucrainenii. Certurile s-au succedat, ducînd la sciziuni în Partidul Naţional Român, creat la 7 aprilie 1892, la apariţia de noi formaţiuni politice, ceea ce l-a determinat, în 1910, pe Iancu Flondor să demisioneze din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional.

Ca urmare a înfrîngerilor suferite în război şi a intensificării luptelor de eliberare naţională a popoarelor subjugate, în toamna anului 1918 Imperiul Austro-Ungar se destramă.

Procesul de destrămare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale.

Dar divizarea din rîndul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii Bucovinei cu România. Forţele care se confruntau erau autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească, avîndu-l în frunte pe Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui român aflat la Viena, deputatul Aurel Onciu, care, în întreaga perioadă pînă la unirea Bucovinei cu România, a acţionat ca un factor de subminare a mişcării unioniste româneşti.

Curtea de la Vinea avea, la începutul anului 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului. În toamna anului 1918, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucît ucrainenii, erau hotărîţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi a unei zone dintre Prut şi Siret. Intenţia ucrainenilor era să înfiinţeze un stat autonom care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică. Pentru a-şi pune în aplicare planul, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rîndul cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austro-ungară.

Românii bucovineni, avîndu-l ca lider unionist pe Iancu Flondor, au acţionat pentru salvarea integrităţii teritoriale a Bucovinei şi, apoi, unirea ei cu România.

De mare însemnătate pentru organizarea forţelor româneşti unioniste a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de marele filolog Sextil Puşcariu. În primul său număr, din 22 octombrie 1918, erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni: „Vrem să rămînem români pe pămîntul nostru strămoşesc şi să ne ocîrmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. În privinţa unei posibile uniri cu România, în text se spune: „Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

În acest spirit, s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a Românilor, care s-a declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române, şi a hotărît unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un singur stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

Ceea ce românii bucovineni au numit Constituantă era într-adevăr o reprezentantă naţională, chemată să aducă hotărîri de importanţă covîrşitoare pentru istoria românilor. Ea era o Adunare Naţională reprezentativă, formată din foştii deputaţi români din Parlamentul de la Viena, cei din Dieta Bucovinei şi primarii români din întreaga provincie.
Adunarea, prin componenţa sa, primeşte o valoare juridică ce-i îngăduie să aducă hotărîri istorice.

În această calitate, Constituanta adoptă o moţiune ce are în vedere unirea Bucovinei cu România şi crearea Consiliului Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, avînd un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. Consiliul Naţional era socotit un organ executiv al puterii politice a românilor din Bucovina, chemat a reprezenta şi rezolva toate problemele ce se vor ivi.

În aşteptarea momentului cînd ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a Ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărîrile Adunării Naţionale a Românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari. De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declanşat acţiuni de ocupare a zonelor ce pretindeau că le aparţin, cerînd guvernatorului austriac în Bucovina să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării Bucovinei, a dezordinii ce ameninţa – din cauza agresivităţii legiunilor ucrainene – să escaladeze pînă la vărsarea de sînge, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român pentru restaurarea ordinii în Bucovina. Noul guvern prezidat de generalul Coandă, a hotărît să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv să trimită trupe. Divizia 8 Infanterie a generalului I. Zadik a intrat în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras în grabă, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire din partea populaţiei.

Consiliul Naţional Român, asumîndu-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez. În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, pînă la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul patriei prin numeroase telegrame, scrisori prin presă etc.

Referindu-se la acest moment istoric, ziarul „Românul” din 15 decembrie 1918 scria: „Ţara mîndră a fraţilor, Bucovina, dezlipită aproape un veac şi jumătate de către mişelia austriacă, a ajuns iarăşi liberă, încorporîndu-se în sînul Mamei sale, Bucovina a devenit iarăşi ceea ce zicea poetul – „vesela grădină”. Ziua de 28 noiembrie va rămîne scrisă pururi cu litere de aur în istoria poporului român de pretutindeni”.

O delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, pentru a înmîna regelui Ferdinand I Actul unirii Bucovinei cu România.

În şedinţa din 29 decembrie 1918, Camera Deputaţilor a votat, în unanimitate, Legea asupra unirii Bucovinei cu România. Unirea a fost recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la Saint-Germain en Laye, semnat la 10 septembrie 1919 între Puterile Centrale Aliate şi Austria. România l-a semnat la 10 decembrie 1919.

Sfatul Ţării (1917 – 1918)

Poza 1,  Drapelul Sfatului Ţării (1917-1918)
Poza 1,  Drapelul Sfatului Ţării (1917-1918)

Sfatul Ţării a fost Parlamentul guberniei Basarabia iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

După Revoluţia din Februarie din cadrul Imperiului Rus şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale din cadrul Primului Război Mondial, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.
Poza 2,  Venietă cu membrii Sfatului Ţării, 1917 - 1918
Poza 2,  Venietă cu membrii Sfatului Ţării, 1917 – 1918

În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. 

Poza 3, Clădirea Sfatului Ţării, Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, 1918  Poza 4, Clădirea Sfatului Ţării, astăzi Academia de Arte, Chişinău, R.Moldova
Poza 3, Clădirea Sfatului Ţării, Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, 1918  Poza 4, Clădirea Sfatului Ţării, astăzi Academia de Arte, Chişinău, R.Moldova

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

Poza 5,  Preşedinţii Sfatului Ţării, 1917 - 1918
Poza 5,  Preşedinţii Sfatului Ţării, 1917 – 1918

Până la şedinţa din 27 martie a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

  1. Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
  6. Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
  10. Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România, exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia.

Poza 6,  Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei)  cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 Poza 7, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat de Preşedintele Sfatului Ţării - Ion Inculeţ

Poza 6,  Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei)  cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918

Poza 7, Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România

Sfatul Ţării şi rolul său în procesul Unirii Basarabiei cu România

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.

Ideea înfiinţării „Sfatului Ţării” ca organ ce urma să întocmească toate legile „…care privesc viaţa dinlăuntru a Basarabiei potrivit obiceiurilor vechi ale ţării”, s-a ivit odată cu înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc.

Sfatul Ţării urma să fie organul superior al Basarabiei, care va scoate provincia din acea situaţie îngrozitoare în care se găsea ea.

Sfatul Ţării a fost chemat să înlăture dezastrul şi anarhia din ţară. Entuziasmul patriotic din sufletul fiecăruia era dictat de iubirea faţă de Patrie, şi anume acest organ superior al Basarabiei a demonstrat devotamentul faţă de patrie, de aceea a şi fost susţinut de toate păturile sociale.

Sfatul Ţării trebuia să se bizuie pe legi, şi întrucât justiţia este scutul legilor şi al ordinii, aceasta nu a întârziat să-l susţină.

Sfatul Ţării a fost Parlamentul guberniei Basarabia iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

După Revoluţia din Februarie din cadrul Imperiului Rus şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale din cadrul Primului Război Mondial, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.
Poza 2,  Venietă cu membrii Sfatului Ţării, 1917 - 1918
Poza 2,  Venietă cu membrii Sfatului Ţării, 1917 – 1918

În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. 

Poza 3, Clădirea Sfatului Ţării, Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, 1918  Poza 4, Clădirea Sfatului Ţării, astăzi Academia de Arte, Chişinău, R.Moldova
Poza 3, Clădirea Sfatului Ţării, Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, 1918  Poza 4, Clădirea Sfatului Ţării, astăzi Academia de Arte, Chişinău, R.Moldova

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.

Poza 5,  Preşedinţii Sfatului Ţării, 1917 - 1918
Poza 5,  Preşedinţii Sfatului Ţării, 1917 – 1918

Până la şedinţa din 27 martie a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

  1. Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
  6. Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
  10. Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România, exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia.

Poza 6,  Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnata Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei)  cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 Poza 7, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat de Preşedintele Sfatului Ţării - Ion Inculeţ
Poza 6,  Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnata Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei)  cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 Poza 7, Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România

Sfatul Ţării şi rolul său în procesul Unirii Basarabiei cu România

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.

Trebuie să ţinem cont de rolul Sfatului Ţării atât în provincie, cât şi asupra marelui eveniment de la 27 martie 1918. Cred că a dat dovadă de devotament, de dragoste şi respect faţă de popor şi ţară, deoarece în acea scurtă perioadă, Sfatul Ţării a adoptat o seamă de hotărâri, fiecare constituind un pas spre încheierea logică a luptei de eliberare naţională – Unirea. Acestea au fost: proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democrate Moldoveneşti, proclamarea independenţei Republicii la 24 ianuarie 1918 şi însuşi Actul Unirii din 27 martie 1918. Numai poporul însuşi şi anume poporul unit după teritorii, poate să-şi conducă ţara, iar nu un grup de persoane fără răspundere. Scopul Sfatului Ţării era de a merge pe calea libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Aceasta era obligaţia lui înaltă şi sfântă. Sfatul Ţării, creat de către elementele democratice şi revoluţionare, trebuia să devină pavăză pentru interesul oamenilor ce muncesc, trebuia să le dea pământ şi libertate. De aceea evenimentele din Basarabia erau urmărite cu mult interes de către românii de pretutindeni, iar activitatea Sfatului Ţării din acele zile trezea entuziasmul lor şi credinţa că va veni ziua când toate teritoriile strămoşeşti vor fi întregite.

În ciuda tuturor intrigilor ce se plăsmuiau atât în interiorul republicii, cât şi în afara ei, tendinţele fireşti spre unire nu mai puteau fi oprite de nimeni şi activiştii Sfatului Ţării, în condiţii riscante pentru viaţă, au depus eforturi mari pentru a apropia acea zi, ce a intrat în istorie ca ziua Unirii. Şi iată că idealul întregii naţiuni a fost împlinit. La 27 martie 1918 a fost votat Actul Unirii, care a constituit punctul culminant în activitatea Sfatului Ţării şi a tuturor luptătorilor români din Basarabia. După cum a spus regele Ferdinand I în telegrama trimisă de la Bucureşti: “după votarea actului Unirii, efortul patriotic al Sfatului Ţării a fost încununat de succes”.

Cred că Sfatul Ţării a dovedit că idealurile se pot înfăptui şi că oamenii reuniţi în jurul unei idei mari pot hotărî soarta unei naţiuni.

Din amintirea lui Ovidiu Topa

De ziua de Sfântul Ioan, în luna iunie 1917, stil vechi, iar în stil nou pe 7 iulie, trei tineri bucovineni, profitând de libera trecere dintre Bucovina, ocupată de trupele ruse şi Basarabia, pleacă spre Chişinău, decişi să predea lecţii de limbă şi literatură română fraţilor dintre Prut şi Nistru. Se numeau Liviu Marian, fiul cunoscutului folclorist Simion Florea Marian, George Tofan şi Ovidiu Popa. Acesta, născut la 17 mai 1891 în localitatea Rarauncea, fiu al lui Dimitrie Popa, preot stavrofor şi profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, avea să fie, mai târziu, profesor de istorie la Şcoala Normală de băieţi şi la liceul Mitropolitul Silvestru din Cernăuţi, iar după pierderea Bucovinei de Nord, în iunie 1940, la mai multe licee bucureştene.

Poza 8,  Membrii Sfatului Ţării, 1918 Poza 9, Ziarul România Nouă, articol despre Actul Unirii din 1918
Poza 8,  Membrii Sfatului Ţării, 1918 Poza 9, Ziarul România Nouă, articol despre Actul Unirii din 1918

La 27 martie st. v. 1918 s-a convocat Sfatul popular pentru a vota Unirea. Adunarea s-a ţinut în frumoasa sală a marelui liceu de stat no. 3, pe strada Sadovskaia. Eu ca funcţionar de guvernământ mă aflam într-o cameră învecinată cu sala festivă. în camera aceasta veneau unii dintre vorbitori pentru a-şi pregăti vorbirea. Aici l-am cunoscut pe autorul romanului în preajma revoluţiei, Constantin Stere care avea să rostească în ruseşte o mare vorbire pentru a convinge să voteze pentru unire, mai ales pe aceia dintre moldoveni care erau mai înstrăinaţi sau pe străini. Era agitat şi se plimba încolo şi încoace mai mult de un ceas înainte de a intra în sala de şedinţe. A vorbit frumos şi a fost aplaudat.

S-a păşit la votare. Majoritatea covârşitoare a votat pentru unire. Numai câţiva ucraineni, ruşi şi evrei au votat împotrivă, unii dintre dânşii abţinându-se de la vot. Tot oraşul era în sărbătoare în această zi frumoasă de primăvară timpurie, în care puteai vedea înfloriţi chiar unii cireşi. Şi cu toate acestea, ieşind din clădirea împodobită cu frumoase steaguri tricolore am dat de un grup de oameni mai trişti. Au fost cursiştii mei transnistrieni care-mi spuneau „cu câtă plăcere am schimba noi cursul Nistrului, numai ca să încăpem şi noi în graniţele României„.

Seara, Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghiloman a dat un banchet la care au participat vreo 200 de persoane. Am fost invitaţi şi noi refugiaţii, cu toate că eram adversari politici ai germanofilului Marghiloman. S-au ţinut vorbiri frumoase şi entuziaste. A vorbit şi câte un reprezentant al minorităţilor. După isprăvirea banchetului, am aşteptat la poarta de ieşire. La trecerea lui Marghiloman, însoţit şi de militari superiori germani, noi bucovinenii şi ardelenii i-am făcut o manifestaţie, strigând din răsputeri: „Noi vrem Ardealul şi Bucovina„. Bietul Marghiloman, care-l avea la dreapta sa pe neamţ, a întors mâinile spre noi, spunând: „Eu am făcut ce am putut, vor veni alţii şi vă vor da restul ce ni se cuvine.

Un „trăiască” puternic a urmat cuvintelor frumoase rostite de acest patriot român, care la Bucureşti, sub ocupaţia germană, s-a înconjurat de mai mulţi bucovineni şi ardeleni, rămaşi acolo, întrebuinţându-i formal ca servitori, pentru a-i salva pe aceşti „dezertori” de la moarte, dacă ar fi dat nemţii de ei.”

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie 1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921). AGERPRES

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: