De remarcat ca in scrisoarea redactata la calculator, la formula introductiva, Juncker adauga, de mana, o adresare mai personala: „Draga Klaus”.
Atat Juncker cat si Iohannis fac parte din aceeasi familie politica europeana – Partidul Popular European. Pe cei doi ii leaga si apartenenta etnica: Juncker este luxemburghez, iar Iohannis este roman de etnie germana-saseasca, populatie care isi are originea in actualul Mare Ducat al Luxemburgului.
Ce ii scrie Juncker lui Iohannis:
Domnule Presedinte ales, Draga Klaus,
Va scriu sa va felicit pentru victoria in alegerile prezidentiale romanesti. Din partea Comisiei Europene si a mea personal, va doresc tot succesul pentru Presedintia dumneavoastra.
Sper sa avem sansa sa ne intalnim curand. De-abia astept sa lucrez cu dumneavoastra si cu Guvernul Romaniei in aplicarea agendei noastre comune pentru Uniune, focalizandu-ne actiunea in zone unde Uniunea poate face o diferenta reala, cum ar fi locurile de munca, cresterea economica, investitiile si competitivitatea. Este esential pentru prosperitatea romanilor si a tuturor europenilor.
Primele mențiuni documentare din secolul al XII-lea și începutul secolului al XII-lea fac referire la „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Documentele din arhivele papale din aceeași perioadă preferă denumirea de „Theutonici”, iar documentele arpadiene îi numește „Saxones”. Documentele papale fac referire la „Flandrenses” sau „Saxones”. Denumirea de “sași” (Saxones) dată coloniștilor este atestată documentar doar în 1206, când regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii sașilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) și le-a asigurat un statut juridic originar. Deoarece în cancelaria regală s-a încetățenit denumirea de “sas”, germanii din Ardeal au fost denumiți în mod unitar sași. În realitate primii ”sași” sosiți în Ardeal erau coloniști de altă origine etnică, de pe râul Mosele, care străbate actualele țări Belgia, Luxemburg și Germania, pe o rază de 550 km. În secolul XII pe malurile râului Mosele trăiau flamanzii de origine olandeză (Flandra), valoni, care erau celți (belgi) romanizați și francii. Deci primii sași care au pătruns în Transilvania invitați de regii maghiari pe fundus regius, de fapt pământurile luate de la autohtonii valahi, nu erau de origine germanică, ci valoni romanizați, olandezi flamanzi și triburi de franci, germanici latinizați cultural. E adevărat că coloniștii ”sași” erau proveniți din vecinătatea Saxoniei și au străbătut regiunea în drumul lor spre noua casă la poalele Munților Carpați, de aici au și primit denumirea de împrumut ”saxones”. De altfel, limba primilor sași este mai apropiată de cea vorbită în Flandra, în zonele rurale din Luxemburg și Belgia actuală (pe atunci ca și azi teritoriu neerlandez). Germanizarea sașilor din Ardeal s-a făcut din punct de vedere etnic și apoi lingvistic ceva mai târziu. După ce forțele Cavalerilor Teutoni implicate în cruciade au fost învinse, ordinul a fost nevoit să se retragă și s-a mutat, în 1211, în Țara Bârsei din Transilvania, pentru a ajuta regatul Ungariei la apărarea graniței estice de incursiunile cumane și să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă în care majoritatea populației era ortodoxă. Pentru colonizarea cavalerilor teutoni, regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis în același an diploma de donație, întărită de o bulă papală. Abia acum începe real germanizarea populației săsești din Țara Bârsei. Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit în Țara Bârsei numeroase cetăți de lemn și piatră fortificate, cu sprijinul localnicilor, între care la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii. A colonizat un număr însemnat de țărani și meșteșugari preponderent germani, care le asigurau hrana și produsele meșteșugărești necesare. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat alături de populația autohtonă, formată din români, slavi și pecenegi. Primele localități înființate sau puternic dezvoltate de nou veniți au fost Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer. La 1203 se ridică cetatea Brașov, fiind anul legendar de întemeiere a orașului medieval. Cavalerii Teutoni au dus o politică de colonizare cu germanici în Țara Bârsei și în sud-estul Transilvaniei cu acordul regelui ungar,formând o marcă împotriva cumanilor și valahilor schismatici. Abia acum putem vorbi de o identificare a sașilor cu etnia germană, dar nu în totalitate. La 1225 regele maghiar i-a alungat pe cavalerii teutoni datorită faptului că supuseră ținutul papei Honoriu al III-lea, dar populația germanică colonizată a rămas. Cavalerii teutoni au construit cel mai vechi edificiu din oraș, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov din cartierul Bartolomeu, o biserică construită în secolul al XIII-lea (cca. 1260), cu modificări substanțiale în secolul al XV-lea. Întreaga construcție este o copie a bisericii Mănăstirii Cisterciene de la Cârța. Se poate concluziona că primii sași nu au fost de origine etnică germanică. Doar odată cu venirea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei putem vorbi de o ”teutonizare” etnică a sașilor transilvăneni care construiesc biserici și mănăstiri după model germanic. În 1252 regele Bela al IV-lea donează „tera Zek”, comitelui Vincențiu, fiul lui Akadas, proprietate așezată între pământurile românilor de Cârța, cele ale sașilor „de Barasu” și cele ale secuilor de Sebus. Numele „Barasu” indică de fapt denumirea unui ținut întreg, Corona fiind denumirea localității săsești. Coloniștii denumeau pământurile înconjurătoare după toponimia valahă, adică latină Brassu, care s-a impus și pentru cetatea săsească mai târziu când a devenit târg și apoi oraș. Abia la 1288 este consemnat într-un document latin, aflat în Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia și în copie la Institutul de Istorie din Cluj, primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, fiind emis de regele Ladislau al IV-lea. Brașov intra în istorie ca oraș săsesc, germanizat treptat prin aflux de populație. Germanizarea sașilor a continuat prin strângerea contactelor cu orașele și universitățile Imperiului Roman de Națiune Germană pe tot parcursul evului mediu. Cu toate acestea limba sașilor și azi este mai aproape lingvistic de dialectele vorbite în zona rurală din Luxemburg, fiind un melanj, datorat unei combinații etnice interesante: valoni, flamanzi și franci.
Cercetătorii au deshumat morminte mai vechi cu o sută de ani decât anul de referință 1235 al cimitirului săsesc din centrul cetății medievale Brașov. Ar însemna că primii sași ar fi venit mai repede în Transilvania, înainte de invitația oficială a regelui maghiar Geza al II-lea (1143 – 1163). Diploma de colonizare a regelui Ungariei posibil doar să fi consfințit o colonizare săsească prealabilă demarată cu câțiva ani înainte. Sigur că cercetătorii trebuie să identifice originea mormintelor foarte clar. Se știe că la începutul secolului XII exista la poalele Tâmpei, înspre actualul cartier Șcheii o puternică așezare slavo-bulgaro -română denumită Cutun sau Cotun, care a rămas în perioada istorică săsească extra muros. Peste ei s-au așezat și bulgari. Unii specialiști consideră denumirea de Cotun ca fiind cumană. Descoperirea recentă a arheologilor de la Biserica Neagră trebuie să dovedească minuțios și științific dacă mormintele erau ale sașilor sau slavo-românilor. Însăși denumirea de Brașov nu este săsească, ci pur românească, existânt frecvent toponimul în Moldova spre exemplu. Maghiarii i-au spus așa mai târziu traducând numele românesc în Brasso. În documente latine numele este Corona, nemții îi spuneau Kronstadt, iar sașii în dialectul lor Kruhnen. Venirea sașilor mai repede de invitația oficială maghiară, cu circa 20 de ani schimbă datele problemei privind colonizarea sașilor. Aceasta s-a desfășurat treptat și gradual nu printr-un aflux organizat la o dată anume. Dar ceea ce este mai important de evidențiat originea etnică a acestor coloniști occidentali, care au venit în etape în sud-estul Transilvaniei. Denumirea de sași nu înseamnă identificarea automat cu originea etnică de saxoni a noilor veniți în Ardeal. În Transilvania au sosit la început un numar foarte mic de coloniști ”saxoni”. De fapt coloniștii nu au venit din regiunea Saxonia din nordul vestul Germaniei actuale. Ei au fost denumiți saxoni de documentele maghiare, care îi numeau așa pe cei sosiți din spațiul occidental germanic sau adiacent acestuia. În baladele populare din Moldova ungurenii erau denumiți toți ardelenii, în cronicile fanariote nemți erau denumiți toți transilvănenii, că erau sub stăpânire austriacă, deci nu reprezenta o realitate etnică. Deci denumirea de sași a coloniștilor sosiți în Ardeal, după numele populației saxone din regiunea cu același nume, nu însemană neapărat că se identifică și cu originea etnică germanică. Cum rezultă din studiul dialectului săsesc se constată într-un mod surprinzător și paradoxal, că numele de “sași” a fost preluat de ei înșiși începând cu secolul al XIV-lea.
Saşii sunt o populatie de origine germanica compusa deintr-un amalgam de populatii saxone, valone si teutonice care a emigrat in Transilvania intre mijlocul secolului al XII-lea si pana la inceputul secolului al XIII, asezandu-se pe “domeniile crăiesti” (Fundus Regius sau in germana Königsboden).
“Domeniile crăiesti” (Fundus Regius) este demunirea dată unui teritoriu transilvan, delimitat la nord de râul Mureş, la sud de râul Olt, la est de localitatea Drăuşeni şi la vest de Orăştie. Prima menţiune documentară depre aceste domenii si asezare sasilor a fost Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, numită de istoriografia săsească şi „hrisovul de aur” (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), în care regele Andrei al II-lea al Ungariei stabileşte o formă de autonomie pentru scaunele săseşti (Scaunul Sibiului, Scaunul Sighişoarei, Scaunul Sebeşului, Scaunul Cincului, Scaunul Miercurea, Scaunul Rupea, Scaunul Nocrich, Scaunul Orăştiei, Scaunul Mediaşului, Scaunul Şeica).
Diploma andreană sau Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de aur al saşilor transilvăneni) reconfirma coloniştilor germani o serie de privilegii, care au fost menţinute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar pâna în anul 1876. În 1486 diploma a fost reconfirmată de regele Ungariei Matia Corvin pentru toată Universitatea Săsească (populatia săsească). Documentul nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naţionale ale judeţului Sibiu.
La originea lor Saxonii au fost o confederaţie de triburi germanice, aparţinând din punct de vedere etno-lingvistic ramurii occidentale. Ei se găseau, începând din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Wesserului şi Elbei. Anglii locuiau în sudul peninsulei Iutlanda, în vreme ce iuţii, un alt neam înrudit cu celelalte două, şi care le-a întovărăşit în migraţie, se găseau în nordul Iutlandei. Migraţia acestor neamuri spre Britania a fost favorizată de părăsirea insulei de către trupele romane, la începutul secolului al V-lea. Chemaţi pe la mijlocul aceluiaşi secol ca mercenari de britonii romanizaţi, pentru a lupta cu scoţii şi picţii, înaintaşii irlandezilor şi ai scoţienilor de astăzi, anglii şi saxonii constată că fosta provincie romană oferă condiţii prielnice stabilirii lor. O mica parte a triburilor saxone a ramas in vestul (Renania) si sudul teritoriilor originale (Saxonia), migrand mai tarziu spre Romania (Transilvania) la invitatia regelui maghiar Géza al II-lea (1141-1162).
Asa cum am mentionat numai numele (saxoni) indentifica adevarat compozitie etnica acestei migratii. De fapt populatia care s-a asezat in Transilvania era compusa din germani (saxoni şi franci), valoni şi flamanzi. un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriş, din Banat precum şi abaţia cisterciană Cârţa din Ţara Făgăraşului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafaţă de aproximativ 30.000 km². Teritoriile locuite de saşi au fost organizate în Comitatul Sibiului (Comitatus Cibinensis) sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325 – 1329, saşii se vor organiza in cadrul unor scaune săseşti. Saşii s-au organizat conform cutumelor originale, într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă şi numeroase aşezări săseşti situate în afara acestui teritoriu.
Denumirea de “saşi” (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii saşilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de “sas“, germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi. [1]
Limba vorbită de saşi a fost numită de saşi, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce ţăranii înşişi îşi desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaţilor austrieci”, văzuţi de ei ca străini. [2] Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „saşi” dintr-o pronunţie nesaxonă „Sachsen”. Această provenienţă a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunţat „Sachse”[3]
Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizaţii religioase importante dezvoltării comunităţilor germane erau abaţiile cisterciene de la Igriş, din Banat şi Cârţa din Făgăraş. Cea mai timpurie formă de organizare a saşilor a vizat viaţa religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existenţă, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich şi Braşov, adică zonele de colonizare primară a saşilor pe teritoriul Transilvaniei.
Invazia mongolă din 1241 – 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen – biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate:
– Bistritz (Bistriţa, Beszterce)
– Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
– Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
– Kronstadt (Braşov, Brassó)
– Mediasch (Mediaş, Medgyes)
– Mühlbach (Sebeş, Szászsebes)
– Schässburg (Sighişoara, Segesvár)
Nu se ştie cu exactitate care şapte localităţi săseşti au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele “Şapte Cetăţi“, existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens). Personal, le consider pe cele mentionate mai sus.
Impreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler şi cu secui, saşii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greşit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înţelegere cele patru naţiuni (în sensul medieval al termenului) şi-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) şi dinăuntru (răscoalele ţărăneşti), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor şi armenilor de la viaţa politică a Transilvaniei.
De-a lungul reformei protestante, majoritatea saşilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privinţa religiei, saşii şi-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat catolicismul în ţările controlate de ei, însă în rândul saşilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunităţi săseşti la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare şi asimilarea comunităţilor săseşti respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneşu Săsesc etc).
O dată cu introducerea regimului dual austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii [in sensul national si nu academic] Naţiunii Săseşti (Sächsische Nationsuniversität) saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc. Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc. Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareşalul Ion Antonescu.
Saşii transilvăneni (germană Siebenbürger Sachsen) sunt o populaţie de origine etnică germană, stabilită în sudul şi în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.
Colonizarea saşilor în Transilvania a fost iniţiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esenţă, prin raţiuni de ordin economic şi militar. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniştilor germani a fost apărarea graniţei Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul veacului următor.
Aşezările medievale
Săsoaică din Hărman.Începutul sec. XX
Primii colonişti – germani, valoni, flamanzi şi, într-o măsură mai redusă, francezi – au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin şi Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriş, din Banat precum şi abaţia cisterciană Cârţa din Ţara Făgăraşului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafaţă de aproximativ 30.000 km².
Sub aspect teritorial-administrativ, teritoriile locuite de saşi au fost organizate în Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325 – 1329, saşii se vor organiza in cadrul unor scaune săseşti.
Saşii au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizaţi fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Microregiunile populate de saşi erau:
- În sudul Podişului Transilvaniei (de la Orăştie până la Drăuşeni):
o Altland (spaţiul dintre Olt şi Hârtibaciu),
o Weinland (regiunea dintre cele două Târnave),
o Waldland (spaţiul dintre Hârtibaciu şi Târnava Mare),
o Zekeschgebiet (rom. Ţinutul Secaşelor)
o Unterwald (spaţiul din preajma Sebeşului şi a Orăştiei) - La est de munţii Perşani
o Burzenland (rom. Ţara Bârsei), - În nordul Podişului Transilvaniei (în nordul Ardealului)
o Nösnerland (regiunea Bistriţei – Ţara Năsăudului)
o Reener Ländchen (în preajma Reghinului).
Organizarea medievală
Organizarea legală
Drepturile şi obligaţiile coloniştilor germani au fost incluse în aşa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populaţiei germane, aşezată pe teritoriul cuprins intre Drăuşeni şi Orăştie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicţională şi bisericească, fiind stipulate concomitent şi obligatiile sale faţă de regii Ungariei.
Organizaţii religioase
Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizaţii religioase importante dezvoltării comunităţilor germane erau abaţiile cisterciene de la Igriş, din Banat şi Cârţa din Făgăraş.Cea mai timpurie formă de organizare a saşilor a vizat viaţa religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existenţă, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich şi Braşov, adică zonele de colonizare primară a saşilor pe teritoriul Transilvaniei.
Învăţământul
Încă din secolul al XIV-lea, saşii din Transilvania au început să înfiinţeze şcoli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o şcoală primară în aproape fiecare comună săsească.
În 1541 s-a înfiinţat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învăţământul obligatoriu pentru naţiunea săsească.
O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii Naţiunii Săseşti (Sächsische Nationsuniversität) saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc. Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc. Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de şeful statului, Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul şcolar, inclusiv şcolile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.
Regionalismele limbii săseşti (germană: siebenbürgisch-sächsiche Mundart) au dus de la începutul istoriei saşilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost şi este până azi limba germană.
Fortificarea oraşelor
Invazia mongolă din 1241 – 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen – biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen şi Septem Castra în latină, făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate:
- Bistritz (Bistriţa, Beszterce)
- Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
- Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
- Kronstadt (Braşov, Brassó)
- Mediasch (Mediaş, Medgyes)
- Mühlbach (Sebeş, Szászsebes)
- Schässburg (Sighişoara, Segesvár)
Nu se ştie cu exactitate care şapte localităţi săseşti au stat la originea denumirii Siebenbürgen, cele „Şapte Cetăţi”, existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens).
Clasă privilegiată
Împreună cu nobilimea maghiară din Transilvania şi secuii, saşii au fost membri ai Unio Trium Nationum, agreat în 1438. Acest pact rezerva drepturile politice acestor trei grupuri şi excludea majoritatea română de la viaţa politică.
De-a lungul reformei protestante, majoritatea saşilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privinţa religiei, saşii şi-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat Romano-Catolicismul în rândul saşilor, pe durata contra-reformei, dar majoritatea au rămas lutherani.
Războaiele purtate de monarhia habsburgică şi Ungaria împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului saşilor. Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul saşilor a început să se revitalizeze. Ei au fost administratori şi ofiţeri militari, mai ales în timpul războaielor contra Imperiului Otoman.
Pierderea statutului de clasă privilegiată
Împăratul Iosef al II-lea al Sfântului Imperiu Roman a încercat să anuleze Unio Trium Nationum la sfîrşitul secolului XVIII. Acţiunile sale vizau inegalitatea politică din Transilvania, în special puterea politică a saşilor. Deşi acţiunile sale nu au avut efectul dorit, mulţi saşi au început să se considere o mică minoritate, spre deosebire de naţionaliştii unguri şi români. Deşi au rămas un grup bogat şi influent, nu au mai fost o clasă privilegiată.
Pe durata Revoluţiei de la 1848 saşii au sprijinit încercările românilor de a obţine drepturi politice. Ungurii, însă, doreau unirea completă a Transilvaniei cu Ungaria. Stephan Ludwig Roth, pastor care sprijinea idealurile române de obţinere a unor drepturi politice, a fost executat de unguri în timpul revoluţiei.
Deşi încercarea forţelor maghiare de a obţine un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forţele austriece şi ruse în 1849, Ausgleich-ul dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale saşilor. Pe perioada Austro-Ungariei, ungurii au declanşat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naţionalismul tuturor celorlate grupuri etnice din partea maghiară a regatului.
La finalul primului război mondial, majoritatea saşilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.
Al doilea război mondial şi urmările sale
Politica celui de-al Treilea Reich faţă de România a avut o influenţă nemijlocită asupra sorţii populaţiei germane trăitoare aici. Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influenţă sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulţi germani din aceste teritorii au fost strămutaţi forţat în teritorii ale Reichului (Danzig din Prusia Răsăriteană – în prezent Gdańsk în Polonia -, Wartheland, Silezia Superioară, grupuri mai mici în Protectoratul Boemia şi Moravia (Protektorat Böhmen und Mähren), Regiunea Sudetă, şi în Lorena- Luxemburg (Lothringen-Luxemburg), în cadrul programului numit Heim ins Reich. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din Bucureşti şi strămutarea germanilor din Bucovina de Sud şi din Dobrogea, precum şi din Vechiul Regat al României. Au fost afectate, în total, 214.630 persoane.
Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de saşii transilvăneni au fost despărţite şi circa 70.000 de germani au (re)devenit cetăţeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, şi prin strămutarea populaţiei, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.
În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înţelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apţi pentru serviciul militar, deşi cetăţeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componenţa statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetăţeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componenţa României), au putut fi încorporaţi în unităţi militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producţie de război ori în Organizaţia Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre şi de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, aproximativ 95% din etnicii germani din România (saşi transilvăneni şi şvabi bănăţeni) s-au înrolat voluntar în unităţile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unităţile speciale de intervenţie ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puţin 2000 etnici germani s-au înrolat în unităţile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care cel puţin 55% au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz şi Lublin. Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supravieţuitori s-au întors în România numai câteva mii.
După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulţi din saşii din Transilvania de Nord, în special cei din Ţara Năsăudului, ca şi şvabii din Banat, au fost evacuaţi de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roşii. Pentru cei rămaşi în România au urmat deportări în Uniunea Sovietică şi în Bărăgan. Saşii rămaşi nu au fost expulzaţi de guvernarea comunistă. Statul român s-a remarcat însă prin aşa-numită „vindere” a minorităţilor, care i-a afectat pe etnicii germani din România, ca şi pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităţilor de la Bucureşti de a emigra.
Fiind consideraţi Auslandsdeutsche („germani din străinătate”) de către guvernul german, saşii din Transilvania au primit dreptul la cetăţenie germană. Cei mai mulţi dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât şi în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul saşilor din România a scăzut foarte mult.
Evoluţia demografică a germanilor din România de-a lungul secolului XX
Aceste numere fac referire la toţi etnicii germani din România (pe lângă saşi, grupurile germane din România îi cuprindeau în interbelic şi pe şvabii bănăţeni şi germanii din Bucovina, Basarabia şi Dobrogea)
- 1930 – 745.421
- 1956 – 384.708
- 1966 – 382.595
- 1977 – 359.102
- 1992 – 119.462
- 2002 – 059.764
Întâlnirile anuale ale saşilor transilvăneni
Întâlnirile tradiţionale ale saşilor transilvăneni au loc de Rusalii la Dinkelsbühl (începând din anul 1951), respectiv toamna la Biertan (din 1990). Următoarea întâlnire de la Biertan este programată pentru 20 septembrie 2008.
Personalităţi
în ordine alfabetică:
- Adolf Meschendörfer scriitor
- Carl Filtsch, pianist
- Carl Wolff, economist
- Christian Tell, jurist
- Eginald Schlattner, scriitor
- Franz Binder, explorator
- Hermann Oberth, fizician
- Johannes Honterus, gânditor umanist, reformator religios
- Klaus Johannis, politician, primar al Sibiului
- Ludovic Spiess, tenor, director al Operei Române din Bucureşti, ministrul culturii
- Oskar Pastior, poet şi scriitor
- Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecţionar de artă
- Wolf Aichelburg poet, scriitor
- Dieter Nisipeanu (după mamă), şahist
Vezi şi
- Aşezări săseşti cu biserici fortificate din Transilvania
- Listă de localităţi întemeiate sau populate de saşi în Transilvania
Legături externe
- Saşii din Transilvania: fără autonomie
- Anfang vom Ende: Krieg, Flucht, Verfolgung
Referinţe bibliografice
- ^ Paul Milata: Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, Böhlau Verlag Köln, Weimar, Wien 2007, ISBN 978-3-412-13806-6
- ^ Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930
- ^ după anuarul statistic al României din 2002
- ^ http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/rumaenien/7687-sachsentreffen-wieder-in-birthaelm.html
Bibliografie
- Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen (Bonn: Langen Müller, 1998)
- Milata, Paul. Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu: Rumäniendeutsche in der Waffen-SS (Köln, Weimar, Wien: Böhlau Verlag, 2007)
Motivele de recurs de care s-au prevalat sotii Klaus si Carmen Iohannis (foto) in tentativa de a-si pastra casa din strada Nicolae Balcescu nr. 29 din Sibiu dobandita, in opinia instantei de apel, prin frauda la lege – principiul bunei-credinte a subdobanditorului si validitatea aparentei de drept – au fost demontate, pas cu pas, de judecatorii Anca Pirvulescu, Daniela Niculeasa si Codruta Voda, de la Curtea de Apel Brasov.
Chinese
French
German
Italian
Japanese
Korean
Russian
Spanish
Comentarii recente