ROMANIA, INCOTRO?!

La data de 21 decembrie 1989, datoria externă a României, estimată la 12 miliarde de dolari americani,era achitată integral. Valoarea PIB (Produsul Intern Brut) era de 800 miliarde lei, adică de aproximativ 53,6 miliarde USD, la un curs mediu de schimb de 14,92lei/dolar. Exporturile totalizau aproximativ 10,5 miliarde USD.

În 1989, industria şi construcţiile deveniseră sectoare importante ale economiei, ca aport financiar la producţia naţională.

În 1988, media europeană a PIB-ului pe locuitor era de 9.725 USD, în timp ce în România această era de 2.624 USD. Potrivit Eurostat, în anul 2105, media PIB în Uniunea Europeană era de 27.300 euro, pe cap de locuitor, în timp ce în România a fost de 7.500 euro. În anul 1989, aproximativ 58% din venitul naţional era realizat din industrie, 17% din servicii şi numai 15% din agricultură.

 La sfârşitul anului 1989, populaţia salariată reprezenta 73% din totalul populaţiei. România avea peste 8 milioane de salariaţi, dintre care 3,84 milioane erau angajaţi în sectorul industrial şi erau 3,6 milioane de pensionari. În 2015, numărul angajaţilor era de aproximativ 6, 1 milioane, iar cel al pensionarilor era de 5,2 milioane.

Salariul minim pe economie, în anul 1989 era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 USD. În anul 2015, salariul minim pe economie era de 1.050 lei. Veniturile realizate de către salariaţi şi ţărani nu reprezentau valoarea şi eficiența reală a muncii prestate, ci era doar o valoare globală. Astfel că o consecinţă directă a fost lipsa motivaţiei şi îndepărtarea românilor de rezultatele muncii lor, ceea ce a dus la efecte socio-economice dezastruoase: nepăsarea şi lipsa de răspundere. Toţi aveau un loc de muncă asigurat, indiferent dacă produceau sau nu ceva.

 Stadiul de dezvoltare economică a României, la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de dominaţie comunistă, era caracterizată prin dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste. Monopolul acesteia asupra tuturor ramurilor economiei naţionale şi-a pus amprenta asupra funcţionarii întregului sistem economic românesc, prin impunerea conducerii unitare centralizate, prin intermediul planului naţional unic.

 Piaţa economică se reducea la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, în ceea ce priveşte aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi la trecerea în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare. Preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele erau dirijate de la centru şi nu reflectau raportul real dintre cerere şi ofertă, atât în ceea ce privește piaţă internă, cât şi cea externă. Concurenţa nu avea rolul de a echilibra piaţă, astfel că eficienţa şi rentabilitatea agenţilor economici nu reflectau realitatea. Echilibrarea balanţei comerciale se realiza prin creşterea forţată e exporturilor şi prin reducerea drastică a importurilor, fapt care a avut consecinţe grave asupra satisfacerii cererii de pe piaţă internă şi asupra dezvoltării economiei pe termen lung şi mediu.

Scăderea producţiei, destructurarea CAER al ţărilor socialiste şi pierderea pieţelor de desfacere, simultan cu liberalizarea preţurilor şi a cursului de schimb valutar au adus economia românească într-o situaţie catastrofală, din care cu greu am reuşit să ieşim. Va reuşi planul de regionalizare a României să relanseze economia românească şi să ducă la o creştere a nivelului de trai al populaţiei?

            REGIONALIZAREA ECONOMICĂ SAU FEDERALIZAREA ROMÂNIEI?

                        „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (Constituţia României, Articolul 1)

Se vorbeşte mult, în ultima perioada, despre regionalizarea României şi despre cât de importantă este aceasta pentru dezvoltarea economică a ţării. Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva acest plan ascunde o cu totul altă intenţie.

 Să ne referim, mai întâi, la aspectul economic al problemei şi la ce va duce această regionalizare. Exceptând Bucureştiul şi încă patru judeţe (Braşov, Cluj, Constanţa şi Prahova), care au devenit şi mai prospere, celelalte judeţe au înregistrat scăderi economice importante. La nivel regional, doar două din cele opt regiuni de dezvoltare şi-au crescut ponderea PIB în ultimul deceniu: Regiunea Bucureşti – Ilfov şi Regiunea de Sud – Est. Trebuie menţionat faptul că regiunea capitalei creşte din punct de vedere economic, de mai bine de un deceniu, fără să urmeze o strategie anume, fără alocări de la buget. Mai mult decât atât, această regiune primeşte cel mai mic procent din taxele colectate la nivel regional. Cu toate acestea, există o creştere economică susţinută, faţă de celelalte regiuni.

 Actualul tipar al regionalizării nu va determina migrarea centrului de creştere economică, dinspre zonele dezvoltate către celelalte regiuni, ci dimpotrivă, va avea efect contrar. Astfel, se va ajunge la o dezvoltare economică inechitabilă, la o concentrare a forţei de muncă în marile oraşe. Acest plan al regionalizării economice nu va rezolva problema şomajului din oraşele mici şi mijlocii şi, implicit, nu va duce la creşterea nivelului de trai al populaţiei. Managementul defectuos de la nivel local, lipsa implicării autorităţilor locale şi teritoriale în atragerea de fonduri europene, precum şi lipsa unei strategii economice coerente, vor conduce la discrepanţe importante între regiuni.

În concluzie, regionalizarea, făcută pe structura economică actuală este sortită eşecului.

 Celălalt aspect al regionalizării mi se pare de o importantă covârşitoare, datorită implicaţiilor sale geo-politice. Planul regionalizării a fost iniţiat de către Traian Băsescu, la ordinul Bruxellului, şi continuat cu obedienţă de Klaus Werner Iohannis şi de guvernul lui tehnocrat. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestui aşa-zis plan de dezvoltare economică regională? Din declaraţiile primului-ministru nu putem înţelege decât că trebuie să ne aliniem directivelor Uniunii Europene, adică să ne supunem ordinelor venite de la Bruxelles. Uniunea Europeană doreşte federalizarea Europei şi crearea de noi zone de influenţă, iar țara noastră, ca membru cu drepturi „depline”, trebuie să se conformeze.

 În ultimele decenii au fost mai multe încercări de dezmembrare a teritoriului României. Începând cu revoluţia din decembrie 1989, continuând cu evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş, cu mineriada din iunie 1990 şi până de curând. Să ne reamintim de seara în care s-au încheiat alegerile prezidenţiale, când cohortele aduse cu autocarele din ţară, se îndreptau spre sediul PSD. Atunci Victor Ponta a făcut o mişcare deosebit de abilă, ieşind pe posturile de televiziune şi felicitându-l pe Klaus Iohannis pentru victoria în alegeri. Toţi ne-am întrebat atunci ce se întâmplă şi de ce se grăbeşte primul ministru să îl felicite, imediat după închiderea secţiilor de votare. Apoi a avut loc drama de la Colectiv. Un alt moment de răscruce, când s-a încercat din nou, prin tehnici de manipulare specifice, divizarea populaţiei şi iscarea unui război civil. A fost pentru a doua oară când Victor Ponta le-a dejucat planurile, dându-şi demisia. Cred că nu se aşteptau, pentru că multimea, rămasă fără „obiectul” protestului, a mai mărșăluit  debusolată pe străzi.

 Ce se ascunde, deci, în spatele acestui plan de regionalizare? Cred că răspunsul este evident pentru toată lumea: FEDERALIZAREA. Împărţirea României în federaţii, iar mai apoi, ruperea acestor teritorii şi pierderea identităţii naţionale. Este vorba despre încălcarea gravă a Constituţiei României şi despre trădare naţională.

Dacă permitem acest lucru, nu vom mai avea ţară.

                                                                                                 Jaqueline ŞERBĂNESCU