Arhiva | 5:52 pm

PRO-RUSUL KLAUS WERNER JOHANNIS,AMICUL LUI GERMANULUI MICHAEL SCHIMDT SI A RUSULUI RENATO USATII PRIN VIOLENTA JANDARMERIEI ASUPRA UNIONISTILOR MARSULUI UNIONISTILOR,L-O FACUT PE PRO-RUSUL IGOR DONDON PRESEDINTELE R.MOLDOVA!”,”OHRANA A MURIT TRAIASCA FSB-UL!”

24 oct.

Foto Timi Slicaru

Foto Timi Slicaru

Cel mai mare şi periculos secret pentru securitatea naţională a României îl reprezintă întinderea şi adâncimea operaţiunilor unor servicii speciale, între care primează cele ale Moscovei, pentru menţinerea controlului şi manipularea intenţiior decizionale în sfera celor trei puteri ale statului român, în media şi organizaţiile neguvernamentale.

Sâmbătă, 22 şi duminică, 23 octombrie 2016, am avut parte de o astfel de operaţiune, pentru a cărei acoperire, servicii speciale interesate şi agenţi ai acestora din structurile puterii statului român, dar şi din aşa-zisa societate civilă s-au folosit, în mod criminal, de marele şi nemuritorul ideal al unităţii naţionale a Românilor.

Acest mare şi nemuritor ideal a mai fost compromis, dar recenta provocare nu poate fi extrasă din contextul mizei alegerilor prezidenţiale care vor avea loc peste o săptămână la Chişinău, din contextul declaraţiilor ambasadorului SUA în Republica Moldova, referitoare la istoria Moldovei şi despre contraproductivitatea idealului unionist, din contextul repetatelor avertismente, începând cu anul 1996, ale lui Vladimir Putin, potrivit cărora punerea în discuţie a frontierei de est va atrage după sine punerea în discuţie a chestiunilor privitoare la Transilvania, Banat şi Dobrogea.

Cine, cum şi când a mai compromis marele şi nepieritorul ideal de unitate naţională a românilor?

Agenţii Moscovei din conducerile de la Bucureşti şi Chişinău, care, în anul 1991, în pofida avertismentelor primite de la Washington, în loc să purceadă la unire, au deschis cale liberă multiplicării entităţilor statale româneşti. Aşa ne-am trezit cu un Partid al Moldovenilor, apoi şi cu o Comunitate a Moldovenilor, cu idealuri unionist-secesioniste, adică o Moldovă Mare în Comunitatea Euroasiatică a Statelor Independente.

Pasul următor, în cea mai pură logică a Ohranei ţariste, la Moscova s-a elaborat un plan al „aducerii fluturilor la lampă”. Ameninţarea imediată din partea României pentru Moscova era idealul unionist. Drept urmare, un agent al KGB-ului şi-a făcut apariţia pe holurile fostului Comitet Central al PCR, unde funcţiona Senatul României, pentru a flutura şi oferta ciorna platformei mişcării unioniste „România Mare”. Senatorul Radu Ciontea („Vatra Românească, PUNR), care a fost primul ofertat, a replicat direct: „Măi, tu eşti nebun, chiar nu îţi dai seama ce faci?”. Nu a muşcat Radu Ciontea, dar nada i-a momit pe alţii. La un moment dat, toată floarea veştejită a serviciilor secrete ale Moscovei s-a aciuat la PRM, compromiţând idealul ”România Mare”.

Cum agenţii Moscovei de la Bucureşti nu aveau astâmpăr, în etapa următoare au orchestrat mitingul cu Corneliu Coposu şi cuşca de fier din faţa Ambasadei URSS la Bucureşti. Apoi au făcut declaraţii unioniste belicoase din ipostaza de şefi ai serviciilor secrete, urmarea fiind conflictul transnistrean din anul 1992, când masacrarea patrioţilor unionişti a fost ascunsă cu lamele buldozerelor.

Au urmat apoi actele de trădare şi compromitere a marelui şi nepieritorului ideal al românilor parafate în Tratatul cu Ucraina.

Ca şi cum nu ar fi fost suficiente trădările anterioare, în actele, gesturile şi faptele preşedintelui Traian Băsescu am avut dovada unui profesionist al permanentelor provocări şi diversiuni de care Moscova avea nevoie pentru argumentarea tezei „românismului agresiv”. Traian Băsescu îi iubeşte pe românii de peste Prut la fel de puţin, sau de mult, cât pe noi românii care l-am avut preşedinte un deceniu, deceniu în care ne-a eşuat statul, am fost asasinaţi economic şi am devenit cel mai mare popor migrator din istoria erei creştine.

Nu mi-am propus să descâlcesc iţele apariţiei mişcării „Platforma Unionistă Acţiunea 2012” şi nici legăturile liderului acesteia cu Traian Băsescu, via Robert Turcescu. Controversele privind aşa-zisa „lucrătură rusească” de „internaţionalizare a chestiunii reunificării Basarabiei, prin coalizarea a peste 30 de organizaţii neguvernamentale de pretutindeni”, au apărut imediat ce s-a auzit de „Acţiunea 2012”.

Nimeni nu s-a sesizat de absenţa din această platformă a reprezentanţilor filonului unioniştilor dincolo de orice bănuieli. Am văzut, în schimb, dotarea cu corturi noi-nouţe, precum şi ordinea cazonă a campusului instalat de combatanţii angajaţi în „Marşul Luptă pentru Basarabia”.

Provocările dintr-o parte sau alta au dus la un foarte bun rezultat. Cel scontat. Jandarmul român, emblema propagandei sovietice antiromâneşti în chestiunea Basarabiei, este din nou la ordinea zilei. De această dată ca muniţie pentru candidatul Moscovei la preşedinţia Republicii Moldova.

Revendicările pe care reprezentanţii Platformei Unioniste Acţiunea 2012 le-au exprimat faţă de Guvern, luate ca atare, pot deveni periculoase în interpretare juridică „lato senso”, având în vedere calitatea Republicii Modova de subiect al dreptului internaţional. Fapt pentru care nu putem decât saluta abţinerea Guvernului şi cumpăni asupra raţiunilor reprezentanţilor partidelor politice, mass-media şi ai societăţii civile.

Când nu înţelegi ce se întâmplă, aştepţi să vezi „qui prodest”? României? Republicii Moldova? Candidaţilor prezidenţiabili Maia Sandu sau Igor Dodon? Sau sforarului din spatele tuturor?!

Știu de la tata şi de la Eminescu că românii trăiesc, cu sufletul şi fiinţa, de la Nistru până la Tisa. File de istorie, cândva ascunse, mi-au mai dezvăluit că Patria Românilor este spaţiul etnogenezei neamului, iar Țara Românilor este doar ceea ce ne-a mai rămas de pe urma cataclismelor geopolitice, a conspiraţiilor internaţionale şi a trădărilor de Neam şi Patrie.

Urmele sălaşurilor strămoşilor păstori, dar şi ale sărăriilor, căci turmele aveau nevoie de sare, care se găsea la suprafaţă doar în arealul carpatic, au fost găsite din nord-estul Mării Negre până în Munţii Pindului, din Pind până în zona Balticii, iar în est până în Boemia şi Moravia. Nicolae Iorga spunea că “atât în Serbia, cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar George Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.

Legăturile dintre nordul şi sudul Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 î.Hr., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50.000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 î.Hr. guvernatorul Moesiei strămutase 100.000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor”.

În anul 328 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele Imperiului Roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.

În est, românii transnistreni au fost prezenţi mult dincolo de Nistru, precum şi pe aliniamentul Cameniţa-Doneţ (Ucraina lui Duca Vodă, care a fost, de altfel, numit de otomani, în anul 1680, „hatman al Ucrainei”). De asemenea, aromânii musulmani populau nordul Mării Azov.

În aceste teritorii, slavii (ruşii şi ucrainenii) au apărut după anul 1700, începând cu domnia lui Petru cel Mare.

Românitatea estică s-a tot restrâns, pe măsura afirmării statalităţii slavilor estici şi extensiei lor teritoriale spre vest şi sud. În anul 1740, slavii au ocupat teritoriile din margine („ucraina”), patru decenii mai târziu au luat Transnistria şi în anul 1812 Basarabia. La 27 noiembrie 1918, Basarabia a fost cea dintâi „provincie exterioară” a României care s-a unit cu România. În iunie 1940, Stalin a reanexat-o, adăugând în plus Bucovina de Nord şi Herţa.

În total, slavii estici au luat din Patria Românilor 164.500 kmp.

Azi România are o suprafaţă de 238.391 kmp.

Cu entuziasm gratuit, cu nesăbuinţă patriotardă şi demagogie politică, în condiţiile de faliment al politicii externe şi cu o strategie de securitate natională alcătuită din lozinci, indivizi apăruţi de nu ştim unde pot face România şi mai mică. Apoi, ne vor sfida şi ne vor rânji în faţă: ”Ohrana a murit, KGB-ul să trăiască!”.

ESTE OFICIAL,IN TIMP CE BELGIA SPUNE „NU”ACORDULUI CETA,UE-CANADA,GERMANIA CALAUZEI (FUHRERULUI),ANGELA MERKEL ,SPUNE „DA”,ACORDULUI CU PARTEA CANADIANA!

24 oct.

Imagini pentru ANGELA MERKEL , POZE

 

Ministru canadian, despre CETA: Mingea este în terenul Europei

Ministrul canadian al comerțului, Chrystia Freeland, a declarat sâmbătă dimineaţa, la Bruxelles, că mingea este acum în terenul Europei, iar Canada speră în găsirea unei soluții. Ministrul a făcut aceste afirmaţii înaintea întrevederii cu președintele Parlamentului European, Martin Schulz, în legătură cu acordul de liber schimb între UE și Canada (CETA), informează AFP, citat de Agerpres.

”Mingea este acum în terenul Europei. Noi sperăm că va fi posibil să găsim o soluție”, a afirmat Chrystia Freeland, când a sosit la sediul din Bruxelles al Parlamentului European

Este oficial. Cel mai ambiţios tratat de liber schimb finalizat până în acest moment de UE nu poate fi semnat, din cauza opoziţiei Belgiei. Premierul Charles Michel i-a transmis oficial preşedintelui Consiliului European că ţara sa se opune acordului UE-Canada (CETA), pentru că regiunile federale francofone din Belgia au spus “nu”.

Charles Michel i-a transmis telefonic lui Donald Tusk această poziţie oficială în jurul orei 15.30, ora României, după o reuniune cu reprezentanţii Valoniei, ai regiunii Bruxelles, ai Federatiei Bruxelles-Valonia şi ai Comisiei comunitare franceze a regiunii Bruxelles. Poziţia tuturor acestor entităţi a fost împotriva CETA.

Guvernul federal Belgian şi guvernele comunităţii germanofone şi regiunii flamande s-au exprimat în favoarea acordului de liber schimb.

“Comisia Europeană, Consiliul European şi Canada vor trebui să decidă viitoarele acţiuni şi în special organizarea summit-ului dintre Europa şi Canada”, a declarat premierul belgian la finalul reuniunii. Charles Michel a spus că nu este deloc mulţumit de decizia guvernului regional valon.

Premierul Valoniei, Paul Magnette, a declarat că guvernul sau nu-şi poate da acordul pe actuala forma a tratatului UE-Canada.

Valonia este o regiune belgiană cu 3,6 milioane de locuitori, în mod tradiţional condusă de guverne socialiste, o regiune cu o legislaţie a muncii şi cu o protecţie a consumatorului extrem de favorabile simplilor cetăţeni. Guvernul şi parlamentul valon s-au opus de la început semnării CETA, însă luni li s-au alăturat şi celelalte două parlamente francofone din Belgia.

Guvernul federal are nevoie de acceptul tuturor celor şapte adunări legislative din ţară pentru a spune “da” acordului de liber schimb cu Canada.

ROMANI ,ISTORIA SE REPETA. KLAUS WERNER JOHANNIS SE CREDE ADOLF HITLER SI VA INSTAURA IN ROMANIA DICTATURA NAZISTA FIIND SUSTINUT DE TRIADA ANGELA MERKEL- GEORGE SOROS- BARACK OBAMA!

24 oct.

Gest provocator fără precedent în Uniunea Europeană

https://searchnewsglobal.files.wordpress.com/2015/06/article.jpg

În data de 27 februarie 2007, Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local), în calitatea sa de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a depus la Judecătoria Sibiu o Cerere de chemare în judecată împotriva municipiului Sibiu reprezentat de primarul Klaus Iohannis (şeful lui Klein în F.D.G.R., Iohannis fiind preşedintele organizaţiei la nivel naţional!) şi Consiliului Local Sibiu, unde F.D.G.R. avea majoritate absolută la acea dată, 16 consilieri (printre care şi „petentul” Hans Klein) din totalul de 23. Iată ce cerea Hans Klein în acţiunea civilă depusă la Judecătoria Sibiu: „Vă rugăm să constataţi calitatea de succesor în drepturi al organizaţiei noastre faţă de Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)”, adică, să priceapă toată lumea, recunoaşterea în mod oficial, fără echivoc, a continuării doctrinei naziste pe care o promova Grupul Etnic German pe întregul continent european, înaintea şi pe parcursul desfăşurării celui de al Doilea Război Mondial (facsimil 1: acţiunea civilă depusă la Judecătoria Sibiu în 27 februarie 2007).

Adolf Hitler a fost un lider cu totul neobișnuit, dar a reușit să creeze o legătură (sau impresia unei legături) între el și milioane de germani, generând o atracție carismatică fără precedent. Ce s-a întâmplat în perioada interbelică și în perioada războiului în Germania lui Hitler este un avertisment demn de luat în considerare în zilele noastre, scrie istoricul britanic Laurence Rees pentru BBC.  

În miezul poveștii lui Adolf Hitler se află o întrebare care nu a primit încă un răspuns satisfăcător: cum a fost posibil ca un personaj atât de ciudat precum Hitler să ajungă la putere în Germania și cum de s-a bucurat de sprijinul a milioane de oameni? Răspunsul la această întrebare, consideră Rees, nu stă doar în contextul istoric cu totul special –înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial sau criza economică de la începutul anilor ’30, ci și în natura comportamentului de lider al lui Hitler. Iar tocmai acest apect al poveștii face ca istoria lui Hitler să fie relevantă și în zilele noastre, spune Rees.

Urmărind tipologia weberiană (privind legitimitatea rațională, tradițională și carismatică), Hitler reprezintă cel mai bun exemplu pentru modelul „liderului carismatic”. El nu era un politician normal, unul care promitea, să spunem, reducerea taxelor sau îmbunătățirea sistemului de sănătate, ci un lider cvasi-religios care promitea națiunii nimic altceva decât  Salvarea.

Înainte de Primul Război Mondial, Hitler era un nimeni, un tânăr cu veleități de artist, plin de ură și prejudecăți, și în același timp un ciudat care nu se putea apropia emoțional de nimeni și care nu putea să participe la o dezbatere intelectuală. Dar când Hitler a început să vorbească în public în berăriile din München, după război, slăbiciunile sale au fost percepute de unii drept atuuri.

Ura sa, afirmată cu înverșunare, completa sentimentele a milioane de germani care se simțeau umiliți de termenii Tratatului de la Versailles și care căutau un țap ispășitor pentru pierderea războiului. Nepriceperea sa în dezbateri a fost văzută drept dovadă a tăriei de caracter, iar refuzul său de a discuta despre tot soiul de fleacuri, ca restul lumii, a fost interpretat drept semnul unui „om special”.

Înainte de foate, faptul că Hitler a descoperit că poate da impresia unei conexiuni între el și audiență a stat la baza succesului său. Pentru mulți, această conexiune s-a născut din „carisma” lui Hitler.

„Omul era atât de carismatic încât oamenii ar fi crezut orice spunea” a declarat Emil Klein, care l-a auzit pe Hitler vorbind în anii ’20. Însă nu toți cei care îl ascultau erau de aceeași părere. Rees spune că nu toți se lăsau vrăjiți de carisma lui Hitler, ci doar cei predispuși să creadă lucrurile spuse de Hitler. Adică celor care împărtășeau aceleași idei cu Hitler le era mult mai greu să vadă ce stă în spatele discursurilor sale violente, în spatele ideilor care aveau să conducă Germania spre un dezastru încă și mai mare decât cel care-i oferise lui Hitler șansa să se afirme.

Au existat fără doar și poate oameni care nu au fost deloc impresionați de discursurile lui Hitler. Herbert Richter, un veteran al Primului Război Mondial, declara că Hitler „mi-a displăcut imediat din cauza vocii sale. El doar țipa niște idei politice foarte, foarte simple. Credeam că nu e tocmai normal.”

În a doua parte a anilor ’20, când economia Germaniei își revenea după război, Hitler nu a fascinat decât foarte puțini oameni. La alegerile din 1928, Partidul Nazist nu a primit decât 2,6% din voturi. Dar iată că doar cinci ani mai târziu, Hitler era numit Cancelar, iar partidul său ajungea la conducerea Germaniei.

Cheia acestei evoluții stă în schimbările din economie. Marea Criză economică începută în 1929 a dus la creșterea spectaculoasă a ratei șomajului în Germania și la prăbușirea băncilor. În acest context, Hitler și ideile sale, promovate prin eficientul aparat de propagandă al Partidului Nazist, au început să atragă din ce în ce mai mulți adepți. Jutta Reudiger, care a început să sprijine NSDAP-ul în acea perioadă, declara că Hitler apărea drept salvatorul Germaniei. Femeia s-a numărat printre cei care au avut impresia că percep acea conexiune specială cu liderul nazist. „Aveam sentimentul că acesta este un om care nu se gândește la el și la propriile avantaje, ci doar la bunăstarea poporului german.”

Potrivit lui Rees, a contat foarte mult că Hitler a promovat intens ideea superiorității rasiale a germanilor, dându-le astfel impresia că sunt speciali și mai buni decât alții. Acest element ar fi contribuit enorm la consolidarea relației dintre lideri și supuși.

Hitler nu s-a sfiit să-și ascundă ura și disprețul pentru democrație sau ideea că violența poate și trebuie folosită în scopuri politice. Și, înainte de toate, el le-a oferit germanilor o țintă, un vinovat pentru toate greutățile prin care trecea țara: comuniștii și evreii.

Laurence Rees încheie făcând o paralelă între exemplul Germaniei care l-a adus la putere pe Adolf Hitler și Grecia zilelor noastre, care ar putea fi tentată, în contextul creat de o criză economică fără precedent, să apeleze la un lider neconvențional, carismatic, care le promite salvarea.


Facem apel la memoriile unui important scriitor austriac, Stefan Zweig (n. 1881 – d. 1941), contemporan cu ascensiunea lui Hitler și a Partidului Nazist, pentru a vedea cum a fost perceput Hitler de către cineva care nu s-a lăsat influențat de discursul providențial al acestuia și de așa-zisa sa carismă.

Despre primele apariții ale personajului numit Adolf Hitler la începutul anilor ’20, Zweig (foto) avea să-și aducă aminte următoarele:

Rămâne ca o lege de neclintit a istoriei faptul că tocmai contemporanilor li se refuză posibilitatea de a recunoaște, încă de la primele începuturi, marile mișcări care-și pun amprenta asupra epocii. Așa se face că nu-mi pot aminti când am auzit prima dată de numele lui Adolf Hitler, acest nume pe care, de câțiva ani încoace, suntem nevoiți să-l evocăm sau să-l rostim în fiecare zi, ba chiar în fiecare secundă, într-un context sau altul, numele omului care a adus lumii mai multă nenorocire decât oricare altul de-a lungul timpului. Trebuie să fi fost în orice caz destul de devreme, pentru că Salzburgul nostru, aflat la două ore și jumătate de mers cu trenul, era un fel de vecin al Munchenului, așa că până și problemele strict locale acestuia ne ajungeau destul de repede la ureche. Știu numai că, într-o zi – data n-aș putea s-o mai reconstitui –, un cunoscut a venit la noi și s-a plâns că la Munchen sunt din nou tulburări. Că e vorba mai ales de un netrebnic de agitator pe nume Hitler, care ține întruniri ce se termină cu încăierări nebunești și care ațâță în chipul cel mai vulgar împotriva republicii și a evreilor.

Numele a căzut în mine ca ceva găunos și lipsit de importanță. În continuare nu m-a mai preocupat. Căci câte nume de agitatori și puciști, azi de multă vreme uitate, nu apăreau pe-atunci dintre ruinele Germaniei, ca tot așa de repede să intre în neant? […] Chiar și fițuica acelei nou-apărute mișcări naționaliste mi-a picat la un moment dat în mână, Miesbacher Anzeiger (care avea să se transforme în Völkischer Beobachter). Dar Miesbachul nu era decât un sat oarecare, iar ziarul era scris ca din popor. Cine se sinchisea de-așa ceva?

O dată cu arestarea și condamnarea lui Hitler, mișcarea dispare, iar pentru câțiva ani se părea că agitațiile din Munchen nu vor fi altceva decât o amintire a perioadei tulbure de după război. Zweig scrie despre reapariția mișcării și oferă un argument pentru indiferența cu care mulți germani au tratat acest național-socialism violent propus de un personaj obscur:

După câțiva ani însă a reapărut, de data aceasta săltat cu repeziciune în sus de către valul înfuriat al nemulțumirii. Inflația, șomajul, crizele politice și nu în ultimul rând neghiobia străinătății răscoliseră poporul german; o teribilă nevoie de ordine se făcea simțită în toate straturile poporului german, pentru care ordinea a avut dintotdeauna o importanță  mai mare decât libertatea și dreptul. Și cine promitea ordine – însuși Goethe a spus că dezordinea îi este mai nesuferită decât nedreptatea –, pe acela îl urmau din primul moment sute de mii.

Dar noi continuam să ignorăm primejdia. Puținii scriitori care realmente își dăduseră osteneala de-a citi cartea lui Hitler, în loc să se ocupe de programul lui, luau în râs zorzoanele prozei lui fade. […]

Dar poate că nici în străinătate nu s-a înțeles niciodată adevăratul motiv pentru care în toți acești ani Germania a subapreciat și minimalizat în așa măsură persoana și influența lui Hitler: nu numai că Germania a fost întotdeauna un stat întemeiat pe existența claselor, dar ea s-a împovărat în plus prin venerația exagerată față de tot ce însemna «cultură». Abstracție făcând de câteva posturi de general, funcțiile înalte în stat au rămas în exclusivitate la dispoziția celor cu «studii academice»; pe când în Anglia un Lloyd George, în Italia un Garibaldi și Mussolini, în Franța un Briand se ridicaseră cu adevărat din popor până la cele mai înalte funcții în stat, pentru neamț era de neconceput ca un om care n-a terminat nici măcar școala medie, necum să fi absolvit vreo școală superioară, ca un ins care a înnoptat prin cămine de burlaci și care ani în șir a dus o viață obscură, cu mijloace nici astăzi scoase la lumină, să poată vreodată să aspire la o poziție pe care deținut-o un baron von Stein, un Bismarkc, un prinț Bülow. Nu altceva decât această aroganță de oameni școliți i-a indus în eroare pe intelectualii germani care au continuat să vadă-n Hitler tot un agitator de berărie care n-ar putea să devină niciodată realmente periculos. […] Și chiar și atunci când, în acea zi de ianuarie 1933, a devenit cancelar, atât marea masă, cât și aceia care-l împinseseră în acest post îl considerau a fi doar un locțiitor provizoriu, iar în domnia național-socialistă vedeau un simplu episod.

(Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, București, 2012)


Istoricul Laurence Rees, care colaborează de multă vreme cu BBC pentru programele de istorie, pregătește un documentar în trei părți privind acest subiect. „The Dark Charisma of Adolf Hitler” prezintă mărturii ale contemporanilor lui Hitler și imagini din epocă pentru a arăta cum acest personaj atât de controversat a ajuns la conducerea Germaniei și ce rol a jucat „carisma” în evoluția sa pe atât de spectaculoasă, pe atât de dezastruoasă prin consecințele sale.

În seara zilei de 27 februarie 1933, alarma anunţa nu numai un incediu, dar şi un moment crucial în istoria Germaniei: clădirea Reichstagului din Berlin, sediul paralamentului german, era în flăcări. Până la sosirea pompierilor, Reichstagul fusese măcinat de flăcări. Mai mult decât distrugerea fizică a simbolului democraţiei în Germania, incidentul a reprezentat primul pas pe calea consolidării puterii dictatoriale a lui Hitler. Iar acest infern a fost provocat.

În 1932, administraţia democrată a Germaniei, impusă prin Tratatul de la Versailles la sfârşitul Primului Război Mondial, era în haos politic. Partidul Nazist era cea mai mare formaţiune politică din Reichstag, deşi nu avea majoritatea. După câteva încercări eşuate de a forma un nou guvern în ultima parte a anului, preşedintele Hindenburg l-a numit Cancelar pe Adolf Hitler, pe 30 ianuarie 1933. Pe fondul obţinerii puterii politice, Hitler şi cohorta sa de nazişti au căutat diverse căi de consolidare a poziţiilor. Iar una dintre soluţii a fost distrugerea clădirii Reichstagului.

Dovezile descoperite după cel de-Al Doilea Război Mondial au arătat că focul care a mistuit Reichstagul la numai 28 de zile după numirea lui Hitler în fruntea guvernului Germaniei, a fost planificat şi executat de camarazii săi, Herman Goering şi Joseph Goebbels. Totuşi, Hitler i-a acuzat public pe comunişti, astfel putând să îi aresteze pe membrii comunişti ai Reichstagului şi să elimine principalele partide de opoziţie. Un tânăr comunist olandez, ce suferea de probleme mentale, Marinus van der Lubbe, a fost arestat, judecat şi condamnat, fiind găsit vinovat de incendierea clădirii.

„Este un semn de la Dumnezeu!”

D. Sefton Delmar era un reporter al ziarului londonez „Daily Express” şi a fost martor la incendiul Reichstagului. Iată mărturia sa cu privire la evenimente:

« „Este un semn de la Dumnezeu! Dacă acest foc – aşa cum cred – se dovedeşe a fi lucrarea comuniştilor, atunci nimic nu ne va putea opri să zdrobim acest parazit criminal cu un pumn de fier.”

Adolf Hitler, Cancelarul fascist al Germaniei, a făcut această declaraţie dramatică în prezenţa mea astă seară în holul clădirii incendiate a Reichstagului.

Incendiul a izbucnit la ora 9.45 astă seară, în Sala de Consiliu.

A fost pus în cinci colţuri diferite şi nu există nicio îndoială că a fost lucrarea unor incendiatori.

Unul dintre ei, un bărbat în vârstă de 30 de ani, a fost arestat de poliţie pe când ieşea în fugă din clădire, îmbrăcat doar cu pantofi şi pantaloni, fără cămaşă sau palton, în ciuda frigului din Berlin din seara asta.

La cinci minute după izbucnirea incendiului, eram în afara Reichstagului uitându-mă cum flăcările cuprindeau cupola mare din turn.

O panglică a fost pusă în jurul clădirii şi nimeni nu avea voie să o treacă.

După aproximativ 20 de minute în care am privit fascinat, dintr-o dată, am văzut trecând celebrul automobil negru al lui Adolf Hitler, urmat de o altă maşină în care se afla garda sa de corp.

M-am repezit după ei şi am ajuns la timp pentru a mă alătura companiei lui Hitler când intra în Reichstag.

Niciodată nu l-am văzut pe Hitler cu o expresie atât de sumbră şi hotărâtă. Ochii săi, mereu puţin ieşiţi în afară, aproape că îi ieşeau din cap.

Căpitanul Goering, mâna sa dreaptă, care este ministrul prusac de Interne, şi responsabil cu toate acţiunile poliţiei, ni s-a alăturat în coridor. Avea o faţă îmbujorată şi era agitat.

„Aceasta este, fără îndoială, opera comuniştilor, Herr Cancelar”, a spus.

„Un număr de deputaţi comunişti au fost prezenţi aici în Reichstag cu douăzeci de minute înainte ca incendiul să izbucnească. Am reuşit să îl arestăm pe unul dintre incendiatori.”

„Cine este?”, a remarcat dr. Goebbels, şeful propagandei Partidului Nazist.

„Nu ştim încă”, a răspuns Căpitanul Goering, cu o căutătură hotărâtă şi ameninţătoare în jurul gurii sale subţiri şi sensibile. „Dar îl vom face să ne spună, fără îndoială, doctore.”

Am intrat într-o cameră. „Aici puteţi vedea cu propriii ochi, Herr Cancelar, cum au pornit focul”, a spus Căpitanul Goering, arătând spre rămăşiţele carbonizate ale unor frumoase panouri de stejar. „Au atârnat cârpe îmbibate în benzină pe mobilă aici şi i-au dat foc.”

Am trecut prin alt hol plin de fum. Poliţia a blocat drumul. „Candelabrele se pot prăbuşi în orice moment, Herr Cancelar”, a spus căpitanul de poliţie, cu braţele întinse.

Printr-un ocol am ajuns apoi într-o parte a clădirii care era în flăcări. Pompierii turnau apă peste masa roşie.

Hitler i-a privit pentru câteva momente, cu o furie sălbatică în ochii săi de un albastru spălăcit.

Apoi am dat peste Herr von Papen, civilizat şi vesel ca întotdeauna.

Hitler a întins mâna şi a rostit ameninţarea împotriva comuniştilor pe care deja am citat-o. Apoi s-a întors spre Căpitanul Goering. „Celelalte clădiri publice sunt în siguranţă?”, a întrebat.

„Am luat toate măsurile de precauţie”, a răspuns Căpitanul Goering. „Poliţia este în cea mai înaltă stare de alarmă, şi toate clădirile publice au fost în mod special încartiruite. Ne aşteptăm la orice.”

Apoi, Hitler s-a întors spre mine. „Dumnezeule mare”, a spus, „asta este lucrarea comuniştilor. Eşti martor la începutul unei noi epoci măreţe în istoria Germaniei. Acest incendiu este începutul.”

Apoi a vorbit retoric. „Vezi această clădire în flăcări”, a spus, arătând cu mâna dramatic în jurul lui. „În cazul în care acest spirit comunist ar fi pus mâna pe Europa chiar de două luni, ar fi totul în aprins ca această clădire.”

La 12.30 incendiul era deja sub control. Două camere pentru presă erau încă aprinse, dar nu mai exista pericolul ca focul să se răspândească.

Deşi sticla cupolei s-a spart şi s-a prăbuşit pe pământ, cupola e încă în picioare.

Până acum nu a fost posibilă curăţarea molozului carbonizat pentru a se vedea dacă trupurile vreunor incendiatori, care ar fi putut fi prinşi în clădire, sunt printre resturi.

Căpitanul Goering a cerut organizarea unei şedinţe speciale târziu în noapte, la Ministerul de Interne, pentru a discuta măsurile ce trebuie luate după incendiu.

Întregul cartier de la Poarta Brandenburg, la vest, la râul Spree, la est, este izolat de numeroase cordoane de poliţie.»


„The Reichstag Fire, 1933,” EyeWitness to History (2009).

„Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” – „Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oameni”. Sunt cuvintele autorului german de secol XIX Heinrich Heine, din piesa Almansor din 1821-1822. Heine n-avea de unde să știe că, un veac mai târziu, în mai 1933, cărțile sale – considerate ca fiind „anti-germane” – vor ajunge să fie arse pe rug într-o piață din Berlin și că, la câțiva ani după aceea, în lagărele de concentrare germane milioane de oameni vor fi gazați și incinerați tot în numele spiritului german și al purității de sânge.

Se întâmpla, așadar, în primăvara anului 1933, la doar câteva luni după venirea la putere a lui Adolf Hitler. Atunci, noul regim nazist – prin intermediul Asociației Studenților Germani – lansează o campanie națională de acțiuni „împotriva spiritului anti-german”, al cărei punct culminant avea să fie purificarea ritualică prin arderea unor cărți pe rug. Ținta principală a campaniei erau autorii evrei, însă au fost arse și cărți de autori liberali, socialiști, comuniști etc., precum și opere ale unor mari scriitori, inclusiv de origine germană.

În Opernplatz au fost arse în seara de 10 mai circa 25.000 de cărți. Astfel de manifestații au avut loc și în alte orașe germane, cu precădere în marile centre universitare.

Foto: Arderea cărților în Opernplatz, Berlin. 10 mai 1933. Keystone/Getty Images

Foto: Un grup de ofițeri naziști și studenți adună cărți ce urmează a fi arse. Keystone/Getty Images

„NU decadenței și corupției morale! DA decenței și moralității familiei și statului!” [din discursul ținut de Goebbels în fața mulțimii adunate în Opernplatz]

Dintre autorii germani (evrei sau nu) ale căror cărți au fost considerate periculoase și anti-naționale îi putem numi pe Thomas și Heinrich Mann, Bertolt Brecht, Otto Dix, Sigmund Freud, Albert Einstein, Heinrich Heine, Erich Maria Remarque, Joseph Roth, Stefan Zweig, Ernst Bloch etc. De asemenea, au fost arse cărți ale unor faimoși autori străini: Victor Hugo, EmiléZola, Ernest Hemingway, Jack London, Joseph Conrad, Aldous Huxley, Dostoievski și Tolstoi, James Joyce ș.a.

Foto: Cărțile considerate „anti-germane” sunt confiscate și încărcate într-un camion pentru a fi ulterior arse în Opernplatz. Keystone/Getty Images

Foto: Soldați germani și civili execută salutul nazist în timpul ceremoniei de ardere a cărților. Keystone/Getty Images

Arderea cărților avea să fie primul – dar și cel mai clar – semn că viața intelectuală și culturală germană, cândva cea mai animată din întreaga Europă, avea să cadă victimă regimului dictatorial. Astfel, începând cu anul 1933, sute și mii de scriitori, oameni de cultură și savanți vor părăsi Germania fie din cauza persecuțiilor (pierderea posturilor, în cazul celor de origine evreiască), fie în semn de protest față de asuprirea gândirii libere.

Foto: Placa comemorativ din Babelplatz (fostă Opernplatz), Berlin

Alfred Rosenberg este mintea diabolică din spatele lui Hitler, omul care, mai mult decât oricine altcineva, a influențat gândirea viitorului lider al Partidului Nazist, se arată într-o lucrare recentă, ”The Devil’s Diary” (Jurnalul Diavolului), citată de The Daily Beast.

Când înfrângerea devenise deja un lucru sigur, după șase ani de război, naziștii de pe întreg teritoriul Germaniei au distrus documentele sensibile, care ar fi putut fi folosite împotriva lor. Birocrații care nu au reușit să facă acest lucru au ascuns hârtiile în păduri, în mine, în castele și palate precum Schloss Banz din Bavaria.

În aprilie 1945, după ce au ajuns în regiunea Bavariei, soldații americani au fost conduși de Kurt von Behr, un aristocrat cu monoclu și cizme înalte, perfect lustruite, la castelul Banz, în pivnița căruia erau ascunse o mulțime de documente naziste extrem de valoroase.

Documentele dezvăluite de von Behr îi aparținuseră lui Alfred Rosenberg, ideologul-șef al lui Hitler și unul dintre primii membri ai Partidului nazist. Rosenberg a fost martor al primelor zile ale nou-creatul partid, în 1919, când naționaliștii germani dezamăgiți și-au descoperit liderul în Adolf Hitler, veteranul bombastic, pierde-vară din Primul Război Mondial.

În noiembrie 1923, în noaptea în care Hitler a încercat să răstoarne guvernul, Alfred Rosenberg a stat chiar în spatele eroului său, în celebra berărie din München. A fost acolo și zece ani mai târziu, când partidul a ajuns la putere și a pornit cruciada împotriva dușmanilor săi. A fost în mijlocul evenimentelor și când naziștii au remodelat Germania toată după chipul și asemănarea lor. A fost la datorie până la sfârșit, când întreaga lor viziune a fost spulberată.

În primăvara anului 1945, când au luat la mână cantitatea enormă de documente, inclusiv 250 de volume de corespondență oficială și personală, achetatorii au descoperit ceva extraordinar: jurnalul personal al lui Rosenberg.

500 de pagini scrise de mână, documentând deceniul 1934-1944. Dintre cei mai importanți oameni ai celui de-al Treilea Reich, doar Rosenberg, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels și Hans Frank, sângerosul general-guvernator al Poloniei ocupate, au lăsat în urmă asemenea jurnale. Toți ceilalți, inclusiv Hitler, și-au dus secretele cu ei în mormânt.

Visa la o lume epurată de evrei

În afara granițelor Germaniei, Rosenberg n-a fost niciodată la fel de cunoscut ca Goebbels, Heinrich Himmler – șeful serviciilor de securitate, ori Hermann Göring – creierul economic al lui Hitler și comandantul forțelor aeriene. Mai mult, Rosenberg a avut de luptat cu acești coloși ai birocrației naziste, pentru autoritatea care credea că i se cuvine. Însă a fost susținut de Hitler de la început până la sfârșit.

La 29 octombrie 1922, Mussolini ajune la putere în Italia. La 30 ianuarie 1933, vine rândul lui Hitler în Germania. Unsprezece ani separă aceste două evenimente care au precedat lichidarea a două regimuri democratice şi transformarea lor în sisteme totalitare.

În ciuda decalajul temporal, putem încerca un paralelism între cele două evenimente şi încercarea identificării unor similitudini între condiţiile în care fascismul şi nazismul au cucerit puterea. Aceste regimuri totalitare se instalează în două state recente şi a căror regimuri democratice sunt foarte fragile în lipsa experienţei sau a unei baze politice solide.

În Italia,  sufragiul universal masculin a fost introdus abia în 1912, dar legitimitatea regimului era scăzută din cauza reticenţei catolicilor cu privire la monarhie. Ca urmare a alipirii Romei la regatul italian în 1871, Papa Pius al IX-lea le-a interzis catolicilor italieni să mai participe la viaţa politică. Opoziţia bisericii s-a mai atenuat între timp, fără a dispărea însă complet.

Instabilitate cronică şi numulţumiri revanşarde

Fragilitatea iniţială a democraţiei germane a provenit din faptul că republica de la Weimar era produsul înfrângerii. Republica proclamată la 9 noiembrie 1918 a pus capăt regimului imperial autoritar, instaurând o „veritabilă” democraţie liberală la 11 august 1919. Sufragiul universal (inclusiv pentru femei) a fost adoptat, dar la primele alegeri legislative din 1920 nu s-a putut forma o majoritate politică. Astfel, s-a născut o coaliţie între Partidul Socialist, Partidul Zentrum (al catolicilor) şi Partidul Democrat; coaliţia era ameninţată atât de la stânga (de către socialiştii independenţi şi comunişti), cât şi de la dreapta de naţionalişti şi populişti.

În ambele ţări, sistemul politic a fost instabil de la bun început. În plus, regimurile au trebuit să se confrunte cu traumatismele cauzate de război şi cu două mari crize economice şi sociale. Tratatele de pace de la Versailles cu Germania, Saint-Germain en Laye cu Austria şi Trianon cu Ungaria au provocat un adevărat şoc politic şi moral în Italia şi Germania, fapt paradoxal din moment ce una dintre ţări era în tabăra învingătorilor, iar cealaltă în cea a învinşilor.

Conform opiniei publice din Italia, ţara nu fusese suficient recompensată pentru sacrificiile sale (600.000 de morţi). Prin tratat nu i se oferea decât o parte infimă a ceea ce aliaţii promiseseră prin pactul semnat în aprilie 1915. Ideea unei „victorii mutilate” a fost folosită pentru legitimarea agitaţiilor grupurilor naţionaliste care-şi recrutau oamenii din rândul vechilor soldaţi. Printre aceste grupuri naţionaliste se numără şi Fasciile create de Benito Mussolini în martie 1919. Mişcarea afişa o opoziţie hotărâtă împotriva democraţiei parlamentare şi recomanda folosirea violenţei. Gruparea Cămăşile negre (culoare aleasă ca simbol al doliului naţional) a lui Gabriele d’Annunzio au cucerit oraşul Fiume (astăzi Rijeka în Croaţia) la două zile după semnarea Tratatului de la Saint-Germain (prin care oraşul trebuia cedat Iugoslaviei). Oraşul a stat sub ocupaţie italiană până la 1921.

În Germania, clauzele drastice ale tratatului de la Versailles au fost resimţite ca o mare umilinţă şi au trezit reacţii negative în rândul populaţiei. Nemulţumirile deja profunde au fost adâncite şi de sumele imense cerute ca reparaţii. În acest context, politicienii de la Weimar au fost făcuţi responsabili pentru umilinţa cauzată de tratat. După revoluţia din noiembrie prin care a fost instaurată republica, aceşti politicieni au fost acuzaţi de trădarea armatei germane prin semnarea armistiţiului şi apoi a tratatului. Opoziţia monarhică a fost una foarte puternică în alegerile din 1919 şi 1920, iar din martie 1920 apare pe scena politică NSDAP, partidul naţional-socialist, care se foloseşte din plin de ideea „dictatului” de la Versailles.

Fascismul italian şi nazismul german au apărut şi au proliferat în contextul crizei economico-sociale ce le-a oferit oportunitatea de a-şi construi discursul în baza nemulţumirilor populației. Imediat după război, Italia s-a confruntat cu o criză din cauza efectelor reconversiei economiei de război, în contextul inflaţiei şi instabilităţii monetare de pe plan internaţional. Agitaţiile sociale au cuprins întreaga ţară, unele având chiar caracter revoluţionar (ocuparea uzinelor de exemplu) inspirate de modelul bolşevic. Situaţia a fost exploatată abil de Mussolini. După abandonarea programului revoluţionar al fasciilor, el transformă micul grupul într-o mişcare de masă prin fondarea, în noiembrie 1921, a Partidului Naţional Fascist. Cu 700.000 de membri până în iunie 1922, partidul se prezintă pe sine ca garantul ordinii.

Intensitatea cu care criza anilor ’30 a lovit Germania a servit drept treaptă de lansare pentru Hitler. NSDAP obţine succese electorale zdrobitoare în alegerile legislative din septembrie 1930 şi iulie 1932, obţinând 37,4% (după ce în 1928 nu adunase decât 2,6%). Regimul democratic s-a prăbuşit din cauza incapacităţii sale de rezolvae a crizei, astfel că viaţa politică se radicalizează rapid, iar NSDAP-ul, dotat cu un program „revoluţionar, naţionalist şi rasist”, apare ca bastion împotriva ameninţării bolşevice.

Cucerirea puterii de către Mussolini şi Hitler a rezultat din incapacitatea puterii de a rezolva crizele naţionale, economice şi sociale care au fost consecinţe directe ale războiului. În ambele două cazuri, diviziunea grupărilor de stânga favorizează reuşita mişcărilor de dreapta, dar în contexte diferite.

Divizarea stângii – succesul dreptei

Sciziunea partidului socialist italian din ianuarie 1921, când o grupare minoritară părăseşte formaţiunea pentru a fonda Partidul Comunist Italian, a slăbit principala forţă politică a ţării, şi a slăbit democraţia în faţa ameninţării fasciste. Refuzul partidului comunist german de a constitui un front antifascist în Germania se înscrie în strategia stalinistă de „clasă contra clasă” dirijată împotriva „trădătorilor” din Partidul Social German. În plus, amintirea strivirii revoluţiei spartakiste din ianuarie 1919 era încă vie în memoria comuniştilor.

Etapa finală a accederii la putere a lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini în Italia s-a făcut prin recurgerea sistematică la violenţa şi teroarea exercitată de miliţiile fasciste şi de gruparea paramilitară SA. Există totuşi o diferenţă semnificativă în modalitatea în care cei doi au ajuns la putere. În realitate, desemnarea lui Mussolini ca şef al guvernului de către Regele Victor Emanuel al II-lea a fost urmarea unei lovituri de stat deghizate. La alegerile din 1921 PNF nu obţine decât 35 de locuri de deputaţi. După înăbuşirea grevei generale din 2 august 1922, Mussolini lansează marşul asupra Romei (27-28 octombrie 1922). Sprijinul acordat de rege şi anumite sectoare ale clasei politice tradiţionale au conferit iluzia legalităţii transferului de putere către Mussolini, numit şef al guvernului la 29 octombrie.

În schimb, în Germania, puterea partidului nazist, în ciuda reculului la alegerile electorale din noiembrie 1932 (doar 33,1% din voturi) şi reticenţei lui Hindenburg, îi conferă legitimitatea accederii la putere. Când a fost numit cancelar, Hitler nu se bucura de o majoritate absolută, dar se putea baza pe sprijinul naţionaliştilor, apoi pe cel al Zentrumului, pentru ca în martie să obţină puteri depline.

Atât Mussolini, cât şi Hitler au ştiut să exploateze conjuncturile favorabile şi relativ similare din Italia şi Germania pentru a distruge regimurile parlamentare şi a le substitui cu dictaturi totalitare. Aceste regimuri, născute din consecinţele primului război mondial, dispar apoi în urma celei de-a doua conflagraţii mondiale (care a izbucnit din cauza lor).

Au luptat alături de ei, i-au ajutat să se însănătoșească pe front și, uneori, chiar s-au împrietenit. Ce simt astăzi evreii din Finlanda cu privire la alianța lor din timpul războiului cu Naziștii?

În septembrie 1941, un ofițer medical a făcut un gest atât de eroic încât i s-a acordat onoarea Crucii de Fier din partea armatei germane. În fața unui bombardament sovietic foarte dur, maiorul Leo Skurnik a organizat evacuarea unui spital de front de la granița ruso-finlandeză, salvând viețile a peste 600 de oameni, inclusiv membrii SS. Skurknik nu este, desigur, singurul soldat care a primit Crucea de Fier în timpul Războiului; mai bine 4 milioane de astfel de decorații au fost acordate. Însă cazul lui Skurnik este special deoarece acesta era evreu. El nu a fost însă singurul evreu care a luptat alături de germani: mai bine de 300 de evrei s-au alăturat Germaniei atunci când Finlanda, adversară a Uniunii Sovietice, a intrat în război în iunie 1941.

Această alianță dintre Hitler și rasa pe care-și propusese să o anihileze (singurul caz în care evreii au luptat pentru aliații Germaniei) este unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale celui de-Al Doilea Război Mondial, însă aproape nimeni, inclusiv mulți finlandezi, nu știe nimic despre asta, scrie The Telegraph într-un material dedicat acestui subiect inedit.

In September 1941, a medical officer performed a deed so heroic he was awarded an Iron Cross by the German high command. With little regard for his own safety, and in the face of heavy Soviet shelling, Major Leo Skurnik, a district doctor who had once fostered ambitions of becoming a concert pianist, organised the evacuation of a field hospital on the Finnish-Russian border, saving the lives of more than 600 men, including members of the SS.

Skurnik was far from the only soldier to be awarded the Iron Cross during the Second World War. More than four million people received the decoration. But there was one fact about him that makes the recommendation remarkable: he was Jewish. And Skurnik was not the only Jew fighting on the side of the Germans. More than 300 found themselves in league with the Nazis when Finland, who had a mutual enemy in the Soviet Union, joined the war in June 1941.

The alliance between Hitler and the race he vowed to annihilate — the only instance of Jews fighting for Germany’s allies — is one of the most extraordinary aspects of the Second World War, and yet hardly anyone, including many Finns, know anything about it.

“I lived here for 25 years before I heard about it, and I’m Jewish,” says John Simon, a New Yorker who moved to Helsinki in 1982. “It’s not a story that’s told very much.”

The reasons why it’s rarely told go right to the heart of what it means to be Jewish and that race’s quest to be accepted by a long list of unenthusiastic host nations. The Jewish veterans – a handful of whom are still alive today – insist they’re not ashamed of what they did. But spend an evening in their company and talk to other members of the community who have examined the events in detail, and you soon realise the “accommodation”, a battlefield Sophie’s Choice, has left deep psychological scars.

Aron Livson’s first taste of military action came in 1939. A 23-year-old son of a milliner from the city of Vyborg, he was drafted into the army when the Soviet Union invaded Finland. In common with many Jews, he was determined to do his duty to the best of his ability, laying down his life for his country if necessary.

Almost without exception, the Jews of Finland descended from Russian soldiers who had been posted to the region during their military service. (Under Russian rule, Jews had been forced into the army at the age of 10 and made to serve for up to 25 years.) They were viewed with some suspicion by the rest of Finland, which itself had been ruled by Russia until its independence in 1917, and the war that broke out in 1939, known in Finland as the Winter War, was regarded by the small Jewish population as a chance to prove they were loyal Finnish citizens.

Livson fought in the Karelian Isthmus and, although the army was eventually forced to retreat by the far larger Russian force, he fought so valiantly, demonstrating such great skill and initiative, that he was promoted to sergeant.

For a while, an uneasy peace reigned between Finland and the Soviet Union, but, when Hitler launched Operation Barbarossa, his surprise invasion of the communist state, Finland saw an opportunity to regain the territory it had lost in the Winter War and joined forces with Germany.

Like all Jews, Livson had heard Hitler’s venomous tirades against his people. He knew something about Kristallnacht, the attacks against German Jewish homes, businesses, schools and synagogues in November 1938. But, when the orders arrived to rejoin the fight against Russia, he didn’t for one minute consider disobeying.

Livson is 97 now and a frailer version of the tough soldier he once was, but his voice remains loud and clear, his handshake firm and his opinions unwavering.

“I had to do my duty, like everyone,” he says. “We weren’t Jews fighting in a Finnish army – we were Finnish people, Finnish soldiers, fighting for our country.” We have met in the cafeteria in the basement of Helsinki’s synagogue, alongside Livson’s wife and other members of the Finnish Jewish Veterans Society. The atmosphere is friendly, jovial even, in the way conversations among veterans sometimes are, but there is no mistaking Livson’s serious intent. When he’s making an important point, he bangs a walking stick on the floor in unison with each word for emphasis.

As well as doing their duty as soldiers and proving their loyalty to their country, the veterans insist they were happy to fight for another reason: as far as they were concerned Finland and Germany were fighting separate wars, they say; one, a war of self-defence and one a war of conquest. “I had nothing to do with the Germans,” says Livson. “There were no Germans where I was serving. They were 200km north of my regiment.”

But not every Jew was so lucky. On the border with Russia, in the region of Karelia, Finnish and German troops fought side-by-side and Jews had to contend with two enemies: one in front of them and one within their ranks.

They lived in permanent fear of their identity being revealed, but, incredibly, on the occasions that it was, the German soldiers took the matter no further. The men were Finnish, they had the full support of their superior officers, and the Germans – while often shocked to find themselves fighting alongside Jews – did not have the authority to upbraid them. In fact, where they found themselves outranked by a Jewish officer, they were forced to salute.

The Jewish Blankett brothers, who all fought for Finland

There may have been German troops in Finland and the German command and Gestapo in Helsinki, but Finland rejected Hitler’s demands to introduce anti-Jewish laws. When Heinrich Himmler, the architect of the Final Solution, visited Finland in August 1942 and asked the prime minister Jukka Rangell about the “Jewish Question”, Rangell replied: “We do not have a Jewish Question.”

“You have to remember,” says John Simon, who has been interviewing veterans about the war for several years, “that only 20 years beforehand, Finland had gone through an ugly, brutal civil war which had split society in half. Ever since, there had been a concerted effort, led by a few brilliant politicians, to unite the country – to get the Reds and the Whites together. Jews were part of this act of bringing everybody together.

“Politicians were determined to protect every citizen, even former communists. If they had broken ranks, even for the Jews, it would have annihilated that argument.”

One general, Hjalmar Siilasvuo, was positively proud of his soldiers’ Jewish ancestry. In the memoirs of Salomon Klass, another Jewish soldier who was offered the Iron Cross, Klass, who had lost an eye in the Winter War, tells a story about the general calling him into a meeting and introducing him to German officers present as “one of my best company commanders”. “General Siilasvuo knew full well who I was and what segment of the population I belonged to”, Klass wrote. The Germans said nothing.

Perhaps more uncomfortable are incidents, revealed by the Finnish historian Hannu Rautkallio, of friendships struck up between Jews and ordinary Wehrmacht soldiers.

“I have heard a story about one Jewish soldier who was making his way back to camp with a German of a similar rank,” says Simon. “The Jew said to the German, ‘When we get back to camp, don’t tell people I’m Jewish.’ The German replied, ‘But nothing would happen to you – you’re a Finnish soldier. It’s me who would get into trouble.’ ”

Feelings ran particularly high among the injured. A scrapbook that belonged to Chaje Steinbock, a Jewish nurse in the main hospital in Oulu, 370 miles north of Helsinki, contains several heartfelt messages from German patients. “To my darling, what you are to me I have told you,” begins one from a soldier calling himself Rudy. “What I am to you, I have never asked. I do not want to know it, I do not want to hear it, because to know too much may destroy happiness. I will tell you just one thing: I would give you everything your heart desires. You are the woman I have loved over everything else. Until now, I had never believed that anything like this existed.”

Chaje Steinbock, a Jewish nurse, kept a scrapbook containing heartfelt messages from German soldiers (Aleksi Poutanen)

Another woman, Dina Poljakoff, who worked as a nursing assistant, is believed to have made such an impression on her German patients that, like Skurnik and Klass, she was awarded the Iron Cross (the third and final Finnish Jew to have been offered the medal). “Non-Aryan women were not meant to tend to Aryan men and the Germans knew my mother was Jewish, but despite all this, they liked her,” says Aviva Nemes-Jalkanen, the daughter of Steinbock.

Germans are even reported to have visited a field synagogue that was erected near the front line. “It was an unbelievable picture,” Rony Smolar, the son of Isak Smolar, the man who founded the synagogue, told a conference in the United States in 2008. “German soldiers in their uniforms, sat shoulder to shoulder with praying Jewish men. The Jewish worshippers noticed that some of the Germans even showed a certain respect for the Jewish service.”

Finnish Jewish soldiers outside a field synagogue a few miles from German troops

Of course, many of the details of the Holocaust were still secret at this point. The Jewish soldiers didn’t know about the gas chambers and the horrors of Auschwitz, Dachau and Bergen-Belsen. But most were in contact with relatives in Poland and other countries in Eastern Europe.

“They got letters,” says Simo Muir, adjunct professor of Jewish Studies at Helsinki University. “They knew about the deportations.”

Leo Skurnik was certainly aware of the dangers. A talented scientist whose career had been blocked by anti-Semitism in Finland, he had travelling salesmen in his family who had written to him about the gathering clouds over Europe. “He knew enough to be afraid,” says his son, Samuli. Nevertheless, as a doctor responsible for both German and Finnish soldiers, he refused to discriminate.

“If you want to describe my father, the one feature that came across very strongly was his humanity. He had taken the Hippocratic oath and, because of that, he wouldn’t turn away an injured man, whatever his nationality.”

And there were many injured Germans who needed his help. The sector where Skurnik was stationed saw some of the fiercest fighting of the war and both his regiment, the 53rd infantry, and the German SS division with whom they were fighting, suffered heavy losses.

“It was really awful,” says Samuli. “There were a lot of casualties and my father didn’t have enough medication.” But Skurnik never gave up. At one point he even ventured into no-man’s land to rescue wounded German soldiers when no other officers dared. Finally, with no sign of a let up in the Russian shelling, he took the decision that the field hospital had to be evacuated. That operation, across five-and-a-half miles of bogland, won him the Iron Cross, but, like Klass, who won his decoration for clearing a path for a German charge up a hill, and Dina Poljakoff, Skurnik turned his award down.

“When the Germans decided they’d like to give this decoration to my father, they told General Siilasvuo. He then told my father who thought it had to be a mistake and decided to see what happened when Berlin found out he was a Jew. But, after a while, General Siilasvuo came back to my father and told him the award had been approved. He said, ‘My good friend, do you think I can take that kind of decoration? Tell your German colleagues that I wipe my arse with it!’ The general told them, word for word, what my father had said.” The Germans, infuriated, then told Siilasvuo to hand Skurnik over for punishment, but he refused.

Leo Skurnik, left, and Salomon Klass

There were plenty of other acts of mini rebellion during the war. A doctor stationed in Oulu, who was less – or, some might argue, more – principled than Skurnik, refused to operate on Germans and was transferred to another sector. Sissy Wein, a Jewish singer who was Finland’s answer to Vera Lynn, refused to sing for the German troops. And Aron Livson’s father and brother, stationed in the city of Kotka displayed their disdain for their so-called “allies” on a daily basis. “My brother, who was an acting sergeant for the air defence, used to refuse to greet the Germans and my father, when the Germans came into his shop, would throw them out,” says Livson. Such behaviour in another part of Europe would have meant their certain death.

Nevertheless, after the war, as the horrors of the Holocaust revealed themselves, a discomfort about their special treatment spread, both among the Finnish Jews themselves and the wider Jewish community. At a meeting of war veterans in Tel Aviv in 1946, the Finns were almost thrown out as traitors. Had it not occurred to them, they were asked, that, by helping Hitler, they had prolonged his time in power and thus ensured more Jews went to the gas chambers than would otherwise have been the case?

That discomfort is still detectable today. When I repeat the line about Finland “helping Germany”, I feel the temperature in the room drop.

“We did not help the Germans,” snaps Kent Nadbornik, the chairman of the Finnish Jewish Veterans Guild. “We had a common enemy which was the Russians and that was it.”

Semantics aside, the veterans’ other principal justification – that it proved their loyalty to the Finnish state – has also been under attack in recent years. The “party line” is that the existence of Jews in the army not only put paid to the country’s anti-Semitism; it also protected the entire Jewish population of Finland from the Holocaust.

A key quote supposedly delivered by the wartime commander-in-chief Gustav Mannerheim to Himmler – “While Jews serve in my army I will not allow their deportation” – has been questioned by historians, who now think Mannerheim wasn’t even aware Jews had fought in the Finnish army until a visit to a memorial service at a synagogue in Helsinki in 1944. “Perhaps,” says Simo Muir, “in the post-war era, the value of Jews fighting for Finland has been overemphasised.” If they were guilty of anything, it was of trying too hard to fit in.

Unlike Islam, which urges its followers to reform the law of their host nation so that it complies with Muslim law, Judaism’s key texts emphasise the importance of adhering to the law of the land, even if the society is secular. Hundreds of years of persecution and a desire to escape the ghettos, attend university and play a proper part in politics and society, have added to Jews’ strong drive to fit in.

“Over the centuries, Jews have wanted to prove that they were the best kind of citizens,” says Lea Mühlstein, a rabbi at the Northwood and Pinner Liberal Synagogue. “They wanted to show there was no conflict between being Jewish and being a patriot; that there was no double loyalty.”

But the Finnish Jews were on an impossible mission. Whatever they did there would always be one inescapable difference between them and their Finnish compatriots: the latter were fighting for their future, but, if Hitler had won, the Jewish soldiers would have had no future. What were they supposed to do? That is the question nobody can answer.

For more information about Finland’s participation in the Second World War visit the Museum of the Winter and Continuation Wars in Säkylä, Finland;www.sakylantalvijajatkosotamuseo.fi

Finland and the Holocaust by Hannu Rautkallio is available from amazon.co.uk

Am trăit aici timp de 25 de ani înainte sa aud asta, și sunt evreu”, a mărturisit John Simon, un new-yorkez care s-a mutat la Helsinki în 1982. „Nu este o poveste pe care o auzi prea mult.”

Motivele pentru care această poveste nu este răspândită se trag din ceea ce înseamnă a fi evreu și eforturile acestei comunități de a fi acceptate în societate. Veteranii evrei, acei câțiva care mai sunt azi, în viață, insistă că nu le este rușine de ce au făcut. Dar o seară petrecută în compania lor și conversații cu alți membri ai comunității care au analizat evenimentele în detaliu te fac să realizezi că această „acomodare” cu trecutul a lăsat adânci urme psihologice în memoria comunității.

Lupta împotriva Uniunii Sovietice, lupta alături de germani

Aron Livson, în vârstă de 23 de ani, a fost recrutat în armată în 1939, când Uniunea Sovietică a invadat Finlanda. La fel ca mulți alți evrei, el era hotărât să-și facă datoria cât putea de bine, dispus să-și apere țara până la moarte.

Aproape fără excepție, evreii din Finlanda se trăgeau din soldații ruși care fuseseră detașați în regiune în timpul serviciului militar. Ei erau priviți cu suspiciune în Finlanda, iar când războiul a izbucnit în 1939, mica populație evreiască a văzut în conflict o șansă de a-și demonstra loialitatea ca cetățeni finlandezi. Astfel, Livson a luptat în Istmul Kareliei și, deși armata a trebuit să se retragă din fața forței rusești, a luptat cu mult curaj și, datorită spiritului de inițiativă și a talentului său, a fost promovat la rangul de sergent.

Ulterior, între Finlanda și Uniunea Sovietică s-a instalat o pace temporară, însă când Hitler a lansat Operațiunea Barbarossa, liderii finlandezi au văzut în asta oportunitatea de a-și recâștiga teritoriile de pierdute în Războiul de Iarnă și s-au alăturat Germaniei.

Ca toți evreii, Livosn știa de atitudinea lui Hitler împotriva poporului său; știa câte ceva și despre Kristallnacht, atacurile împotriva comunității evreiești din noiembrie 1938. Însă când a primit ordin să se alăture luptei contra URSS, nici nu s-a gândit că ar putea să refuze. Aron Livson are astăzi 97 de ani și mărturisește că „Trebuia să-mi fac datoria, ca toată lumea. Noi nu eram evrei luptând într-o armată finlandeză; eram finlandezi, soldați finlandezi, și luptam pentru țara noastră.”

Veteranii evrei insistă că și-au făcut datoria ca soldați și că și-a arătat loialitatea față de țara lor, dar că au luptat cu bucurie și din alt motiv. Din perspectiva lor, Finlanda și Germania duceau două războaie separate: unul de autoapărare și unul de cucerire. „N-am avut nimic de-a face cu nemții”, spune Livson. „Nu erau germani în regiunea unde luptam eu; aceia erau la 200km nord de regimentul meu.”

Însă nu toți evreii au fost la fel de norocoși. La granița cu Rusia, în regiunea Kareliei, soldații finlandezi și germani au luptat împreună, iar evreii au trebuit să se confrunte cu doi inamici: unul în fața frontului, iar altul lângă ei. Aceștia trăiau într-o teamă constantă, ca idenitatea lor să nu fie dezvăluită; dar, chiar și atunci când acest lucru s-a întâmplat, soldații germani n-au făcut nimic. Oamenii erau finlandezi, aveau sprijinul ofițerilor lor, iar germanii – chiar dacă erau uneori șocați să afle că luptă alături de evrei – n-aveau autoritatea să facă ceva împotriva lor. Mai mult decât atât, atunci când interacționau cu un ofițer evreu cu un rang mai înalt, erau obligați să respecte protocolul militar și să-l salute.

Chiar dacă au existat soldați germani în Finlanda și trupe Gestapo la Helsinki, conducerea finlandeză a refuzat cererile lui Hitler de a introduce legi antisemite. Când Himmler a vizitat Finlanda în august 1942 și l-a întrebat pe ministrul Jukka Rangell despre „problema evreiască”, acesta i-a răspuns scurt că „noi nu avem o problemă evreiască”.

John Simon, care a vorbit cu mai mulți veterani despre război, spune că trebuie să ținem cont de faptul că, cu două decenii înaintea războiului mondial, Finlanda trecuse printr-un brutal război civil care dezbinase societatea. Exista, de atunci, un efort concentrat de a unii țara, iar evreii au luat parte la acest efort. „Politicienii erau hotărâți să protejeze fiecare cetățean, chiar dacă era vorba de foși comuniști.”

Legăturile dintre soldații evrei și cei germani

Generalul Hjalmar Siilasvuo era foarte mândru de originea soldaților săi evrei. în memoriile lui Salomon Klass, alt soldat evreu căruia i s-a acordat Crucea de Fier, povestește că generalul l-a chemat într-o întâlnire și l-a prezentat ofițerilor germani prezenți drept „unul din cei mai buni comandanți ai mei. Generalul Siilasvuo știa foarte bine cine sunt și de ce segment al populației aparțin, iar germanii nu au zis nimic.”

Mai ciudate sunt cazurile de prietenie dintre evrei și soldații germani, după cum povestește istoricul finlandez Hannu Rautkallio. „Am auzit o poveste despre un soldat evreu care se întorcea în tabără împreună cu un soldat german de un rang apropiat. Evreul i-a zis germanului: «Când ne întoarcem, să nu le spui că sunt evreu», iar soldatul neamț i-a răspuns «Dar nu ți s-ar întâmpla nimic – ești soldat finlandez. Eu aș avea probleme.»

În rândul soldaților răniți, au existat și cazuri de soldați germani îndrăgotiți de asistente de origine evreiască. Într-un carnețel care a aparținut lui Chaje Steinbock, asistentă la Oulu, există mai multe mesaje de la pacienții săi germani; unul din aceștia îi scria că „ești femeia pe care am iubit-o mai mult decât orice altceva. Până acum, nu credeam că așa ceva există.”

Potrivit unor mărturii, soldații germani ar fi vizitat o sinagogă ridicată în apropierea frontului. „Era o imagine incredibilă”, povestește Rony Smolar, fiul lui Isak Smolar, cel care a fondat respectiva sinagogă. „Soldați germani în uniformă stăteau umăr la umăr cu evrei care se rugau.”

Evident, până în acel moment al războiului detaliile privind Holocaustul încă nu părăsiseră granițele germane. Soldații evrei nu știau de camerele de gazare și de ororile de la Auschwitz, Dachau sau Bergen-Belsen. Totuși, mulți țineau legătura cu rudele din Polonia sau alte țări est-europene. „Primeau scrisori, știau despre deportări” spune Simo Muir, profesor de studii evreiești la Universitatea din Helsinki.

Leo Skurnik știa de pericolul în care se afla comunitatea evreiască. Strălucit om de știință (doctor) a cărui carieră fusese blocată de antisemitismul din Finlanda, Skurnik avea în familie negustori care călătoriseră prin Europa și îi povestiseră ce se întâmpla acolo. „Știa suficient cât să-i fie teamă”, a mărturisit fiul său. Chiar și așa, ca doctor responsabil nu doar pentru soldații finlandezi, ci și pentru cei germani, el nu a făcut discriminări. Și au existat, într-adevăr, mulți soldați germani care aveau nevoie de ajutorul lui Skurnik. În sectorul în care acesta era staționat au avut loc unele dintre cele mai dure bătălii ale războiului, iar regimentul său (53 infanterie) și divizia SS alături de care acesta lupta au suferit pierderi foarte grele.

La un moment dat, Skurnik s-a aventurat în zona morții dintre liniile frontului pentru a salva câțiva soldați germani, când alți ofițeri nu avuseseră curajul să facă acest lucru. Apoi, în mijlocul unui bombardament sovietic a luat decizia de a evacua întregul spital. Operațiunea i-a câștigat Crucea de Fier, dar Skurnik, ca și Klass, au refuzat decorația.

Când germanii au decis că ar vrea să-i acorde decorația tatălui meu, i-au spus generalului Siilasvuo. Acesta, la rândul său, i-a spus tatei, care credea că e vorba de o greșeală, și el a decis că vrea să afle ce se întâmplă când la Berlin se află că e evreu. Dar, ceva mai târziu, Siilasvuo a venit și i-a spus că decizia de decorare fusese aprobată. Tata i-a spus: «Bunul meu prieten, crezi că pot accepta o asemenea decorație? Spune-le prietenilor tăi germani că mă șterg la fund cu ea!»Generalul le-a transmis mesajul, cuvând cu cuvând, iar germanii, furioși, au cerut ca Skurnik să fie pedespit, dar generalul finlandez a refuzat.

Au existat mai multe astfel de mici acte de rebeliune evreiască în timpul războiului. Un doctor staționat la Oulu a refuzat să opereze soldați germani și, ca atare, a fost transferat. Sissy Wein, o cântăreață de origine evreiască, a refuzat să cânte pentru soldații germani.

După război, pe măsură ce ororile Holocaustului au ieșit la iveală, în rândul evreilor finlandezi s-a răspândit un sentiment de disconfort. La o întâlnire a veteranilor de război organizată la Tel Aviv în 1946, evreii finlandezi au fost acuzați de trădare. „Nu v-ați gândit, au fost ei întrebați, că ajutându-l pe Hitler, i-ați prelungit perioada de putere și, prin asta, ați făcut ca mai mulți evrei să ajung în camerele de gazare?”

Kent Nadbornik, președintele Uniunii Veteranilor Evrei Finlandezi, declară astăzi că „Noi nu i-am ajutat pe germani. Aveam un inamic comun, pe ruși, și atât.

Cealaltă justificare a veteranilor, ca prin prin participarea la război și-au dovedit loialitatea față de statul finlandez, a fost criticată în ultimii ani. Totuși, „linia oficială” este că existența evreilor în armată nu doar că a pus capăt antisemitismului din Finlanda, dar că a apărat întreaga populație finlandeză de Holocaust, căci Mannerheim i-ar fi spus lui Himmler că „atâta timp cât evreii luptă în armata mea, nu voi permite deportarea lor”.

Spre deosebire de cazul Islamului, care cere credincioșilor să reformeze legile țării-gazdă în așa fel încât acestea să se conformeze legii islamice, textele de bază ale evreilor subliniază importanța aderării la legile unui teritoriu. Apoi, sute de ani de persecuții, dorința de a scăpa de pogromuri, de a merge la universitate și de a juca un rol potrivit în societate a făcut ca evreii să aibă o dorință puternică de a se integra. „De-a lungul secolelor, evreii au vrut să arate că sunt cetățeni buni”, declară rabinul Lea Mühlstein. „Au vrut să arate că nu există niciun conflict între a fi evreu și a fi patriot; că nu există dublă loialitate.”

Dar situația evreilor finlandezi era aproape imposibilă. Între ei și compatrioți finlandezi exista o diferență esențială: finlandezii luptau pentru viitorul lor, dar dacă Hitler ar fi câștigat, pentru soldați evrei viitorul nu era atât de sigur. În aceste condiții, ce puteau ei să facă? Aceasta este o întrebare la care nimeni nu poate răspunde.

 Sursa: http://www.histoire.presse.fr/

În istoria Germaniei naziste, ziua de 30 iunie 1934 ocupă un loc important: ea reprezintă începutul primei mari operațiuni de epurare a adversarilor Partidului Nazist. Inițiată de Adolf Hitler, această operațiune a fost direcționată, în principal, împotriva organizației paramilitare naziste SA (Sturmabteilungen), însă naziștii au profitat de ocazie pentru a-și înlătura și alți adversari politici. Cunoscută drept Noaptea Cuțitelor Lungi sau Operațiunea Pasărea Colibri, această operațiune criminală a cimentat înțelegerea dintre regimul nazist și armata germană (Reichswehr), care i-a permis lui Hitler să se autoproclame Führer și să revendice puterea absolută în stat.

SA-ul s-a transformat în victimă a Partidului Nazist deoarece, în doar câțiva ani, organizația ajunsese la un număr de 3 milioane de membri, devenind astfel o importanță forță în stat. Condusă de un vechi apropiat de-ai lui Hitler, Ernst Röhm, SA-ul a reușit să depășească în forță armata germană, care era limitată la un număr de 100.000 de soldați prin tratatul de la Versailles. Astfel, începând cu anii ’30, mai ales după ascensiunea lui Hitler în funcția de Cancelar, liderii politicii ai țării – inclusiv președintele Hindenburg și cancelarul von Papen – s-au arătat îngrijorați de forța SA-ului. În același timp, organizația a început să deranjeze inclusiv conducerea Partidului Nazist, pe care, de altfel, o sprijinise fidel în drumul său către putere. SA-ul, prin vocea lui Röhm, dorea să i se permită să ducă la bun sfârșit revoluția nazistă începută (în opinia sa, latura naționalistă fusese îndeplinită, însă cea socialistă încă nu), acțiune cu care Hitler – care nu dorea să-și înstrăineze sprijinul elitei naționaliste tradiționale – nu era de acord. În timp ce conducerea SA dorea eliminarea elitelor tradiționale din funcțiile de putere pentru a le prelua pozițiile, conducerea Partidului Nazist (și a SS-ului, formațiune a SA) a înțeles că, pentru a-și consolida regimul, trebuie să colaboreze cu vechea elită.

Pe măsură ce tensiunile dintre SA și liderii NSDAP cresc, coaliția nazistă-naționalistă risca să-și piardă poziția. Apoi, ambiția liderilor SA de a înlocui armata profesională cu o Armată a Poporului (și, mai mult decât atât, de a înlocui complet corpul ofițeresc al Reichswehr-ului) a fost percepută drept o amenințare directă la adresa regimului nazist. Nu e de mirare, așadar, că liderii armatei au început să ceară eliminarea SA-ului drept condiție pentru a permite guvernului nazist să rămână la putere. În același timp, Röhm și cei mai importanți comandanți din SA și-au pierdut încrederea în ceilalți lideri naziști, inclusiv în Göring (premierul Prusiei la acel moment), Rudolf Hess (liderul adjung al Partidului), Goebbels (Ministrul Propagandei) și Himmler și Heydrich, liderii SS.

SS versus SA

Prin urmare, în sânul conducerii naziste plana o neîncredere reciprocă, periculoasă pentru stabilitatea regimului abia instalat. În aceste condiții, în primăvara anului 1934, liderii SS, Heinrich Himmler și Reinhard Heydrich, încep să comploteze împreună cu Göring în vederea eliminării lui Röhm. Ei trebuiau să-l convingă pe Hitler de necesitatea eliminării acestuia și a slăbirii forței SA. Cu acest țel în minte, la mijlocul lunii iunie 1934 au lansat zvonuri (susținute de false dovezi) potrivit cărora Röhm plănuia răsturnarea regimului. Între timp, președintele Hindenburg, împreună cu liderii Armatei și partenerii de coaliție ai lui Hitler, inclusiv vice-cancelarul von Papen, au lansat avertismente privind radicalizarea crescândă a regimului nazist: dacă „elementele revoluționare” ale regimului nu erau controlate, liderii Armatei amenințau să răstoarne guvernul Hitler și să proclame legea marțială.

E de reținut că, în ciuda retoricii radicale, nici Röhm, nici principalii comandanți ai SA nu au avut niciodată în plan să preia puterea în Germania.

Datorită relației apropiate pe care o avea cu Röhm, Hitler a tot amânat decizia de a lua măsuri împotriva SA-ului. Încercând să obțină mai mult timp, el l-a convins pe Röhm să dea ordin conducerii organizației sale să intre într-un soi de concendiu prelungit. Asta se întâmpla pe 8 iunie. Pe 17 iunie, von Papen a ținut un discurs la Universitatea Marburg în care a vorbit despre eșecul naziștilor de a păstra ordinea în stat. Astfel, parțial pentru a evita formarea unei opoziții naționaliste puternice, dar mai ales pentru a-și asigura sprijinul armatei (de care avea nevoie pentru planul de reînarmare), Hitler a luat în fnal decizia de a elimina conducerea SA-ului.

Himmler și SS-ul au fost însărcinați cu operațiunea de epurare. Pe 28 iunie, Hitler îi ordona lui Röhm să-i adune pe liderii SA la un spa din Bavaria, unde aceștia au fost surprinși în dimineața de 30 iunie de o unitate SS și transportați la o închisoare din Munchen, unde cei mai mulți dintre ei fost împușcați. Soarta lui Röhm a fost decisă ziua următoare, pe 1 iulie, când, după o scurtă ezitare, Hitler a ordonat executarea acestuia (2 iulie).

Cu ocazia operațiunii împotriva SA-ului, au fost eliminați și alți adversari politici ai partidului nazist, cu precădere din opoziția naționalistă de dreapta sau persoane care ar fi trădat mișcarea nazistă. Astfel, între 30 iunie și 2 iulie au fost uciși Röhm; generalul Reichswehr Kurt von Schleicher, fostul Cancelar, și soția acestuia; General-Maiorul Kurt von Bredow, prieten și colaborator al lui von Schleicher; liderul bavarez Gustav von Kahr, care refuzase, în 1923, să sprijine puci-ul lui Hitler; Gregor Strasser, fost lider nazist care, în 1932, încercase să încheie o înțelegere electorală cu Cancelarul von Schleicher pentru a bloca ascensiunea lui Hitler. Inclusiv Franz von Papen a fost vizat, dar a reușit să scape cu viață. În total, au fost identificate 85 de victime ale operațiunii, însă numărul total este estimat la 150-200 de persoane.  În plus, alte câteva sute de persoane au fost arestate.

Pe 3 iulie, guvernul a adoptat o lege prin care legaliza practic crimele, justificându-le drept acțiuni de urgență pentru salvarea țării. Astfel, adresându-se parlamentului în data de 13 iulie, Hitler a explicat că, în calitate de conducător al Germaniei, și-a exercitat puterea împotriva unor indivizi care amenințaseră existența națiunii. Ulterior, Goebbels s-a folosit de pârghiile ministerului propagandei pentru a prezenta operațiunea drept un efort de eliminare a trădătorilor care plănuiau răsturnarea guvernului și, implicit, aruncarea Germaniei într-un haos politic. În același timp, justificând crimele, liderii naziști au făcut aluzii și la orientarea homosexuală a lui Röhm, susținând că acesta sumbinase fibra morală a mișcării naziste, punând în pericol securitatea națională. Prin urmare, eliminarea lui Röhm a servit și drept pretext pentru întârirea persecuției împotriva homosexualilor.

Consecințele pe termen lung ale epurării

Eliminarea conducerii SA a avut mai multe efecte importante pe termen lung. Mai întâi, ea a cimentat alianța dintre Hitler și Armată (încă independentă, aflată sub comanda președintelui), care va rămâne la fel de solidă până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În schimbul eliminării amenințării reprezentate de SA, liderii armatei l-au sprijinit pe Hitler când acesta s-a autoproclamat Führer, în august 1934, la mai puțin de trei săptămâni după moartea președintelui Hindenburg. Așadar, pe 20 august 1934, liderii militari depuneau jurământ personal față de Hitler, considerat simbol al destinului națiunii germane.

Foto: Ernst Röhm

În al doilea rând, SS-ul a avut mult de câștigat de pe urma epurărilor. Ca răsplată pentru loialitate și pentru rolul jucat în operațiune, Hitler a transformat SS-ul în organizație independentă. Prin asta, Himmler a câștigat o relație mai apropiată cu Hitler, iar organizația sa și-a putut îndeplini țelul de a asuma controlul asupra poliției germane și de a-și întâri poziția în stat.

În al treilea rând, eliminarea lui Röhm a pus capăt rolului SA ca jucător politic în regimul nazist. Deși nu a fost desființată, ea a rămas în continuare o organizație cu numeroși membri și a fost implicată în mai multe acțiuni de violență ale regimului, inclusiv în Noaptea de Cristal din 1938 sau în crimele din Polonia ocupată și Uniunea Sovietică, după începutul războiului în Est, SA-ul nu și-a recuperat niciodată forța politică în sistem.

În fine, crimele din 30 iunie – 2 iulie au reprezentat un punct de cotitură important pentru regimul nazist, care a arătat că este dispus să calce mult în afara legii și normelor societății pentru a-și păstra puterea (în numele așa-zisei supraviețuri a națiunii germane). Și, foarte important, au fost persoane care și-au dat seama de acest lucru: în octombrie 1943, în faimosul discurs de la Poznan, în fața generalilor SS, Himmler a vorbit despre așa-zisa Soluție Finală și, deschizând subiectul, s-a referit explicit la rolul SS în epurarea din 1934 ca dovadă a devotamentului organizației sale de a face tot ceea ce Hitler considera necesar: „Doresc să vă vorbesc, cu sinceritate totală, despre un capitol dificil. Ar trebui să putem vorbi despre asta între noi destul de liber, dar nu vom vorbi niciodată în public. Pe cât de puțin am ezitat în 30 iunie 1934 să ducem la bun sfârșit sarcina ce ne-a fost dată și de a-i pune pe tovarășii rătăcitori la zid și de a-i împușca, pe atât de puțin am vorbit despre asta atunci și [pe atât de puțin] vom vorbi în viitor… Fiecare dintre noi s-a cutremurat; cu toate acestea, fiecare dintre noi a înțeles clar că o va face și data viitoare dacă i se va ordona și dacă este necesar. Mă refer aici la evacuarea evreilor, la exterminarea poporului evreiesc.”

John Izbicki, fost corespodent The Telegraph, a scris pentru aceeași publicație un articol despre ce-și amintește de la aniversarea sa de 8 ani. Se-ntâmpla în 8 noiembrie 1938, zi rămasă în istorie drept Kristallnacht.

Copilăria mea – cel puțin primii cinci ani din ea – a fost una fericită. Standul de mercerie al  tatălui meu începuse să aibă atâta succes încât a putut închiria și un mic magazin pe Invalidenstrasse, una din străzile aglomerate din Berlinul de Nord. Mama s-a ocupat de acest magazin. Până în 1933, ambele afaceri crescuseră atât de mult, încât standul a fost abandonat, iar tata i s-a alăturat mamei, la magazin. I se adresa întotdeauna cu apelativul „Fräulein” în preajma clienților. „Face o impresie bună”, îmi explica el…

Însă în acea perioadă, șomajul din Germania ajunsese la proporții critice. Un om pe nume Adolf Hitler făcea probleme. Pentru evrei, a fost începutul sfârșitului.

Tatăl meu a decis să-și schimbe numele, dar doar neoficial. El se născuse Luzer Ber Izbicki, fiu al unui brutar, în Lenczyca, un orășel mic în regiunea rusească a Poloniei, în 1898. Pentru familie și prieteni, tata a devenit Hans. Era [un nume] „mai german”, mai puțin străin. Propriul meu nume, Horst, era la fel de german precum Leberwurst [n.e. – un tip de cârnat, produs tradițional german].

Până când am împlinit patru ani, ne mutasem deja într-un apartament confortabil cu un balcon care dădea în Invalidenstrasse. Din acel balcon, îmi aduc aminte, vedeam gardieni în uniformă stând în fața magazinului alor mei. O pancartă a fost lipită pe geamul lor – „Germani, apărați-vă! Nu cumpărați de la evrei!”

La scurtă vreme după alegerea lui Hitler ca Führer, în 1934, a fost fondată o brigadă specială a Tinerimii Hitleriste. Școlarii primeau niște uniforme kaki frumoase ,cu banderole cu svastici, și trebuiau să intre în aceste regimenturi. Mărșăluiau pe străzile din Berlin purtând vase cu vopsea albă și pensule. Pe vitrina magazinului părinților mei a fost pictată o uriașă literă „J”. Venea de la „jude” și trebuia să servească drept avertisment pentru orice posibil client.

Părinții mei erau îngroziți. Stăteau seara cu orele și vorbeau în șoaptă, întrebându-se ce le rezervă viitorul. Toată munca lor se dusese pe apa sâmbetei din cauza noului guvern nazist. Ca mulți alți evrei din Germania nazistă, tatăl meu era de părere că situația nu mai poate continua multă vreme și că rațiunea va triumfa.

Ca și copil, îmi aduc aminte că părinții mei vorbeau încet, șoptit, dar eu nu le împărtășeam frica. Departe de asta! Ca majoritatea copiilor, credeam că uniformele naziștilor sunt interesante, iar când îi vedeam mărșăluind pe stradă, le făceam cu mâna și chiar făceam salutul Heil Hitler. Când salutul mi-era returnat, mă simțeam mândru!

Ziua mea de naștere, din 8 noiembrie 1938, a fost o dezamăgire totală. Masa nu era plină cu bunătăți, ca înainte, ci doar cu câteva prăjituri. Totul era cam sumbru, chiar solemn. Părinții mei și-au cerut iertare: „Lucrurile nu stau foarte bine. Dar ne vom revanșa față de tine, crede-mă”, mi-a spus tata îmbrățișându-mă. Ziua următoare am înțeles la ce se referea.

A început cu soneria persistentă de la ușă, la ora 7 dimineața. Era Herr Schultz, un vecin, cunoscut membru al Partidului Nazist, care-și purta svastica la rever. Însă el se purtase mereu decent cu ai mei. „Tocmai am auzit”, le-a spus. „Magazinul tău va fi distrus în seara asta, pe la 7. Îmi pare foarte rău. Nu ai auzit asta de la mine! Nici nu m-ai văzut!” Și cu aceste cuvinte, a dispărut din fața ușii…

Tata a decis că trebuie să deschidem magazinul ca de obicei, „altfel va părea ciudat. Dar în după-amiaza asta, mutăm stocul în camera din spate. Așa nu vom pierde nimic.”

N-aveam idee ce urma să se întâmple și nici nu mi-aș fi putut imagina. Însă câteva minute mai târziu, am realizat ce oroare ne aștepta. Am fugit la geam când am auzit un fel de slogan cântat: „Juden Raus” Juden Raus” [Evreii afară!] Era cântat încontinuu de un grup de circa 30 de Tineri Hitleriști înarmați cu bastoane și cărămizi.

Fix vizavi de casa noastră era o pielărie care se numea Stiller. Geamul lor era pictat cu un „J” mare, alb. Grupul s-a oprit în fața magazinului și a început să spargă geamul. Apoi au distrus produsele din piele aflate în vitrină. La câțiva metri distanță erau niște polițiști care au privit scena, dar nu au făcut nimic. Unul dintre ei chiar a zâmbit.

Mă uitam la geamul spart și tremuram. Chiar atunci, o femeie bătrână a ajuns pe trotuar în dreptul magazinului. S-a apropiat de geamul spart și a început să strige: „Așa-ți trebuie, porc evreu! Toți ar trebui să muriți! Să muriți, m-ai auzit?! Heil Hitler!” […]

Nu m-am dus la școală în ziua aceea. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi întors vreodată la școală în Germania. Pe la 6.30, părinții mei au început să curețe vitrina. Procesul se derula încet deoarece multe produse erau aranjate frumos și fixate pe rafturi. Eu voiam să urmăresc ce se întâmplă de la balcon. Mi-era teamă pentru părinții mei.

Cumva, zvonurile au început să circule, iar strada se umplea rapid cu oameni. Era o tăcere ciudată… Părinții mei erau cunoscuți, la fel și magazinul. Oamenii păreau că sunt înțelegători, compătimitori, dar nimeni nu putea să evite ceea ce urma să se întâmple.

La 6.55, un grup mare de Tineri Hitleriști, acompaniați de trupe SS, a mărșăluit spre magazin, cântându-și mantra. Au început să arunce cărămizi în geam, dar acestea au ricoșat. Unii oameni din mulțime au râs, iar alții chiar au aplaudat. Huliganii naziști s-au enervat și au atacat geamul cu bastoanele lor groase. Geamul nici măcar nu a crăpat. Mai multe aplauze și râsete!

Trei dintre liderii grupului s-au dus la măcelăria de lângă și au cerut greutăți. „Vrem să spargem geamul jidanului de lângă.” „De ce naiba?!”, a întrebat măcelarul, iar pentru aceasta a fost lovit cu bastonul și i-a fost spartă tejgheaua.

De data aceasta, geamul părinților mei n-a mai rezistat. Din mulțime s-au auzit un oftat și câteva huiduieli. Am văzut câteva femei care plângeau și am început și eu să plâng. Însă plânsetele mele s-au transformat în țipete când am văzut că huliganii naziști au început să ia bucăți mari de sticlă și să le arunce către magazin. Știam că prinții mei sunt înăuntru. Puteau fi omorâți! […]

În acea zi, circa 7500 de magazine evreiești din toată Germania au fost distruse. 100 de evrei au fost uciși de SA încercând să-și apere proprietățile. Alții 30.000 de bărbați evrei au fost duși în lagărele de concentrare.

Când m-am trezit, mama și tata stăteau lângă mine. Erau vii și nevătămați. Nevătămați fizic adică. Mental, însă, aveau să fie afectați toată viață.

Țipetele mi-au afectat corzile vocale și o perioadă nu am putut să vorbesc. Tatăl meu m-a dus la spitalul evreiesc. Au decis să mă opereze, dar cei mai mulți dintre doctorii experimentați plecaseră deja din țară.

Tatăl meu a fost sfătuit să mă ducă la Profesorul Carl von Eicken, cel mai mare specialist ORL din Berlin. A fost riscant, dar profesorul a acceptat să ne vadă. „Cât timp veți mai fi aici, Herr Izbicki?” Tatăl meu i-a răspuns că în scurtă vreme vom emigra în Palestina. „Bine. Îți dau numele unui coleg din Tel Aviv. Este omul potrivit pentru asta.” Ne-a notat apoi adresa.

„Să știi că singura altă persoană care a suferit de această boală a corzilor vocale a fost Hitler. Pentru că-și țipă mereu discursurile. Așa că l-am operat în 1935 și i-am dat înapoi vocea.”

Tatăl meu i-a mulțumit și și-a scos portofelul. „Nu, dragul meu domn”, a spus profesorul. ”Voi, ca popor, ați plătit deja destul.”


Extras din Life Between the Lines: A Memoir, de John Izbicki

http://www.telegraph.co.uk/

In 2006, primarul Klaus Iohannis a invalidat 3.500 de voturi la Sibiu. Ca rezultat, a invalidat demersul Aliantei Familiilor din Romania

24 oct.

agnus dei - english + romanian blog

klaus-iohannis-foto-nine-oclock

Ioan Ciobota: In anu 2006, in urma cu 10 ani, Alianta Familiilor din Romania a initiat un demers similar cu cel actual si atunci respectivul demers a cazut din cauza Sibiului de unde primar era chiar dl Klaus Iohannis, care a taiat cu mana lui, nu mai stiu, trebuia sa fie 20.000 de voturi la Sibiu. A fost 23.000 si a taiat vreo 3.500 ca sa intre sub si a cazut intregul demers din cauza dlui Iohannis in urma cu zece ani. Se repeta aceeasi formula si acum? (Ioan Ciobota)

Viorel Iuga: Nu stiu daca se repeta. Nu vreau sa ma duc pe informatiile acestea, dar vreau sa spun urmatorul -eu nu cred ca suntem intr-o societate in care un singur om are dreptul de a schimba ceea ce doreste o natiune. Ar fi chiar tragic sa gandim in felul acesta. Parerea mea personala. Eu cred ca traim intr-o lume…

Vezi articolul original 95 de cuvinte mai mult

PRESEDINTELE SENATULUI CALIN POPESCU TARICEANU ACUZA DE INALTA TRADARE A INTERESELOR NATIONALE A ROMANIEI PE KLAUS WERNER JOHANNIS”666″ SI GUVERNUL ACESTUIA CONDUS DE FRANCEZUL JULIEN CIOLOS IN A DISCUTA DESPRE UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA!

24 oct.

Imagini pentru TARICEANU,IOHANNIS,CIOLOS POZE
Președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat că oficiali ai statului român au o rezervă în a discuta despre unirea cu Basarabia, adăugând că, cu un guvern tehnocrat România nu o să aibă o poziție care să reflecte interesul național.

„Văd din partea unor oficiali ai statului român o rezervă extraordinară în a discuta despre unirea cu Basarabia sau reunificarea patriei, mai degrabă. Eu nu înțeleg ca noi, ca români, să nu avem curajul să vorbim de un subiect care este de interes național și este de interesul național și al basarabenilor. (…) De ce să nu avem curajul să discutăm despre acest lucru care ne privește? Pentru că lezăm interesele altor puteri? Sigur că nu putem să fim pe placul și în acordul tuturor, dar eu cred că este o datorie patriotică să avem curajul să abordăm această chestiune și să încercăm rezolvarea ei. Altfel România rămâne să se comporte, așa cum am văzut în ultima perioadă, ca o țară care este mai degrabă umilă sau umilită de cei care ar trebui să fie câteodată parteneri și susținători”, a spus Tăriceanu la România TV, referindu-se la reacția Guvernului în cazul marșul pentru Basarabia.

În opinia sa, ministrul de interne, „care a reprimat manifestarea”, nu va fi demis.

„Am slabe speranțe în acest sens. Mi se pare că acest Guvern de tehnocrați își arată limitele cu orice ocazie. Dacă în locul Guvernului de tehnocrați am fi avut un guvern politic, modul de raportare la o astfel de situație, la o astfel de manifestare ar fi fost altul.(…) Cu un guvern tehnocrat nu o să avem niciodată o poziție care să reflecte interesul național, ci mai degrabă, poate, eu știu, jocuri de culise, jocuri personale ale unor membri ai Guvernului, alte influențe străine, nu ceea ce este interesul nostru”, a adăugat Tăriceanu.

SEMNALUL DE ALARMA TRAS DE PREMIERULUI VIKTOR ORBAN:”UNGARIA TREBUIE SA SE OPUNA ” SOVIETIZARII” A EUROPEI DE CATRE BLOCUL COMUNITAR CARE VREA SA DEVINA UN IMPERIU AL VREMURILOR MODERNE!”

24 oct.

Premierul Viktor Orban a spus că țara sa trebuie să se opună încercării de „sovietizare” a Europei de către blocul comunitar și că trebuie să-și apere frontierele de migrația în masă.

„Nu putem accepta ca Uniunea Europeană, căminul nostru, să fie transformat într-un imperiu al vremurilor moderne. Nu ne dorim Statele Unite ale Europei în locul alianței unor state libere. Trebuie să salvăm Bruxellesul de la sovietizare, de oamenii care vor să ne spună cum ar trebui să trăim în propriile noastre țări”, a spus Viktor Orban.

Viktor Orban a adăugat că libertatea Europei depinde de statul național și valorile creștine.

Pe de altă parte, Viktor Orban a fost fluierat de zeci de persoane, la ceremoniile care au marcat 60 de ani de la revoluția maghiară împotriva ocupației sovietice. Contestatarii au fost la un pas să se încaiere cu susținătorii lui Viktor Orban.

TRIADA GERMANIA-USA -RUSIA A CASTIGAT ALEGEWRILE PREZIDENTIALE DIN R.MOLDOVA ,INAINTE DE 30 OCTOMBRIE 2016 ,CA URMARE A TRADATORILOR STRAINI KLAUS WERNER JOHANNIS+JULIEN CIOLOS -UNIUNEA SOROSISTA DIN ROMANIA,CARE AU PUS JANDARMII SA-I ATACE PE UNIONISTII DIN BASARABIA!

24 oct.

 

Imagini pentru SOROS,IOHANNIS POZE

 

Peste 750.000 din cele 3.132.427 de buletine de vot care vor fi tipărite pentru alegerile prezidențiale din 30 octombrie din Republica Moldova vor fi în limba rusă.

Astfel, 2.379.883 (76%) de buletine vor fi în limba română, iar 751.344 (24%) – în limba rusă, transmite Radio Chișinău.

Pentru municipiul Chișinău urmează a fi tipărite 649.461 de exemplare, dintre care 433.289 în limba română și 216. 172 în limba rusă.

La alegerile prezidențiale din Republica Moldova vor participa zece candidați. CEC a stabilit ordinea finală de înscriere a candidaților în buletinul de vot care, conform noilor parametri, va avea o lungime de 30 de centimetri.

%d blogeri au apreciat asta: