Postul Crăciunului este primul post din anul bisericesc și ultimul din anul civil. Din rânduielile bisericești aflăm că se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, însă, dacă această dată cade miercurea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul Nașterii Domnului a fost statornicit prin decizia Sinodului din 1166.

În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum „lăsatul secului” sau „mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. „Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, asa cum nu se întâmplă de fapt în învățătura sfinților părinti ai Bisericii.
Secul pe care îl lasã postul ortodox este seclum (saeculum), adicã lumea, în sensul de mondenitate, modã, obiceiuri lumești. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: „Eu mãrturisesc despre ea cã lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul sãu unic prin simplitate si concizie: „Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16). El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viata si ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viata lumii, cât si într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine sã nu mai facã doi bani. Poate cã acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimasă în deșertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este si acesta: „Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”
De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte si prin întoarcerea spre Dumnezeu. Asa se spune în frumoasele cântări bisericești de post: „Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete, și către Dumnezeu plecare și apropiere”. Postul este prin excelentă timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea „de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre „marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară: „Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepãrtăm de la orice faptă rea”.
Părintii nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: „De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”; sau: „Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”.  Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnată prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință. Aceleași cântări de post vorbesc de „întunericul sațiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătatã, altfel „întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…
Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dietă „purificatoare”, asa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului
Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Înzestrat cu abilități intelectuale și ambiție, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală.

Tânărul Grigorie, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316, devenind novice la Mânăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim. Acolo a fost tuns în monahism și a pornit pe calea sfințeniei.

A mai viețuit și în alte două așezăminte monahale: Lavra „Sfântul Atanasie Athonitul” și Schitul Glossia. Aici a deprins practica rugăciunii inimii, isihasmul devenind pentru el un mod de viață. Din cauza incursiunilor turcilor din anul 1326, se va muta la Tesalonic, împreună cu 12 monahi isihaști, unde va fi hirotonit preot. Își va continua viața de asceză, împreună cu cei 12 călugări, într-un schit de pe muntele de lângă Veria: cinci zile pe săptămână petrecea în rugăciune și post, fără să se întâlnească cu nimeni, iar sămbăta și duminica cobora în mijlocul fraților și al credincioșilor, slujind Sfânta Liturghie și predicând.

S-a întors la Athos și s-a așezat pentru o perioadă în schitul „Sfântul Sava”, de lângă Marea Lavra. Deceniul următor începe controversa isihastă, adversarii Sfântului Grigorie fiind monahul Varlaam (care susținea imposibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, în afara unui demers teologic speculativ, și experierii slavei divine) și discipolii acestuia: călugărul bulgar Akyndinos, Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347), chiar și împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341).

Sfântul Grigorie devine apologet al isihasmului și, implicit, al Ortodoxiei, formulându-și viziunea ascetică și mistică în „Triade în apărarea sfinților isihaști” (1338) și „Tomul Aghiorit” (1340). Sinodul de la Constantinopol din 1341, desfășurat la Biserica „Sfânta Sofia”, a fost de acord cu punctul de vedere al Sfântului Grigorie, și anume că, inaccesibil în esența Sa, Dumnezeu Se descoperă și poate fi cunoscut prin energiile Sale necreate. Însă disputele dintre Palamiți și Varlaamiți au continuat până într-acolo încât, în 1344, Sfântul Grigorie a fost întemnițat. În 1347, a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În 1351, Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale.

A trecut la cele veșnice la 14 noiembrie 1359. Potrivit tradiției, înainte de a face trecerea spre lumea veșnică, i s-a arătat Sfântul Ioan Gură de Aur, care i-a adresat cuvintele: „Spre Înălțimi! Spre Înălțimi!”

A fost canonizat la nouă ani de la moartea sa. Moaștele Sfântului Grigorie Palama se păstrează la Tesalonic. Este prăznuit de două ori pe an: pe 14 noiembrie și în duminica a doua din Postul Mare.