ISTORIA BASARABIEI ,PAMANT ROMANESC!

30 Noi

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire
Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Lista Guvernatorilor Basarabiei Ţariste (1812 – 1917)

Din 1812 până în 1885 general-guvernatorii supravegheau activitatea admininistraţiei civile în Basarabia, inclusiv cea a  guvernatorilor civili. După anul 1885 guvernatorii se subordonau numai cabinetului de miniştri, primului ministru şi ministrului afacerilor interne.

Numele
Anii de viaţă
Perioada de aflare în funcţie
 Gubernie a Imperiului Rus
Portret lipsă Sturdza Scarlat Dm.
1812 iulie 23 – 1813 iunie 17
Portret lipsă Hartingh Ivan Mark (inginer şi general rus)
1756 – 1831 1813 iunie 17 – 1816 ianuarie
 Autonomie în cadrul Imperiului Rus
Portret lipsă Kalagheorghe Ivan H. 1816 februarie 22 – 1817 decembrie 30
Portret lipsă Katakazi Constantin Anton 1775 – ? 1817 decembrie 30 – 1825 august 26
Portret lipsă Timkovski Vasili F. (cu întreruperi, fiind înlocuit de Vighel F. F., Arseniev N. V., Pizani A. N., Firsov F. D.) 1825 septembrie 4 (de facto 1826 iulie 22) – 1828 ianuarie 12
Portret lipsă Turghenev Aleksandr M. 1828 ianuarie 17 – 1828 iulie 30
 Gubernie a Imperiului Rus
Portret lipsă Prajevski Nikolai P.
1828 noiembrie 2 – 1829 martie 24
Portret lipsă Sorokunski Akinfi I. 1829 martie 24 – 1833 aprilie 17
Portret lipsă Averin Pavel I. 1833 iulie 16 – 1834 august 28
Portret lipsă Fiodorov Pavel Iv. (general) 1834 august 28 – 1854 mai 29
Portret lipsă Ilinski Mihail S. 1854 iulie 15 – 1857 noiembrie 10
Portret lipsă Fonton de Verraillon Mihail L. (general de origine franceză)  1857 noiembrie 10 – 1862  decembrie 19
Portret lipsă Welho (Velio) Ivan O. (baron) 1862 decembrie 28 – 1863 august
Portret lipsă Antonovici Platon Al. (general) 1863 august – 1867 decembrie 5
Portret lipsă Gangardt Ivan Gheorghe (general) 1867 decembrie 5 (de facto1868 ianuarie 12) – 1871 iunie 3
Portret lipsă Şebeko Nikolai Ignat (general)  1871 iunie 3 – 1879 februarie 27
Portret lipsă Iankovski Evgheni Osipov (general) 1879 mai 15 – 1881 august 12
Portret lipsă Koniar Modest Marikev 1881 august 16 – 1883 iunie 30
Portret lipsă Konstantinovici Aleksandr Petru 1883 iunie 30 – 1899 iulie 4
Portret lipsă Von Raaben Vikenti Samoil (general) 1899 iulie 10 – 1903 mai
Portret lipsă Urusov Serghei Dumitru (kneaz) 1862 – 1937 1903 mai 30 – 1904 octombrie 31
Portret lipsă Haruzin Aleksei Nikolai 1904 octombrie 31 – 1908 octombrie
Portret lipsă Kankrin Ivan Viktor 1908 octombrie 11 – 1912 mai 7
Portret lipsă Ghilhen Mihail Eduard  1912 mai 7 (de facto iunie 9) – 1915 septembrie 22
Portret lipsă Voronovici Mihail Mihail  1866 – 1918 1915 septembrie 22 – 1917 martie 13

Ultimul guvernator al Basarabiei, Voronovici M.M., a fost împuşcat în timpul revoluţiei din Ucraina. Penultimul guvernator, Ghilhen M.E. a emigrat şi a dus-o foarte greu în Polonia. 

După revoluţia din februarie, au fost reduse funcţiile de guvernator, desemnaţi de puterea centrală.

Cabinetul de miniştri provizoriu a numit comisarul său pentru Basarabia, reprezentantul zemstvei guberniale Mimi Constantin Alexandru (1869-1935), iar apoi Cristi Vladimir Grigore (1880-1956). Ultimul a fost membru al Sfatului Ţării. În 1944 a plecat în România, unde mai târziu, în timpul regimului comunist, a fost întemniţat, unde a şi murit. Tatăl său Grigore Ion Cristi, a fost guvernatorul Moscovei. Bunicul său I.V. Cristi a condus zemstva din Basarabia şi a fost cunoscut ca viticultor şi promotor al soiurilor europene de struguri în Basarabia.

Remarcăm că Urusov S.D. a fost primul civil după un şir lung de generali, care au ocupat postul de guvernator al Basarabiei.

Basarabia (numită şi „Basarabia Ţaristă” , ucraineană „Бесарабія„, rusă „Бессарабия„, bulgară „Бесарабия„, turcă „Besarabya„, germană „Bessarabien„) este numele cu care ruşii au denumit teritorul anexat din trupul Moldovei în 1812 la Imperiul Rus. Denumirea teritoriului anexat (Basarabia, Basarabia Ţaristă) a apărut prin extinderea numelui „Basarabiei istorice” de „Basarabia” (Bugeac) şi peste alte teritorii precum: 1. ţinutul Hotin (raia turcească pe trupul Moldovei); 2. partea de est a Principatului Moldovei dintre rîurile Prut şi Nistru (sub suzeranitate turcească). Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord pînă la Hotin coincide parţial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin) intră astăzi în componenţa Ucrainei. Anexarea Basarabiei a avut loc în urma celui de al treilea război ruso-turc (1806-1812) conform Păcii de la Bucureşti în anul 1812.

Trebuie menţionat că pînă în 1812, numele de „Basarabia” desemna o mică parte din pămînturile Moldovei amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru numită aşa de voievozii moldavi timpurii din cauză că acestea au fost preluate anterior de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau conduşi de dinastia Basarabilor. Ulterior, în articol, vom folosi numele „Basarabia istorică” pentu „Basarabia” de pînă în 1812 pentru a evita ambiguităţi. „Basarabia istorică” de asemenea a fost numită în timpul ocupaţiei turceşti a Principatului Moldovei şi „Bugeac„.

Harta Munteniei (Valahiei) sub Mircea cel Bătrîn. Teritoriile de la nord de Chilia reprezintă teritoriile Basarabiei istorice din componenţa Moldovei
Harta Munteniei (Valahiei) sub Mircea cel Bătrîn. Teritoriile de la nord de Chilia reprezintă teritoriile Basarabiei istorice din componenţa Moldovei
  • Notă: Într-o vreme, mai ales pînă la moartea lui Mircea cel Mare, tot ţărmul Dunării, de la Severin pînă la Chilia, aparţinea Munteniei (Ţării Româneşti, Valahiei), a cărui ţară după porecla dinastiei princiare, se numea „Basarabia”. Dinastia Basarabilor, în luptele lor împotriva Tătarilor între 1328 şi 1342, au luat în stăpînire stepa cuprinsă între Carpaţii Vrancei – Dunăre – Marea Neagră şi o linie mergînd de la confluenţa Trotuşului cu Siretul la capul Codăeşti (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului). După ce însă moldovenii se lăţiră cu încetul, bucată cu bucată, şi în fine sub Ştefan cel Mare, tăiară tocmai la Milcov hotarul Ţării Româneşti, teritoriul dintre gura Nistrului şi Dunăre conservă el singur, ca amintire, nemele de Basarabia (Basarabia istorică). Ulterior turcii cuceresc malurile Dunării şi Mării Negre cu cetăţile-porturi Chilia şi Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina şi restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei şi de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică pînă în 1812. În 1713, Turcii iau în stăpînire şi Cetatea Hotinului cu ţinutul dimprejur.

Vezi şi … Istoria principatului Moldova, Originea numelui Basarabia

Harta Moldovei de-a lungul istoriei în nuanţe de galben  şi România actuală în albastru
Teritorii din Moldova de-a lungul istoriei. Budjak: aproximativ Basarabia istorică. Bessarabia: Basarabia Ţaristă. Actuala Republică Moldova e reprezentată cu verde.
Harta Moldovei de-a lungul istoriei în nuanţe de galben şi România actuală în albastru

Teritorii din Moldova de-a lungul istoriei. Budjak: aproximativ Basarabia istorică. Bessarabia: Basarabia Ţaristă. Actuala Republică Moldova e reprezentată cu verde.

După anexarea Basarabiei la Imperiului Rus va urma o intensă politică de rusificare şi de colonizare rusă şi ucrainiană. Moldovenii din Bararabia Ţaristă (Basarabia) sunt optiţi în a învăţa limba lor maternă, opriţi a se ruga lui Dumnezeu româneşte: şcoala şi biserica din Basarabia Ţaristă (1812-1917) au devenit pîrghia cu ajutorul căreia guvernul rus nădăjduieşte să rusifice populaţia românească. Nici o carte, nici un ziar românesc n-are voie să treacă Prutul, în nici o şcoală nu este permis de a se învăţa româneşte, în nici o bibliotecă nu se tolerează de a se ţine o carte românească; la sudul Basarabiei, chiar în 1895, poliţia rusească a sechestrat de la mocanii transilvăneni Visul Maichii Domnului„, pe „Arghir Crăişoru etc, oprindu-i de a citi chiar şi aceste cărticele.

Cu ajutorul şcolii, Imperiul Rus a reuşit să rusifice aproape desăvîrşit pătura cultă din Basarabia; cu ajutorul bisericii, ea nădăjduia să rusifice şi populaţia rurală. Au trecut peste un secol de dominaţie ţaristă şi apoi aproape 50 ani de dominaţie sovietică dar şi pînă azi ţăranul român de dincolo de Prut nu vorbeşte altă limbă decît cea românească, nu se roagă lui Dumnezeu decît în limba părinţilor şi bunicilor săi.

Geografie

Suprafaţa Basarabiei Ţariste constituia 44.422 km², dintre care 33.843 km² aparţin astăzi Republicii Moldova, iar 10 579 km² aparţin Ucrainei. Distanţa de la punctul cel mai nordic la cel mai sudic este de 350 km, iar de la cel mai apusean la cel mai răsăitean este de 150 km.

Punctele extreme ale Basarabiei Ţariste au fost:

Nord: Măzăricea, pe Nistru
Sud: Ostrovul Limba, la ieşirea în mare a braţului Chilia
Vest: Pîrîul Răchiţa Mare, care o desparte de Bucovina
Est: Cordonul litoral de la Bugaz, la gura Nistrului.

Pentru comaparaţie prezentăm şi punctele extreme ale Republicii Moldova de azi:

Nord: Naslavcea
Sud: Giurgiuleşti, pe Prut
Vest: Criva, pe Prut
Est: Palanca, pe Nistru.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stemă Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917
Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883
Stemă Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917 Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883

 
Cronologie

  • 1806 (22 noiembrie) – Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe treritoriile principatelor româneşti;
  • 1807 (7 iulie) – Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;
  • 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un trata separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;
  • 1808 – Imperiul Rus preia conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească;

Vezi Cronologia integrală a Basarabiei Ţariste aici…

Moldova de răsărit pînă la răpirea Basarabiei

Pînă în sec XIX, Basarabia Ţaristă nu a format niciodată o entitate geografică, administrativă sau istorică deosebită în cadrul Principatului Moldovei. Ea a fost locuită de acelaşi popor român care se întîlneşte atît în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat. Acest popor nu are nici o asemnănare cu ruşii. Moldovenii sunt un popor paşnic, care nu pot uita anii îndelungaţi de robie, trecutul lor trist fiind reflectat în legengele populare, credinţă, cîntecele pline de durere adunată în veacuri lungi de suferinţă. Viitoarea Basarabie Ţaristă se afla în componenţa Principatului Moldovei încă din sec XIV.
Harta Moldovei, 1483, domnia lui Ştefan cel Mare
Harta Moldovei, 1483, domnia lui Ştefan cel Mare
În timpul lui Bogdan al III-lea (1511) Moldova devine vasală turcilor în următoarele condiţii: 1. Păstrează autonomia; 2. Turcii nu aveau drept să procure pămîntul ori să se stabilească în Moldova; 3. Domnitorul moldovean trebuia confirmat de Poartă; 4. Plata unui tribut de 4000 ducaţi, 40 şoimi şi la neesitate 40 ostaşi. Cu timpul Tributul a fost mărit. Conform acordului de vasalitate Turcia se obliga să păstreze intacte frontierile Moldovei pe întreaga lor întindere încă din 1634, fapt de care nu s-a ţinut cont la 1812. În 1699 după Pacea de la Karlowitz polonezii ceruseră de asenemea Moldova de la Turci (ţară învinsă) dar aceasta nu a cedat-o invocînd că Moldova s-a supus Porţii de bună voie ne fiind cucerită cu sabie.
Harta principatelor româneşti, 1600, domnia lui Mihai Viteazul
Harta Moldovei 1793-1812

Harta principatelor româneşti, 1600, domnia lui Mihai Viteazul

Harta Moldovei 1793-1812

Turcii şi-au fortificat poziţiile în Principatul Moldovei prin preluare sub control militar a cîtorva regiuni ale acesteia transformîndu-le în raiale şi anume: Chilia şi Cetatea Albă (1484), Bugeacul şi Tighina (1538), Hotinul  (1713-1715). S-a încercat transformarea şi Sorocii în raia în 1712 dar nu s-a reuşit din străduinţa domnului Moldovei – Nicolae Mavrocordat. În cursul celor trei secole de suveranitate Otomană, Moldova a reuşit să-şi păstreze organizarea politică şi religia proprie.

Ruşii sunt descendenţi a ramurii răsăritene a neamurilor slave. Abia prin anii 1000 se conturează progrese în drumul eliminării relaţiilor gentilice şi apariţia primilor germeni ai feudalismului. Iniţial supuşi dominaţiei tătare (mongole) ei înşişi prezintă o pulaţie mongolă slavizată. Credinţa Creştină Ortodoxă este preluată de ruşi de la bizantini mijlocită de greci şi se finalizează în sec XVII-XVIII. Rusia îşi realizează unitatea statală în sec XV-XVI. La începutul sec XVIII, Petru cel Mare demarează politica expansionistă a Rusiei prin cuceririle sale şi crează în mentalitatea ruşilor o ideologie de superioritate faţă de alte popoare şi mesionarismul poporului rus pentru salvarea popoarelor din Balcani. În urma păcii de la Kuciuk-Kainargi ruşii pretind, dar fără de succes, Benderul (Tighina) de la turci pe atunci raia turcească. La sfîrşitul sec. XVIII, Rusia atinge graniţa Nistrului ocupînd Oceacovul (1792) şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793. Tot în acea perioadă rusia afirma solemn că Nistrul va forma pe veci hotarele ei cu Principatul Moldovei. În octombrie 1800, ţarul Pavel I aprobă planul Postopcin de împărţire a Imperiului Otoman între Impreiul Rus şi Imperiul Austriac. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia. Aceste planuri s-au soldat cu răpirea Basarabiei de către Imperiul Rus din trupul Moldovei la 1812.
Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 şi Pacea de la Bucureşti 1812. Consecinţe asupra Principatului Moldovei.

Ajuns la Nistru, Imperiul Rus nu se opreşte şi la 22 noiembrie 1806 izbucneşte un nou război ruso-turc purtat în întregime pe teritoriul  ţărilor româneşti. Imperiul Rus, prin expansiunea sa, urmează politica expansionistă instaurată încă de ţarul Petru I croind drum spre Constantinopol (actualul Istambul) prin principatele române. Imperiul Rus, folosindu-se de slăbirea Imperiului Otoman, asigurînduse de suportul Austriei şi Franţei intră în război cu Imperiul Otoman şi luptă pe teritoriul principatelor româneşti. La începutul anului 1807, ruşii iau sub control principatele româneşti şi instaurează administraţia militară în principate din 1808 în frunte cu Kuşnikov. În 1810 Kuşnicov este înlocuit cu Krasno-Milaşevici. Prozorovski conduce divizarea principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Ulterior Imperiul Rus dorea să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac, Oltenia în schimbul la Bucovina dar Austria a refuzat. Otomanii refuzau să recunoască anexarea Principatelor Moldova şi Valahia la Imperiul Rus, atunci în frunte cu un nou general Kutuzov, Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 aprilie 1811. La 2 octombrie 1811 ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, după care imediat încep tratativele de pace cu turcii care se încep la Giurgiu şi se finalizează la Bucureşti. Ruşii cereau „ambele ţări româneşti” (Ţara Românească şi Moldova). Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre rîurile Nistru şi Siret, pentru ca pînă la urmă pretenţiile să se limiteze la ţinuturile turceşti dintre rîurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică). Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, mulţumită complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu şi al unui inel foarte preţios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porţii.)

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti se consfinţeşte sfîşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a largii regiuni dintre Prut şi Nistru denumite de atunci în colo Basarabia (Basarabia Ţaristă). Tratatul încalcă practica internaţională şi normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat garantînd frontierele de atunci. Pacea de la Bucureşti face ca Moldova să piardă pentru totdeauna mai mult de jumătate din teritoriul său.

Vezi şi… Războiul ruso-turc din 1806-1812Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, Pacea de la Bucureşti 1812, Cîteva opinii despre Pacea de la Bucureşti 1812,

Administraţia Basarabiei Ţariste (1812-1917)

1.Organizarea provizorie a Basarabiei Ţariste (1812-1817)

Organizarea provizorie a Basarabiei avea drept scop asigurarea pentru Rusia a simpatiei populaţiei creştine băştinaşe şi iniţial i s-au creat condiţii prielnice pentru conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, ţarul acordă Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei. Primul Guvernator civil al Basarabiei Ţariste a fost boierul moldovean Scarlat Sturdza (7 august 1812 – 17 iulie 1813). Prin ucazurile (oridinele) ţarului în anii 1812-1813, în Basarabia s-a constituit guvernămîntul în frunte cu Guvernatorul civil aflat în subordinea Guvernatorului militar. Toate problemele administrative interne stăteau în grija Guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti. Guvernul avea două departamente: 1-compus din secţia civilă, secţia penală şi poliţia şi al 2-lea – compus din secţia de statistică, secţia financiară şi secţia comercială. Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţia de 7:5. Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. Tot din acest motiv era nevoie şi cîte două cancelarii: una pentru rusă şi alta pentru română. În fruntea judeţelor erau ispravnicii (numiţi pîrcălabi la Hotin şi serari la Orhei, etc.) cu compentenţă administrativă şi judiciară. Judeţele se compuneau din ocoluri conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari. Armata era sub un comandament special al unui şef deosebit – Guvernatorul militar. Biserica avea în frunte un mitropolit şi se subordona Patriarhiei Ruse. În 1816 se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.

2. Regimul Relativei autonomii în Basarabia Ţaristă (1816-1825)

Basarabia continua să fie scutită de dări (1813-1817), scutită de serviciul militar şi avea privilegiul de a efectua comerţ exterior liber cu vite şi pîine. La 29 aprilie 1818 se adoptă de ţar Legea organică pentru administrarea provinciei Basarabia – Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei (Aşezămîntul constituirii regiunii Basarabia), care este o veritabilă constituţie, elaborată în limbile română şi rusă. Conform acestei legi se menţin vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lîngă vechele privilegii, primesc drepturi şi avantajele nobilimii ruseşti. Judecata civilă se făcea în română iar cea penală în rusă şi în română. Jalbele la guvernatori se puteau face în română şi în greacă. Partea rea a Legii a fost înlesnirea colonizării Basarabiei care s-a observat mai ales pe teritoriile mai puţin populate de băştinaşi, precum era Bugeacul (Basarabia istorică). Paralel cu coloniştii au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat.

Vezi şi… Regimul relativei autonomii în Basarabia Ţaristă

3. Perioada Autocraţiei în Basarabia Ţaristă (1825-1873)

După moarte ţarului Alexandru I urcă la tron ţarul Nicolae I, unul din cei mai autoritari împăraţi ai Imperiului Rus. Din acest moment, Basarabia Ţaristă pierde autonomia considerată de noul ţar o sursă de corupţie, de dezmăţ şi de revoluţie. Primul lucru, ţarul Nicolae I renunţă la liberalism. Încep să sosească masiv în Basarabia Ţaristă nenumăraţi funcţionari, preoţi, ispravnici, judecători, comisari, profesori şi jandarmi ruşi. Totul urma să se facă numai după modelul rusesc. În 1824 limba rusă este impusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie, fiind afectate în primul rînd judecătoriile unde pînă atunci se folosea exclusiv limba română. Tot în acest an este desfiinţată şi pecetea românească a judecătoriei politiceşti a oblastiei Basarabia. Începînd din 1828 şcolile deschise la Chişinău, Tighina, Bălţi, Hotin, Cetatea Albă şi Izmail erau doar cu predare în limba rusă. În 1842 s-a permis totuşi introducerea limbii române în şcoli în ruma mai multor petiţii din 1839-1841 dar aceasta ulterior în anii 70 ai sec XIX va fi exclusă complet şi definitiv din Basarabia Ţaristă. Prin regulamentul din 29 februarie 1828, introdus pe timpul guvernatorului Voronţov („Regulamentul lui Voronţov„) se legifera cel mai tragic eveniment după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. Prin Regulament, Consiliul Suprem, simbol al autonomiei Basarabiei era înlocuit cu un consiliu provincial (oblastnoi sovet) numit oficial „Instituţia pentru conducerea regiunii Basarabia„. Aceasta se va reuni doar de două ori pe an (în mai şi noiembrie) şi se va ocupa numai de chestiuni economice şi de aprovizionare. În sfatul oblastiei nu mai existau deputaţi ai nobilimii. După aceste modificări acest Consiliu nu mai avea nici o iniţiativă proprie discutînd doar subiectele propuse de Guvernatorul civil rus din Basarabia Ţaristă. Orice libertate naţională ca şi legile moldoveneşti au fost deja suprimate.

Vezi şi… Perioada Autocraţiei în Basarabia Ţaristă

4. Perioada Reacţionară în Basarabia Ţaristă (1825-1905)

Guvernatorii Basarabiei, în condiţiile dictatului ţarist, mai erau şi cu totul străini neamului, limbii, şi obiceriurilor celor pe care îi guvernau. Şcolile româneşti au fost interzise în Basarabia Ţaristă iar liceele şi gimnaziile de la Chişinău, Bălţi, Hotin, Tighina, Bolgrad, Ismail sau Cetatea Albă erau exclusiv ruseşti. Nici administraţia şi nici biserica nu avea voie să folosească limba română. Orice descoperire a unei cărţi româneşti era considerată ca descoperirea unui delict, fiind interzise chiar şi cărţile populare precum „Visul Maichii Domnului” şi „Arghir Crăişoru” foarte răspîndite în acea vreme. De la înfiinţarea Bibliotecii obşteşti de la Chişinău în 1832 pînă în 1898 s-au adunat 20 000 volume dintre care nici unul în limba română. Teroarea domnea pretutindeni, iar izolarea de România, recent constituită prin unirea Moldovei cu Muntenia, era absolută. În şcoală se învăţa că românii sunt urmaşii hoţilor aduşi de Traian din temniţile Rîmului iar limba română este foarte grea, barbară şi improprie culturii. De asemenea se vehicula ideea că dincolo de Prut, legea s-a stricat, pravoslavia s-a pierdut, iar ţarul va trebui să treacă Prutul ca să elibereze pe bieţii creştini din mîna nelegiuită a neamţului (regele Carol I al României), a boierilor şi a jidovilor. Rusificarea a avut loc pe două direcţii principale: la oraş prin şcoală şi la sat prin biserică. Rusificarea la oraş a reuşit pe cînd la sate grosul populaţiei păstrîndu-şi identitatea românescă.

Vezi şi… Perioada Reacţionară în Basarabia Ţaristă

 

Economia Basarabiei Ţariste

Teritoriile Basarabiei Ţariste au fost destul de prospere economic în cadrul Principatului Moldovei. Pămănturile Basarabiei erau dens populate de moldoveni şi roditoare. Pentru a întelege mai bine importanţa teritoriilor Basarabiei Ţariste în cadrul Moldovei pînă la anexare vă propunem următoarea tabelă:

Dările anuale către Poarta Otomană

Teritoriile Basarabiei Ţariste pînă la anexare la Imperiul Rus Teritoriile restului Principatul Moldovei fără Basarabia Ţaristă pînă la anexarea celei din urmă
 Boi  15 000  5 000
 Vaci  13 000  5 000
 Cai  5 000  –
 Ocale de unt  140 000  160 000
 Măsuri de grîu  120 000  80 000

Imperiul Rus instituie în perioada 1812-1830 barieră comercială pe Prut, blocînd astfel piaţa de desfacere tradiţională pentru locuitorii Basarabiei Ţariste (fostei Moldove). Din 1825 sunt anulate provizoriu unele taxe vamale pentru exportul spre Rusia, iar din 1826-1830 aceste taxe se elimină complet şi pentru toate produsele. În urma acestor măsuri restrictive toate exporturile tradiţionale ale Basarabiei spre Austria şi Polonia sunt redirecţionate în exclusivitate către Imperiul Rus. Chişinăul şi Ismailul capătă privilegii comerciale speciale.

În timpul întregii perioade ţariste, Basarabia practic nu şi-a dezvoltat economia fapt confirmat de statistici. Chiar şi peste 100 ani de ocupaţie populaţia rurală continua să fie de peste 90%. Populaţia cărturară era mai mică de 10% la finele perioadei ţariste (1907). Populaţia implicată în industrie era mai mică de 1% şi nu a depăşit 2000 – 4000 oameni.

Infrastructura era mult sub media Europeană, Basarabia dispunînd la finele perioadei ţariste doar de 1000 km de cale fierată şi doar 413 km de şosele. Traseele de cale ferată construite în Basarabia Ţaristă au fost următoarele:

Traseele de cale ferată construite în Basarabia Ţaristă

Anul construcţiei
 Tighina – Chişinău  1871
 Chişinău – Corneşti  1873
 Corneşti – Ungheni  1875
 Thghina – Galaţi  1877
 Mateut, Bălţi şi Noua Suliţă  1894
 Basarabeasca – Cetatea Albă  1914
 Ungheni – Bălţi  1914

O anumită dezvoltare au avut doar unele ramuri din agricultură şi anume: pomicultura, legumicultura, creşterea tutunului, vinicultura şi vinificaţia toate în baza exportului spre Rusia. Un factor pozitiv a fost şi implementarea reformei fiscale care a înlăturat inegalităţile de impozitare, situaţie rămasă în moştenire de pe vreamea domnilor fanarioţi ai Principatului Moldovei. Putem constata că în urma a peste 100 ani de ocupaţie rusească, progresul economic în Basarabia Ţaristă a fost unul minim în comparaţie cu vecinii din vest.

Vezi şi… Organizarea Basarabiei – Economia

Justiţia şi Armata în Basarabia Ţaristă

Imediat după anexarea Basarabiei în 1812 justiţia a continuat să rămînă românească atît prin limba de execuţie cît şi prin prescriţiile judiciare în baza străvechiului drept românesc valabil în Moldova încă din sec XVII. Iniţial, în justiţie, era folosită exclusiv limba română: atît la şedinţe, în acte, în corespondenţă, precum şi pecetea de asemenea era românească. Ţaristii înfiinţează la Chişinău, devenit capitala provinciei, Tribunalul penal şi Tribunalul civil sub consiliul provincial al Basarabiei Ţariste. Tribunalul penal era compus din 5 persoane: 1 preşedinte, 3 consilieri, 1 asesor dintre care 3 erau aleşi şi 2 numiţi în funcţie. Hotărîrile definitive erau luate după aprobarea de către guvernatorul civil şi Consiliul superm ale Basarabiei. Tribunalul penal se ocupa de toate cauzele penale din Basarabia Ţaristă precum şi de anchetele de la Tribunalele judeţene. Dosarele penale erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procesul era biligv cu prioritate pentru limba română (moldovenească). Tribunalul civil avea de asemenea 5 membri (2 numiţi şi 3 aleşi) şi examina dosarele particulare, pretenţiile reciproce ale particularilor şi litigii fiscale. Dosarele particularilor se remiteau de obicei Consililui superior pentru aprobare, iar dosarele fiscale se remiteau către guvernatorul civil. Toate dosarele civile se examinau în baza legilor moldoveneşti şi exclusiv în română. Dosarele fiscale se examinau conform legilor ruse. În Basarabia se înfiinţează Tribunalele judeţene şi Procuraturile judeţene. Tribunalele judeţene erau compuse din 3 membri aleşi de nobilime şi confirmaţi în funcţie de guvernator. Ispravnicii rămîneau în continuare numai cu atribuţii administrative. Din 1824 limba rusă se impune în toate instituţiile oficiale din Basarabia şi nici protestele judecătorilor cu au fost luate în consideraţie. În 1828 este desfiinţată şi pecetea românească de la Tribunal. Se trece la legile Imperiului Rus iar judecătorii şi procurorii sunt tot mai rar aleşi din rîndurile moldovenilor. În 1889 are loc ultima lovitură în sistemul juridic autohton prin înlocuirea judecătorilor de pace cu „zemskie-nacialniki” care aveau atribuţii judecătoreşti cît şi administrative şi care erau recrutaţi numai din rîndurile nobilimii ruse fără studii speciale sau ofiţerilor bătrîni ai armatei ţariste. Nivelul rudimentar al sistemului judecătoresc ţarist care a fost impus poate fi observat şi prin utilizarea pedepselor corporale pînă la 17 aprilie 1863. În a doua jumătate a secolului XIX justiţia în Basarabia nu exista decît pentru cei bogaţi care puteau să-şi permită luxul financiar şi de timp să străbată sute de kilometri pînă la Tribunalul de la Chişinău. Săracii nu puteau să-şi ia avocat, dar necunoaşterea limbii ruse îi făcea deseori să nu cunoască nici măcar motivul pentru care au fost condamnaţi. Judecătorii au ajuns să ştie doar rusă dar condamnaţii doar română, de aceea în scurt timp moldovenii din Basarabia Ţaristă pierd definitiv încrederea în justiţia rusă.

După anexarea din 1812 ţarul scuteşte basarabenii de serviciul militar, situaţie prelungită şi după 21 mai 1816 pe un termen nelimitat. Primele trupe ruseşti au fost cantonate la Hotin, Tighina şi Ismail, comandate de generalii Repinski, Harting şi Orsengo, dintre care ultimii doi erau căsătoriţi cu românce, iar flotila fluvială de la Dunăre de maiorul Papadopoulo, grec cu vechi legături în Moldova. Această atitudine pro-moldavă nu a ţinut însă mult. Ruşii ştiau că nu se vor opri la Prut, fapt dovedit ulterior de numeroase ocupaţii în ţările româneşti şi apoi în România (1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878). Armata ţaristă a fost unul din factorii de rusificare a provinciei, de colonizare a Basarabiei. De abia din 1874 românii din Basarabia încep să fie încorporaţi în trupele ţariste. Toţi tinerii erau obligaţi să-şi satisfacă serviciul militar timp de 3-4 ani departe de casă şi cel mai des în Polonia, Caucaz, provinciile baltice şi Siberia. Nenumăraţi soldaţi moldoveni şi-au dat viaţa în războiul ruso-japonez 1904-1905 ca şi în Primul Război Mondial pentru cauze stăine. Militarii din Basarabia erau foarte apreciaţi în cavalerie precum şi vestiţii cai moldoveneşti.

Vezi şi… Organizarea Basarabiei – Justiţia şi armata

Biserica în Basarabia Ţaristă

Secretul rezistenţei românilor la rusificare nu poate fi găsit decît în credinţa lor absolută, biserica fiind dintotdeauna temelia şi sprijinul vieţii poporului nostru. Pînă la anexare, viitoarea Basarabie Ţaristă ţinea de Mitropolia Moldovei. Teritoriul Basrabiei Ţariste nu forma o provincie administrativă aparte în sînul Principatului Moldovei şi de asemenea nici în plan religios, teritoriul ei fiind împărţit în mai multe episcopii.

În nordul Basarabiei, în raiaua Hotinului, fiinţa episcopia Hotinului apărută după trecerea acestui teritoriul sub stăpînirea Imperiului Otoman. La sud, raialele Bugeac şi Tighina erau ataşate Mitropoliei Proilavei cu sediul la Brăila, apoi la Căuşeni, care avea în subordine şi Dobrogea şi Oceacovul puternic populate de români ortodocşi. Teritoriile de mijloc ale părţii estice a Moldovei erau divizate între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni, împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de episcopia Huşilor, înfiinţată în 1592.

Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni
Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni

Ţarul Alexandru I poruncea exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fost lider religios al principatelor sub ocupaţie rusească să lucreze la un proiect pentru noua eparhie de peste Nistru. Ca urmare în 1853 a fost desfiinţată episcopia de Hotin, care fiinţa din 1755 şi a apărut Mitropolia Chişinăului şi Hotinului în frunte cu acelaşi Mitropolit Gavriil, fiind un alt privilegiu pentru Basarabia. Pe parcursul stăpînirii ruseşti titlul de mitropolit va oscila permanent (arhiepiscop, episcop, etc.) şi nu se va mai întîlni pe viitor, Gavriil fiind unicul Mitropolit şi singurul român dintre toţi ce vor urma.

În 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că dincolo de Nistru ruşi sunt foarte puţini, eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului, care aparţinuse Turciei pînă în 1792 (77 biserici dincolo de Nistru în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: Gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananev, Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare precum şi gubernia Hersonului cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Ovidiopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de peste Nistru au aparţinut pînă în 1791 Mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Ca un suprem privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 Mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Gavriil cerea aceleaşi drepturi pentru clerul din Basarabia Ţaristă ca şi celui rusesc, în plus stăpînirea civilă să nu se amestece în treburile duhovniceşti.

În 1813 noua Mitropolie a Chişinăului şi Hotinului era împărţită în 9 protoerii admistrînd 775 de biserici. Această diviziune administrativ-ecleziastică a fost abolită în 1859, fiind înlocuită cu circumscripţia „blagocinilor” sau a superiorilor bisericeşti al căror număr era variabil ajungînd la 34 în anul 1900. Tot în acest an clerul Basarabiei Ţariste cuprindea 812 persoane. Clerul era scutit de impozite şi de serviciul militar, trăia din ofrandele credincioşilor şi nu era plătit de stat. Fiecare biserică avea pentru uzul preoţilor 33 ha de teren agricol.

După moarte Mitropolitului Gavriil a urmat Arhiepiscopul Dimitrie Sulina, ucrainean crescut în tradiţiile bisericii moldoveneşti şi apărător al idenţităţii ei. După el a urmat (1833-1858) Irinarh Popov, om cult cu vederi largi. În timpul său s-au tradus cărţi bisericeşti ruseşti în română. 1858-1871 Arhiepiscop Antonie Şokotov scoate de sub tipar primul periodic din Basarabia scris şi în limba română (Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului), biligv (ruso-român) între 1867-1871 după care redevine exclusiv rusesc. În timp Arhiepiscopului Şokotov existau în Basarabia Ţaristă 843 de biserici dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn. Pînă în 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise româneşte. Antonie Şokotov a făcut noua împărţire administrativă a eparhiei prin care se desfiinţau protoeriile de judeţe şi se înfiinţau în schimb 35 ocoluri bisericeşti sau ogruguri blagocineşti. Tot atunci s-a stabilit numărul de cliroşi pentru fiecare biserică, numărul total reducîndu-se cu 46 persoane. Toate posesiunile bisericeşti ale eparhiei basarabene dintre Nistru şi Bug fusese desprinse de ruşi încă din 1837. Din 1870 preoţii care nu cunoşteau limba rusă primeau un răgaz de 6 luni pentru a o învăţa, altfel fiind înlocuiţi. Începea prigoana bisericii româneşti din Basarabia Ţaristă din deceniul 8 al secolului XIX, chiar dacă pe vremea lui Şokotov se mai puteau tipări cărţi bisericeşti în română.

Prigoana mare în biserică începe sub Episcopul Pavel Lebedev. 1882-1891 Serghei Lapidevski a înţeles că abuzurile în biserică depăşise orice limită şi a făcut unele concesii, permiţînd utilizarea limbii române în biserici şi înfiinţînd tipografia arhidiecezală la mănăstirea Noul Neamţ, Chiţcani, judeţul Tighina. Episcopul Iakov Peatniţki 1898-1904 înfiinţează la Chişinău „Înfrăţirea ortodoxă misionară a Naşterii Domnului”, editează numeroase broşuri, cărticele şi foi volante inclusiv în română.

În 1904 este deschisă prima tipografie bisericească românească de episcopul Vladimir Simkevici (1904-1908). Aici apare primul număr al periodicului bisericesc „Luminătorul” la 25 ianuarie 1908. După Vladimir a urmat Leonida Ciceagov, care ca episcop era numit şi Serafim şi care prin intoleranţa de care a dat dovadă s-a apropiat de Pavel Lebedev. Ca urmare în Basarabia Ţaristă au apărut mai multe secte şi erezii religioase. Instabilitatea episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei se accentua după Primul Război Mondial, unii fiind transferaţi precum Platon Rojdenstvenski la Odessa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să plece în faţa evenimentelor precum Anastasie Gribanovski, care împreună cu întreg clerul rusesc din Basarabia Ţaristă au părăsit-o definitiv la 23 iunie 1918. Ultimul a fost urmat de românul Nicodim de Huşi şi de la 23 februarie 1920 de Gurie Botoşeneanu, deja în cadrul Româniai Mari.

Vezi şi … Organizarea bisericească în Basarabia Ţaristă, Biserici şi mănăstiri în Basarabia Ţaristă, Cultura bisericească în Basarabia Ţaristă, Circulaţia cărţilor bisericeşti în Basarabia Ţaristă

Învăţămîntul şi cultura în Basarabia Ţaristă

De gradul de instruire a populaţiei depindea şi rezistenţa în faţa rusificării, de aceea ruşii au suprimat prin toate metodele şcoala românească din Basarabia Ţaristă. Pînă la anexare pe acest teritoriu existau şcolile de pe lîngă mănăstiri şi cele deschise de către domnii luminaţi. Şcoala domnească la Chişinău 1766, precum şi alte 22 de şcoli (la Greceni, Lăpuşna, Orhei, Soroca, etc) erau deschise încă în cadrul Principatului Moldovei.

Ţariştii înmulţesc şcolile parohiale şi comunale avînd în majoritatea lor ca dascăli – preoţi cu predare în limba română (moldovenească) de asemenea introduc şcolile de tip lancastrian (model englez). Pe timpul ţaristilor apar şcolile primare: Bălţi – întemeiată de dascălul Kuniţki în 1824, Tighina – întemeiată de dascălul Bobeică în 1827, Cetatea Albă, Cahul, Soroca, Orhei, Mănăstirile Dobruja şi Hîrjauca, satele Rezeni, Mereni, Volcineţ, Nisporeni, Hîrtop, etc. toate sub oblăduirea arhiepiscopului Basarabiei Ţariste, iar din 1828 – sub Direcţia Specială de Supraveghere pentru Şcolile Primare. În 1866-1867 româna e scoasă complet din şcolile din Basarabia Ţarsită pe motivul că „Elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei nu mai are nici un rost”. În 1912 existau 1709 şcoli cu predare exclusiv în rusă, iar procentul analfabeţilor printre băştinaşi era de 90% !!!

Pînă la anexare, Basarabia luase parte egală la dezvoltarea culturală românească. Contribuţia Basarabiei în această perioadă era astfel sintetizată de marele istoric Ştefan Ciobanu: „Provincia dintre Prut şi Nistru l-a dat pe Alexandru Lăpuşneanu, iar lui Dimitrie Cantemir îi plăcea să-şi tragă originea din mîrzacii Cantemir din Bugeacul Basarabiei. Marele cărturar al vechimei, Miron Costin, a fost pîrcălab de Hotin, iar Vasile Alecsandri a avut un înaintaş care ar fi fost vameş la Tighina. Originea familiei scriitorilor Văcăreşti din Muntenia este în ţinutul Sorocei. Din Basarabia se trage şi familia marelui Mihail Kogălniceanu.După răpirea rusească din 1812 însă, firul acestor legături a fost rupt şi Basarabia s-a pomenit izolată în mijlocul torentului rusificator. S-a văzut că ruşii nu aveau niciun interes să ajute cultura poporului, cu atît mai puţin dacă ea se făcea în limba naţională.

Întreaga perioadă a stăpînirii ruseşti a fost brăzdată de un şir de mici scriitori autohtoni, care încercau să strecoare în creaţiile lor cîte ceva folositor pentru neam. În prima jumătate a secolului al XIX-lea au activat în Basarabia scriitorii Dimitrie Pastiescul, Alecu Leonard, V. Catiţchi sau Costache Tufescu. Dar printre ei se putea ridica şi cîte o mare personalitate, precum cunoscutul Alexandru Haşdeu din Cristineşti, judeţul Hotin, care şi-a făcut studiile în Rusia şi în Germania. El a reuşit să întreţină conştiinţa naţională, scriind şi publicînd în limba rusă o parte din operele sale despre trecutul Basarabiei. Scrierile sale se ocupau de domenii numeroase şi variate: ştiinţă, drept, filosofie, sociologie, istorie. Din păcate însă, multe au rămas în manuscris şi s-au pierdut în vâltoarea vremurilor. Altă mare personalitate a culturii române din Basarabia a fost poetul şi prozatorul Constatin Stamati, autor al volumelor Musa românească, Povestea poveştilor şi Poezii şi proză, cunoscute şi răspândite atât în Basarabia, cât şi în principate, Transilvania şi Bucovina. Totodată, el a efectuat traduceri şi a imitat scrieri variate. Un alt scriitor basarabean a fost fabulistul Ion Sârbu, autor al volumelor de Fabule şi Compoziţiuni, apărute la Chişinău în 1850 şi 1851. El era pătruns de dragoste pentru neamul românesc şi pentru limba acestuia, pe care o considera ca „o fiică a slăvitei şi veneratei mame latine. Iată cum se exprima Mihail Kogălniceanu despre un alt scriitor basarabean, Alexandru Sturdza: „Pana şi talentul d-lui Sturdza fiind cunoscute şi apreciate în Europa de tot ceea ce este mai distins în litere şi ştiinţe, elogiile mele cu această ocaziune nu ar fi decât de prisos.Basarabia nu a fost numai un izvor de talente literare autohtone, ci a servit şi de azil personalităţilor indezirabile ale imperiului. Marele poet rus Puşkin a trăit în Basarabia între septembrie 1820 şi iulie 1823. Aici el a scris Prizonierul din Caucaz, Fântâna din Bahcisarai, Fraţii haiduci, Gavriliada şi a început romanul în versuri Evgheni Oneghin.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualii basarabeni au evoluat de la moldovenism la românism. Ideea general-românească, izvorâtă din istorie şi filologie, a fost în forme bine cristalizate încă la 1840 în Hristomatia română a lui Iacob Hâncu. În cărţile lui I. Doncev, apărute în 1865 la Chişinău, ideea unităţii naţionale româneşti a fost exprimată cu aceeaşi tărie şi cu aceleaşi mijloace ca în regiunile din dreapta Prutului. Cărţile sale nu mai erau intitulate acum Bucoavnă moldovenească, precum ale predecesorilor săi, ci Curs primitiv de limbă română şi Abecedă română; ele erau tipărite cu alfabet latin, ca în România, iar cuprinsul lor de la un capăt la altul era curat românesc şi chiar vest-european, ca şi în cărţile din dreapta Prutului. Aici se putea găsi istorie românească, literatură românească curentă şi orientări româneşti generale. Erau şi bucăţi patriotice româneşti ca: Imn închinat domnului Moldovei Grigore Ghica; Adio Moldovei de Alecsandri; Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul de Bolintineanu şi chiar Imnul român în cinstea lui Alexandru Ioan Cuza de G. Tăutu. Printre scriitorii acestei perioade se numără Constantin Stamati-Ciurea, Teodor Vârnav, Gheorghe Păun, Matei Donici, George Gore şi mai ales Alexie Nacu (rusificat Nacco), autor al unei istorii a Basarabiei în ruseşte şi al unor poezii româneşti, scrise în alfabet latin, în 1867-1869.

În momentul înfiinţării Academiei Române, în 1866, în rândurile ei au fost aleşi şi basarabenii Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati, Ioan Străjescu şi Ştefan Gonata. Însă din 1868 autorităţile ruseşti le-au interzis să participe la lucrările acestui înalt for de cultură al tuturor românilor, lipsa lor prelungindu-se îndelungate decenii. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nenumăraţi intelectuali basarabeni au emigrat în România, unde au putut da întreaga măsură a talentului lor. Dar şi în Basarabia continuau să se ridice noi personalităţi, din ultima generaţie făcând parte Ştefan Ciobanu, P. Sârcu, Tudose Roman, Alexei Mateevici şi A. Iaţimirschi, demni urmaşi ai predecesorilor lor.

Vezi… Învăţămîntul în Basarabia Ţaristă, Cultura în Basarabia Ţaristă, Presa în Basarabia Ţaristă, Ideea naţională în Basarabia Ţaristă.

Păturile sociale în Basarabia Ţaristă 

Vezi… Organizarea Basarabiei – Nobilimea, Organizarea Basarabiei – Răzeşii şi mazilii, Organizarea Basarabiei – Ţărănimea.

Emigrări şi Colonizări în Basarabia Ţaristă 

Principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei Ţariste, net favorabil românilor. Pentru aceasta, pe lîngă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cît mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atîţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu. În vederea obţinerii unui succes cît mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului. Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pămînt şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperînd că măcar aşa vor căpăta pămînt, au crezut minciunile propagandei. Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei Ţariste îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pămînt, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pămînt al făgăduinţei”. Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.

Nu puţine erau cazurile cînd ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sîngerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului. În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei. Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. Mişcarea ajunsese atît de intensă, încît la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerîndu-le stoparea ei. Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se pînă spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut. Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia.

Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferînd bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului. În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfîşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici. Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspîndit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul rîului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „cînd se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.

Între 1816, cînd Bahmetiev a efectuat recensămîntul populaţiei Basarabiei, şi 1818, cînd el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane. Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia. Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova. Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.” Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii.

Cîţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat pînă către mijlocul secolului, căci disperarea poporului cînd s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat. Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete.

Creîndu-se „goluri” în populaţia Basarabiei Ţariste prin plecarea românilor în cele patru zări, guvernul rusesc s-a grăbit să le umple. În acest scop s-a produs şi o mişcare de populaţie în sens invers, adică spre Basarabia. Aceasta a cuprins cele mai diferite naţionalităţi. Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor. Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti. Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancîşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc. De asemenea, şi mai tîrziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rînd români din Dobrogea. Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fîntîna Zînelor, Cişmeaua Văruită etc.

Prima grijă a noilor stăpîni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurămîntul de credinţă faţă de ţar. Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.” Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar. Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întîrziat să-şi facă apariţia. În cîţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc. De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach. Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe cîte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia pînă la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului. În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lîngă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei Ţariste a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, cînd se temeau de represiunile turcilor. Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decît limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad. Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sîrbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.

În cîţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuînd să deţină majoritatea relativă în regiune. Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia. În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului. El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize… În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

În scurt timp, românii din Hotin au fost covîrşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau. Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” Nesterovski completa: „Se întîmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat. De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decît 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.

În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia Ţaristă o „bancă ţărănească”. Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor. Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vîndută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

Vezi… Emigrările în Basarabia Ţaristă, Colonizările în Basarabia Ţaristă,

Capitala Basarabiei Ţariste, Chişinău

Vezi… Chişinău, Capitala Basarabiei Ţariste.

Frontierea moldo-rusă din 1856-1878

Consecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 şi 1878 judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv din 1859 a României.
Hotarul dintre Moldova şi Basarabia Ţaristă parte a Imperiului Rus, 1856-1878
Hotarele principatelor româneşti 1856-1859
Hotarul dintre Moldova şi Basarabia Ţaristă parte a Imperiului Rus, 1856-1878

Hotarele principatelor româneşti 1856-1859

Independenţa Basarabiei Ţariste. Declararea Republicii Democratice Moldoveneşti.
După 1850, sentimentul naţional începe să se manifeste evident în Basarabia Ţaristă, atît ca românism cît şi ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta făţiş, pe planul politic, atîta vreme cît Imperiul Rus le considera ca fiind manifestări de trădare. Îndată, însă, ce prelungirea Primului Război Mondial a condus la prăbuşirea ţarismului, mişcarea naţională a băştinaşilor din Basarabia Ţaristă a devenit politică. Astfel, la Chişinău în data de 3 martie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a „crea o dietă provincială numită Sfatul Ţării„. Prima întrunire a Sfatului Ţării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 cînd a fost ales în funcţia de preşedinte Ion Inculeţ, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreşedinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Ţării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (şi nu „Basarabeană„) la data de 2 decembrie 1917. Minorităţile aveau deasemenea reprezentanţi în Sfatul Ţării.

Chiar va dispărea Moldova dacă se va afirma – adevărul – că Rusia a ocupat estul Moldovei în 1812?!

Lipsă de logică e puţin spus…

Celor care se lasă buimăciţi de dondăneala anti-moldovenilor le propun un exerciţiu de imaginaţie:

  • Dacă hoarda de slujbaşi ai Rusiei neagă faptul ocupaţiei ruseşti din 1812, cum explică ei retrocedarea în 1856 către Moldova a celor trei judeţe sudice – Cahul, Bolgrad şi Ismail? O consideră ocupaţie? Ocupaţie moldovenească a pământurilor moldoveneşti?

  • Dacă Rusia n-a ocupat estul Moldovei în 1812, reiese că nici Austria n-a ocupat nord-vestul Moldovei în 1774? Şi nici turcii n-au ocupat Chilia şi Cetatea Albă în 1484? Adică oricine năvălea peste moldoveni şi le răpea pământurile, o făcea cu acordul moldovenilor?!

  • Cum s-ar fi manifestat aşa-zişii „statalişti” dacă statul de dincolo de Prut s-ar fi numit azi Moldova? (pauză de gândire)

Răspunsul la ultima întrebare e cât se poate de simplu şi e luat din istoria de care se tem „fruntaşii” zilei: situaţia dată a existat!

Începând cu 1812, statul de dincolo de Prut s-a numit Moldova, iar ruşii au inventat o altă ţară – Basarabia, populată desigur cu basarabeni.

Aşa că „poporul moldovenesc” pe care se avântă să-l reprezinte astăzi tot felul de lepadaturi, ar fi fost azi „poporul basarabean” cu limba corespunzătoare – „basarabeană”. Oricâtă românofobie ar clocoti în indivizii în cauză, aceştia înţeleg foarte bine (sper) că de n-ar fi fost gura de aer naţional dintre anii 1918 şi 1940, azi n-am mai fi moldoveni. Demonstraţia e aproape, e dincolo de Nistru!

***

Orice eveniment istoric este complex în sine. Complexitate pentru înţelegerea căreia este obligatorie raportarea şi la alte evenimente istorice (şi ele complexe în sine), la prima vedere separate, dar care relevă un tablou, peste secole, unitar.

Hărţile de mai jos indică schimbările hotarelor Moldovei începând cu domniile urmaşilor lui Ştefan cel Mare până în prezent.

Concluzia principală care rezultă din istoria modificărilor teritoriale prin care a trecut statul Moldova este că pe tot parcursul existenţei sale, Ţara Moldovei, în hotarele ei tradiţionale recunoscute, a avut toate pământurile libere şi conduse de moldoveni doar de patru ori (perioadele medievale sunt aproximative):

  1. între 1426 şi 1436

  2. între 1465 şi 1484

  3. între 1918 şi 1940

  4. între 1941 şi 1944

Un total de numai 54 de ani de integritate statală moldovenească!

Dar „idealul” născut de domniile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare a persistat în timp, şi, deşi istoria n-a fost deloc blândă cu Moldova, moldovenii au reuşit, pentru o scurtă perioadă ce-i drept, să aducă toate pământurile moldoveneşti în cadrul propriei ţări – România.

Tradiţional, hotarele Moldovei sunt Carpaţii, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

 

 

 

Odată cu înfrângerea de către otomani a armatei lui Ştefan cel Mare în 1484, sud-estul Moldovei începe să fie administrat direct de către turci, spre deosebire de restul Moldovei asupra căreia îşi vor manifesta doar suzeranitatea.

Astfel, întâi ţinuturile Chiliei şi Cetăţii Albe, iar mai apoi şi cel al Tighinei sunt transformate în raiale, teritorii în care se aplicau legile otomane şi în care staţionau permanent trupe ale sultanului.

În teritoriul rămas sub controlul domnitorilor Moldovei se aplicau legile locului, moschei nu puteau fi construite, iar prezenţa militară a turcilor nu era permanentă. Totuşi ţara era vasală, bir se plătea, iar domnii trebuiau confirmaţi de sultan.

 

 

 

 

La începutul secolului al 18-lea, în urma conflictelor militare tot mai dese cu Imperiul Rus, dar mai ales după trădarea din 1711 a lui Dimitrie Cantemir, Poarta Otomană formează o nouă raia, în ţinutul Hotinului.

 

 

 

 

În 1774 Imperiul Austriac (al Habsburgilor) ocupă nord-vestul Moldovei, pe care începe să-l denumească Bucovina.

 

 

 

În 1792 Rusia devine vecin cu Moldova. După ocuparea litoralului nordic al Mării Negre, Imperiul Rus începe colonizarea acestuia în special cu velicoruşi, a cărei consecinţă se resimte şi azi (sudul rusofon al Ucrainei).

 

 

 

 

După ce în 1792 a ocupat teritoriile estice ale Statului Polono-Lituanian, Rusia ocupă în 1793 şi restul teritoriului acestuia, aflat în vecinătatea Moldovei.

 

 

 

 

Pe 16 mai 1812 Rusia ocupă estul Moldovei.

Intenţia Imperiului Rus a fost anexarea ambelor principate române, ca mai apoi să insiste doar pe anexarea întregii Moldove, după – pe anexarea Moldovei dintre Siret şi Nistru, iar odată cu creşterea pericolului napoleonian să ajungă să ceară doar ţinuturile moldoveneşti aflate sub conducerea directă a turcilor, adică Hotinul, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia.

Însă în rezultatul manevrelor diplomatice Imperiul Rus pune mâna şi pe ţinuturile aflate sub controlul domnilor moldoveni (Soroca, Orhei, Lăpuşna, Tigheci şi cea mai mare parte a ţinutului Iaşi). La fel ca în cazul anexării nord-vestului Moldovei de către austrieci, anexarea jumătăţii răsăritene a Moldovei s-a făcut cu încălcarea normelor internaţionale, prin cedarea unui teritoriu vasal (autonom).

Spre deosebire de statutul pe care îl avea Moldova în calitatea sa de vasal al turcilor (legi proprii, limbă proprie, biserică proprie), pământurile moldoveneşti ocupate de ruşi sunt integrate complet în imperiul rus, legile locale fiind înlocuite de cele ruseşti, limba rusească devine singura oficială, biserica moldovenilor este trecută ilegal în subordinea celei ruseşti.

 

 

 

 

În 1856, ca urmare a înfrângerii suferite în Războiul Crimeii, Rusia este obligată să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

 

 

 

 

În 1859 Moldova şi Muntenia se unesc sub conducerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza.

Un lucru extrem de important pe care îl omit intenţionat anti-moldovenii aflaţi în slujba Rusiei este că Unirea din 1859 a fost făcută şi de moldovenii din stânga Prutului, din actuala Republică Moldova – Cahul, şi de moldovenii din sudul Basarabiei, din actuala regiune Odesa a Ucrainei – Ismail şi Bolgrad, dar şi de moldovenii din nordul ocupat al Moldovei, azi în regiunea Cernăuţi a Ucrainei – Herţa.

Actul Unirii Moldovei şi Munteniei a fost expresia voinţei tuturor moldovenilor liberi şi a fost singura cale de a rezista în faţa ambiţiilor expansioniste ale ruşilor.

 

 

 

 

În urma războiului cu turcii din 1877-1878, Rusia re-anexează judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, fiind de acord cu trecerea Dobrogei sub controlul României.

Deşi schimbul respectiv pare a fi echitabil, atât teritorial, cât şi economic, faptul că Rusia a oferit un teritoriu ce nu-i aparţinea – Dobrogea – în schimbul altui teritoriu care la fel nu era al ei, este elocvent în privinţa politicii duse de Rusia.

În acelaşi fel Rusia a procedat şi după al doilea război mondial când a acordat Lituaniei şi Poloniei teritorii asupra cărora nu avea niciun drept.

În privinţa celor trei judeţe moldoveneşti re-ocupate de ruşi a mai contat şi faptul că administrarea Dobrogei ca o exclavă nu era convenabilă, dar şi faptul că Rusia nu admitea retrocedarea teritoriilor pe care le-a ocupat cândva.

 

 

 

 

După ce la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească, în hotarele pământurilor moldoveneşti ocupate de ruşi în 1812, şi-a declarat independenţa faţă de Rusia (lucru la fel ignorat de ţipătorii pro-ruşi), la 27 martie 1918 moldovenii dintre Prut şi Nistru decid să se unească cu România, care la acea dată înseamna, practic, doar vestul Moldovei.

În condiţiile în care sudul României, Muntenia şi Dobrogea, era ocupat de armatele Austro-Ungariei, Germaniei şi Bulgariei, regele, guvernul şi armata s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitală. Cu atât e mai grăitoare voinţa moldovenilor din stânga Prutului de-a reveni în hotarele fireşti, cu cât situaţia în care se afla România era de-a dreptul dezastruoasă.

Or, moldovenii basarabeni au preferat unirea cu o ţară înfrântă în război, ocupată de inamic, obligată să plătească despăgubiri, cu o societate alarmată de consecinţele pierderilor suferite, decât să rămână într-o Rusie în care bolşevicul Lenin promitea marea şi sarea.

Iar celor care contestă Unirea din 27 martie 1918, le recomand să privească atent harta de mai jos. Moldova ocupată de ruşi s-a unit cu Moldova liberă !

 

 

 

 

La 28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei (nord-vestul Moldovei istorice) votează „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. E de remarcat menţinerea capitalei României la Iaşi, deşi trupele ocupante austro-ungare, germane şi bulgare au părăsit ţara.

Astfel pentru prima dată după 1484, în 1918 toate pământurile Moldovei s-au unit într-un stat propriu, liber şi independent.

 

 

 

În 1924 ruşii, plănuind re-ocuparea Moldovei dintre Prut şi Nistru, denumită de ei Basarabia, crează în cadrul Ucrainei sovietice aşa-zisa RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească). A se observa teritoriul întins pe care îl avea acestă entitate în raport cu Transnistria sovietică de mai târziu şi centrul aflat la Balta faţă de Tiraspol.

 

 

 

 

Pe 28 iunie 1940 URSS ocupă estul şi nordul Moldovei (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, dar şi ţinutul Herţei).

Ocupanţii ruşi formează aşa-zisa RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) din fostele judeţe interbelice Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina şi Cahul plus o fâşie îngustă de pământ de pe malul Nistrului din cadrul fostei RASSM.

Teritoriul fostelor judeţe Hotin, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi, dar şi partea estică a RASSM au fost incluse în Ucraina Sovietică (RSSU).

 

 

 

 

În 1941 România recuperează teritoriile ocupate de sovietici în 1940, continuând să înainteze şi peste Nistru. În teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud, ocupat de armata română şi de aliaţii germani, a fost instituită o administraţie românească.

 

 

 

 

În 1944 URSS re-ocupă teritoriile moldoveneşti ocupate în 1940, modificând hotarele RSSM, dar lăsând pământuri moldoveneşti în cadrul Ucrainei.

 

 

 

 

Pe 27 august 1991 Republica Moldova îşi declară independenţa faţă de URSS.

Din fostele raioane ale RASSM, Tighina şi câteva sate de pe malul drept al Nistrului, Rusia formează aşa-zisa Pridnestrovie, un stat-marionetă. Câteva localităţi de pe malul stâng rămân loiale Chişinăului, atrăgând de peste 20 de ani furia separatiştilor de la Tiraspol.

 

 

 

 

Deşi formal independentă, Republica Moldova rămâne şi azi, după 20 de la ieşirea din URSS, un stat ocupat de ruşi, atât militar, cât mai ales politic şi economic.

Dar şi religios, prin existenţa Mitropoliei ruseşti conduse de Vladimir Cantarean. În ce priveşte această grupare  anti-moldovenească de clerici trebuie precizat un amănunt: ei îşi zic Mitropolie a întregii Moldove!

Conform logicii fireşti acest lucru ar însemna următoarele:

1) Ruşii nu recunosc existenţa moldovenilor din afara Republicii Moldova, implicit nici a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, adevărata Biserică a moldovenilor, sau 2) Ruşii consideră că jurisdicţia lor se extinde până la Carpaţi, sau 3) Ruşii habar n-au de altceva decât de ei înşişi, denumind Mitropolia rusească din Chişinău după modelul moscovit (Patriarhia Întregii Rusii).

Această uniune de preoţi, apărută odată cu ocupaţia rusească din 1812, când un cleric, G. Bănulescu-Bodoni, proslăvit azi de clericii succesori, pleda pentru ruperea din cadrul Mitropoliei Moldovei, contrar normelor canonice bisericeşti, a eparhiilor moldoveneşti ocupate de Rusia, a slujit şi continuă să slujească stăpânului-patriarh de Moscova, prin extensie – statului rus…

Atitudinea ruşilor faţă de infima Moldovă şi faţă de istoria ei este de înţeles. Ei au istoria lor. Şi conducători care să le bage bine în cap că odată cu admiterea ocupaţiei Moldovei din 1812, vor fi nevoiţi, automat, să recunoască şi ocupaţiile din 1940 şi 1944.

Dar ce-o fi în mintea „moldovenilor”?!!…

Privind retrospectiv istoria zbuciumată a Moldovei se poate afirma cu certitudine că:

  • de ocupaţia turcească am scăpat.

  • de ocupaţia austriacă am scăpat.

Dar când scăpăm de ocupaţia rusească?!

Post-scriptum: Toţi cei care-şi zic „patrioţi”, „statalişti”, „pragmatici”, „roşii”, „mai roşii”, „rozi”, „de stânga” etc. şi care admit ocupaţiile ruseşti, dar cu precizarea că ruşii, pe lângă războaie, foamete, deportări, crime, deznaţionalizare, au adus moldovenilor şi foloase de genul construirii şcolilor, spitalelor, uzinelor de tot felul, pot fi numiţi oricum, dar nu moldoveni. Nici măcar mancurţi. Aceşti indivizi sunt slujbaşi conştienţi ai Moscovei. Şi nimic mai mult.

Chiar n-au avut ori să nu fi fost moldovenii capabili să-şi construiască şcoli, spitale şi industrie dacă nu năvăleau (şi rămâneau) ruşii în 1812, în 1940 şi 1944?!…

Bibliografie:

Vezi şi alte articole despre Basarabia Ţaristă …

  1. Moldova de răsărit pînă la răpirea Basarabiei
  2. Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei
  3. Contribuţii româneşti la edificarea Rusiei
  4. Războiul ruso-turc din 1806-1812
  5. Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812
  6. Pacea de la Bucureşti 1812
  7. Câteva opinii despre Pacea de la Bucureşti 1812
  8. Proteste zădarnice ale administraţiei Moldovei împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Rus
  9. Originea numelui Basarabia
  10. Organizarea Basarabiei – Economia
  11. Organizarea Basarabiei – Administraţia
  12. Organizarea Basarabiei – Justiţia şi armata
  13. Chişinău, Capitala Basarabiei Ţariste
  14. Organizarea Basarabiei – Nobilimea
  15. Organizarea Basarabiei – Răzeşii şi mazilii
  16. Organizarea Basarabiei – Ţărănimea
  17. Emigrările în Basarabia Ţaristă
  18. Colonizările în Basarabia Ţaristă
  19. Recensăminte şi mărturii în Basarabia Ţaristă
  20. Organizarea bisericească în Basarabia Ţaristă
  21. Biserici şi mănăstiri în Basarabia Ţaristă
  22. Cultura bisericească în Basarabia Ţaristă
  23. Circulaţia cărţilor bisericeşti în Basarabia Ţaristă
  24. Învăţămîntul în Basarabia Ţaristă
  25. Creaţia populară în Basarabia Ţaristă
  26. Cultura în Basarabia Ţaristă
  27. Presa în Basarabia Ţaristă
  28. Ideea naţională în Basarabia Ţaristă
  29. Legăturile Basarabiei Ţariste cu Principatele româneşti şi România
  30. Organizarea administrativă provizorie a Basarabiei Ţariste
  31. Regimul relativei autonomii în Basarabia Ţaristă
  32. Perioada Autocraţiei în Basarabia Ţaristă
  33. Perioada Renaşterii ideii naţionale în BasarabiaŢaristă
  34. Perioada Reacţionară în Basarabia Ţaristă
  35. Încercări repetate de rusificare în Basarabia Ţaristă
  36. Renaşterea cultural-naţională a Basarabiei în perioada Ţaristă
  37. Revoluţia din 1905 în Basarabia Ţaristă şi urmările ei

 

Bibliografie (surse):

  1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia
  2. Articolele Dr. istorie, Mircea Rusnac
  3. Zamfir C.Arbure, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti 1898
  4. http://Sursa: Cer si Pamant Romanesc
  5. http://www.rumaniamilitary.ro/

 

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: