Arhiva | 6:28 pm

MARELE POET NATIONAL MIHAI EMINESCU,LA FEL DE ACTUAL.CAMARILA NAZISTA A REGIMULUI BASISTO-JOHANNIST SAU NETREBNICII CARE NE CONDUC,UZURPATORI,DEMAGOGI,CAPETE DESARTE,LENESI CARE TRAIESC DIN SUDOAREA POPORULUI!

1 dec.

Imagini pentru IOHANNIS,BASESCU POZE

 

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?… Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Alungaţi turma acestor netrebnici!

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii? De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.”

                                                                                Mihai Eminescu

                                            Din ciclul „Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în „Timpul” – 1877

 

Reclame

ADEVARATI PATRIOTI ROMANI UITATI.CONTRIBUTIA LUI IANCU FLONDOR „CAVALERUL UNIRII” DE LA 1 DECEMBRIE 1918 DE LA ALBA IULIA ,PRIN CARE S-A NASCUT ROMANIA MARE!

1 dec.

Iancu cavaler de Flondor

*Flondor Iancu in 1904 CALENDARUL MINERVA 1905

După luptele mari şi înălţătoare de suflet din Transilvania, a urmat redeşteptarea naţională a fraţilor din Bucovina. Durerea ce ni-o pri­cinuiau neînţelegerile din Ardeal ni s-a uşurat, întru câtva, de avântul mişcărilor din Bucovina, care deveneau din ce în ce mai impunătoare şi mai bărbăteşti. Aceste lupte naţionale din Bucovina în mare parte sunt legate de numele domnului Dr. Iancu cavaler de Flondor.

*

Familia Flondor este una din cele mai însemnate familii boiereşti, din vechea şi marea Moldovă, era înrudită, din vechime, cu familiile Balş, Buhuş, Urechia etc. După tradiţie şi unele indicii, Flondorenii ar fi urmaşi de-ai lui Alexandru Lăpuşneanu şi probabil că la aceasta se referă cuvintele din Diploma imperială din 1796: „antiqua et nobilissima familia Albota procedere et etiam cum princibus Moldaviae affinitatem habuise”. Albota era numele originar al familiei şi abia Toader Albota, marele armaş din secolul al XVII-lea, luase numele de Flondor.

*

Cronicarul Neculce, vorbind despre domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, scrie despre Toader Flondor: „Flondor Armaşul şi cu fratele său, Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre Căpitanul, cu Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi slujitorimea asupra grecilor, tot cu pietre şi cu beţe, de era curtea domnească plină de oameni, şi pe ziduri stăteau oamenii”. Poate că de la acest strămoş au moştenit puternicul sentiment naţional şi de in­dependenţă membrii familiei Flondor, cu toate titlurile lor boiereşti şi întinsele lor moşii, nu s-au lăsat ademeniţi de marile demnităţi imperiale, ci s-au mulţumit a fi, întotdeauna, în fruntea poporului asuprit, luptând pentru drepturile lor ca adevăraţi cavaleri ai românismului. Astfel, din tată, în fiu, s-a moştenit iubirea de limbă şi legea strămoşească. În atmosfera acestei tradiţii, a fost crescut şi domnul Dr. Iancu Flondor.

*Flondor Iancu

Dl Dr. Iancu Flondor s-a născut, la 4/17 octombrie 1865. Studiile se­cundare le-a făcut în Cernăuţi, iar cele universitare, în Viena, luând, la 1892, titlul de doctor în drept. Îndată după moartea tatălui său, George Flondor, a intrat în viaţa politică, atrăgând atenţia generală prin agerimea spiritului său şi prin energia sa extraordinară. Ales în Dieta ţării, ca reprezentant al marilor proprietari, se uneşte cu Dl Dr. George Popovici (poetul T. Robeanu – n. n.), reprezentantul ţărănimii, şi lucrează, în deplină armonie, spre a ridica conştiinţa naţională a poporului, nebăgat în seamă până atunci, şi a înfiera abuzurile guvernului atotputernic.

*

Fiind la ordinea zilei chestia tricolorului, Dl Iancu Flondor o apărase cu energie bărbătească; a fost primul care a îndrăznit să vorbească, în o dietă, cu guvernatorul, ca de la egal la egal, reprezentând, faţă de suveranitatea statului, suveranitatea naţiunii. Prin atitudinea sa intransigentă, provocase ura guvernatorului Bourguinon, care, la alegerile penultime, a încercat toate mijloacele spre a împiedeca realegerea Dlui Iancu Flondor, dar încercările guvernatorului au fost zadarnice, căci Flondor a fost reales. Această epocă, prin luptele bărbăteşti duse de Flondor, de Popovici şi de Branişte, formează epoca de aur a naţionalismului din Bucovina.

*

După emigrarea Dlui Dr. G. Popovici (în România – n. n.), Dl Iancu Flondor a fost proclamat şef al Partidului Poporal-Naţional şi începu organizarea po­porului român, atât pe teren politic, cât şi economic. Urmele acestei activităţi se văd în numeroasele bănci populare, după sistemul Raiffeisen, menite a scăpa pe ţăranul român din ghearele cămătarilor (Flondor a finanţat activitatea profesorului udeştean Grigore Filimon, de documentare în Austria şi de aplicare a cunoştinţelor în Bucovina – n. n.). Iar emanciparea economică a românilor nu era pe placul evreilor şi aceştia, folosindu-se de ambiţia politică a Dlui Aurel Onciul, di­rectorul unei bănci de asigurare din Brün, şi de ura personală a re­negatului Nicolaj Basilco (Nicolae Vasilco – n. n.) în contra Dlui Iancu Flondor, au înjghebat o alianţă evreo-română-ruteană, cu scopul de a submina poziţia politică a luptătorului român.

*

Bucovineni Storojinet 5

*

Tendinţa principală a Dlui Flondor era să unească toate clasele sociale într-o singură armată naţională, spre a putea da piept cu duşmanii neamului. Aurel Onciul l-a lovit chiar în acest punct sfânt al programului său, începând o luptă violentă contra boierimii şi preoţimii române (în realitate, Ociul reprezenta învăţătorimea, pe care preoţii o catalogau drept anti-românească, pentru că nu înţelege că politica se face doar „de boieri şi de preoţi” – n. n.), promiţând ţăranilor pământurile boiereşti şi bisericeşti. În faţa acestor mijloace demagogice, Dr. Iancu Flondor era dezarmat.

*

Agitaţia lui Onciul convenea guvernului bucovinean, căci ea ducea sigur la descompunerea Partidului Poporal Naţional, care demult era un spin în ochii săi. Dieta a fost dizolvată, spre a face posibilă intrarea aderenţilor lui Aurel Onciul. În faţa agitaţiilor dlui Aurel Onciul, ajutat de evrei şi de ruteni, sprijinit şi de guvern, soarta Partidului Poporal Naţional era decisă. Şeful partidului, Dr. Flondor, văzând că e ameninţat a rămâne singur în dietă, ca reprezentant al direcţiei naţionale, a tras conse­cinţă din nimicirea partidului său, şi-a dat dimisia din şefia partidului, retrăgându-se din viaţa politică. Cu toate stăruinţele aderenţilor săi, de a reveni asupra hotărârii luate, el a rămas neclintit.

*

Bucovineni Storojinet 6

*

„Domnilor – zise el –, sunt viu mişcat de simpatiile voastre, dar am fost şi voi rămâne un om cinstit, ca tatăl meu, ca moşii şi strămoşii mei. Eu văd că ideile mele politice au bancrotat. Deci, ce să mai caut în viaţa publică?

*

Eu eram pentru unirea tuturor elementelor corpului nostru naţional, pentru lupta comună contra străinilor. Iar poporul a ales pe acei care au semănat discordia socială. Eu consider pe ruteni ca pe cei mai pe­riculoşi adversari ai poporului nostru, iar poporul a ales pe acei care s-au înfrăţit cu rutenii. Eu am stat cu programul meu şi am căzut cu el. Mă retrag la moşia mea şi, de acolo, de sub umbra stejarilor secu­lari, care înconjoară casa mea, a acelor stejari care au văzut timpurile de glorie ale românilor, voi urmări, cu atenţie, fazele politicii bucovinene. Mă retrag din viaţa politică fără amărăciune, cu conştiinţa împăcată, de a fi făcut tot ce am putut pentru interesul naţiunii mele”.

*

Knapp Baile Storojinet

*

Astfel s-a retras cavaler de Flondor, la moşia sa model, de la Storojineţ, ocupându-se cu administraţia vastelor sale domenii, în organizarea cărora se reflectă spiritul organizator şi energia fostului luptător naţional.

*

Ultimul act al vieţii sale publice a fost serbarea de la Putna (din 1904 – n. n.). În mare parte, Iui i se datorează că grandioasa serbare n-a pierdut nimic din caracterul său naţional, intervenţiei sale i se datorează, de asemenea, că reprezentantului M. S. Regelui Carol i s-a rezervat, în biserica mănăstirii, locul de onoare. Un episod caracteristic pentru ilustrarea sentimentelor sale se observă şi din următorul episod: Odată, soseşte, la Storojineţ, un dezertor din Româ­nia, se prezintă la Dr. Iancu Flondor, cerându-i un ajutor.

*

– Îţi dau ajutorul cerut, dar să-ţi fie ruşine că ai părăsit drapelul tricolor, mândria tuturor românilor, care ar trebui să-ţi fie sfânt ca icoana Maicii Domnului. Să-ţi fie ruşine că ai părăsit pe Regele tău înţelept şi viteaz, pentru care trebuie a-ţi vărsa sângele, ar trebui să fie dorul vieţii tale. îţi dau ajutorul cerut, dar mergi în ţara ta, la colone­lul regimentului tău, şi roagă-l de iertare. Aici ai şi o scrisoare, către Dl. colonel, în care-l rog să nu te pedepsească.

*

Soldatul, viu emoţionat şi surprins de a auzi astfel de vorbe, într-o ţară străină, luă un bilet, di­rect de la Burdujeni, şi se prezentă sub drapel.

*

1 Storojinet

*

Astăzi, Dr. Iancu Flondor trăieşte retras, în castelul său din Storoji­neţ, ducând o viaţă de familie fericită, căsătorit fiind cu Elena, fiica regretatului conducător român, Dr. Iancu cavaler de Zotta (procurorul român care ordonase arestarea lui Ciprian Porumbescu – n. n.), o doamnă distinsă prin sentimentele sale naţionale şi filantropice, o soţie şi o mamă model, care-şi creşte copii: Mircea, Şerban şi Neagoe, în frica lui Dumnezeu şi în iubirea de neam. Orele de repaus cavalerul de Flon­dor şi le petrece fie în biblioteca sa, unde literatura română ocupă un loc considerabil, fie cu muzica, fiind un violoncelist distins, dar mai ales se ocupă cu sculptura, pentru care are un talent frumos / L. R. (Calendarul Minervei, 1905).

Emanciparea politică a românilor bucovineni a devenit în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea o necesitate stringentă, înţeleasă din fericire la timp de tânăra generaţie a intelectualilor și politicienilor autohtoni. Reprezentanţii acesteia, proveniţi mai ales din mediul rural, s-au dovedit a fi foarte activi și eficienţi în crearea unei mișcări naţionale puternice a românilor din Bucovina.

Tineri politicieni sunt excepţii ce dovedesc că, noua clasă politică românească începea să manifeste voinţa politică necesară ameliorării situaţiei ţărănimii, dar și a învăţătorilor și preoţilor de la sate.

De departe, sprijinul cel mai consistent, l-a oferit ţărănimii române, Iancu cavaler de Flondor, a cărui generozitate și pragmatism, au reprezentat constante ale personalităţii sale.

Iancu Flondor s-a născut la data de 3 august 1865 în oraşul Storojineţ (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, astăzi în Ucraina) în familia boierului Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Iancu era al doilea născut, având doi fraţi: Tudor (22.07.1862 – 23.06.1908) și Nicu (15.06.1872 – 1940 ?).

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) şi căsătorit în Storojineţ cu Ecaterina von Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste şi a Smarandei. Mama sa, Isabella von Dobrowolski-Buchenthal, provenea din Rogojeşti. Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boiereşti, care a deţinut dregătorii şi a avut moşii în Ţara de Sus a Moldovei (Bucovina).

În calitate de stăpâni ai unor moșii, nobilii bucovineni erau obligaţi să ia initiative construirii, în satele pe care le deţineau, a unor lăcașe de cult, în cazul în care nu existau deja biserici, să le întreţină și să le repare pe cele existente, precum și să înzestreze cu sesie preotul satului.

De numele Flondorilor este legată ctitorirea unor biserici în Hliniţa (Adormirea Maicii Domnului, 1786) și Storojineţ (Sfântul Gheorghe, 1888).

A fost căsătorit cu Elena de Zotta (la 11 februarie 1899) şi a avut trei copii, Şerban (n.1900), Neagoe (n.1901) şi Mircea (n.1903).

O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iaşi şi publicată în anul 1933, În Arhivele Statului, Bucureşti, fond Iancu Flondor se găsesc diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi şi cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul “Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918, brevetul Coroana României cu “Marea cruce”, acordat de regele Ferdinand I (1918).

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuţi (k.k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz, bunicul său, Nicolai von Flondor, a fost unul din primii 24 de elevi înscriși în primul an de existenţă al acestei instituţii înfiinţate în capitala Bucovinei, în anul 1808), Iancu s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Viena (k.k.Universität zu Wien), obţinând, în 1894, titlul ştiinţific de Doctor în Drept sub numele Flondor Johann, Ritter von, din Storojineţ.

În anul 1892, murindu-i tatăl, se stabileşte la moşia sa de la Storojineţ. Se dedică activităţii politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina şi militând pentru unirea naţională a tuturor românilor.

Iancu Flondor s-a implicat în viaţa politică a Bucovinei încă de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a “tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca ş.a. Această grupare a acţionat în paralel cu organizaţiile politice oficiale, nefiind acceptaţi în rândul elitei politice româneşti o anumită perioadă. În timpul conflictului românilor cu guvernatorul Pace din anii 1891-1892, “tinerii” au fost cooptaţi în comitetul electoral de către “bătrânii” lideri politici care se vedeau ameninţaţi cu pierderea poziţiilor în Dieta Bucovinei.

Materalizarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuţi, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forţelor politice româneşti într-un partid naţional unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Naţional Român din Bucovina. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile “Gazetei Bucovinei”. Deşi tinerii s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanţii “bătrânilor” au obţinut majoritatea mandatelor încredinţate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândul clasei politice conducătoare româneşti. Tinerii s-au declarat nemulţumiţi şi au început să-i acuze pe membrii Dietei şi ai Comitetului Ţării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana şi că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea “tinerilor”, nemulţumiţi de politica promovată de elita tradiţională, de absenţa unor acţiuni ferme şi de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societăţii “Concordia” şi unii deputaţi ai Dietei şi Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor şi juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid naţional puternic. Noua formaţiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Naţional Român sau Partidul Naţional Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Naţional Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul “ Patria ” (1897-1900), editat de transilvăneanul Valeriu Branişte.

Tânăra generaţie susţinea un radicalism în viaţa politică şi în atitudinea faţă de administraţia Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele româneşti (ţărani, meseriaşi, intelectuali din lumea satelor şi din oraşe), conştientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendinţelor ce aduceau prejudicii întregii naţiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor cavaler de Stârcea din viaţa politică, în fruntea Partidului Naţional Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul ţării, iar liderii “tinerilor”, Iancu Flondor şi Modest Grigorcea au devenit vicepreşedinţi. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuinţată şi în actele oficiului”.

În urma manevrelor autorităţilor austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului pactizează cu oficialităţile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în acelaşi an. Împreună cu Gheorghe Popovici şi Ioan Ţurcan, întemeiază Partidul Naţional Poporal, având ca organ de presă “Deşteptarea” (înfiinţat în 1893). Preşedinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat preşedinte al Comitetului Central al partidului, devenind şef al formaţiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ședinţa din 4 iulie 1898, a comitetului Partidului Naţional Român din Bucovina, erau puse în discuţie probleme ca: numirea românilor în funcţii publice sau concordanţa între linia partidului și atitudinea deputaţilor români din Camera Imperială. Iancu Flondor și George Popovici propuneau comitetului votarea a cinci rezoluţii, ce exprimau liniile concrete de acţiune faţă de abuzurile administraţiei provinciale și centrale:

I. Comitetul P.N.R din Bucovina, întrunit în ședinţa din 4 iulie 1898, aprobă și susţine atitudinea deputaţilor români din Camera Imperială, ce respectă programul naţional al partidului.

II. Este aprobat protestul baronului George Wassilco faţă de abuzurile de putere ale politicii ungare, ce nesocotește relaţiile de bună vecinătate cu regatul României.

III. Comitetul naţional își arată nemulţumirea faţă de decizia Comitetului ţării, de a numi un medic, de altă naţionalitate decât cea română, la conducerea Spitalului ţării. Sunt criticaţi membrii români ai Comitetului ţării, ce nu au fost suficient de deciși în apărarea intereselor naţionale.

IV. Comitetul naţional cere membrilor români ai Consiliului școlar al ţării să susţină fără șovăire principiul naţional, în toate problemele ce ţin de învăţământul în limba română. În particular, se face demersul creării de clase paralele românești la Gimnaziul de Stat Superior din Cernăuţi.

V. Organizarea unei adunări naţionale sub conducerea comitetului national.

Democratizarea vieţii politice a fost un obiectiv mereu prezent în activitatea lui Iancu Flondor, reflectat prin susţinerea unor categorii cât mai largi ale populaţiei românești, mai ales a ţărănimii

În acest sens a fost a elaborat și adoptat, la 2 septembrie 1900, un program, axat pe revendicări naţional-politice radicale, al Partidului Poporal Naţional (continuatorul Partidului Naţional Radical Român din Bucovina, după 1900), care avea în atenţie domeniile școlar, bisericesc, administrativ, economic și politic.

În planul cultic, documentul programatic, de esenţă democrată, susţinea: „deplina autonomie a bisericii, convocarea și instituirea definitivă a congresului bisericesc, înzestrat cu toate drepturile cuvenite, după canoane și legile statului”; întrebuinţarea averii bisericești doar în scopuri religioase; conservarea caracterului românesc al bisericii, pace confesională în condiţiile respectării drepturilor bisericii naţionale.

Adeziunea și simpatia intelectualilor români din mediul rural (preoţi, învăţători) faţă de Iancu Flondor, sunt dovezi de necontestat ale politicii acestuia, favorabile clasei ţărănești de rit ortodox.

Implicarea sa în susţinerea bisericii ro­mâ­nești nu se limita doar la nivel declarativ.

La 6 noiembrie 1902, Iancu Flondor primea o scrisoare din partea comitetului bisericesc al satului Broscăuţi, care îi mulţumea pentru intervenţia sa, în sensul aducerii în localitate a unui preot român. Sătenii români din Broscăuţi se confruntau cu sărăcia și pericolul rutenizării, căutându-și salvarea la conducătorul Partidului Naţional. Consistoriul votase o subvenţie de 1600 de coroane pentru construirea unei case parohiale în localitatea amintită. Bazându-se pe acest sprijin, nematerializat în practică, comitetul bisericesc a contractat împrumuturi cu dobânzi mari; datoria, fiind imposibil de restituit, sătenii din comitet îl rugau pe Iancu Flondor să le acorde sprijin financiar.

Abuzurile la care erau supuși preoţii români din mediul rural, se aflau permanent în atenţia lui Iancu Flondor. Clericii români vedeau în persoana sa ultima soluţie pentru ameliorarea situaţiei lor economice, sociale, și nu în ultimul rând, naţionale. De cele mai multe ori însă, liderul românilor bucovineni se lovea de ignoranţă, corupţie sau rea voinţă din partea episcopului gr.or. al Bucovinei sau a membrilor Consistoriului. Înaltele feţe bisericești preferau să colaboreze cu autorităţile provinciale pentru foloase materiale ori pentru a-și menţine funcţiile și privilegiile.

Averile Fondului Bisericesc erau în permanenţă secătuite, iar preoţii români de la sate se confruntau cu un proces accelerat și aproape ireversibil de pauperizare. Dacă aceștia încercau să apere caracterul românesc al bisericii și să susţină interesele naţionale în parohiile lor, li se aduceau învinuiri false, sau erau mutaţi disciplinar in alte comune rurale. Din nefericire, chiar unii locuitori români ai satelor le făceau greutăţi preoţilor, care încercau să ridice nivelul moral, naţional și economic al comunităţilor păstorite de ei.

La 28 iulie 1899, Adunarea Cooperatorilor Români din Cernăuţi îi mulţumea pentru ajutorul financiar acordat preoţimii române din Bucovina.

În ianuarie 1902, D. Popovici, absolvent al Facultăţii de Teologie, îi scria lui Iancu cavaler de Flondor în numele președintelui Soicetăţii „Însoţirea orășenilor români din Suceava”, dr. G. Mihuţă, rugându-l să acorde suma de 4000 de florini pentru construcţia sediului acestei asociaţii economice.

Un caz tipic pentru situaţia grea a preoţimii române din Bucovina, preotul Constantin Mercheș a fost mutat disciplinar de către Consistoriu și episcopul Vladimir Repta, de cinci ori pe parcursul a șapte ani (între 1902-1909).

În 1902 Constantin Mercheș era preot în comuna Pârteștii de Jos, unde a pus bazele Cabinetului de lectură „Unirea” și a filialei băncii Raiffaissen, sprijinind material și contribuind la emanciparea sătenilor din comuna amintită . Deși majoritatea ţăranilor români îl acceptau și îl susţineau, parohul din comună împreună cu un grup de presiune, alcătuit din români și comercianţi evrei, îl considerau un adversar politic și un concurent incomod pentru afacerile lor.

Ei cereau episcopului alungarea lui din localitate. Aderenţa preotului Mercheș la programul partidului naţional condus de Iancu Flondor, și la principiile promovate de acesta, periclita afacerile veroase ale evreului Chaim Rosenstreich și ale unor români asociaţi cu el. Deși episcopul Repta a vizitat comuna Pârteștii de Jos, încercând să aplaneze conflictul, corupţia din rândul membrilor Consistoriului a fost decisivă în mutarea disciplinară a preotului român.

În 1909, același Constantin Mercheș a avut de înfruntat nedreptăţi și suferinţe în parohia sa din comuna Rus-Mănăstioara. Greutăţile cu care se confrunta aici erau: lipsa unei locuinţe adecvate, recoltele slabe de pe domeniul parohial, pierderile de șeptel, în valoare de 800 de florini, moralitatea îndoielnică și invidia unor săteni, în frunte cu vornicul din Rus-Mănăstioara, Nicolae Bumbu. Acesta îl reclamase la Consistoriu, acuzându-l că ar fi ultragiat și adus injurii tuturor sătenilor din comună. Preotul Mercheș îl ruga pe Iancu Flondor să intervină pe lângă autorităţile bisericești, pentru a nu fi mutat disciplinar a șasea oară.

Politica de deznaţionalizare promovată de austrieci faţă de românii bucovineni, a determinat o eterogenizare etnică și confesională în ducat, mai ales după 1910, când Curtea de la Viena aplica așa numitul „Ausgleich” (compromis electoral). Corpul electoral al Bucovinei era rupt în 5 fracţiuni: română, ruteană, germană, poloneză, evreiască. Această măsură s-a reflectat în mod nefast pentru români, atât în plan politic, cât și bisericesc

Românilor li se reducea astfel ponderea în Dietă și în funcţiile publice, fiind dezavantajaţi faţă de ruteni, a căror ascensiune politică era mereu susţinută de autorităţi. Lipsa de coeziune a partidului naţional, permanenta lui fracţionare, și imposibilitatea coagulării unei formaţiuni politice românești unice, l-au dezgustat profund pe Iancu Flondor. După mai multe retrageri temporare din partid, el a preferat să nu mai participe la viaţa politică, după 1910, până la unirea Bucovinei. Această atitudine nu a reprezentat însă, abandonarea luptei naţionale a românilor bucovineni. Faptul că, din 1909 a acceptat să conducă Partidul Creștin Social Român, trebuie privit, nu ca un compromis, ci ca pe o încercare a sa de a îmbunătăţi situaţia românilor bucovineni, dată fiind colaborarea politicienilor români cu Partidul Creștin Social din Viena. Un rol important în această asociere, desigur de circumstanţă, l-a avut Aurel Onciul, al cărui oportunism l-a ghidat mereu în viaţa politică. Disensiunile între democraţii lui Onciul și naţionaliștii lui Flondor au devenit ireconciliabile, impunând destrămarea P.C.S.R

Iancu Flondor nu putea să rămână indiferent la degradarea statutului politic și naţional al românilor, și la metamorfoza bisericii romănești din Bucovina într-una ruteană.

Într-o scrisoare din 16/29 iulie, Comitetul executiv al Adunării Naţionale Bisericești din Cernăuţi, îl informa că trimisese împăratului o petiţie, prin care protesta faţă de procesul de rutenizare și deznaţionalizare a bisericii ortodoxe din Bucovina. Comitetul îi cerea „boierului din Storojineţ” să sprijine acest document și să adune în jurul său pe toţi românii bucovineni, pentru a determina ameliorarea stării acestei vechi instituţii românești. Ca membri ai comitetului semnau scrisoarea către Flondor Eusebie Popovici și O. Ţurcanu . Constantin Hurmuzachi, preocupat și el de gravele probleme ale bisericii naţionale, îi trimitea cavalerului Iancu Flondor studiul Chestia delimitării dieceselor naţionale gr.or. din Bucovina, pe care îl considerăm pertinent și bine documentat.

Autorul argumenta că, raporturile etnografice din Bucovina nu sunt apte pentru o delimitare teritorială a diocezelor română și ruteană. Compoziţia eterogenă din punct de vedere etnic și confesional, în multe zone din Bucovina, nu permis o împărţire clară a diocezelor naţionale grec-ortodoxe. Mai mult, românii, minoritari în raport cu rutenii într-o serie de districte și comune, ar fi fost înglobaţi în biserica ruteană fără voinţa lor.

Astfel, mii de români ce făceau parte din cadastrul electoral românesc ar fi fost consideraţi, după împărţirea diocezană, drept ruteni. În comune mixte cu majoritate ruteană ca: Banila, Cuciurmare, Ceahor, Corcești,Volcineţ, Camena, Clit etc, ei își pierdeau propriile școli, fiindu-le atins dreptul legal de a avea instituţii de învăţământ cu predare în limba maternă.

Efectele în plan politic ale proiectului de împărţire a diocezei grec-ortodoxe în română și ruteană, erau total nefavorabile românilor, deoarece numărul mandatelor rutene pentru Dietă, creștea substanţial, în vreme ce ponderea mandatelor românești se micșora îngrijorător.

Această situaţie exista în întregul district al Cernăuţilor cu Boian, o parte din districtul Storojineţului, districtul Siret, nordul districtului Suceava, mai multe comune din districtul Câmpulung. În opinia lui Constantin Hurmuzachi, consecinţele unui asemenea proces de delimitare teritorială se reflectau prin neconcordanţa între împărţirea electorală și cea bisericească.

Mandatele proprietarilor mari Români, însă mai ales mandatele rurale și orășenești române, vor fi reduse la un număr minimal. Exista așadar pericolul, ca rutenii să administreze singuri o importantă parte a Bucovinei, atât la nivel politic cât și bisericesc. Autorul studiului concluzionacă: Teritoriul istoric al Bucovinei va fi rupt în două părţi, una curat ruteană, cealaltă-nu românească, ci o amestecătură de diferite naţionalităţi. În zonele în care erau majoritari, rutenii puteau cere introducerea limbei de oficiu rutene, iar în regiunile locuite de români, ar fi rămas ca înainte, germana ca limbă oficială, în chestiuni adminisrative. Constantin Hurmuzachi cerea ca fiecare naţionalitate din Bucovina să-și poată alege în mod liber apartenenţa la propria dioceză naţională, fără a fi constrânsă să facă parte din cealaltă.

Energia cu care Iancu cavaler de Flondor a susţinut și apărat interesele românilor bucovineni, ne îndreptăţește să afirmăm că el a fost stâlpul mișcării naţionale a acestora. A sprijinit material și moral cu generozitate partidul naţional, gazetele românești, și mai ales pe românii bucovineni de rând.

Efortul său în crearea și dezvoltarea unui curent naţional-politic în Bucovina, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a fost însoţit în mod fericit de latura pragmatică a personalităţii sale. Constant în acţiunea politică, el a câștigat încrederea conaţionalilor săi prin refuzul compromisului și colaborării cu adversarii politici ai românilor. Și-a pus la dispoziţie inteligenţa, energia, dar și averea, pentru succesul luptei naţionale; din păcate a fost răsplătit pentru sacrificiile sale cu indiferenţă, nerecunoștinţă, invidie, adversitate sau chiar ură. Impunea respect, atât faţă de prieteni cât și faţă de inamicii politici ori personali.

Efortul financiar al politicianului Flondor în sensul susţinerii gazetelor românești, ce promovau curentul naţional, a fost vital pentru apariţia unor ziare ca: Patria, Deșteptarea, Viaţa nouă. Formarea și dezvoltarea unei intelectualităţi naţionale bine pregătite, numeroase și dedicate emancipării românilor bucovineni, atât în plan cultural, cât și politic, au fost obiective ce au stat mereu în atenţia boierului din Storojineţ.

Concepţia sa era că, doar elitele și intelectualii pot impune o direcţie în evoluţia naţional-politică a românilor bucovineni. Flondor considera că masa ţărănească era incapabilă, cel puţin pentru moment, să se implice singură în viaţa politică. Atitudinea sa faţă de cea mai numeroasă clasă socială din Bucovina nu era una de desconsiderare, așa cum ar părea la prima vedere. În concepţia sa, clasa ţărănească trebuia mai întâi educată și ridicată la un nivel cultural superior, și abia după aceea, implicată în viaţa politică, sub îndrumarea preoţilor și învăţătorilor români.

Șeful partidului naţional își cristalizase o asemenea concepţie, fiind conștient de lipsa de receptivitate și opacitatea faţă de educaţie manifestate de multe ori de pătura ţărănească din Bucovina. Sprijinindu-i financiar pe studenţii și absolvenţii de universităţi, Flondor preconiza crearea unei clase politice pregătite să repună în drepturi populaţia românească a Bucovinei.

În ianuarie 1902, PNR se distanţează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) şi astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea şi unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidenţă, alături de democraţii lui Aurel Onciul, părăseşte partidul şi gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din partid.

Forţele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creştin Social Român din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca preşedinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democraţii lui Aurel Onciul şi naţionali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina şi-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-şi statutul şi organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet naţional.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viaţa politică ca şef al Partidului Român, avându-i ca vicepreşedinţi pe Aurel Onciul, Zaharie Percec şi Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârşitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea ţărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 ţărani din satele Mahala, Ostriţa şi Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moşiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament şi pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului au intrat în disputa pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergenţelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminţilor membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineţ, mulţumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina şi sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei.

Odată cu izbucnirea primului război mondial şi deşi era ameninţat cu eventuale represalii din partea autorităţilor austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: “Mai am şi răspunsuri nu numai faţă de mine şi de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcţii. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat şi personal. Trebuie să mă gândesc şi la alţii şi la viitor”.

Atitudinea lui Iancu Flondor faţă de clasele sociale din Bucovina s-a caracterizat prin onestitate, dar și prin intransigenţă, în cazul boierimii românești conservatoare, lipsită în multe situaţii de simţământ naţional. Învăţătorii și preoţii de la sate au găsit în persoana sa sprijin necondiţionat, dar și îndrumare în plan naţional – politic

Iancu Flondor a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț.

Trebuie precizat că în Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fondul personal Iancu Flondor conţine 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, şi la viaţa Bucovinei de dinainte şi de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

CUM A FOST UMILITA MAREA ACTRITA MAIA MORGENSTERN,LA PARADA DE ZIUA NATIONALA DE 1 DECEMBRIE,DESI PRIMISE O INVITATIE OFICIALA DE LA PRESIDENTIE,FIIND IMPIEDICATA SA AJUNGA LA TRIBUNA OFICIALA!

1 dec.

Actrița Maia Morgenstern povestește joi pe pagina sa de Facebook că, deși a primit invitație de la Președinție, a fost nevoită să privească parada de 1 Decembrie de lângă gard, fiind împiedicată să ajungă în tribuna oficială.

„(…) Am fost invitată – în mod oficial- la parada de 1 Decembrie. Minunat. Am și confirmat participarea.
Astăzi, dis de dimineață, după ce am executat coregrafia cu dusul gunoiului, închis copilul pe-afară, aspirator etc.. .m-am îmbrăcat frumos – cizme îmblănite, pulover – 3 bucăți una peste alta-, fular, mânuși, căciulă, ochelari de soare… pentru un plus de mister- și m-am pregătit voinicește să întâmpin Ziua Națională.
Fiica mea – după ce m-a iertat că a trebuit să sară gardul ca să intre în casă:
– Unde te duci mascată așa?
Eu: – La paradă. Am invitație de la Președinte!
… – Îl cunoști?
Eu- Mhmnhnmîn
– Bine, hai că vin și io! Nu mă lasă inima să te las singură!
Biiiiiine.. și ne înghesuim noi în tramvaiul 41. Descindem la Cașin. Scot eu țanțoșã invitația oficială, scrisă frumos cu auriu și aștept sa fiu pofitita cu surle și trâmbițe. În tribuna oficială
… Nu se intra pe aici! Mai încolo, mai în spate…
.. . Bine, dar eu… eu… invitație…oficială.. bâigui eu sub privirile compătimitoare ale fiicei mele adolescente
…. haideți, mai repede, va rugam, treceți. Pe aici nu se poate intra- nu s-au lăsat înduplecați păzitorii.
Am înțeles. Am privit parada de lângă gard.
Apoi, domnișoarele ofițer de acolo au dorit să facă fotografii cu mine. Au rugat-o pe fiica mea să ne facă poze. Ziua a fost salvată.
Eu vreau să le mulțumesc. Tuturor”, a relatat actrița pe pagina sa de Facebook.

DE 1 DECEMBRIE ,ZIUA ROMANIEI ,GEST EMOTIONANT LA CHISINAU:”ACTIUNEA INTITULATA”TRICOLOR DE UN KILOMETRU PENTRU UNIRE!”

1 dec.

Foto Unimedia

Foto Unimedia

Pe bulevardul Ștefan cel Mare din Chișinău a fost desfăşurat joi un tricolor imens, de un kilometru. Acțiunea – intitulată „Tricolor de 1 Km pentru Unire” este organizată de Asociația Obștească „Onoare, Demnitate și Patrie”, o organizație apolitică, non-profit, care are scopul de a educa o generație de tineri activi, prin promovarea valorilor naționale și a culturii românești, relatează UNIMEDIA.

Tricolorul a fost cusut timp de două luni și a fost adus din România, conform sursei citate. După eveniment, tricolorul uriaș va fi tăiat în bucăți a câte 10 metri și dăruit școlilor și liceelor din Republica Moldova, astfel încât, la 27 aprilie 2017, de Ziua Națională a Drapelului, fiecare instituție de învățământ să arboreze acest tricolor istoric.

 

 

GAULEITERUL NAZIST ,CONDAMNATUL PENAL , SASUL KLAUS WERNER JOHANNIS HUIDUIT LA ARCUL DE TRIUMF!

1 dec.

Președintele Klaus Iohannis, premierul Dacian Cioloș, foștii președinți ai României, Traian Băsescu, Emil Constantinesc și Ion Iliescu, precum și lideri politici, sunt prezenți în tribuna oficială de la Arcul de Triumf, pentru a asista la defilarea militară de 1 Decembrie.

UPDATE: În jurul orei 11:30, a început parada cu tehnică militară.

Preşedintele Klaus Iohannis a ajuns la Arcul de Triumf, la ora 11.00.

La sosire, președintele Iohannis a fost huiduit de o parte a bucureștenilor prezenți, joi, la parada de Ziua Națională.

După ce a dat onorul, şeful statului s-a aşezat în tribuna oficială între premierul Dacian Cioloş şi ministrul Apărării, Mihnea Motoc.

Soprana Carla Muşat, solistă a Ansamblului Artistic al Armatei şi Muzicilor militare, a intonat imnul naţional, acompaniată de orchestra reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale, orchestra Brigăzii 30 Gardă Mihai Viteazul şi a Brigăzii 1 Mecanizată „Argedava”, şi de corul studenţilor Academiei Tehnice Militare.

Defilarea militară a început după depunerea unei coroane de flori de către preşedintele României.

Mii de români s-au adunat la Arcul de Triumf pentru a lua parte la defilarea organizată cu ocazia Zilei Naţionale a României.

La parada militară de Ziua Naţională a României participă peste 3.000 de militari şi specialişti de la Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul Român de Informaţii alături de peste 300 de mijloace tehnice, din care aproximativ 50 de aeronave printre care şi cele şase avioane F-16 achiziţionate de Forţele Aeriene anul acesta.

De asemenea, la parada de Ziua Națională a României participă și militari din mai multe ţări aliate sau partenere, printre care, în premieră, irlandezi cu tobe şi cimpoaie, care vor purta kiltul tradiţional.

FOSTUL PREMIER VICTOR PONTA DE ZIUA NATIONALA A ROMANIEI:”DOAMNE OCROTESTE-I PE ROMANI!” DE KLAUS SI DE FANARIOTII CARE O CONDUC AZI!”,”LA MULTI ANI ROMANIA- LA MULTI ANI ROMANILOR!!!

1 dec.

Fostul premier Victor Ponta a transmis, pe pagina sa de socializare, un mesaj cu ocazia Zilei Naționale a României, în care își exprimă inclusiv nemulțumirea legat de faptul că președintele Klaus Iohannis a refuzat să îi invite pe anumiți politicieni la parada de 1 Decembri de la Arcul de Triumf din Capitală.

„La multi ani Romania – la multi ani romanilor!!!

In cele mai grele si intunecate momente eu tot cred in Romania si in oamenii sai, imi iubesc tara unde parintii si copiii nostri traiesc si tot sunt mandru ca sunt roman!

1 Decembrie este ziua Romaniei ( nu ziua lui Klaus) / 1 Decembrie este Ziua Unirii ( nu a dezbinarii intre cei „buni” care tin cu niste fanarioti vremelnici si cei „rai” care nu pot fi nici cumparati cu functii nici eliminati cu forta bruta) / 1 Decembrie este ziua romanilor ( nu a celor care o vand si o umilesc) !!!

„Doamne , ocroteste-i pe romani!’! – mai ales de „fanariotii” care o conduc azi!”, este mesajul postat de Victor Ponta pe Facebook.

https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Fvictor.ponta%2Fposts%2F1326000134106537%3A0&width=500

DATA DE 1 DECEMBRIE 1918 -ZIUA IN CARE S-A VESTIT LUMII,PRIN HOTARAREA ADUNARII NATIONALE DE LA ALBA IULIA,UNIREA TUTUROR ROMANILOR SUB SCEPTRUL REGELUI DEZROBITOR FERDINAND I!

1 dec.

De la 1 decembrie 1918 – ziua in care s-a vestit lumii, prin hotararea Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Unirea tuturor romanilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – si pana in timpul de fata, fiecare cetatean al Romaniei intrgite a avut prilej sa asculte ori sa citeasca diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a infaptuit Unirea aceasta si la temeiurile care ii garanteaza trainicia.

Imagine similară

 

Nu erau insa si nu sunt toate lamuririle izvorate dintr-o cunostinta deplina a imprejurarilor, nici dintr-o neprihanita iubire a adevarului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strainii care nu au vazut din capul locului cu ochi buni intregirea Romaniei, urmaresc scopul de a infatisa Unirea aceasta in asa fel incat sa trezeasca in sufletul celor slabi de inger indoiala, spunand ca ea nu ar putea sa fie trainica sau ca nu ar fi izbanda neindoielnica a vredniciei neamului romanesc.

Se intampla sa auzim cateodata astfel de pareri nu numai din partea strainilor, cu ganduri potrivnice, ci si din partea unor romani care – desi socotiti ca oameni de isprava si buni patrioti – nu-si vor fi luat osteneala sa cugete mai indelung si mai patrunzator, inainte de a fi rostit pareri putin lamurite cu privire la temeiurile Unirii national-politice a tuturor romanilor.

Unirea national-politica, de la anul 1918, nu se cuvine sa fie infatisata, nici macar in parte, ca un dar, coborat asupra neamului romanesc din increderea si simpatia lumii civilizate, nici ca o alcatuire intamplatoare, rasarita din greselile dusmanilor de veacuri. Chiar daca asemenea greseli nu s-ar fi savarsit niciodata impotriva romanilor subjugati de-a lungul veacurilor de stapanire ungureasca, austriaca sau ruseasca, stapanirile acestea nedrepte ar fi trebuit sa se dezumfle si micsoreze indata ce dreptul tuturor popoarelor de a-si croi soarta dupa buna lor pricepere a izbutit a se inalta la treapta de putere hotaratoare in noua intocmire a asezamantului de pace europeana. De aceea, Unirea romanilor trebuie infatisata totdeauna – potrivit adevarului – ca urmarea fireasca a unei pregatiri istorice de sute de ani, in cursul carora acest popor de eroi si de mucenici a izbutit   sa-si apere cu uimitoare staruinta „ saracia si nevoile si neamul’ (M. Eminescu–„ScrisoareaIII’),ramanand impotriva, tuturor navalirilor barbare si vremelnicelor stapaniri straine, in cea mai stransa legatura cu pamantul stramosesc in care, ca intr-un liman de mantuire, si-a putut adaposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.

Astfel, statul roman, intregit in forma lui de astazi, trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, avand temeiuri adanci si nezguduite in alcatuirea geografica a pamantului stramosesc, in firea poporului roman si in trainicia lui nepilduita, in legaturile lui sufletesti intarite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinte, acelorasi datini si obiceiuri, in asemanarea nedesmintita a intocmirilor si asezamintelor mostenite din batrani si, mai presus de toate, in puterea morala a constiintei nationale, fara de care ar fi subrede si nesigure toate celelalte temeiuri.

Sa cercetam, pe rand, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare in parte si toate laolalta pentru a intari cladirea de unire national-politica a romanilor.

In vara anului 1914, dupa ce arhiducele Francisc Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, impreuna cu sotia sa Sofia de Chotek, de catre studentul sarb Gavril Prinkipo, a izbucnit razboiul cel mare, zis razboiul mondial. Sufletul romanilor subjugati din Transilvania, Bucovina si Basarabia se zbatea cumplit intre temeri grele si frumoase nadejdi de izbavire. Multi erau ingroziti de gandul ca vor fi siliti sa lupte sub steaguri straine, impotriva fratilor de acelasi sange si aceeasi credinta. Se mangaiau insa cu nadejdea ca nu vor putea fi spulberate in desert toate jertfele si suferintele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va rascumpara, in sfarsit, intreg neamul romanesc din jugul robiei de veacuri.

In mintea si inima tuturor incoltise presimtirea ca razboiul acesta va face sa rasara si pentru ei soarele dreptatii. Celor incinsi in hora de moarte a infricosatului razboi le venea cate un cuvant de imbarbatare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria in ziarul „Neamul Romanesc’: „Sa fiti voiosi aceia, care in strigate de comanda straina sub steag strain muriti! Undeva un alt steag se ridica in masura, in care voi va cheltuiti vitejia, va dati sangele vostru tanar. El se ridica tot mai inalt, tot mai larg, saltat in sus si rasfirat de fiecare silinta deznadajduita a puterii voastre, care se stange. Si sa stiti ca urmasii vostri, in ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care in nestiinta, in durere si in intuneric voi l-ati inaltat, desfasurat si sfintit, vor fi toti impreuna!’.

Regele Carol, ca domnitor constitutional, a tinut sa cunoasca in imprejurarile grele de atunci parerea celor mai incercati sfetnici ai sai, pe care i-a chemat intr-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-roman care, in articolul 2, spunea lamurit: „Daca Romania ar fi atacata, fara vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligata a-i da in timp util ajutor si asistenta impotriva agresorului. Daca Austro-Ungaria ar fi atacata in imprejurari asemanatoare din vreo parte a statelor vecine cu Romania, obligatia de a sari in ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma’. Din cuprinsul acestui articol se vedea ca Romania nu putea fi indatorata la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacata din nici o parte, ci ea pornise la atac impotriva Serbiei.

La 4/17 august 1916 tratatul de alianta intre Romania, de o parte, Franta, Marea Britanie, Italia si Rusia. De alta parte, a fost semnat. Prin acest tratat Romania se lega sa atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate in „Intelegerea cordiala’ garantau in schimb integritatea teritoriala a Regatului Roman, recunoscandu-i totodata dreptul sa-si alipeasca, la sfarsitul razboiului, toate tinuturile locuite de romani din cuprinsul Monarhiei austro-ungare si fagaduind sa nu incheie pace separata, nici pace generala decat impreuna si in acelasi timp.

Cu 10 zile in urma, in consiliul de Coroana, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, seful guvernului Ion I. C. Bratianu propunea ca Romania sa declare razboi Austro-Ungariei, aratand ca are datoria morala sa faca pasul acesta, chiar daca s-ar intampla sa ramana invinsa.

Dupa astfel de pregatiri si de hotarari, in ziua de 15/28 august 1916 a inceput razboiul pentru dezrobirea romanilor subjugati. Nespus de grea a fost situatia armatei romane, chiar de la inceput slab sprijinita, iar mai tarziu tradata de rusi, impinsa la lupte inegale pe frontul de sud impotriva bulgarilor aliati cu germanii si cu turcii, pe cel de nord impotriva maghiarilor, austriecilor si germanilor, iar la sfarsit pe frontul de rasarit impotriva rusilor.

Trei luni de zile au luptat vitejeste, inaintand cu repeziciune uimitoare in Transilvania si in Banat. Dupa infrangerile de la Turtucaia, Sibiu si Neajlov, a fost insa nevoita a se retrage spre Moldova, lasand capitala si doua treimi din pamantul tarii sub ocupatia dusmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, tara si poporul, fara nici o crutare. Se implinisera 317 ani de cand ostenii lui Mihai Viteazul, porniti pe aceeasi cale a dezrobirii, incununara la inceput cu biruinte fulgeratoare inaintarea pe care o pandea la scurta trecere de vreme infrangerea de la Miraslau si uciderea eroului pe campia de la Turda. De asta data, insa cursul istoriei avea sa fie tocmai dimpotriva: pomenitele infrangeri ale armatei romane, asupra careia tabarasera cele mai otelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare si turcesti, urmau sa fie preschimbate, in timpul celor trei ani de suferinta si de jertfe nepregetate ale razboiului, intr-o stralucita izbanda, dintr-odata cu biruinta hotaratoare a Marilor Aliati asupra Puterilor Centrale.

Regele Ferdinand a ramas neclintit in vartejul celor mai grele incercari, fara a fi sovait o clipa si fara a-i fi parut rau de pasul facut pentru intregirea national-politica a Romaniei. Raposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale cateva cuvinte pline de inteles, auzite din insusi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindca ele dau putinta sa se inteleaga lupta cumplita a unui suflet, care se destainuia destul de rar. „In trista dimineata – scrie de Flers – cand trupele austro-germane, victorioase pe Arges, intrau in Bucuresti, il revad pe Regele Ferdinand in pragul primariei din Buzau cum se indreapta spre unul din ofiterii nostri si-l aud: << Colonele, ai sa te intalnesti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! – << Ei bine! Spune-i, te rog, ca nu regret nimic si ca increderea mea ramane neschimbata!>> – Cele mai grozave nenorociri: infrangerea, molima si foametea nu izbutira sa doboare hotararea Regelui, nici sa-i insufle vreo parere de rau.

  • Vedeti, binevoi regele sa-mi spuna, in cele mai triste zile, oricat ar fi de grele incercarile pe care le induram, tot ce am facut – auziti-ma bine – as face din nou. Statusem pe ganduri intai, nu zarisem o vreme care era adevarata, graua mea datorie, dar cand m-am convins ca Romania, fiind de rasa si de chemare latina, isi are locul alaturi de Puterile Intelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aseze langa aceste popoare, ca ne nesocotind aceasta chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp indelungat, vasala altei puteri si ca ar renunta la ceea ce constituie mai presus de toate mandria si nobletea unei tari, independenta ei – atunci am gasit un mare sprijin, fiindca vedeam cu siguranta drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…

Astfel a vorbit si a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atat in cursul razboiului, cat si in alte imprejurari zbucimate, la toate raspantiile mari ale vietii, sa puna datoria sa de Suveran mai presus de orice alta socotinta. Aceasta va face ca personalitatea lui sa traiasca in amintirea poporului roman infasurata in aureola unui mucenic al datoriei. Credinta crestina din care izvoraste porunca implinirii datoriei in orice imprejurare, cu orice jertfe – este trasatura de capetenie pentru intreaga faptura sufleteasca a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a indemnat sa nu dea nici o clipa uitarii fagaduinta ce facuse la sfarsitul lui septembrie 1914 inaintea Reprezentantei nationale ca va fi bun roman. Si tot in credinta aceasta, de care era strabatuta intelepciunea lui regala a aflat izvorul tariei nebiruite, care l-a ajutat sa se invinga adeseori pe sine, ca sa poata invinge la vreme de nevoie si pe altii, oricat de puternici si numerosi dusmanii-ar fi fost acesti altii lui sau tarii, pentru a carei intregire n-a stat la indoiala sa aduca intreaga jertfa fiintei sale sufletesti.

Armata infrangerii din toamna anului 1916 s-a schimbat in armata biruintei din vara anului urmator, cand un martor nepartinitor ca generalul Monkéwitz, seful statului major al Armatei a IV-a rusesti, putea face marturisirea ca armata romana reorganizata era insufletita de un maret avant razboinic, ofiteri si soldati asteptand cu nerabdare batalia, spre a se razbuna de infrangerile din 1916 si spre a dezrobi teritoriul cotropit.

Opera de refacere a armatei romane s-a incheiat cu cea dintai manifestarea unitatii nationale depline, cand prizonierii transilvaneni si bucovineni din prinsoarea ruseasca, inrolati in batalioane de voluntari, sosira Iasi spre a se infrati cu trupele romane si a porni impreuna la lupta eroica.

Cu toate nenorocirile din toamna si iarna anului 1916, sufletul multimii si-a pastrat neatinsa puterea si curatenia. Si in retragerea din Moldova, ca si pe campul de batalie, ostasul roman a dat dovada celei mai neinfricate impotriviri, fiind in stare sa indure cu seninatate toate lipsurile, sa infrunte orice primejdie, fara a se revolta, ca tovarasul sau rus, contra celor din adapostul cartierelor, pe care se multumea doar sa-i atinga cu pleasna ironiei in forma de cantec: „Noi suferim amputatii / Iar ei iau decoratii…‘.

Cinstea si patriotismul soldatilor simpli a fost in stare sa zadarniceasca urmarile tradarii savarsite de colonelul Sturza, care sa fie primite in garzile din Transilvania, dar i s-a raspuns ca sub steag romanesc nu este loc pentru tradatori.

Pentru primavara anului 1917 fusese planuita ofensiva contra Puterilor Centrale pe intreg frontul ruso-roman. Izbucnirea revolutiei rusesti, in martie, a zadarnicit insa implinirea acestui plan de la care armata romana, refacuta, astepta cu nezdruncinata incredere in puterile sale, victoria hotaratoare. Situatia ce i s-a creat prin tradarea, recunoscuta oficial, a armatei rusesti era fara asemanare in istoria razboaielor. Cu toate aceste, romanii au luptat cu vitejie uimitoare, atat in ofensiva victorioasa de la Marasti, cat si in defensiva neuitata de la Marasesti si Oituz, in vreme ce rusii, demoralizati, paraseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furis contra fostilor tovarasi de lupta.

La Marasti, armata romana, care trecuse timp de 11 luni prin o multime de lovituri grele, s-a ridicat deodata la culmea vitejiei, masurandu-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare pana atunci, si izbutind a le infrange si pune pe fuga, cum nu au mai fost fugarite trupele germane in nici un punct al teatrului de lupta, in cursul razboiului mondial.

In seara zilei de 6 august 1917, cand rusii la Marasesti paraseau frontul, inspaimantati de violentul atac al trupelor feldmarsalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costesti se intalneau cu romanii, hotarati la suprema jertfa pentru a smulge biruinta. Fara a se lasa o clipa macar abatuti de spaima retragerii rusesti, ei alergau spre front si, ca sa poata sosi mai repede in linia de foc, se vazura nevoiti a-si face cu mitraliera loc printre rusii care fugeau in neoranduiala. Astfel s-a intamplat ca batalia pe care germanii o incepusera la Marasesti impotriva rusilor, o sfarsisera pe acelasi front intr-o dramatica incaierare cu romanii. Generalul german von Morgen arata in memoriile sale ca „impotrivirea romanilor a fost neobisnuit de darza si s-a aratat prin 61 de contraatacuri in cursul celor 14 zile de lupta. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele’. Iar Hans Carossa scrie in amintirile sale de razboi: „Ai nostri vorbesc cu admiratie de dispretul de moarte cu care lupta romanii: ori de cate ori se pregateste un atac, soldatii se reped ca nebunii’.

Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simtul de jertfa si datorie al armatei romane care, luptand in imprejurari si cu mijloace deopotriva, nu erau intru nimic mai prejos decat oricare armata. Pe frontul din Moldova a cazut si eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) si profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Gramada, strapuns de doua gloante in batalia de la Ciresoaia (9 – 11 septembrie).

Procesul de destramare al armatei rusesti nu a mai putut fi oprit dupa izbucnirea revolutiei bolsevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki in frunte (7 noiembrie 1917). Ostilitatile fura intrerupte pe frontul Siretului, ca si pe celelalte fronturi ale rusilor. Generalul Scerbacew se vazu silit sa incheie armistitiul de la Focsani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit insa cu manie de armata romana, nevoita sa lase armele „nu infranta de dusmani, ci tradata de aliati’.

Intinsul imperiu al Romanovilor, cladit cu sabia si mentinut cu cnutul, incepuse a se risipi in bucati. In Basarabia, Sfatul Tarii, alcatuit din 84 de romani si 36 de reprezentanti ai minoritatilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratica moldoveneasca. Opera de nationalizare culturala a Basarabiei a fost ajutata de ardelenii si bucovinenii pribegi – „adevarati misionari ai romanismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldoveneasca independenta. Cu trei zile mai tarziu armata romana, chemata in Basarabia s-o apere contra bolsevicilor, a intrat in Chisinau si, dupa cateva ciocniri, a izbutit a curata provincia aceasta de resturile armatei rusesti, ajungand pana la inceputul lui martie sa ia in primire si Cetatea Alba.

Bucovina s-a unit cu Romania la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a intors cu intreaga-i suita la Bucuresti in ziua de 1 decembrie, cand romanii din Transilvania si Banat proclamau, cu nespusa insufletire, in Adunarea Nationala de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mama.

Italianul Mazzini prorocise romanilor, inca dinainte de 1848, ca nu vor izbuti sa-si cucereasca neatarnarea, libertatea si dreptatea, decat dupa ce vor fi cazut tarul Rusiei si imparatul Austriei.

Sfarsitul razboiului mondial a adus imprejurarile de neaparata trebuinta pentru implinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai indraznete sperante ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand in clipa cand Romania si-a inceput razboiul de intregire nationala. Proclamatia regala nu putea sa aminteasca atunci nici un singur cuvant despre Basarabia ingenuncheata sub stapanirea tarului rusesc. Scopul razboiului era hotarat numai in aceste cuvinte: „sa scapam de sub stapanirea straina pe fratii nostri de peste munti si din plaiurile Bucovinei, unde Stefan cel Mare doarme somnul de veci’. Sprijinindu-si Romania, in acest razboi de intregire nationala, actiunea diplomatica si militara pe alianta ce se incheiase cu Franta, Anglia, Italia si Rusia, era firesc sa-si aiba ca scop marturisit numai dezrobirea provinciilor romanesti inglobate in veacurile al XVII – lea si al XVIII – lea sub pajura cu doua capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranta recastigarii lor ajunsese, cum am vazut, aproape cu desavarsire intunecata de biruintele armatelor austro-germane, gata sa dicteze Romaniei o pace umilitoare ori sa-i imbie ca ultim loc de adapost faimosul „triunghi al mortii’ intre raurile Siret si Prut in regiunea dintre Iasi, Vaslui si Husi.

Atunci, in una din clipele de cea mai grea cumpana din istoria romanilor, dupa ce s-a prabusit tarismul rusesc (1917), incepu sa mijeasca de la rasarit cea dintai raza a soarelui dreptatii: desfacerea Basarabiei din catusele tariste, spre a se organiza mai intai ca republica democratica moldoveneasca, apoi ca republica neatarnata, dupa care a urmat hotararea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Tarii din Chisinau „in puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor’, a declarat ca Basarabia se uneste pentru totdeauna „cu mama sa Romania’, de care fusese dezlipita fara voia ei intr-un timp cand capetele incoronate se credeau in drept sa dispuna de soarta tarilor si a popoarelor care nu le apartineau. In textul acestei declaratii erau cuprinse si cateva conditii, asupra carora Sfatul Tarii a revenit, declarand dupa unirea Bucovinei si a Transilvaniei, ca renunta la ele „fiind incredintat ca in Romania tuturor romanilor regimul curat democratic este asigurat’ (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul colonistilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu Romania (7 martie 1919).

Prabusindu-se revolutia din octombrie 1918 si monarhia austro-ungara, li s-a dat romanilor din Bucovina, ca si celor din Transilvania si Banat putinta sa-si rosteasca si ei cuvantul, aratand, in temeiul drepturilor de proprie hotarare, cum vor sa fie organizate si carmuite in viitor provinciile locuite de dansii. Vointa lor de viata laolalta, sub o singura stapanire nationala s-a rostit maret prin Congresul general al Bucovinei care, s-a intrunit in sala sinodala a palatului metropolitan din Cernauti la 15 – 28 noiembrie si „intrupand suprema putere legiuitoare, in numele suveranitatii nationale’ a hotarat „Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei in vechile ei hotare pana la Cermus, Colaciu si Nistru cu regatul Romaniei‘. In aceeasi zi, s-a rostit si Sfatul national al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu Romania.

In ce priveste pe transilvanenii si banatenii ramasi in cuprinsul granitelor Ungariei, in cursul razboiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinta sa-si rosteasca liber gandul de unire cu fratii de peste Carpati. Dar cei ce au pornit in pribegie, adapostindu-se in Regatul Romaniei, au luat o parte hotaratoare la adancirea unei miscari sufletesti prielnice ideii de libertate si unitate nationala a tuturor romanilor. Simtind primejdia cel asteapta contele Stefan Tisza, fiind ministru-presedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a inceputul anului 1917 catorva arhierei si intelectuali romani marturisirea mincinoasa ca transilvanenii si banatenii nu vor sa fie eliberati de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaratii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvorat din spaima unor suflete nelamurite si care nu au fost imputernicite sa faca astfel de marturisiri politice in numele poporului. Trebuie sa mentionam totusi faptul ca desi se aflau sub control politienesc, amenintati cu deportarea sau privarea de libertate cativa carturari romani au avut curajul sa nu-si dea semnatura cand le-a fost prezentat textul declaratiei comandate de contele Tisza.

Cei ramasi acasa nemaifiind in stare a-si arata liber vointa, in numele lor a inteles a se rosti, chiar in cursul razboiului, multimea prizonierilor ardeleni si banateni concentrati in marea tabara ruseasca de la Darnita. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor de presa rusesti, franceze, engleze, italiene si romane, marturisind in cuvinte raspicate convingerea ca in cadrul monarhiei austro-ungare orice pareri, orice legi, orice garantii – nu pot fi socotite decat ca niste simple minciuni, menite sa fie calcate in picioare a doua zi.

La sfarsitul razboiului mondial, redobandindu-si factorii de conducere politica ai romanilor din Transilvania si Banat libertatea de rostire si actiune, au putut sa-si spuna si ei cuvantul potrivit cu dorinta din tabara de la Darnita si care era intr-adevar dorinta milioanelor de suflete romanesti dintre Tisa si Carpati. Comitetul national al romanilor din Transilvania si Banat, intrunit l a Oradea Mare, in ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldis a facut o incheiere, aratand ca numai recunoaste parlamentului si guvernului din Budapesta dreptul sa reprezinte natiunea romana si cerand pe seama acesteia drepturile nestramutate si de neinstrainat la viata nationala deplina. Aceasta incheiere a fost inaintata parlamentului ungar de catre Alexandru Vaida, la 18 octombrie, dupa ce, cu o zi inainte, contele Tisza rostise cuvantul de prohodire: am pierdut razboiul – cuvant despre care prezentatorul incheierii de la Oradea spunea ca ar fi ajutat cauzei romanesti mai mult decat ar fi putut sa-i ajute ei (autorii incheierii) prin lupte de zeci de ani.

Adunarea Nationala a tuturor romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca‘, intrunita la Alba Iulia in ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania‘. Punctul de capetenie al Adunarii de la Alba Iulia a fost cuvantarea maiastra a lui Vasile Goldis, care a infatisat temeiurile istorice si politice ale acestei hotarari epocale. Din fiecare fraza a clasicului discurs se simte ritmul grabit al vremii, pornirea navalnica a sufletelor doritoare sa vasleasca spre limanul mantuirii. Motivarea istorica este mai concisa, mai sintetica, dar in acelasi timp cuprinzatoare, fiindca nu se margineste a imbratisa numai trecutul Transilvaniei, cum facea Simion Barnutiu in discursul sau din 1848, ci priveste interesele totalitatii neamului romanesc, incercand sa le aduca in legatura cu istoria lumii: „Natiunea romana isi pierde unitatea de Stat, se farama prin vai sub dominatiuni razlete si una de alta neatarnatoare, pierde incopcierea cu fluviul larg si luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie in nisip parca dispare de la suprafata constiintei umane’. Cand incopcierea pierduta fu regasita iarasi, „constiinta nationala savarsi la 1859 Unirea Principatelor Romane sub bunul si luminatul Cuza Voda, iar sangele varsat din nou cu atata vitejie impotriva paganilor, la 1877, scutura si cele din urma zale ale lantului, care lega Romania de Constantinopol si, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aseza pe capul sau coroana de Rege al Romaniei libere si independente’. Aceasta privire istorica duce numai la incheierea politica: „Natiunile trebuie liberate. Intre aceste natiuni se afla si natiunea romana din Ungaria, Banat si Transilvania. Dreptul natiunii romane de a fi liberata il recunoaste lumea intreaga, il recunosc acum si dusmanii nostri de veacuri. Dar, odata scapata din robie, ea alearga in bratele dulcei sale mame. Nimic mai firesc in lumea aceasta. Libertatea acestei natiuni inseamna unirea ei cu Tara Romaneasca…‘. Batranul Gheorghe Pop de Basesti, la varsta de 83 de ani, a avut fericirea sa prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfarsitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeste, Stapane, pe robul tau in pace, caci vazura ochii mei mantuirea neamului romanesc!’

Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se multumise a proclama „Unirea neconditionata’, Adunarea de la Alba Iulia a mai adaugat cateva „principii fundamentale la alcatuirea noului stat roman‘, principii cuprinse in 6 puncte, despre rostul si insemnatatea carora   s-au format in cursul timpului multe pareri gresite. S-a facut incercarea de a le infatisa ca puncte dintr-un pretins program de partid.

Impotriva acestei incercari a protestat insusi autorul care, publicandu-si mai tarziu discursul, insotit de cateva „adnotatiuni’, spune lamurit ca „nu s-a dat prin hotararea de la Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a talcuit noua evanghelie a civilizatiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrina, o conceptie de Stat, un ideal… Cei initiati in studiul stiintelor sociale vor gasi lesne documentarea acestui ideal al civilizatiei. Deci raspunderea istorica si politica pentru hotararea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are inaintea tuturor autorul, care s-a simtit alaturi de sufletul poporului roman, cu adevarat iubitor de dreptate si de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate nationala pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din brosura aceluiasi autor, tiparita la Arad in anul 1912, in limba maghiara, despre Problema nationalitatii. Am propovaduit aceste credinte, cand faceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat si nu le reneg nici acum, cand cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o natiune stapanitoare asupra sa in statul sau propriu’ (V. Goldis, Discursuri, Bucuresti, 1928, pp.24-25).

Dandu-si seama de urmarile politice ale hotararii de la Alba Iulia, sasii din Transilvania au hotarat la Medias pe data de 8 ianuarie 1919 sa se considere membrii ai „imperiului roman’. La fel au facut si svabii din Banat care, intrunindu-se la Timisoara in ziua de 10 august 1919.

Astfel s-a desfasurat procesul de izbavire a Transilvaniei si Banatului de sub carmuirea straina, deodata cu acela de prabusire a monarhiei habsburgice, luand parte amandoua aceste procese impreuna la indeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi intarziata prin piedici nefiresti.

Dintre toate manifestarile „suveranitatii nationale’, faramitate prin granitele nedrepte ale imparatiilor prabusite, cea mai mareata a fost, fara indoiala, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covarsitoarea multime care a luat parte la ea, dar si prin insufletirea si prin demnitatea cetateneasca a celor ce aduceau acum la matca Romaniei intrgite partea cea mai de pret a Daciei lui Traian, pamantul si poporul care prin vitregiile soartei a fost tinut timp mai indelungat in lanturile carmuirilor straine si impiedicat a-si urma cursul firesc al unei dezvoltari nestingherite, in cadrele aceleiasi organizatii politice cu restul neamului.

Basarabia mitropolitul Gavriil Banulescu si a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe langa mantuirea suferintelor de 106 ani sub carmuirea muscaleasca, bogatia lanurilor intinse si adancimea sufletului pornit spre credinta, care in straturile taranesti s-a putut pastra mai ferit de inrauriri straine decat in cele orasenesti. Bucovina Hurmuzachestilor si a lui Silvestru Morariu aducea indarat, prin hotararea sa de unire neconditionata, la coroana de otel a Romaniei un „diamant din stema lui Stefan cel Mare’, dupa nimeritul cuvant al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazar, Andrei Saguna, Simion Barnutiu si Avram Iancu, impreuna cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau sa incoroneze, prin insufletita hotarare de la Alba Iulia, cu rasplata dreptatii nemuritoare, luptele si suferintele de veacuri ale unei natiuni martirizate, in stare sa infrunte in o mie de ani de primejdii fara a-si pierde nadejdea intr-o viitoare izbavire, pe care o asteapta de unde i-a si sosit: de la fratii de peste Carpati! Romania libera se obisnuisera de multa vreme transilvanenii si banatenii s-o cinsteasca si iubeasca in taina sufletului lor ca pe un pamant al fagaduintei, spre care se indreptau toate nadejdile lor de libertate si de progres.

De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfarsitul anului 1918, sufletul poporului roman se rostea in cele mai miscatoare feluri, in toate tinuturile, in toate centrele culturale si chiar in toate satele romanesti. Un soare nou li se parea tuturor ca a rasarit in iarna aceea aspra, pe orizontul vietii lor sufletesti. Si nu gaseau cuvinte sa-si arate indeajuns multumirea si recunostinta fata de gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, fata de Regina Maria si intreaga dinastie. In avantul dinastiei. In avantul bucuriei, o taranca de pe valea Hartibaciului chiuia, dantuia in piata Sibiului, franturi de versuri plasmuite in clipa aceea si dintre care unele nu erau lipsite de subintelesuri politice, ca de pilda: „Vai, saracii unguri / Se uita ca taurii, / Ca regina-i ca o floare / Unguru’ de ciuda moare…’.

La 14 decembrie a fost inaintata hotararea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu multumire deplina urmatoarele cuvinte: „In frumoasa sa cuvantare, d-l Goldis a spus astazi ca Unirea tuturor romanilor era o necesitate istorica. Aceasta necesitate a fost inteleasa de toti oamenii cu inima patriotica de dincoace si de dincolo de Carpati, de la Nistru pana la Tisa. Dar… evolutia istorica avea nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit in cursul veacurilor poporul romanesc, i-a dat barbati care au tinut sub stindardul ideii nationale, lor le-a daruit suflet romanesc, le-a intarit mintea si le-a otelit bratul ca sa duca barca romanismului prin toate vitejiile vremurilor pana la limanul dorit, unde dupa atatea trude si suferinte culegem roadele binemeritate ale unei lupte de veacuri. Azi, cand vedem… savarsita cladirea mareata ce Mihai Viteazul incepuse… aduc prinosul meu de recunostinta tuturor acelor care in toate colturile unde suna dulcele grai romanesc au pus sufletul si puterile lor in slujba idealului national. Dupa Basarabia, dupa Bucovina, mai lipsea o piatra din cele mai scumpe: Transilvania cu tinuturile din Ungaria locuite de romani. Azi ne-ati adus si aceasta ultima piatra a cladirii, care incoroneaza marea opera de Unire. Putem privi cu incredere in viitor, caci temeliile sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinta nestramutata a unui sir intreg de generatii de apostoli ai idealului national, ele sunt si sfintite prin sangele vitejilor mei ostasi, care au luptat si au murit pentru Unire…‘.

Dar fostii carmuitori straini nu se puteau impaca cu noile stari politice faurite in temeiul dreptului de autodeterminare, prin hotararile de unire de la Chisinau, Cernauti, Alba Iulia, Medias si Timisoara. Infuriati de pierderea unor teritorii, pe care se obisnuisera a le stoarce fara mila, multi dintre ei s-au dedat la cruzimi infioratoare, omorand cu nemiluita fiinte nevinovate, cum a fost impuscat preotul Opris (din judetul Turda) in clipa cand iesea de la biserica, taranul Ioan Arion in drum spre Adunarea din Alba Iulia, preotii Cornel Popescu si Cornel Leucuta din judetul Aradului, avocatii Ioan Ciordas Si N. Bolcas – ingropati de vii -, basarabenii Murafa si Mateevici, precum si multimea taranilor de la Belis (Iosikafalva, azi Balcesti, aproape de Huedin, judetul Cluj), unde mosia latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta in 1936) au fost arsi pe rug peste 40 de tarani romani.

Regele Ferdinand intelegea greutatea starii in care ajunsese Romania, impresurata de bolsevici si la rasarit pe granita Nistrului, si la apus de-a lungul Tisei. De aceea isi arata in cuvinte lamurite parerea ca, daca nu va fi impotrivirea armatei romane destul de puternica, fiinta Europei intregi va fi amenintata..

%d blogeri au apreciat asta: