Arhiva | 6:55 pm

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU – ADOLF HITLER. ÎNTÂLNIRILE DIN 7 IANUARIE 1941 SI 14 IANUARIE 1941 (II)

26 feb.

CER SI PAMANT ROMANESC

Antonescu and Hitler

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU, CONDUCĂTORUL STATULUI – ADOLF HITLER, CANCELARUL GERMANIEI (II)

A TREIA ÎNTÂLNIRE (14 DECEMBRIE 1940)

Data precisă al acestei întâlniri nu am găsit-o în nici un document sau material studiat. Se pare că datorită problemelor deosebite discutate în cadrul acestei întâlniri – ea a avut loc „între patru ochi” – nu a fost întocmită nici o sinteză/stenogramă referitoare la ea. În lucrarea „Antonescu – mareşalul României şi războaiele de reîntregire”, Iosif Constantin Drăgan, la pag. 225 citim: „(…) generalul Antonescu era primul şef de stat căruia Hitler i-a încredinţat acest mare secret: războiul din Est, acordându-i toată încrederea după trei săptămâni de la prima întâlnire”. Făcând o mică socoteală, rezultă că această întâlnire a avut loc în jurul datei de 14 decembrie 1940.
Ea a avut loc, repet, „între patru ochi”, la Berdchstengaden, iar Hitler a fost deosebit de decshis faţă de Antonescu. În primul…

Vezi articolul original 2.533 de cuvinte mai mult

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU – ADOLF HITLER (I). VIZITA DIN 22-25 NOIEMBRIE 1940

26 feb.

CER SI PAMANT ROMANESC

Discussion of war situation at Führerhauptquartier “Wolfsschanze” Rastenburg, Ostpreußen, 11 February 1942. From left to right: Marshal Ion Antonescu, Dr. Paul Otto Schmidt , Adolf Hitler, Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel , Oberstleutnant Eckhard Christian, and Generaloberst Franz Halder

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU, CONDUCĂTORUL STATULUI SI  ADOLF HITLER – CANCELARUL GERMANIEI (I)

VIZITA DIN 22-25 NOIEMBRIE 1940

Mareşalul Ion Antonescu a fost singurul om de stat şi conducător militar din Europa care a avut 20 de întrevederi cu Adolf Hitler, pe parcursul a mai multor ore şi chiar zile. A fost singurul pe care cancelarul german l-a respectat şi de părerile căruia a ţinut cont. La toate întrevederile au discutat de la egal la egal, mareşalul neavând nici o reţinere în a prezenta adevărul asupra multor evenimente…

PREGĂTIRI

Pentru prima întâlnire cu Hitler, generalul s-a pregătit cu hărţi şi documente etnografice, date economice etc. Hărţile şi documentele priveau toate teritoriile care au fost smulse din trupul ţării. Printre altele, acestea dovedeau cu probe de netăgăduit continuitatea poporului român pe ambele maluri ale Prutului, densitatea populaţiei româneşti chiar până la Bug.

Drepturile românilor erau de necontestat şi în…

Vezi articolul original 5.431 de cuvinte mai mult

ISTORIA UNEI ORGANIZATII NAZISTE INTERZISE.GRUPUL ETNIC GERMAN(G.E.G), A MINORITATII GERMANE,COLOANA A -V-A A ARMATEI NAZISTE A LUI HITLER IN ROMANIA!

26 feb.

Imagini pentru IOHANNIS,HITLER POZEImage may contain: 1 personImagine similară
Antonescu and Hitler

Sibiu, raiul imobiliar al GEG

Sibiu, raiul imobiliar al GEG

Istoria Grupul Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe“, cum era denumit Grupul Etnic German în limba germană.

Despre impactul pe care G.E.G. l-a avut asupra ţării noastre, aş menţiona rolul important pe care l-a jucat minoritatea germană în relaţiile României cu cel de al III-lea Reich, inclusiv prin liderii săi, mai ales față de rupturile teritoriale din 1940. Referitor la minoritatea germană din Europa, trebuie subliniat că Germania a ştiut să exploateze la maximum existenţa sa, atât spre a îşi extinde influenţa politică, cât şi pentru a-şi legitima expansiunea teritorială. În realizarea obiectivelor sale, Germania a ştiut să se folosească, pe post de pioni, de anumiţi lideri ai minorităţii germane din statele vizate, cum au fost pentru România cazurile Fritz Fabritius, Wolfram Brukner şi Andreas Smith sau Sepp Janko, în Iugoslavia.

Spionaj în toate ţările cu minoritate germană

În acest sens, M.A.E. avertizează încă din 1925 că Germania îşi organizează minoritatea din străinătate în vederea atingerii unor scopuri politice, iar o notă M.A.E. din 1926 informa despre existenţa în Stuttgart a unui centru de spionaj numit „Deutsches Ausland Institut“, cu ramificaţii în toate ţările cu minoritate germană. Din aceste rapoarte aflăm că statul german are „două arme efective prin care slăbeşte pe adversari“, şi anume: 1. „Înarmarea aproape a întregii populaţiuni grupată în Uniuni Militare“ şi 2. „O serie de organizaţiuni ale Minorităţilor germane din toate statele străine în care trăiesc asemenea minorităţi.“

În consecinţă, odată cu ascensiunea nazismului în Germania, ţara noastră, cu o minoritate germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi considera „Volksdeutsche“), intră în calculele naţional-socialismului.
Încă din 1935, comunitatea germană din România ajunsese să fie împărţită între două facţiuni naţional-socialiste, aflate în luptă una cu cealaltă, „Comunitatea populară a germanilor din România“ (Volksgemenischaft der Deutschen in Rumanien), condusă de Fritz Fabricius din Sibiu, şi radicalul „Partid Popular German“, sub conducerea lui Bonfert, de la Braşov, ce menţinea strânse legături cu reprezentanţii în România ai N.S.D.A.P.

O adunare a Grupului Etnic German

„Asigurări speciale“ vs alianță cu Germania

Pe plan extern, în ciuda consolidării evidente a statului german, România rămâne fidelă orientărilor filo-franceze şi filo-engleze de după Marea Unire. Marile Puteri au încurajat acestă politică, oferind garanţii ţărilor din Est, inclusiv României. Astfel, la 13 aprilie 1939, avem declaraţia lui Arthur Neville Chamberlain, făcută în Camera Comunelor, prin care se anunţă disponibilitatea guvernului britanic de a interveni imediat în cazul unei agresiuni la adresa României sau Greciei, la care guvernul român sau grec vor decide să reziste cu toate forţele. De asemenea, declaraţia lui Eduard Daladier din 13 aprilie 1939 oferea „asigurări speciale“ din partea guvernului francez României şi Greciei împotriva oricărei acţiuni vizate să lezeze independenţa celor două state într-o aşa măsură încât acestea să îi reziste cu forţele lor armate.

Propuneri în privinţa unei alianţe progermane au fost făcute de A.C. Cuza în şedinţa Adunării Deputaţilor din data de 2 mai 1934 („Cine ne satisface interesele noastre economice, în primul rând, şi interesele noastre de apărare, acela este aliatul nostru, nu altul. Din acest punct de vedere, eu am credinţa că nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“) şi în şedința din 14 decembrie 1934 („Concluzia mea este aceasta: o altă politică a apărării intereselor României eu nu văd decât într-o sinceră politică de unire şi alianță cu Germania. Pentru ce? Să vă spun. De Germania, mai întâi, ne leagă interesele noastre economice ca de nicio altă ţară din lume, de Germania ne leagă interesele noastre de apărare împotriva comunismului“) şi de Corneliu Zelea Codreanu în declaraţia din 30 noiembrie 1937 („Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţă cu Roma şi Berlin“), propuneri ignorate de clasa politică românească.

Planul Konrady: „atragerea vecinilor României de partea Reichului“

În acest context extrem de tensionat pe plan intern şi extern, în care statul român părea a nu face nicio concesie de la politica anglo-franceză, un sas din România avea să facă o propunere extrem de şocantă. Res­pectiva propunere este capabilă să răstoarne mitul „fidelităţii absolute“ a minorităţii germane faţă de statul român. Numele său era Arthur Konrady şi la acea dată era preşedintele filialei din România a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German („Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei“). O notă M.A.E. din luna februarie anul 1939 (a se reţine data) atrăgea atenţia că Arthur Konrady ar fi înaintat Ministerului Propagandei al Reichului o propunere ca Germania să susţină revendicările teritoriale ale ţărilor vecine României. Operaţiunea urma să poarte numele „Fruhlings Offensive“ şi urmărea în principal atragerea vecinilor României de partea Reichului, dar şi slăbirea statului român, principala putere regională rămasă fidelă Franței şi Angliei.
Din România, propunerile au fost formulate de Aerthur Konrady, preşedintele organizaţiei N.S.D.A.P. din ţară, care, într-un raport înaintat Ministerului Propagandei al Reichului, propune susţinerea pretenţiilor ucrainene, maghiare şi bulgare faţă de România.

A.C. Cuza: „Nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“.

În raport se motivează această propunere astfel:

O Ucraină independentă, cuprinzând teritorii din Bucovina şi Basarabia, realizată cu sprijinul Germaniei, ar constitui un succes răsunător politic şi ar ataşa Reichului un stat vasal.

Sprijinind pretenţiile teritoriale al Ungariei faţă de România, s-ar mări ascendentul Germaniei şi s-ar deschide drum larg propagandei naţional-socialiste în Ungaria.

În fine, dând sprijin bulgarilor în privinţa retrocedării Cadrilaterului, aceștia ar fi obligaţi la recunoștință şi Germania şi-ar putea asigura predominarea în Europa Balcanică.

Acest plan, denumit de Konradi „Fruhlings Offensive“ – ofensiva de primăvară –, se află în prezent în studiul oficialităţilor din Berlin.

„Heim ins Reich!“

La începutul anului 1939, alte surse îl prezintă pe Arthur Konrady ocupându-se de organizarea „Fruhlings Offensive“ (ofensiva de primăvară), care urmărea susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S., având ca scop de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o „uşurare“ a situaţiei „germanilor din România“, iar conform altor surse, etnicii germani din Transilvania cunoşteau clauzele protocolului adiţional secret dintre Germania şi U.R.S.S., la scurtă vreme după semnarea acestui pact.

După răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, populaţia germană din aceste regiuni avea să fie mutată în Germania. Acest fapt convenea Berlinului, încadrându-se în politica sa oficială „Heim ins Reich“ (adică înapoi în Germania), politică ce dorea atragerea în Reich a unui număr cât mai mare de Volksdeutsche (etnici germani) care să poată fi colonizaţi în teritoriile recent cucerite.

România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord; Reichul, pe de altă parte, câştiga, pe lângă încrederea Rusiei, şi un număr important de Volksdeutsche basarabeni şi bucovineni, muncitori şi obişnuiţi cu greul.

Fiind perfect conștienţi de rolul pe care Reichul l-a jucat în fărâmiţarea României Mari, oficialii de la Berlin impuneau României, dar și Ungariei, odată cu semnarea Dictatului de la Viena, un protocol adiţional despre minoritatea germană. Respectivul protocol impunea celor două state să trateze în condiţii de egalitate etnicii germani. Faţă de Ungaria, etnicii germani aveau să se teamă de temuta „maghiarizare“, iar faţă de România, de o posibilă politică de represiune, ca răspuns la implicarea Germaniei în fărâmiţarea României Mari. Astfel, România a fost obligată să recunoască şi existenţa Grupului Etnic German, fapt pe care statul român refuzase să îl facă până la acea dată.

Istoria unei organizații naziste interzise
Grupul Etnic German și proprietățile sale (II)

Istoria Grupului Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe“, cum era denumit Grupul Etnic German în limba germană.

Cotidianul publică astăzi un nou episod din studiul care aduce în dezbatere evoluția acestei organizații.

În legătură cu anumite tendinţe autonomiste şi antistatale ale G.E.G., ar fi indicat să începem chiar cu numele acestei organizaţii; „Grupul Etnic German“ nu reprezintă un nume dat în general etniei germane. Denumirea de Grup Etnic German arăta că etnicii germani din România trebuiau trataţi nu doar ca un „grup“ minoritar, ci ca o forţă politică „etnică“ ce pretindea drepturi separate în viața socială şi economică, atât în domeniul public, cât şi cel particular. Se acredita ideea că pe lângă cetăţenii majoritari şi minorităţi naţionale mai exista şi un „Grup Etnic“, cu drepturi, dar şi cu propriile sale aspiraţii, nu neapărat aceleaşi cu ale majorităţii. Acest „Grup Etnic“ avea dreptul, conform articolului 5 al decretului 3.884/1940, ca pe lângă drapelul României să arboreze pe sediile sale şi drapelul Germaniei, acesta fiind steagul roşu cu zvastică, ce devenise în 1933 al doilea steag al Germaniei, fiind din 1935 drapelul oficial al celui de-al III-lea Reich. Această chestiune nu poate să nu ne ducă cu gândul la problema „steagului secuiesc“ de după 1990. Similitudinile nu se opresc aici; conform Ordinului nr 1.831 din 17 aprilie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne, ordonanţele Direcţiei Administrației de Stat, pentru zonele unde numărul populaţiei germane era semnificativ, emise în baza articolelor 16 și 63 din Legea Administrației, trebuiau afişate bilingv.

Organizație de „drept public“

Un alt fapt deosebit de grav şi care aducea atingere statalității româneşti era articolul 3, care preciza că reprezentantul „voinţei naţionale“ a G.E.G. era Partidul Muncitoresc Naţional Socialist German, deşi până la acea dată doar naţiunea română a avut în statul român dreptul la „reprezentanţă naţională“. Aceeaşi tendinţă o are şi articolul 4, conform căruia G.E.G. putea emite dispoziţii obligatorii pentru membrii săi. Deşi era nevoie de aprobarea conducătorului statului, se naște întrebarea dacă nu cumva pentru minoritarii germani apărea și un alt izvor de drept decât Statul Roman, drept ce putea fi exercitat doar prin actele autorității publice. Declararea G.E.G. organizație de „drept public“ transforma această organizație într-un fel de minister, care era, din câte s-a văzut, recunoscut ca singurul reprezentant al minorității germane și care avea dreptul de a emite un fel de „legi“ cu caracter obligatoriu pentru etnia germană.

Incidentul de la Timișoara

Anticipările Reichului par să fi fost corecte, atitudinea arogantă a unor membri ai minorităţii germane, venită pe fondul rapturilor teritoriale, generează o serie de incidente între populaţia română şi etnicii germani. Cel mai grav astfel de incident a avut loc la Timişoara, cu ocazia vizitei Reichsleiter-ul N.S.K.K. A. Huhnlein. Cu acel prilej, tineretul german a defilat pe străzi îmbrăcat în costume naziste (pantaloni şi cămăși negre, ciorapi albi), ceea ce a revoltat populaţia românească din oraş, care s-a adunat în faţa Catedralei, unde au cântat „Deşteaptă-te, române“, „Trăiască Regele“ şi „Pe-al nostru steag e scris Unire“. În momentul când adunarea germană l-a întâmpinat pe oaspetele A. Huhnlein cu urarea de „Heil Hitler“, populaţia românească, în număr de 2.000, a încercat să atace manifestarea germană ce număra circa 2.500 de persoane. Jandarmeria a intervenit separând cele două grupuri, după care populaţia românească a atacat consulatele italian şi german din oraş. Etnicii germani s-au refugiat în liceul german Banaţie, care a fost de asemenea atacat cu pietre de către mulţimea furioasă. Din liceul Banaţie populaţia germană a răspuns cu focuri de arme, fără a exista însă victime.
România culegea roadele politicilor titulesciene şi ale construcţiilor fantasmagorice ale acestuia (Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Liga Naţiunilor Unite), care îşi demonstrau pentru ultima dată inutilitatea.

Antonescu se impunea în fața lui Hitler

În perioada ce avea să urmeze aderării României la Pactul Tripartit, relaţiile dintre România şi Germania aveau să se desfășoare cu aşa o demnitate şi o încăpăţanare din partea României, încât aveau să îl facă pe istoricul maghiar Gosztonyi Péter să afirme, în lucrarea sa „Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug“, publicată în 1976, următoarele: „Antonescu a ştiut să câştige încrederea conducătorului german încă de la prima întâlnire, ba chiar s-a impus într-o măsură oarecare. Datorită acestui fapt, românul a putut să-și spună deschis dorințele şi la alte întâlniri cu Hitler, să fie așezat la masă şi – spre uimirea generală a celor prezenți – să-și impună unele din părerile sale. Relația Hitler – Antonescu era aceea dintre doi parteneri, generalul român n-a apărut niciodată în faţa lui Hitler ca unul care primeşte pur şi simplu ordine“.
Principala divergenţă însă pare să fi fost aşa-numitul „Grup Etnic German“ (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) şi cu ai săi Volksdeutsche. Antonescu îi percepea pe minoritarii germani ca fiind simpli cetăţeni români la fel de buni de trimis pe front ca oricare alt cetățean. Germania, Heinrich Himmler în special, îi vedea pe aceștia ca fiind Volksdeutsche, adică etnici germani foarte buni de înrolat în S.S.

G.E.G., coloana a V-a a armatei naziste

O serie de precizări sunt absolut necesare în acest moment, pentru o bună înțelegere a subiectului pus în discuţie.
Grupul Etnic German nu a fost niciodată o denumire dată întregii minorităţi germane din România, deşi există în acest sens o confuzie regretabilă în care riscă să cadă chiar şi unii istorici. Sintagma „Grup Etnic German“ nu era nimic altceva decât o adaptare a conceptului de Volksdeutsche, care prin formula „Grupul Etnic German“ căpăta atribute politice. Volksdeutsche ar fi fost un concept inventat de Hitler, chiar dacă acest cuvânt, în sine, nu era la prima apariție. Conform definiţiei naziste, aceşti Volksdeutsche erau indivizi „ale căror limbă şi cultură aveau origini germanice, dar care nu deţineau cetăţenie germană“. Cuvântul Volksdeutsche avea şi conotaţii legate de sânge şi rasă, greu de tradus în alte limbi. Forma politică, economică şi culturală a acestor Volksdeutsche au fost „Grupurile Etnice Germane“; astfel de grupuri au fost înfiinţate şi în Ungaria, Iugoslavia, Croaţia, sau în regiuni cu populaţie germană din Franţa (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeţi). Aceste Grupuri Etnice Germane din Europa reprezentau în fond celebra coloană a V-a a armatei naziste și în niciun caz „Mișcarea Legionară“, cum greșit s-a afirmat în România în perioada comunistă.
În legătură cu relaţia etnicilor germani din România cu G.E.G., trebuie avută în vedere alunecarea treptată a acestei minorităţi către naţionalism-extrem şi fascism în perioada ce a urmat constituirii statelor-naţiune.

Primele idei despre „eugenie“ şi „rasism“

Minoritatea germană din România şi-a început alunecarea spre fascism odată cu apariţia „Mişcării de Auto-Ajutorare“, în 1922. Mişcarea a fost înfiinţată de Fritz Fabritius (1883-1957), fost ofiţer al armatei austro‑ungare, sub influenţa mişcărilor naţionaliste din Germania, dar şi a anumitor viziuni „apocaliptice“ care circulau în cadrul minorităţii germane cu privire la viitorul minorităţilor în noile state-naţiune. Astfel se conturează această mişcare, în cadrul căreia sunt formulate primele idei despre „eugenie“ şi „rasism“.
Orientarea politică a germanilor din România spre naţional-socialism şi-a făcut simţită prezenţa începând cu anul 1930, când în Jimbolia, județul Timiş, a fost descoperită o primă organizaţie a şvabilor de aici care adoptaseră ideologia Partidului Naţional al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.). Iar doar doi ani mai târziu, în 1932, erau semnalate 14 asemenea organizaţii. Pe parcursul perioadei interbelice, activitatea politică şi culturală a germanilor din România a fost destul de fragmentată, existând mai multe grupări ale saşilor din Ardeal, şvabilor din Banat, sau ale germanilor din Basarabia sau Bucovina.

Grupul Etnic German și proprietățile sale (I)

LUDOVIC ORBAN ,FIUL SECURISTULUI DIN ANII’50,DENUMIT DE DETINUTII POLITICI DIN BRASOV”MACELARU”,SE VREA PRESEDINTE AL NOULUI PDL AL GENERALULUI PENAL KLAUS WERNER JOHANNIS ,CARE II VA SPUNE”NEIN UND HERAUS,DAS IST KORRUPTION?!

26 feb.


Fostul deputat Ludovic Orban, care și-a anunțat luna aceasta candidatura la șefia PNL, și-a exprimat „convingerea”, sâmbătă, la Antena 3, că preşedintele Klaus Iohannis nu se va implica în alegerile interne ale partidului.”Am convingerea că preşedintele Iohannis nu se va implica în alegerile interne din PNL. Klaus Iohannis are nevoie de un PNL puternic şi recredibilizat care să aibă cu adevărat infrastructura şi resursele umane pentru a putea susţine candidatura la alegerile prezidenţiale din 2019. Revenirea PNL în scorul său natural, de peste 30%, nu poate fi făcută decât dacă membrii PNL sunt lăsaţi să-şi aleagă liber liderii naturali. Dacă nu vor fi aleşi liderii care sunt percepuţi ca atare, şi la baza partidului şi în afara lui, şi vor ajunge alţii lideri care nu se bucură de sprijin în baza partidului, asta va avea consecinţe extrem de grave asupra funcţionării partidului”, a spus Ludivic Orban.

Potrivit acestuia, numele preşedintelui Iohannis a fost invocat deseori, în mod nejustificat, pentru impunerea unor decizii în interiorul partidului, decizii luate de persoane care au pretins că vorbesc în numele lui Iohannis.

”Preşedintele Iohannis este un preşedinte nonintervenţionist. El nu s-a implicat în deciziile curente ale PNL, în ciuda a ceea ce se spune, fără nicio probă, că s-ar fi implicat. A lăsat ca PNL să-şi ia deciziile în mod autonom. Cu toate astea, de multe ori ca să legitimeze anumite decizii, unii care veneau cu diverse propuneri au încercat să creeze această impresie, că deciziile ar veni de sus”, a spus Orban.

Întrebat dacă regretă faptul că s-a retras din cursa pentru şefia PNL în 2014, şi implicit pentru preşedinţie, în favoarea lui Klaus Iohannis, Orban a răspuns negativ. ”Nu, sub nicio formă nu regret. Nu am ca obiectiv de carieră să candidez la preşedinţia României (…) În campania electorală pentru preşedinţia României cred că am fost unul dintre cei mai hotărâţi şi categorici susţinători ai preşedintelui, mai ales în turul II”, a conchis Ludovic Orban.

Ludovic Orban şi-a anunţat, pe 13 februarie, în şedinţa Biroului Politic Naţional al partidului, candidatura la preşedinţia PNL, după ce a fost achitat, în primă instanță, în dosarul deschis anul trecut de DNA.

Despre problemele PNL

Orban a mai apreciat, sâmbătă seara, la Antena 3, că una dintre cauzele majore care au dus la eşecul electoral din 2016 al PNL a fost ”absenţa democraţiei interne şi lipsa de respect faţă de membrii partidului” care a dus la demobilizarea militanţilor liberali,

Invitat să enumere principalele probleme cu care PNL s-a confruntat în ultimii ani şi pe care îşi propune să le rezolve în eventualitatea în care va fi ales preşedinte al partidului, Ludovic Orban a invocat problema leadershipului, cea a identităţii doctrinare şi ”absenţa democraţiei interne, lipsa de respect faţă de membrii PNL, faţă de Statut şi faţă de instituţiile din partid”.

Referitor la aceasta din urmă, Orban a arătat că au fost impuşi filialelor judeţene oameni de la centru fie în posturi de conducere, fie pe listele cu candidaţi. ”Să ai memorii depuse din mai multe judeţe, memorii semnate de aproape toţi primarii din judeţele rexpective în care îţi solicită să nu pui candidaţi de la centru pe care nu-i cunoaşte nimeni, îţi solicită să laşi filiala judeţeană să alcătuiască lista, aşa cum este normal… Acum chiar să nu asculţi nici primarii partidului?”, a spus Orban.

El a arătat că impunerea listelor de candidaţi de la centru a demobilizat organizaţiile judeţene. ”Când vii şi pui un candidat de la centru tu practic distrugi organizaţia, distrugi cultura organizatorică. Membrii respectivei organizaţii nu or să mai muncească, nu or să mai depună efort pentru un partid, nu or să se mai implice pentru că înţeleg că degeaba munceşti pentru partid dacă vezi că nu ţi se dă nicio şansă pentru eforturl şi rezultatele tale. Asta îţi afectează în final scorul partidului.

În ce priveşte criza de lideri, Orban a apreciat că s-a ajuns în situaţia aceasta după ce PNL avea lideri ”să dea şi la alte partide”. ”În PNL, care a beneficiat de mulţi lideri, această distrugere de leadership a avut mai multe cauze: fie sistemul de alegere în care preşedintele a venit şi a pus pe listă pe cine a vrut el, de regulă oamenii cu care ştia că nu are niciun fel de problemă, fie sistemul în care se aleg preşedinţii între ei, fiecare cu voturile lui judeţene în spate şi generează o majoritate în care se sprijină unii pe alţii şi ajung la putere”, a spus Orban.

Problema identităţii PNL s-a manifestat în ce priveşte actele normative promovate şi poziţionările politice ale partidului, crede Orban. ”Libertatea, propietatea privată, reducerea puterii statului, debirocratizarea, reducerea administraţiei şi procedurilor adminsitrative ş.a.m.d. nu au apărut foarte des în discursul nostru public. Astea sunt lucruri fundamentale care construiesc identitatea unui partid de dreapta, naţional-liberal”, a spus liberalul.

PE CINE A LAUDAT GAULEITERUL NAZI KLAUS WERNER JOHANNIS LA IMPLINIREA A 200 DE ANI DE LA INFIINTAREA MUZEULUI NATIONAL BRUKENTHAL!

26 feb.

Puține instituții se pot mândri cu vârsta și prestigiul Muzeului Național Brukenthal, care „este de două secole purtătorul unei excepționale misiuni de responsabilitate socială egalată doar de importanța tezaurului său istoric și artistic”, a declarat sâmbătă, la Sibiu, președintele Klaus Iohannis. Președintele a susținut o alocuțiune în cadrul ceremoniei de decorare a Muzeului Național Brukenthal, cu ocazia aniversării a 200 de ani de la înființare.

Discursul lui Iohannis, integral:

„Cu ocazia decernării Ordinului «Meritul Cultural» Muzeului Național Brukenthal, doresc în primul rând să felicit conducerea și colectivul de specialiști ai acestei instituții.

La aniversarea a două secole de existență, mă bucur că blazonului instituției fondate de Samuel von Brukenthal i se adaugă de astăzi însemnele prețuirii Statului Român.

Folosesc acest prilej, domnule Director General, pentru a vă îndemna ca împreună cu membrii Consiliului de Administrație, și cu sprijinul autorităților publice centrale și locale, să continuați să puneți în valoare, pentru uzul umanității, patrimoniul și mesajul marelui dumneavoastră donator!

Prin colecțiile pe care le-a pus la dispoziția publicului încă din 1790, și apoi prin dispoziția sa testamentară, Samuel von Brukenthal a instituit un exemplu de viață bazat pe valorile iluminismului și pe angajamentul pentru interesul public. Modelul său s-a dovedit unul de succes.

Încă de la înființare, Muzeul a jucat un rol important în educarea umanistă și în dezvoltarea comunității sibiene și transilvane. Fusese dorința întemeietorului de a-și servi poporul din mijlocul căruia se ridicase.

Brukenthal spunea despre biblioteca pe care a înființat-o că este «depozitara înțelepciunii veacurilor și totodată creier al instituției».

La sfârșitul vieții sale, a dorit să pună această înțelepciune la dispoziția oamenilor.

În cel de-al doilea secol de existență, Muzeul Brukenthal a devenit o instituție națională, pentru ca după 1990, și cu precădere după 2007, să-și valorizeze patrimoniul istoric și să se transforme într-o emblemă majoră a europenității României.

Anul 2007 a fost anul marilor schimbări ale Muzeului, ca și ale Sibiului, ca și ale României.

Aderarea la Uniunea Europeană, și, totodată, titularizarea orașului Sibiu drept Capitală Culturală Europeană au plasat Muzeul Brukenthal sub excelente auspicii.

Acestea au condus la modernizarea muzeului și, mai ales, la recuperarea, după mai bine de jumătate de secol, a picturilor de excepțională valoare artistică de care a fost spoliat prin decizii ale regimul comunist.

Acum 10 ani, anul 2007 a reprezentat o refondare spirituală a Sibiului, cu muzeul întemeiat de Samuel von Brukenthal drept lada sa de zestre.

Puține instituții se pot mândri cu vârsta și prestigiul Muzeului Național Brukenthal. El este, de două secole, purtătorul unei excepționale misiuni de responsabilitate socială, egalată doar de importanța tezaurului său istoric și artistic.

Colecțiile sale, biblioteca ori expozițiile permanente și temporare sunt dovada rodului bogat al cunoașterii umane, atunci când e fructificată prin educație și amplificată de dialogul intercultural.

Astăzi, muzeul bicentenar este din nou un spațiu al cetății, o destinație pentru tineri și pentru toți cei care găsesc în truda artei și a cunoașterii sensul vieții și fundamentele dezvoltării umane.

Deseori patrimoniul Muzeului Național Brukenthal este cel care reprezintă România în lume.

Dincolo de toate acestea, pentru noi Muzeul Național Brukenthal rămâne fereastra prin care părinții noștri au întrezărit lumina libertății și a valorilor europene.

El este locul înțelegerii propriei noastre identități, în raportul ei cu diversitatea culturală a umanității, de care nu poate fi despărțită.

Muzeul Național Brukenthal va rămâne pentru generații unul dintre locurile cu cea mai bună perspectivă asupra Europei culturilor, dialogului și toleranței.

Moștenirea lui Samuel von Brukenthal continuă să fie izvor și inspirație destinului modern al României.

La mulți ani!

AL-JAZEERA PREZINTA CAZUL SCHWEIGHOFER CA PE O EXPRESIE A COLONIALISMULUI ACTUAL: MAREA AFACERE A AUTOCOLONIZARII EUROPEI!

26 feb.

Imagini pentru AL-JAZEERA POZEImagini pentru IOHANNIS,SCHWEIGHOFER POZE

Al-Jazeera prezintă cazul Schweighofer ca pe o expresie a colonialismului actual: tăcut şi prin legi, negociate departe de ochii lumii

Al-Jazeera prezintă cazul Schweighofer ca pe o expresie a colonialismului actual: tăcut şi prin legi, negociate departe de ochii lumii

Miile de imigranți din tabăra de la Idomeni de la frontiera greco-macedoneană, muncitorii din portul Pireu rămași fără sindicat recunoscut, pădurile tăiate din România, căderea lui Muamar Gaddafi, cel care a dorit o monedă comună în Africa.

Care este legătura între aceste crize care rup în prezent Europa? Încearcă să o spună un documentar realizat de Al-Jazeera și tânărul filozof croat Srecko Horvat: colonialismul secolului 21. „Acest colonialism nu flutură
vreun drapel național, el doar are loc. Este vorba de instituțiile și regulile concepute în asemenea fel încât să rămână ascunse.“

Bunurile, mai presus de oameni

Tabăra de la Idomeni, populată de zeci de mii de imigranți care sperau să ajungă în Germania, a fost evacuată în primăvara anului 2016. Argumentul oficial a fost cel umanitar, urma ca guvernul elen să le ofere oamenilor condiții mai bune. Imigranții spun altceva: prin Idomeni trece calea ferată care leagă Grecia de statele balcanice și de Europa Centrală, iar refugiații, în revendicarea dreptului lor la liberă circulație, blocau libera circulație a bunurilor. „Idomeni este cea mai bună metaforă pentru ce se întâmplă în Europa. Aici, cei care fug de războaie au devenit o problemă. Pe de o parte, vedem cum oamenii nu au libertate de circulație, iar pe de altă parte, bunurile pot circula în voie“, spune Horvat.

Privatizarea portului Pireu este una dintre cele mai mari asemenea operațiuni din Grecia. A fost făcută pentru a respecta condițiile impuse de marile economii europene, în schimbul împrumutului de peste 250 de miliarde de euro oferit Atenei. Numai că peste 90% din acest împrumut se duc către băncile din aceleași mari economii – Germania, Franța. Compania chineză Cosco a achiziționat 67% din activele de la Pireu și a adus un model departe de cel european – chinezii nu recunosc sindicatele, nu vor să audă de contracte colective de muncă, de salariu minim. Toate aceste cuceriri ale proiectului european se evaporă sub soarele din portul Pireu. Știu comisarii de la Bruxelles și miniștrii de la Berlin toate acestea? Da, spune fostul ministru de Finanțe Yanis Varoufakis. El arată că, inițial, guvernul elen a obținut din partea Cosco recunoașterea sindicatelor și investiții de 250 de milioane de euro la Pireu, plus cumpărarea de obligațiuni de 10 miliarde de euro din datoria Greciei.
Numai că guvernul de la Beijing a primit un telefon de la Berlin, marele partener comercial, și totul a căzut, spune Varoufakis. „Comisia, Banca Centrală Europeană și FMI s-au asigurat că nu vom fi parte în negocieri. Nu vor ca vreo țară europeană periferică să-și imagineze măcar că poate obține o înțelegere mai bună decât ei“, spune Varoufakis.

România și cazul Schweighofer

Documentarul Al-Jazeera vorbește și despre România, despre pădurile puse la pământ în Transilvania, „o fostă colonie a Imperiului Austro-Ungar“, cum spune documentarul. „Iar acum, România, a doua cea mai săracă țară din UE, este din nou la periferie. Sărăcia înseamnă că multe clanuri pot tăia pădurile pe care țara nu-și permite să le apere.“

În acest documentar, Holzindustrie Schweighofer, compania care a acceptat pentru procesare lemn tăiat ilegal, este „eroul“ principal al „colonizării“. Exploatarea se întâmplă în România, însă locurile de muncă, valoarea adăugată se acumulează în alte țări. „Relația este similară cu cea din timpul monarhiei austro-ungare. Avem imperiul, Europa de Vest, companii austriece, germane, franceze, care taie păduri la periferia UE. Imperiul folosește resursele naturale, sistemele de sănătate, de educație de la periferie și extrag valoarea pentru a o pune în slujba centrului. Europa se autocolonizează.“

La sute de ani distanță de centru

Dincolo de acest proces, UE permite și o formă mai amplă de colonizare – finanțele, strategia de a face bani din bani, adevărata putere în lumea de azi. „Avem de-a face cu o paradigmă a extracției, nu doar de la cei mai bogați, ci de la toți. Însă ei nu folosesc expresia asta. Sună mai bine dacă spui privatizare și dereglementare“, spune pentru Al-Jazeera sociologul Saskia Sassen. Acordul de liber schimb negociat între UE și SUA, înghețat pe moment de venirea lui Donald Trump la Casa Albă, prevede multe asemenea „dereglementări“ în favoarea finanțelor. Numai că acordul rămâne secret pentru cetățeni, la el pot avea acces doar „liderii“. „Ca ministru de Finanțe al unei țări afectate de aceste negocieri, a trebuit să semnez o declarație de confidențialitate cum că nu voi spune alegătorilor mei ce am citit. E absurd“, spune Yanis Varoufakis.

Pe 20 februarie, data difuzării documentarului Al-Jazeera, datele guvernului de la Viena arătau că salariul mediu pe oră în Austria este de 13,8 euro, în Cehia este de 4,6 euro, în Polonia de 4,4 euro, iar în Romania de 2 euro. La începutul acestei luni, presa slovacă scria că afaceriștii din țară sunt interesați de angajarea muncitorilor români, adăugând că, la nivelul actual de creștere, România va ajunge la nivelul salariilor din Slovacia în 20 de ani, iar Slovacia va avea nevoie de 389 de ani să ajungă la nivelul salariilor din Norvegia.

CRUCIADA PRESEDINTELUI RUSIEI VLADIMIR PUTIN!

26 feb.

După prigoana sovietică împotriva credinţei, Putin face din Biserică un vârf de lance al politicii sale

După prigoana sovietică împotriva credinţei, Putin face din Biserică un vârf de lance al politicii sale

După dispariția Uniunii Sovietice, mulți ruși și-au transferat loialitatea de la comunism către ortodoxism, fără a înțelege esența creștinismului.

„Sunt mulți enoriași care vin la biserică după căderea sistemului sovietic. Cu două decenii în urmă, acești oameni erau în Partidul Comunist sau în Komsomol. Ei nu au renunțat încă la atitudinea lor autoritară. Sunt foarte confuzi“, spune lidera unui club ortodox din Moscova, citată de Politico.eu, care încheie astfel un articol dedicat „războiului sfânt al lui Putin“.

Legile „războiului sfânt“

O manifestare a acestui „război sfânt“ este o lege promulgată de liderul de la Kremlin în 2013, lege care prevede pedeapsa cu un an de închisoare pentru „insulte“ aduse credinței în afara lăcașurilor religioase; în cazul în care asemenea acte au loc în interiorul bisericilor, pedeapsa ajunge până la trei ani de închisoare. A fost modalitatea prin care Vladimir Putin a încercat să găsească o soluție pentru nerepetarea cazului „Pussy Riot“, dosar în care procurorii au trebuit să scormonească și să răstălmăcească legile în vigoare să le poată condamna pe membrele grupului pentru actele obscene la care s-au dedat în biserică.

De aici nu a fost decât un pas până la descinderi brutale ale poliției în locuințele celor care au protestat la adresa desființării unui parc din Moscova pentru construirea unei biserici, una dintre cele 200 prevăzute într-un plan ambițios al Bisericii și al primăriei moscovite. Astfel s-a ajuns și la inițiativa unei deputate din Partidul Rusia Unită de a cere interzicerea unui film despre povestea de dragoste dintre țarul Nicolae al II-lea și o balerină. Motivul – ultimul țar al Rusiei a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.

O Biserică plină de agenți

Președintele Putin a stabilit o legătură puternică cu Biserica Ortodoxă Rusă și nu i-a fost greu. Fostul patriarh Alexei al II-lea a fost agent KGB, iar actualul patriarh, Kiril, a lucrat și el pentru KGB, sub numele de cod „Mihailov“. De altfel, și contracandidații săi din 2009 au fost agenți KGB. Pe aceste baze, Kremlinul a recurs la Biserică pentru a dezvolta un nou tip de ideologie națională. Această ofensivă pravoslavnică a regimului Putin depășește însă granițele Rusiei și devine un vârf de lance în lupta pentru influență în țările majoritar ortodoxe.

Oligarhii dreptcredincioși

O țintă a Moscovei sunt țările din Balcani, iar mâna dreaptă pe acest front este oligarhul Kosntantin Malofeev. Bancher, șeful Marshall Capital, unul dintre cele mai mari grupuri de investiții din Rusia, patron al televiziunii Țarigrad TV și al celei mai mari fundații de caritate din Rusia, „Sfântul Vasile cel Mare“, Malofeev a fost considerat „un George Soros al Rusiei“. Mult mai importante sunt însă legăturile sale cu rebelii proruși din Ucraina și cu veteranul Igor Strelkov (Igor Girkin), ofițer al serviciului militar de informații (GRU), unul dintre organizatorii grupărilor separatiste din Donbas. Malofeev a contribuit la finanțarea rebelilor proruși, motiv pentru care a fost pe lista celor supuși sancțiunilor impuse de SUA și UE, scrie Financial Times.

Balcanii și A Treia Romă

Oligarhul a încercat să cumpere o televiziune, mai multe ziare și o agenție de presă înainte de alegerile anticipate din 2016, iar acum, cu alegerile prezidențiale bătând la ușă, eforturile se întețesc din nou. Naționaliștii sârbi din Partidul Radical al lui Vojislav Seselj nu sunt străini de asta.

În ciuda sancțiunilor, în 2015 Malofeev a fost la un pas de a cumpăra televiziunea bulgară TV 7 și cel mai mare operator de telefonie din Bulgaria, folosindu-se de o companie intermediară franco-belgiană. Vânzătorul era Țvetan Vasiliev, considerat atunci al doilea cel mai influent om din Bulgaria, un afacerist care a falimentat una dintre cele mai mari bănci din țară și se află de trei ani la Belgrad, unde autoritățile îl protejează de extrădarea în Bulgaria. Această afacere a lui Malofeev în Bulgaria a eșuat în urma unor anchete jurnalistice. În cele din urmă însă, televiziunea a ajuns în mâna afaceristului grec Yannis Karageorgis, un prieten al oligarhului rus. Cât de eficiente sunt aceste acțiuni ale Moscovei în Balcani? Un sondaj realizat de Gallup International arată că în Bulgaria și Grecia NATO este percepută ca o garanție pentru securitate de doar circa 25% din cetățeni, în timp ce restul văd alianța ca pe o amenințare sau sunt ambivalenți. Cât despre Serbia, NATO este văzut aici ca o amenințare de 64% din populație.

%d blogeri au apreciat asta: