CAVALERII IOANITI IN CETATEA SEVERINULUI!

CAVALERII IOANIȚI ÎN CETATEA SEVERINULUI

Ordinul cavalerilor ioaniţi sau denumirea completă Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta a fost înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113 Papa recunoaşte Ordinul ca unul religios, devenind ulterior şi unul militar.

Simbolul acestui Ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele ospitalieri.

După ei vor apărea şi alte ordine dintre care reţinem: Templierii, care vor deveni marii bancheri al Occidentului, şi Teutonii care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în Ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (astăzi Gdansk).

Invazia mongolă avea să producă modificări substanţiale în zona Balcanilor. Imperiul Asăneştilor este redus la statutul unei ţări plătitoare de tribut mongolilor, fiind eliminat definitiv din zona de influenţă a regiunii. De cealaltă parte se găseşte Regatul Ungariei, la rândul său pustiit de hoardele mongole.
n 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela IV ajunge la o înţelegere cu Marele – Maestru al Ordinului Ioaniţilor cedându-i în vasalitate Banatul Severinului, mai precis Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. Aşa zisul „contract” încheiat cu acest prilej dezvăluie lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească” (în slavonă Vlaska Zemlia)

Deşi prezenţa oficială a acestora este de scurtă durată, până în 1259 conform lui Nicolae Iorga, moştenirea lăsată de ei este imensă. Chiar se poate afirma că aceşti cavaleri, buni gospodari şi buni militari, au contribuit decisiv la consolidarea noului stat, Ţara Românească.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi oferă preţioase ştiri despre existenţa voievodatelor şi cnezatelor româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş, precum şi despre dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul. Tot din Diploma Ioaniţilor rezultă că din timpuri străvechi se cunoştea tehnica amenajărilor funciare (diguri, iazuri de mare amploare).

 

Diploma Cavalerilor Ioaniţi oferă preţioase ştiri despre existenţa voievodatelor şi cnezatelor româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau  şi de cnejii Ioan şi Farcaş, precum şi despre dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul. Tot din Diploma Ioaniţilor rezultă că din timpuri străvechi se cunoştea tehnica amenajărilor funciare (diguri, iazuri de mare amploare).

Anul 1241 este un an teribil pentru Severin din cauza invaziei tătarilor care până în 1242 incendiază și despopulează regiunea.

Reorganizând zona distrusă de pustiirea mongolă, Bela al IV-lea încredințează regiunea Severinului guvernării lui Litovoi. Anul 1247 aduce deopotrivă recunoașterea importanței rolului militar și economic al populației valahe din regiune.

Înaintea cumanilor, valahii severineni sunt înregistrați în arhivele Coroanei maghiare ai anilor 1256, 1262, și 1293, ca principalii contribuabili în constituirea zonei de apărare dunărene. Tot în 1247, printr-o diplomă, regele Béla al IV-lea îi aduce în regiune pe Cavalerii ioaniți, dându-le reședința de misiune religioasă. Această diplomă din 1247 în care este numit Banul de Severin, este totodată și primul document în care regele Ungariei poartă și titlul de rege al Bulgariei. Raportul dintre acest titlu și donația făcută de Béla al IV-lea cavalerilor călugari ai Ordinului “Sf Ioan” de Ierusalim (din 1247 apoi reconfirmată de Papa Inocențiu al IV-lea în 1248), și înființarea Banatului de Severin este în strânsă legătură cu șirul de războaie permanent pentru stăpânirea Cetății și a regiunii Severinului.

Conceput ca o marcă de graniță a regatului maghiar, Banatul de Severin avea drept scop apărarea, consolidarea și extinderea autorității coroanei maghiare la sud de Dunăre. În timpul războiului lui Bela al IV-lea cu Ottokar al II-lea al Boemiei din 1260, bulgarii sub conducerea țarului Constantin I Asan (1257-1277), și bizantinii conduși de Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), vor trece Dunărea și vor ocupa cetatea și Banatul de Severin până când magistrul Laurențiu, fiind numit Ban, recucerește cetatea și regiunea care sunt restituite Ungariei. Cavalerii ioaniți, a căror îndatorire era să apere regiunea și cetatea, se vede că părăsiseră cetatea fie în timpul atacului bulgar, fie mai înainte. În 1268 Banul Alexandru, împreună cu garnizoana Cetății, participă la mai multe războaie victorioase împotriva bulgarilor și bizantinilor.