LOVITURA DURA DATA PENALULUI KLAUS WERNER JOHANNIS DE LA PSD!

Liderul PSD, Liviu Dragnea, a precizat la începutul lunii ianuarie a acestui an că el, în calitate de preşedinte al Camerei, precum şi şeful statului, Klaus Iohannis, preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, şi premierul Sorin Grindeanu au salarii de 21.500 lei, el arătând că doreşte ca acestea să revină la 6.800 lei.

După cum arată noua grilă de salarizare, se pare că Iohannis a reuşit să-şi ducă la îndeplinire promisiunea de a-i reduce salariul lui Klaus Iohannis de la 21.500 la 17.400 de lei.

Conform Mediafax, potrivit proiectului Legii Salarizării, preşedintele, miniştrii, primarii sau secretarii de stat vor avea următoarele venituri:

Preşedinte- 17.400 lei, salariul brut lunar (coeficient de salarizare 12)

Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor- 16.675 lei, salariul brut lunar (coeficient 11,5).

”Sunt patru oameni în statul român acum care au acelaşi salariu – preşedintele României, preşedintele Senatului, al  Camerei – adică eu – şi primul-ministru – 215 milioane de lei. Mie mi se pare exagerat, în condiţiile în care discutam de salariul minim de 1450 de lei. Şi eu vreau ca această ordonanţă să pice şi să revenim la ceea ce era înainte, adică în loc de 159 de milioane să fie 68 de milioane. Mi se pare suficient şi putem discuta de salarii mari doar dacă se leagă salariile demnitarilor ca multiplu faţă de salariul mediu pe economie. De ce? Creşte România, cresc şi salariiile astea, pentru că noi vorbim de demnitarii care ar putea pune umărul ca România să se dezvolte, să crească”, a spus Dragnea, la Antena 3.

DEMOCRATUL HOYT YEE,SARE IN APARAREA LUI GEORGE SOROS!

SUA și-au exprimat marți „preocuparea” în legătură cu noua lege ungară despre care Washingtonul consideră că vizează Universitatea Central Europeană (CEU), fondată de către miliardarul american de origine ungară George Soros

”Statele Unite sunt preocupate în legătură cu legea promulgată luni, deoarece ea vizează Universitatea Central Europeană în mod foarte clar și amenință această importantă instituție americano-ungară”, a declarat la Budapesta adjunctul asistentului secretarului de stat american pentru afaceri europene și eurasiatice Hoyt Yee, conform Reuters.

Hoyt Yee, care este în Ungaria pentru a discuta în primul rând despre această chestiune, a declarat agenției Reuters că Ungaria rămâne un aliat important al SUA, în pofida legii care afectează universitatea, precum și libertățile academice.

PRESEDINTELE SENATULUI CALIN POPESCU TARICEANU IN FATA STIRISTILOR DE LA TELEVIZIUNI:”PROCURORII FAC CEEA CE SE NUMESTE VANATOARE!”

Președintele Senatului Călin Popescu Tăriceanu i-a acuzat marți pe procurori că „fac ceea ce se numește vânătoare” în fața jurnaliștilor. Declarația a fost făcută la Înalta Curte de Casație și Justiție acolo unde s-a judecat un nou termen în dosarul în care Tăriceanu este acuzat de mărturie mincinoasă.

„Cred că am demonstrat destul de clar că aceste acuzații nu se susțin, că sunt practic niște supoziții, niște speculații care nu au niciun fundament real. Procesul își urmează cursul, vor fi audiați și alți martori din dosar, ceea ce cred că este necesar pentru a putea fi lămurite toate aspectele care sunt incriminante în acest dosar, toate acuzațiile care mi se aduc.

E un fel de proces de intenție, adică procurorii la noi ar fi mulțumiți să declarăm ceea ce își doresc ei, ar trebui să intuim probabil ceea ce și-ar dori ei, eventual să ne și autoincriminăm. E o inovație interesantă asta în România.

Având în vedere informațiile care mi-au parvenit în ultimele zile că și în alte dosare procurorii au cerut și celor au făcut declarații să facă denunțuri la adresa mea și aceste lucruri sunt recente de aș spune în ultimele două săptămâni, cred că este evident că se urmărește cu totul altceva. Procurorii fac ceea ce se numește vânătoare, încearcă să smulgă denunțuri de la cei care sunt anchetați împotriva anumitor persoane”, a declarat Tăriceanu.

Întrebat dacă îi e frică de DNA, președintele Senatului a răspuns ironic că „foarte frică îmi este” și a adus aminte de sesizarea pe care a depus-o la Curtea Constituțională privind ancheta DNA pe OUG 13.

CAMERA DEPUTATILOR:UNDA VERDE PENTRU PROIECTUL CARE SPORESTE IMUNITATEA JUDECATORILOR CCR!

Camera Deputaţilor a adoptat marţi, cu 178 de voturi „pentru”, 38 de voturi „împotrivă” şi 51 de abţineri, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care sporeşte imunitatea judecătorilor CCR.

Conform propunerii, judecătorii constituționali nu vor putea fi urmăriți penal, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără încuviințarea a două treimi din membrii Curţii.

Senatul este Camera decizională în acest proiect.

DIHORII DIN PRESA ROMANESCA!

 

Ion Cristoiu – Consecventu	Robert Turcescu – Muzicuţă	Dan Andronic – Portofel
Dan Talpagă – Macovei	Silviu Sergiu – Tunsu	Oana Pora – Chiftea
	Mircea Marian – Bot

 

Îi numesc astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din februarie al academicienilor, Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Recunosc lipsa de eleganţă, cer iertare cititorului pentru acest text care nu ar fi trebuit să existe (interpretaţi în toate sensurile această afirmaţie), dar simt că nu se mai poate altfel.

Explicaţia titlului, pentru cei care doar au văzut dihori sau poate nici atât: e vorba despre nişte animăluţe extrem de flexibile, la propriu, care, dacă sunt în pericol, îşi activează nişte glande perianale ce produc un miros care-l face pe gospodarul care-i prinde în coteţ, la ucis găini, să se ţină de nas, uitând de agresor.

O strategie similară este prezentă de-a lungul şi de-a latul mass-mediei noastre, internetul fiind inclus. Paralizarea preopinentului prin stupoare, prin emiterea de gogomănii agresive, aberaţii zgomotoase, vocalize arogant-ultimative, cu alură şi intenţii vizibil demolatoare. Pe toţi imitatorii animăluţului îi numesc aici dihori de presă.

Unii sunt simpli ilustratori ai constatării lui Umberto Eco cum că „reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să facă vreun rău comunităţii”. E posibil ca alţii doar să facă pe proştii, dar le reuşeşte. În fine, probabil că mai sunt şi unii atât de frustraţi, că se simt bine când sparg farfurii. Dumnezeu să-i ierte pe toţi – iar pe noi să ne apere de zelul lor. Din păcate, o altă parte – vreo două duzini în total, dar par mai mulţi pentru că sunt gălăgioşi, insistenţi, organizaţi, se promovează reciproc, cu neruşinare şi pricepere – sunt gazetari, „formatori de opinie”, filosofi, literaţi, intelectuali, unii cu ştaif, adesea şi cu operă. Numai că între operă şi morală nu e o legătură directă, de proporţionalitate, s-a observat asta de multă vreme. Chiar cu operă în spate, se poartă ca nişte dihori. De aici, o mare tristeţe.

Două întrebări amplifică tristeţea: de ce fac asta şi de ce o fac la modul lamentabil în care o fac?

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie căutat prin biografia lor. Dacă ar fi să credem ce găsim pe internet sau ce se spune în mass-media, câteva „cazuri” sunt tranşate: biete cozi de topor, racolate mai de curând sau de pe vremea când erau doar „tineri de mare viitor”, de „agenturi” interne sau externe. Chinuindu-se acum să-şi jurtifice banii, privilegiile, numai ei şi comanditarii ştiu ce. Vai de sufletul lor!

Răspunsul la a doua întrebare sugerează o combinaţie între tehnicile de manipulare, nevoia de a scrie aşa cum impune „fişa postului”, aroganţă, superficialitate şi disperare. Rezultatul trimite la metafora din titlu: nu contează cum şi ce, important e să pută cât mai tare, pentru a-l paraliza pe paznicul coteţului…

Schema cea mai frecventă este una simplă, rudimentară, cusută cu aţă albă, jenantă ca nivel: selectarea unei sintagme, întoarcerea pe dos, trăncăneală arogantă şi absurdă pe o jumătate de pagină şi punerea aberaţiilor în seama, în cazul nostru, Apelului, semnatarilor, Academiei. Un sofism de două parale, o mânărie grosieră, de care s-ar ruşina orice om cu ceva ruşine. Băşcălie, epitete, jonglerii de stil. Se poate face o listă lungă, literalmente din toate textele puse în circulaţie, indiferent dacă sunt semnate de gazetari, de filosofi (oho! ce colecţie de prostii sunt în stare să scrie! recordul aparţine celui fără umor, care susţinea undeva că Apelul propune… înfrăţirea hoţilor cu păgubiţii… să râzi sau să te ţii cu mâna de nas?) sau mari critici (idem). Şi totul la vedere, în scris, scripta manent, mă minunez cum de nu au nici cea mai mică grijă de numele lor. Mi-am tot pus în gând să fac câteva analize de text, dar, pe de o parte, este un exerciţiu de student începător în logică, pe de alta, concluzia este atât de neplăcută, că mi-e jenă de jena îngâmfaţilor cei guralivi.

Se adaugă mai multe automatisme comunistoide, recursul la dosar (comuniştii, uteciştii, pe când şi pionierii?), strigăte de „prindeţi hoţul!” (actualizare:securiştii!), atacuri la persoană sau la instituţie (e plictisitor-scandalos cât de tenace şi de netrebnic se ilustrează parabole gen şoarecele şi elefantul, musca la arat, broasca şi leul) şi, peste toate, dovada că parcă sunt cu toţii taraţi, au rămas încremeniţi la nivelul credinţei că a vorbi despre ţară (cabotinii rostesc hlizindu-se „ţărişoară”), patriotism, popor este „limbaj de lemn, naţionalisto-comunist”.

După „logica” asta, toată emisfera nordică este naţionalist-comunistă…

Din aceeaşi clasă de diversiuni – sau poate din imposibilitatea de a gândi altfel (vezi spusa Simonei Weil, cu înlocuirea, în minţile partizane, a Adevărului cu adevărul de partid) – face parte politizarea aberantă, total neavenită, opunerea Apelului când pieţii, când „bătrânelului” filantropo-democrat cu nume palindromic (care-i obsedează pe mai toţi zgomotoşii din media noastră, îl pomenesc când nici nu te aştepţi), când globalizării, când multinaţionalelor. I-am absolvit de bănuiala că sunt proşti, rămâne explicaţia că, totuşi, atâta pot şi/sau atâta se întrebuinţează pentru amărâţii de bani pe care-i primesc pe articole. (Ăsta de pe urmă trebuie să fie cazul criticului literar, care, sub un titlu care promite să ne lumineze, în sfârşit!, „ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, încearcă să ne/se convingă că el chiar asta face, apoi comite următoarea mărturisire – Freud, săracul: „Mă trezesc dimineaţa întrebându-mă: E. Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura, ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar în acest caz, lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi închipuiam.” Exact, maître! Şi, din păcate, lucrurile nu stau, evoluează…)

Situaţia este pur şi simplu suprarealistă, nu ne mai dăm seama de asta, pentru că am fost atraşi în capcana zgomotelor, mizeriilor, diversiunilor. De altfel, suntem victime din start, pentru că nu avem nici priceperea şi nici motivarea bălăcărelii, hlizelii, balivernelor ritoase şi gogomăniilor garantate de stil şi de pretinsa sau reala anvergură a celui care semnează. În timp ce toată emisfera nordică îşi vede, ceauşist, de interesul naţional (noi am compromis şi sintagma asta), la noi e o adevărată întrecere cine e mai cool-postmodern-deconstructivist (pe-a dreaptă şi mai simplu: mai nemernic) şi-şi denigrează ţara, poporul, trecutul, istoria, instituţiile identitare – toate cu bunele şi relele lor, departe de a fi ideale, trebuia după Revoluţie să apară „istorii sincere”, trebuie să fim încontinuu lucizi, critici atunci când e cazul, dar asta e altceva decât perseverenţa antinaţională, antiromânească, lipsa de adecvare la vremurile în curs, dacă nu mai rău. Şi Apelul pune degetul pe multe răni, de la educaţie la defrişările dezastruoase şi de aici la politizarea excesivă a societăţii româneşti – nu a criticat destul sau a criticat prea mult/multe?

Adăugând absurdului: cam aceeaşi „deconstructivişti”, o mână de mizantropi cu buza de jos lăsată, atunci când apare undeva o iniţiativă proromânească, cu gândul la prezentul şi viitorul ţării, aşa cum a fost Apelul, sar ca arşi, ca la ordin, comiţând toate enormităţile – unele sunt calomnii sadea, dar cine să-i tragă de mânecă – pe care le-am văzut în ultimele două luni. Urmuz este probabil invidios pe absurdul situaţiei.

Le propun dihorilor de presă mai multe teme de reflecţie (plec de la premisa că sunt oameni liberi şi raţionali – cei la care premisa nu se aplică, să nu reflecteze). Ce-i califică pe ei să acţioneze astfel? Există vreo minimă şansă de comparaţie între opera şi activitatea lor şi opera şi activitatea membrilor Academiei, aflaţi mereu în slujba naţiunii române, pe care îi atacă? Întrebare retorică pentru orice om decent. Au în familie morţi în ultimele războaie? Îşi mai amintesc numele lor, povestea lor? Sărbătorim la anul Centenarul Marii Uniri – ce le vor spune? Au nepoţi? Ce ţară le lasă, în condiţiile în care pământul, solul şi subsolul deopotrivă, pădurile, băncile, companiile care ne furnizează apă, gaz, electricitate, telefonie, industria şi comerţul şi câte altele sunt mai toate vândute unor companii străine? Unele de stat (de ce statul lor nu e un prost administrator, cum ni se spune nouă că ar fi al nostru?!…), altele sunt private, aşa-numitele multinaţionale (corect: transnaţionale). Puse în discuţie în toată lumea cât de cât dezmeticită, pentru regula lor evidentă de funcţionare: cumpără, foloseşte, fă profit (cu orice preţ, în termeni de poluare, de exemplu), pleacă în altă parte sau vinde la fier vechi dacă e mai rentabil. Amoral, cinic, eficient – contând de cele mai multe ori pe imoralitatea unor decidenţi locali, politicieni, miniştri. Şi cumpărând lobby, prin mass-media, printre politicieni, prin ONG-uri. O banalitate, totul e la vedere. Parte din sarcina „lobbiştilor” fiind, desigur, să-i anihileze pe „naţionalişti”.

În fond, este vorba despre suveranitate, pusă între cele două paranteze care o protejează, identitatea şi unitatea naţională. „Pentru a ocupa o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi”, zice Johan Galtung, formulând mai scurt o spusă veche chinezească. Divide et impera, cu adaptarea modernănivelează (spre global-mediocru) şi stăpâneşte. Vi se pare cunoscut? Nu vi se pare…

Încă o întrebare, pe un scenariu curent şi, iarăşi, suprarealist: Ionescu vorbeşte negativ despre ţară, despre poporul român, într-un ziar sau la TV; Popescu nu e de acord, aruncă ziarul sau schimbă canalul. Invers, Popescu pronunţă termeni precum patriotism, ţară, popor; Ionescu se dezlănţuie public, încercând să facă praf subiectul, pe Popescu şi pe ai lui. Cum se justifică asimetria asta cu totul aberantă? Dacă Ionescu nu poate construi, de ce nu tace măcar, atunci când Popescu încearcă să construiască? Dorinţa de vizibilitate, de rating? „Mânerele” din biografie? Antiromânism personal, sincer ca să zic aşa, sau cumpărat? Reflexul de copil frustrat, care, dacă vede un coleg de grădiniţă punând două-trei cuburi unul peste altul, simte nevoia să dea cu piciorul în ele?…

Şi, o întrebare finală. Îşi asumă dihorii de presă eventualitatea în care lucrurile, Doamne apără!, vor evolua într-o direcţie rea pentru ţară, iar istoria îi va pune pe lista celor care au contribuit la răul României, a trădătorilor de neam? Dacă lucrurile vor merge bine, Apelul va fi, eventual, consemnat la „şi altele”, detractorii lui nici măcar acolo; dacă va fi rău, istoria va vorbi despre Apel ca despre o şansă neluată în seamă, sabotată, şi va vorbi grav-acuzator despre sabotori. Orice intelectual cât de cât lucid ar trebui să-şi cântărească bine participarea la jocul acesta cu sumă foarte nenulă, măcar dimineaţa când se trezeşte, vorba criticului…

Am recitit de mai multe ori Apelul, căutând în text ideile cu care se războiesc detractorii, în sofismele sugerate mai devreme. Zero! Care este atunci „secretul”, cu ce şi pe cine a surprins atât de puternic şi neaşteptat Apelul, ce „nerv” a atins? Cine are alergie la cuvintele identitate, suveranitate, unitate naţională? Se va afla cândva şi asta. Într-o cunoscută (şi, din păcate, cât de actuală) comunicare cu titlul „Rolul Academiei Române în combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”, din aprilie 1940, Grigore Antipa („ceauşist”?, „utecist”?…) localiza centrul de comandă al propagandei antiromâneşti la Viena şi Budapesta. Unde o fi acum acest centru?

Poate a deranjat jurământul-blestem din final: Aşa să ne judece viitorul!

Dar, aşa cum îmi asum fiecare rând din Apel, mi-l asum şi pe acesta… Conştient că viitorul chiar judecă. Fără milă. Fără a folosi „istorii alternative”, tabloidizate. Şi nici dihori ca juraţi…

                                                                                                                  Gheorghe PĂUN

FALIMENTUL EURO-ATLANTIC IN ROMANIA SUB DOMNIA GAULEITERULUI NAZI KLAUS WERNER JOHANNIS!

Analizând regimul politic din România euro-atlantică aducem adeseori în centrul atenției serviciile secrete ale țării. Argumentul este unul la îndemâna opiniei publice. Serviciile secrete sunt implicate în toate inițiativele politice și social-economice importante din societate. Când aceste inițiative, devenite evenimente, sau măsuri legislative, cooperări internaționale etc. se derulează pe linia agreată de marii planificatori externi și de locotenenții lor din România, acțiunile serviciilor secrete se limitează la monitorizare. Când însă derularea inițiativelor se abate de la liniile impuse de planificatori, atunci serviciile sunt cele care intervin pentru redresarea situației. Istoria scrisă fără cercetarea activității serviciilor secrete este o istorie șchioapă și, în cel mai bun caz, o istorie parțială, incompletă, care nu permite concluzii pertinente. În societate sunt mai multe adevăruri care nu se văd, decât cele care se văd. Din punctul de vedere al științelor sociale, menirea cercetătorilor, investigatorilor, a analiștilor, este aceea de a aduce în atenție cât mai multe din aceste adevăruri ascunse. Societatea are nevoie de adevăr pentru a putea determina înțelegerea corectă a evenimentelor, care să permită luarea celor mai bune decizii în conducerea societății.

Dacă în timpul directorului Radu Timofte, fosta Securitate și-a desăvârșit controlul asupra S.R.I., în perioada următoare, cea a directorilor George Maior și Florian Coldea, serviciul a intrat sub dominația consilierilor din S.U.A. și a trecut la o implicare mai adâncă „în tot și în toate”, dobândind o influență la care, pe vremea fostei Securități, comandanții nici nu sperau măcar. În paralel cu creșterea puterii în societate, a crescut și puterea economică a societăților economice controlate de servicii și a societăților care aparțin, direct sau prin interpuși, cadrelor din servicii. Această putere economică a crescut mereu prin loviturile aplicate concurenței acestor firme de către instituțiile de forță și de control care sunt, la rândul lor, controlate de servicii. Pe măsură ce puterea economică a serviciilor a crescut, conflictele între servicii și clasa politico-economică civilă s-au acutizat și ele.

Această situație ar putea să ne apară ca fiind inofensivă, chiar pozitivă, dar nu este așa. Prin sistemul de avizare a tuturor persoanelor avute în vedere pentru a ocupa demnități în stat, la nivel central și local, S.R.I. a filtrat de așa natură încât au avut acces la funcții doar susținătorii „sistemului ticăloșit”, multe persoane și personalități valoroase, din toate domeniile de activitate, rămânând constant în afara selecției. Urmarea a fost aceea că nivelul de pregătire al clasei politice și din administrația țării a scăzut permanent.

Primăvara anului 2014 a fost un moment de cotitură în istoria relațiilor dintre statele europene și S.U.A. În acel moment, administrația de la Casa Albă a anunțat schimbarea orientării politice prioritare a S.U.A. și mutarea centrului de greutate al intereselor americane din zona euro-atlantică în zona Asia-Pacific. În acel moment, influența Germaniei în România a crescut, iar unii dintre șefii din servicii, atât de la S.R.I., cât și de la S.I.E., împreună cu șeful B.N.D. de atunci, la origine sas din Transilvania, care a făcut repetate vizite în România, au creat candidatul Iohannis la președinția României, soluția alternativă la candidatul Ponta. Acesta din urmă devenise indezirabil pentru mai marii de la Bruxelles, fiind omul care a proiectat mari investiții ale Chinei în România și care s-a deplasat fără aprobarea șefilor U.E. la Olimpiada de la Soci, unde a fost fotografiat de filajul serviciilor în timp de dădea mâna cu președintele Putin… și altele. Este ușor de intrat în dizgrație, iar de la triumf la prăbușire nu este decât un pas. Pasul următor a fost proiectul „Revoluției Facebook”, operațiune a serviciilor secrete, care l-a înscăunat pe Iohannis la Cotroceni, înscăunare care a reprezentat garanția continuării stăpânirii coloniale a României de către U.E. și companiile multinaționale. Scăderea interesului S.U.A. în Europa a crescut influența serviciilor secrete românești, care au dobândit o mai mare libertate de acțiune.

„Revoluția Facebook” s-a efectuat pe baza răspândirii prin intermediul a sute de mii de conturi false de Facebook a nemulțumirilor față de candidatul Ponta și de P.S.D., generând climatul necesar unui masiv vot negativ. În statele europene cu mulți români, Franța, Italia, Spania, angajații ambasadelor și consulatelor României, ofițeri S.I.E., au acționat deliberat, la ordin, pentru îngreunarea procesului electoral și la crearea de mari cozi și dezordini la intrările în reprezentanțele României. S-au creat în acest fel mari nemulțumiri. Concomitent, serviciile germane au cooperat cu organele de poliție ale statelor în care se produceau aceste dezordini, cu scopul ca poliția să intervină și să escaladeze nemulțumirile românilor. La Paris, poliția a aruncat cu grenade lacrimogene în mulțimea de români aflată în fața ambasadei și pe străzile din împrejurimi, la Torino, carabinierii i-au lovit cu brutalitate pe românii aflați în coadă, pe stradă, sub pretextul nevoii de a degaja circulația rutieră. Totul a fost filmat și postat pe Facebook. Ofițerii noștri au fost primii care au filmat și au postat astfel de scene. Ei i-au îndemnat pe români să-și contacteze familiile din țară și să le ceară să voteze cu Iohannis, toate neplăcerile și împiedicarea lor de a vota fiind puse pe seama lui Ponta. Importante nu au fost cele 400.000 de voturi din străinătate, ci voturile celor 400.000 de familii din țară ale românilor plecați la muncă. Ofițerii I.T. ai serviciilor secrete românești au accelerat traficul și au menținut internetul în funcțiune, operațiunea încheindu-se cu succes, astfel că handicapul de un milion de voturi pe care Iohannis l-a avut după primul tur de scrutin, s-a transformat într-un plus de două milioane de voturi la sfârșitul celui de al doilea tur de scrutin.

Același procedeu al controlului mișcării de stradă prin Facebook s-a folosit și cu ocazia marilor mișcări de stradă din iarna anului 2017, când s-a încercat răsturnarea guvernului P.S.D.+A.L.D.E., în scopul evitării riscurilor de promovare a unei legislații care să stopeze abuzurile și posibilitățile trinomului de forță din România de a stăpâni țara în folosul forțelor străine diriguitoare. Acțiunea a eșuat ca urmare a intervenției unui delegat al noii administrații de la Washington, care l-a avertizat pe președintele Iohannis că o demitere a guvernului Grindeanu ar conduce la afectarea gravă, pe termen lung, a relațiilor dintre S.U.A. și România. Din datele pe care le dețin, un singur om de presă a făcut publică această importantă informație. Presa din România este în majoritate controlată de străini și aliniată politicii fostei puteri de la Washington și actualei conduceri globaliste a U.E., cenzura fiind efectuată în această direcție.

În anul 2014, Codruța Lascu (fosta soție a domnului Edi Kövesi) a făcut o afirmație care trăda intențiile sistemului. Legat de arestarea unor politicieni, dumneaei a făcut afirmația că politicienii sunt corupți și clasa politică trebuie schimbată!? Timp îndelungat, S.R.I. a monitorizat clasa politică, a consemnat informațiile despre faptele de corupție și i-a lăsat pe corupți, inclusiv pe bogătașii din fosta Securitate, să fure în voie, ca apoi să înceapă să-i distrugă, pe rând, pentru fapte petrecute cu un deceniu sau mai mult în urmă. Deci, schimbăm clasa politico-administrativă creată în perioada post-decembristă, cu largul concurs al serviciilor de informații, cele care au avizat majoritatea promovărilor, uneori catalizându-le. Ne punem fireasca întrebare: cu cine să-i înlocuim pe politicieni? Răspunsul ar putea fi: cu ofițeri acoperiți sau cu agenți ai serviciilor de informații. Astăzi, când S.R.I., serviciul cu cele mai multe cadre la mia de locuitori din U.E., a declanșat o nouă campanie largă de selecții în vederea angajării, ne putem gândi și mai mult la această alternativă.

Poate că afirmațiile de mai sus, privitoare la lupta dintre servicii și politicieni, pot să li se pară unora fanteziste, dar ele nu sunt deloc fanteziste. Ele sunt reale. În cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, București, Editura Elion, 2015, distribuită prin lanțul național de librării „Diverta”, am detaliat lupta de două decenii dintre Securitate și Ceaușescu. Istoria ne oferă și alte exemple de acest fel de lupte între politicieni și serviciile secrete. Eu voi mai reaminti unul singur, petrecut într-o țară cu mentalități asemănătoare României, tot ortodoxă și tot cu regimuri „democratice” falimentare: Rusia. În această țară, lupta între politicienii comuniști și N.K.V.D./K.G.B./F.S.B. a fost una care a durat peste șase decenii. În perioada interbelică, pentru a-și consolida puterea, Stalin a asasinat/condamnat la moarte mai mulți șefi ai N.K.V.D. și foarte mulți înalți ofițeri de securitate. În cele din urmă, cel mai „de încredere” dintre șefii N.K.V.D., și el tot gruzin, Lavrenti Beria, l-a asasinat pe Stalin. Lupta nu s-a încheiat și, după câteva luni, politicienii bolșevici, în frunte cu Malenkov și Hrușciov, l-au asasinat pe Beria și politicienii bolșevici au luat din nou puterea. Au mai urmat asemenea episoade. După moartea lui Brejnev, fostul președinte al K.G.B., Iuri Andropov, a preluat puterea.  Lupta pentru putere dintre servicii și politicieni a continuat până în 1999, când Complexul Militar-Industrial, controlat de serviciile secrete, l-a înlăturat pe președintele Boris Elțân și l-a ridicat la conducere pe președintele Vladimir Putin. Din acel moment, Rusia s-a dezvoltat continuu, până astăzi, pentru că energiile națiunii nu s-au mai irosit în conflictele neterminate dintre politicieni și securiști. Există o opoziție în Rusia, fragilă și penetrată informativ, care, în acest moment istoric, nu reprezintă o forță care să împiedice conducerea Rusiei să-și promoveze proiectele majore de dezvoltare internă și internațională. Această actuală conducere a Federației Ruse este una formată din tehnocrați reali, aparținători unui circuit închis controlat de F.S.B. și G.R.U.

Să fie asta soluția și pentru România? Pentru a da un răspuns pertinent, este nevoie de o analiză mult mai profundă, pe care nu o vom face în rândurile de față. Dar ca soluție de luat în analiză, este o soluție.

Politicienii din România dezavuează modelul din Federația Rusă, pe care nu îl consideră democratic. Ei uită însă cum, alături sau separat de serviciile secrete, au falsificat alegerile prezidențiale, parlamentare și, uneori, locale, uită cum au furat țara, uită cum au închinat țara străinilor etc. etc. Nu prea au temeiuri să se considere mai buni decât cei pe care îi cataloghează ca fiind nedemocratici.

Desigur, majoritatea opiniei publice, fără să-i putem cuantifica procentul, în lipsa unei cercetări sociologice, doresc un control civil asupra societății, doresc instituții democratice, în cadrul cărora ofițerii acoperiți să fie eliminați, iar serviciile de informații să nu fie nimic altceva decât culegători de informații pentru beneficiarii îndrituiți prin lege. În mod nedeclarat, societatea românească este divizată în două părți. Una, probabil mai mare, care susține regimul euro-atlantic în forma sa numită „democratică”, reprezentat de Parlament și Guvern și o parte care susține trinomul S.R.I.+ președinte +D.N.A. Cei din urmă, care susțin trinomul (numit eronat „binom”), nu-și dau seama decât în parte că susțin S.R.I. Ei strigau în piețe „D.N.A. să vină să vă ia”, neștiind că D.N.A. „ia” numai la comanda S.R.I. și pe baza dosarelor acestuia. Crezând că acționează în folosul democrației, acești piețari din ultimii ani susțineau de fapt înclinarea balanței puterii în favoarea unor instituții ale statului conduse de persoane numite din străinătate și de către președinte, în dauna persoanelor alese de popor în procesul electoral.

Pentru a-și consolida puterea, serviciile secrete, îndeosebi S.R.I., de conivență cu politicieni aparținători serviciului, sau șantajabili de către serviciu, au creat o legislație paralelă cu cea constituțională, care să le permită să acționeze neconstituțional, pentru a-și ușura promovarea intereselor personale de putere și economice, sau de punere în executare a misiunilor trasate de structurile euro-atlantice și de președinte. Această legislație paralelă constă în protocoale secrete pe care S.R.I. le-a încheiat cu instituții de forță: parchete, A.N.A.F., instanțe, Curtea de Conturi ș.a. Prin intermediul D.N.A., parchet poreclit „diviziunea de cercetări penale a S.R.I.”, sau „fosta Direcție a VI-a a Securității”, serviciul a penetrat și influențat sentințele și deciziile unor instanțe. A fost uimitoare declarația fostului președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Livia Doina Stanciu, care a vorbit despre parteneriatul instituțional pe care îl avea cu D.N.A., fapt care este neconstituțional, inacceptabil într-un regim al separației puterilor în stat, care se dorește a fi democratic.

Pe parcursul ultimului deceniu, aceste derapaje de la democrație, patronate de președinții Băsescu și Iohannis, de consilierii străini, de comandanți din servicii de informații și de magistrați, au creat tensiuni social-politice tot mai mari, care au condus la deconspirări ale unor operațiuni ilegale, ale unor fapte imorale, ilegale sau de corupție în sânul serviciilor. Tensiunile s-au acutizat după alegerile parlamentare din decembrie 2016 și au condus la demisia șefului Direcției Operații, prim-adjunct al directorului S.R.I., gl. Florian Coldea, care ajunsese să fie considerat capul răutăților din România.

Ca urmare a unei presiuni mediatice nefavorabilă activității serviciului, S.R.I. a făcut pași de redresare. Eu nu i-aș numi „pași înapoi”, chiar dacă sunt percepuți în acest fel de unii angajați ai serviciului. Au existat și cadre ale S.R.I., foste sau actuale, la vedere sau ofițeri acoperiți, care au criticat uneori aspru abuzurile „binomului”. Generalul S.R.I. profesor universitar Cristian Troncotă a vorbit în mod repetat, la diverse posturi de televiziune, despre poliția politică represivă practicată în România de către „binom”. Dezvăluirile făcute cu logică și bazate pe cunoaștere profundă a S.R.I. de către furnizorul de softuri al serviciului, Sebastian Ghiță, au cutremurat instituția și pe unii dintre șefii ei, atât prin afirmațiile făcute, cât, mai ales, prin ceea ce știu comandanții serviciului că știe Ghiță și ar putea spune. Desigur, că primii curioși să știe tot ce știe Ghiță sunt șefii unității de protecție a S.R.I., primii interesați ca Ghiță să fie la adăpost și să le spună cât mai multe, dacă se poate, totul. Dezvăluiri credibile, dovedite ca fiind certe, s-au făcut și din interiorul serviciului. Generalul Dumbravă, fost șef al Direcției Juridice din S.R.I. a arătat că Justiția este „câmp tactic” al serviciului, iar fostul director George Maior a dezvăluit președintelui Băsescu că de procesul de incompatibilitate al candidatului la președinție Iohannis se ocupa gl. Coldea, fiind vorba, desigur, de împingerea termenelor de judecată până după „câștigarea” alegerilor și obținerea imunității de către numitul candidat. Reamintim că serviciile aveau oameni infiltrați în Parlament la toate grupurile, dar și un partid în ansamblul său, respectiv U.N.P.R. O operațiune „model” de schimbare a guvernului de către servicii a avut loc în primăvara anului 2012, când guvernul Ungureanu a fost schimbat cu guvernul Ponta.

La bilanțul activității S.R.I. din martie 2017, directorul politic al serviciului, Eduard Hellvig, a făcut o serie de afirmații care ar putea fi foarte importante, dacă ar exista certitudinea dorinței reale a diriguitorilor serviciului ca acesta să fie așezat pe o linie de integrare într-un cadru democratic, ceea ce nu a fost cazul anterior. Astfel, referindu-se la activitatea S.R.I., Eduard Hellvig a afirmat că: „Am intrat într-o nouă etapă.” Imediat după această propoziție foarte interesantă a spus că: „Mi-am propus ca în mandatul meu să optimizăm resursele acestui Serviciu, să le gestionăm eficient și responsabil, iar acest proces odată început, vă garantez că este ireversibil.”, ceea ce nu poate fi „o etapă”, ci o formă de bună gospodărire. De aceea, garantându-ne că procesul este ireversibil, putem să interpretăm optimist propoziția „Am intrat într-o nouă etapă” și să credem că este vorba despre faptul că s-ar fi încheiat o etapă, odată cu plecarea gl. Coldea și va începe o altă etapă, fără abuzuri. În continuare, Eduard Hellvig a spus că: „Dorința noastră este ca în 2017, și pe mai departe, S.R.I. să își regăsească locul firesc într-o societate democratică, acela de furnizor de informații pentru decidenții statului, de avertizor timpuriu asupra riscurilor, de promotor al intereselor naționale de securitate. Susțin democrația pentru că România nu poate progresa decât prin aceste valori. Este important pentru întreaga societate ca toate activitățile SRI să se încadreze strict în limitele Constituției și legilor care stabilesc clar granițele în interiorul cărora instituția noastră este chemată să opereze”.

În același raport, directorul Eduard Hellvig a mai spus: „Este nevoie de alinierea permanentă a rolului și misiunilor S.R.I. la regulile jocului democratic. Primii pași au fost deja făcuți, lucrurile vor continua…”. Apoi, ceva mai jos, Eduard Hellvig pune degetul pe rană și afirmă cel mai important aspect din tot raportul: „Noi suntem un serviciu de informații și nimic altceva!” Deci, primii pași pe linia alinierii S.R.I. la regulile jocului democratic s-au făcut în acest an. Prin aceasta, directorul S.R.I. a recunoscut implicit, indirect, că acuzațiile aduse în trecut serviciului pentru încălcarea normelor democratice sunt întemeiate.

Recunoscând că primii pași pe linia unui S.R.I. democratic s-au făcut doar foarte recent, raportul reprezintă realmente un moment istoric pe care nu pot decât să-l salut și să recunosc că eu, ca cercetător al istoriei serviciilor secrete și autor al unor lucrări pe această temă, nu mă așteptam. O scriu cu sinceritate. Poate că nu  mă așteptam pentru că în ultimii ani nu s-a întâmplat nici un fapt pozitiv de asemenea dimensiuni. De altfel, văzând reacția societății românești după acest bilanț intern al activității S.R.I., am constatat că mass-media nu a reacționat la aceste nuanțe pe care eu le consider foarte importante, în cazul în care raportul nu a fost o sumă de fumigene de adormit vigilența criticilor activităților abuzive din trecut ale serviciului.

În frazele menționate de noi mai sus, directorul Hellvig a spus ceea ce susținătorii regimului democratic doresc să audă că există în România: un S.R.I. care nu face abuzuri, nu face poliție politică represivă împotriva românilor, nu conduce Justiția, nu conduce Poliția, nu conduce procurorii, nu conduce partidele politice și nu desfășoară activități economice, ci face unicul lucru care i-l cere poporul: să culeagă informații corecte pentru beneficiarii legali și NIMIC MAI MULT.

                                                                                                         Prof. univ. dr. Corvin Lupu

ROMANIA ESTE UN STAT POLITIENESC!

 

 

 

                 România, o țară hiper-supravegheată

NSA şi SRI-ul au avut şi au şi în prezent în derulare proiecte care dispun de o similaritate aproape perfectă. Amândouă instituţiile şi-au propus să stocheze şi să poată accesa date confidenţiale privind populaţia statelor unde operează, respectiv Statele Unite ale Americii şi România. Amândouă instituţiile au încălcat (vezi scandalul Edward Snowden şi recentul interviu cu Nicoleta Andreescu, preşedinta APADHOR-CH) dreptul la viaţă privată al cetăţenilor americani şi români.

 

 

Analogia cu Fratele mai Mare se opreşte însă aici: în timp ce în Statele Unite scandalul mediatic declanşat a dus la o modificare a legislaţiei printr-un control mai ferm al politicului (formal sau nu, acest aspect rămâne de stabilit) în vederea limitării imixtiunilor NSA în viaţa privată a americanilor, la noi se aşterne o tăcere asurzitoare. Mai mult, Comisia Europeană, care prin instituţiile ei a acordat sprijin financiar (fonduri) pentru implementarea acestui program de supraveghere în masă derulat de către SRI, se spală pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont, mutând întreaga responsabilitate a finanţării în curtea instituţiilor româneşti.

                                      Ce se întâmplă în România

Datele care implică interacţiunile noastre sociale pot fi stocate şi accesate de către instituţii care nu ar avea dreptul legal să o facă. Este vorba despre SRI. Aici mă refer la datele privind tranzacţiile financiare, derulate prin bănci, datele medicale, e-mailurile personale, datele accesibile prin conectarea noastră la reţelele GSM: respectiv convorbirile telefonice, SMS-urile, MMS-urile, Internetul mobil, datele accesibile prin intermediul conexiunii pe fir la Internet oferite de către ISP (Internet Service Provider), date care înglobează totalitatea adreselor de Internet pe care le accesăm în realitatea virtuală. Aici se pot include datele pe care le plasăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni pe reţelele de socializare. Prin urmare, totalitatea activităţilor pe care le derulăm fiecare din noi în spaţiul social, public sau privat, deopotrivă. Camerele de supraveghere plasate pe stradă sau în autobuze vor permite în permanenţă să fim cu atenţie monitorizaţi.

 

 

Calculatorul, telefonul sau tableta constituie tot atâtea instrumente eficiente pentru interceptarea şi accesarea – ilegală, desigur – a informaţiilor pe care le vehiculăm şi stocăm. Astfel, ţinta spre care se tinde în acest moment este supravegherea tuturor acţiunilor derulate de noi în urma unei monitorizări absolute: 24 din 24 de ore, precum şi accesul nelimitat la toate informaţiile pe care le accesăm. Aceasta constituie ţelul final al acestei operaţiuni de supraveghere totală. Între timp, între două scandaluri mediatice succesive, reale sau generate, acest proiect se derulează nestingherit, cu o precizie milimetrică.

                                           SRI – aparat executiv

SRI-ul este utilizat în cele mai multe dintre cazuri. Strategiile şi deciziile ce vizează curentele de opinie care urmează să fie implementate în societatea românească se instrumentează doar la acest nivel. SRI-ul doar transpune în practică, cu eficienţă şi maximă acurateţe, toate ordinele primite.
Principiul stocării şi accesării unei cantităţi considerabile de date, cunoscute în limbajul informatic de specialitate ca massive data storage (cu referire la dispozitivele fizice de stocare: HDD-uri, SSD-uri etc.) sau big data (care se referă la componenta software: respectiv programele şi datele efective ce urmează a fi stocate), a fost introdus relativ de curând, atunci când aceste dispozitive fizice au devenit accesibile prin prisma cantităţii sporite de stocare disponibilă şi, simultan, accesibilităţii preţului de achiziţie. Există în momentul de faţă, pentru orice doritor, hard-diskuri care pot stoca până la 10 TB de informaţie, dacă ne referim doar la publicul larg. Se ştie însă că serviciile de informaţii dispun de accesul la dispozitive care înglobează tehnologii superioare, inaccesibile pe piaţa obişnuită.

În loc să se aloce fonduri pentru dezvoltarea unei infrastructuri de transport auto, atât de necesară, spre exemplu, construcţia de autostrăzi ar putea lega între ele provinciile istorice, facilitând astfel dezvoltarea economică, noi toţi, prin taxele şi impozitele pe care le plătim statului român, hrănim instituţii care desfăşoară acţiuni ilegale. Aceste acţiuni vizează supravegherea noastră în masă, invadându-ne, într-un mod abuziv, spaţiul nostru privat. Statul român, prin instituţiile pe care le patronează sau, mai bine zis, le finanţează din banii noştri, adapă cerberii ţarcului în care, pe nesimţite, începe să se transforme România.

                    Constituim, fiecare dintre noi, o ţintă virtuală

Dacă stăm cuminte în rând şi ingurgităm docil ceea ce ni se livrează, va fi bine. Protestăm doar atunci când ni se cere şi numai pe subiecte care se găsesc pe agenda altora. Dacă nu, se va utiliza toată informaţia compromiţătoare disponibilă despre noi, stocată în aceste baze de date, spre a ne inculpa, pentru a reveni în rând, conformându-ne strict liniei dictate. În caz că ne credem sau chiar suntem impecabili, ni se vor fabrica probe menite să ne incrimineze. Astfel funcţionează acest mecanism de creare a unei mase amorfe, obediente şi slugarnice.

De ce este necesară stocarea în masă a unei astfel de cantităţi de informaţii despre fiecare dintre noi? Ne găsim, în România de astăzi, fie că ne place sau nu, conştientizăm sau nu, într-un sui-generis laborator de experimentare a unor tehnici specifice de inginerie socială. Datele despre noi sunt utilizate de către analişti specializaţi în psihologie socială pentru a citi pulsul social dintr-un anumit moment dat şi, simultan cu aceasta, pentru a elabora scenariile unor potenţiale acţiuni care vor fi întreprinse în funcţie de necesităţile implementării unor strategii care se regăsesc pe agenda celor care ne conduc. Spre exemplu, MRU (Mihai Răzvan Ungureanu) a făcut o afirmaţie la o conferinţă ţinută de curând la Cluj-Napoca. Mai devreme sau mai târziu, a afirmat acesta, este vorba despre luni sau ani, va apărea în România un partid naţionalist. Fostul şef al SIE ştia că în laboratoarele din spate s-a gândit inserarea pe scena politică a unui astfel de partid. Fundamentarea deciziei, respectiv oportunitatea şi necesitatea introducerii unui astfel de pion politic de coloratură naţională, se bazează tocmai pe o analiză care are la bază acea bază de date extinsă, aptă de a fi accesibilă în permanenţă. Preferinţele noastre politice şi de orice altă natură sunt accesibile doar la un click distanţă. Din cadrul acelei baze de date se extrag informaţiile necesare acestei analize punctuale de caz sau în orice alte situaţii analoage. Astfel, consultarea instituţiilor de sondare a opiniei publice poate fi parţial scurtcircuitată. Vasile Dâncu şi al său IRES vor putea fi apelabili doar la anumite ocazii. Asta, presupunând că instituţia SRI deţine propriii săi specialişti în psihologie socială. Starea naţiunii va putea fi cu acurateţe stabilită în orice moment prin consultarea şi procesarea adecvată a datelor existente.

Din punctul de vedere strict al unei riguroase analize de intelligence, capabilitatea de a accesa mai multe date existente nu echivalează implicit cu eficientizarea activităţii unui serviciu de informaţii care, prin natura sa, ar trebui să se ocupe cu securitatea naţională (prevenirea actelor de terorism etc.), şi nu cu spionarea propriilor cetăţeni. Unul dintre analiştii care activează în cadrul CIA, atunci când se referea la identificarea unor terorişti, oferea un exemplu elocvent prin plasticitatea sa: este ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân şi tu plasezi mai mult fân deasupra.

                      Întrebări care așteaptă răspunsuri pertinente

Există o întrebare pe care noi, românii, ar trebui să ne-o punem. De ce în acest areal asociat egregorului românesc se experimentează aceste aspecte duse la extrem?
Un posibil răspuns care poate fi oferit este următorul: din cauza ignoranţei, laşităţii, conformismului, oportunismului, foarte puţini dintre noi reacţionăm în faţa acestor agresiuni evidente care ne afectează resorturile intime ale existenţei noastre.
De asemenea, pentru că s-a dovedit în decursul timpului că avem o capacitate de a îndura dusă până la un extrem masochist. A se vedea ultimii ani ai dictaturii Ceauşescu.

Pentru că suntem încă extrem de manipulabili, cu o componentă psiho-mentală maleabilă, practic o plastilină flexibilă în mâinile operatorilor, experţi în tehnici de inginerie socială, care se constituie în noii arhitecţi ai societăţii româneşti. Această trăsătură constituentă a românului nu ţine neapărat de pregătirea profesională, potenţa financiară sau apartenenţa la o anumită clasă socială. A se vedea, prin exemplificare, recentele demonstraţii de stradă, la care a participat o largă majoritate de tineri corporatişti, având implicit un anumit statut profesional, în care s-a protestat doar în privinţa anumitor aspecte, eludându-se în mod straniu altele, respectiv incriminând corupţia s-a omis poliţia politică derulată de către structura DNA – SRI. Astfel, aceste mişcări de stradă au deservit impecabil anumitor scopuri elaborate cu precizie dinainte, nedovedind astfel decât capacitatea manipulativă extremă a celor aflaţi în background.
Pentru că, deşi unii dintre noi ştim adevărul, nu facem nimic pentru a-l comunica celorlalţi, complăcându-ne dintr-o lehamite elitistă.
Pentru că dăm dovadă de un individualism feroce, care îl exclude pe celălalt, vizând exclusiv binele propriu. Până când nu vom înţelege, fiecare în parte, că numai împreună putem să realizăm ceva, vom fi anihilaţi relativ uşor, indiferent ce demersuri benefice am vrea să iniţiem.
Este de preferat ca în momentul de faţă, aşa cum ei ne monitorizează pe noi, şi noi, la rândul nostru, să devenim conştienţi de procesul manipulativ la care suntem supuşi în permanenţă.
Ideal ar fi ca fiecare dintre noi să fie simultan regizor, scenarist şi actor principal în filmul vieţii noastre. Dar putem observa că, de multe ori, ne găsim în ipostaza, deloc dezirabilă, de a fi gândiţi, simţiţi şi acţionaţi de către forţe străine aspiraţilor noastre legitime de bunăstare şi libertate individuală.

                                          Demascarea NSA

Edward Snowden a lucrat la CIA și NSA până în luna mai 2013, în calitate de colaborator extern. Prin funcția sa la departamentul tehnic, avea acces la informațiile strict secrete ale serviciilor de spionaj americane. Cel mai important dintre acestea era proiectul secret PRISM, prin care SUA și Marea Britanie supraveghează și spionează rețele de Internet. Snowden a oferit informațiile pe care le avea jurnaliștilor de la publicația engleză The Guardian. Demersul său a făcut ca SUA să-l dea în urmărire internațională, sub acuzația de înaltă trădare. Din august 2013, Snowden este refugiat politic în Rusia, unde trăiește și acum în exil. În SUA, Snowden este erou sau trădător, în funcție de cum se raportează oamenii la problemele de securitate ale Americii. Fostul secretar de stat John Kerry l-a considerat trădător, actualul președinte Donald Trump este și mai categoric și a afirmat că-l „vrea executat“. Șeful Apple, Steve Wozniak, regizorul Oliver Stone și alți lideri de opinie din SUA îl consideră „erou“.

Fostul angajat al NSA a oferit jurnaliștilor documente din care reiese că agenţia americană monitoriza orice formă de comunicare: e-mailuri, trafic de net și telefoanele a milioane de americani și ale altor persoane din întreaga lume. Mai mult, serviciul secret a obligat rețelele Google, Yahoo şi alte mari companii de IT să facă acelaşi lucru și să ofere acces nelimitat la bazele lor de date. Astfel, în 2012, administrația Obama a aprobat extinderea operaţiunilor NSA de monitorizare, fără mandat judiciar, a traficului online internaţional al cetăţenilor americani, în efortul de contracarare a atacurilor cibernetice străine. Atunci, Departamentul american al Justiţiei a emis două ordonanţe care permit NSA să verifice orice mesaj online, fără mandat judiciar, în scopul identificării eventualelor atacuri cibernetice străine.

Potrivit documentelor făcute publice de Snowden, ordonanţele permit doar colectarea adreselor online şi a semnăturilor electronice, pentru depistarea conexiunilor cu guverne străine. Însă, practic, NSA poate căuta şi hackeri care nu au legături cu guverne străine. Ulterior, după declarațiile fostului expert tehnic de la NSA care au declanșat numeroase proteste și dezbateri publice în SUA, Congresul a adoptat în 2015 US Freedom Act, care, pentru prima dată după atentatele de la 11 septembrie 2001, reduce capacitatea SUA de a-şi spiona cetăţenii. Cu toate acestea, Snowden declara atunci, într-un interviu pentru presa europeană, citat de Mediafax, că „dreptul la viaţă privată rămâne ameninţat de alte programe şi autorităţi, deoarece există încă guverne care fac presiuni asupra întreprinderilor tehnologice pentru a furniza informaţii despre clienţii lor, sau unele dintre serviciile online cele mai populare din lume, devenite parteneri ai programelor de supraveghere ale NSA“.

                       MAI și urmărirea informatizată a persoanei

După încercarea de trecere a legilor Big Brother, blocate la CCR, chiar dacă au fost susținute de SRI, cel mai nou scandal, cu potențial de încălcare a dreptului la viață privată, este inițiativa Ministerului Afacerilor Interne, care a lansat în dezbatere publică proiectul pentru introducerea cărții de identitate electronice. Conform site-ului MAI, pe cartea electronică de identitate vor fi datele titularului, iar cipul va permite identificarea în sistem a utilizatorului. Pe cip vor fi înscrise: numele şi prenumele titularului, sexul, cetăţenia, data şi locul naşterii, semnătura olografă, imaginea facială, Codul Numeric Personal şi adresa de domiciliu, prenumele părinţilor, semnătura electronică, datele biometrice, constând în imaginea facială, şi amprentele a două degete. Vor fi introduse în formatul electronic și date privind situația judiciară a titularului, dar și datele care să asigure accesul la sistemul informatic al CNAS. Totodată, MAI spune că titularul unui document electronic se va putea autentifica online, pentru a beneficia de diverse servicii electronice – bancare, fiscale, sociale, financiare, educaţionale. Toate aceste date vor fi centralizate în „Sistemul informatic integrat de interoperabilitate între bazele de date ale principalelor instituții ale statului“, realizat de SRI din fonduri europene. Nimeni nu garantează siguranța acestor date personale și nici că ele nu vor fi folosite împotriva cetățenilor români. Persoanele care din motive religioase sau de conştiinţă refuză cartea electronică de identitate vor putea obţine o carte de identitate simplă.

Din punctul de vedere strict al unei riguroase analize de intelligence, capabilitatea de a accesa mai multe date existente nu echivalează implicit cu eficientizarea activităţii unui serviciu de informaţii care, prin natura sa, ar trebui să se ocupe cu securitatea naţională (prevenirea actelor de terorism etc.), şi nu cu spionarea propriilor cetăţeni.

Noi toţi, prin taxele şi impozitele pe care le plătim statului român, hrănim instituţii care desfăşoară acţiuni ilegale. Aceste acţiuni vizează supravegherea noastră în masă, invadându-ne, într-un mod abuziv, spaţiul nostru privat.

Datele despre noi sunt utilizate de către analişti specializaţi în psihologie socială pentru a citi pulsul social dintr-un anumit moment dat şi, simultan cu aceasta, pentru a elabora scenariile unor potenţiale acţiuni care vor fi întreprinse, în funcţie de necesităţile implementării unor strategii care se regăsesc pe agenda celor care ne conduc.

Citește șie-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (I)

e-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (II)

                                                                                                                                  Radu HADÂRCĂ

 Sursa: COTIDIANUL

Ilustrarea aparține revistei „Justițiarul”