Arhiva | 3:29 pm

LOVITURA DURA DATA PENALULUI KLAUS WERNER JOHANNIS DE LA PSD!

11 apr.

Liderul PSD, Liviu Dragnea, a precizat la începutul lunii ianuarie a acestui an că el, în calitate de preşedinte al Camerei, precum şi şeful statului, Klaus Iohannis, preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, şi premierul Sorin Grindeanu au salarii de 21.500 lei, el arătând că doreşte ca acestea să revină la 6.800 lei.

După cum arată noua grilă de salarizare, se pare că Iohannis a reuşit să-şi ducă la îndeplinire promisiunea de a-i reduce salariul lui Klaus Iohannis de la 21.500 la 17.400 de lei.

Conform Mediafax, potrivit proiectului Legii Salarizării, preşedintele, miniştrii, primarii sau secretarii de stat vor avea următoarele venituri:

Preşedinte- 17.400 lei, salariul brut lunar (coeficient de salarizare 12)

Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor- 16.675 lei, salariul brut lunar (coeficient 11,5).

”Sunt patru oameni în statul român acum care au acelaşi salariu – preşedintele României, preşedintele Senatului, al  Camerei – adică eu – şi primul-ministru – 215 milioane de lei. Mie mi se pare exagerat, în condiţiile în care discutam de salariul minim de 1450 de lei. Şi eu vreau ca această ordonanţă să pice şi să revenim la ceea ce era înainte, adică în loc de 159 de milioane să fie 68 de milioane. Mi se pare suficient şi putem discuta de salarii mari doar dacă se leagă salariile demnitarilor ca multiplu faţă de salariul mediu pe economie. De ce? Creşte România, cresc şi salariiile astea, pentru că noi vorbim de demnitarii care ar putea pune umărul ca România să se dezvolte, să crească”, a spus Dragnea, la Antena 3.

DEMOCRATUL HOYT YEE,SARE IN APARAREA LUI GEORGE SOROS!

11 apr.

SUA și-au exprimat marți „preocuparea” în legătură cu noua lege ungară despre care Washingtonul consideră că vizează Universitatea Central Europeană (CEU), fondată de către miliardarul american de origine ungară George Soros

”Statele Unite sunt preocupate în legătură cu legea promulgată luni, deoarece ea vizează Universitatea Central Europeană în mod foarte clar și amenință această importantă instituție americano-ungară”, a declarat la Budapesta adjunctul asistentului secretarului de stat american pentru afaceri europene și eurasiatice Hoyt Yee, conform Reuters.

Hoyt Yee, care este în Ungaria pentru a discuta în primul rând despre această chestiune, a declarat agenției Reuters că Ungaria rămâne un aliat important al SUA, în pofida legii care afectează universitatea, precum și libertățile academice.

PRESEDINTELE SENATULUI CALIN POPESCU TARICEANU IN FATA STIRISTILOR DE LA TELEVIZIUNI:”PROCURORII FAC CEEA CE SE NUMESTE VANATOARE!”

11 apr.

Președintele Senatului Călin Popescu Tăriceanu i-a acuzat marți pe procurori că „fac ceea ce se numește vânătoare” în fața jurnaliștilor. Declarația a fost făcută la Înalta Curte de Casație și Justiție acolo unde s-a judecat un nou termen în dosarul în care Tăriceanu este acuzat de mărturie mincinoasă.

„Cred că am demonstrat destul de clar că aceste acuzații nu se susțin, că sunt practic niște supoziții, niște speculații care nu au niciun fundament real. Procesul își urmează cursul, vor fi audiați și alți martori din dosar, ceea ce cred că este necesar pentru a putea fi lămurite toate aspectele care sunt incriminante în acest dosar, toate acuzațiile care mi se aduc.

E un fel de proces de intenție, adică procurorii la noi ar fi mulțumiți să declarăm ceea ce își doresc ei, ar trebui să intuim probabil ceea ce și-ar dori ei, eventual să ne și autoincriminăm. E o inovație interesantă asta în România.

Având în vedere informațiile care mi-au parvenit în ultimele zile că și în alte dosare procurorii au cerut și celor au făcut declarații să facă denunțuri la adresa mea și aceste lucruri sunt recente de aș spune în ultimele două săptămâni, cred că este evident că se urmărește cu totul altceva. Procurorii fac ceea ce se numește vânătoare, încearcă să smulgă denunțuri de la cei care sunt anchetați împotriva anumitor persoane”, a declarat Tăriceanu.

Întrebat dacă îi e frică de DNA, președintele Senatului a răspuns ironic că „foarte frică îmi este” și a adus aminte de sesizarea pe care a depus-o la Curtea Constituțională privind ancheta DNA pe OUG 13.

CAMERA DEPUTATILOR:UNDA VERDE PENTRU PROIECTUL CARE SPORESTE IMUNITATEA JUDECATORILOR CCR!

11 apr.

Camera Deputaţilor a adoptat marţi, cu 178 de voturi „pentru”, 38 de voturi „împotrivă” şi 51 de abţineri, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care sporeşte imunitatea judecătorilor CCR.

Conform propunerii, judecătorii constituționali nu vor putea fi urmăriți penal, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără încuviințarea a două treimi din membrii Curţii.

Senatul este Camera decizională în acest proiect.

DIHORII DIN PRESA ROMANESCA!

11 apr.

 

Imagini pentru SERCAN,CATALIN STRIBLEA,POZE
Ion Cristoiu – Consecventu Robert Turcescu – Muzicuţă Dan Andronic – Portofel
Imagini pentru CATALIN STRIBLEA,POZEImagini pentru SERCAN,CATALIN STRIBLEA,POZEImagini pentru SERCAN,CATALIN STRIBLEA,POZEImagini pentru CHIRIEAC,GRECU,RADU TUDOR, POZEImagine similară
Dan Talpagă – Macovei Silviu Sergiu – Tunsu Oana Pora – Chiftea
 Imagini pentru CHIRIEAC,GRECU,RADU TUDOR, POZE
Mircea Marian – Bot

 

Îi numesc astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din februarie al academicienilor, Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Recunosc lipsa de eleganţă, cer iertare cititorului pentru acest text care nu ar fi trebuit să existe (interpretaţi în toate sensurile această afirmaţie), dar simt că nu se mai poate altfel.

Explicaţia titlului, pentru cei care doar au văzut dihori sau poate nici atât: e vorba despre nişte animăluţe extrem de flexibile, la propriu, care, dacă sunt în pericol, îşi activează nişte glande perianale ce produc un miros care-l face pe gospodarul care-i prinde în coteţ, la ucis găini, să se ţină de nas, uitând de agresor.

O strategie similară este prezentă de-a lungul şi de-a latul mass-mediei noastre, internetul fiind inclus. Paralizarea preopinentului prin stupoare, prin emiterea de gogomănii agresive, aberaţii zgomotoase, vocalize arogant-ultimative, cu alură şi intenţii vizibil demolatoare. Pe toţi imitatorii animăluţului îi numesc aici dihori de presă.

Unii sunt simpli ilustratori ai constatării lui Umberto Eco cum că „reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să facă vreun rău comunităţii”. E posibil ca alţii doar să facă pe proştii, dar le reuşeşte. În fine, probabil că mai sunt şi unii atât de frustraţi, că se simt bine când sparg farfurii. Dumnezeu să-i ierte pe toţi – iar pe noi să ne apere de zelul lor. Din păcate, o altă parte – vreo două duzini în total, dar par mai mulţi pentru că sunt gălăgioşi, insistenţi, organizaţi, se promovează reciproc, cu neruşinare şi pricepere – sunt gazetari, „formatori de opinie”, filosofi, literaţi, intelectuali, unii cu ştaif, adesea şi cu operă. Numai că între operă şi morală nu e o legătură directă, de proporţionalitate, s-a observat asta de multă vreme. Chiar cu operă în spate, se poartă ca nişte dihori. De aici, o mare tristeţe.

Două întrebări amplifică tristeţea: de ce fac asta şi de ce o fac la modul lamentabil în care o fac?

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie căutat prin biografia lor. Dacă ar fi să credem ce găsim pe internet sau ce se spune în mass-media, câteva „cazuri” sunt tranşate: biete cozi de topor, racolate mai de curând sau de pe vremea când erau doar „tineri de mare viitor”, de „agenturi” interne sau externe. Chinuindu-se acum să-şi jurtifice banii, privilegiile, numai ei şi comanditarii ştiu ce. Vai de sufletul lor!

Răspunsul la a doua întrebare sugerează o combinaţie între tehnicile de manipulare, nevoia de a scrie aşa cum impune „fişa postului”, aroganţă, superficialitate şi disperare. Rezultatul trimite la metafora din titlu: nu contează cum şi ce, important e să pută cât mai tare, pentru a-l paraliza pe paznicul coteţului…

Schema cea mai frecventă este una simplă, rudimentară, cusută cu aţă albă, jenantă ca nivel: selectarea unei sintagme, întoarcerea pe dos, trăncăneală arogantă şi absurdă pe o jumătate de pagină şi punerea aberaţiilor în seama, în cazul nostru, Apelului, semnatarilor, Academiei. Un sofism de două parale, o mânărie grosieră, de care s-ar ruşina orice om cu ceva ruşine. Băşcălie, epitete, jonglerii de stil. Se poate face o listă lungă, literalmente din toate textele puse în circulaţie, indiferent dacă sunt semnate de gazetari, de filosofi (oho! ce colecţie de prostii sunt în stare să scrie! recordul aparţine celui fără umor, care susţinea undeva că Apelul propune… înfrăţirea hoţilor cu păgubiţii… să râzi sau să te ţii cu mâna de nas?) sau mari critici (idem). Şi totul la vedere, în scris, scripta manent, mă minunez cum de nu au nici cea mai mică grijă de numele lor. Mi-am tot pus în gând să fac câteva analize de text, dar, pe de o parte, este un exerciţiu de student începător în logică, pe de alta, concluzia este atât de neplăcută, că mi-e jenă de jena îngâmfaţilor cei guralivi.

Se adaugă mai multe automatisme comunistoide, recursul la dosar (comuniştii, uteciştii, pe când şi pionierii?), strigăte de „prindeţi hoţul!” (actualizare:securiştii!), atacuri la persoană sau la instituţie (e plictisitor-scandalos cât de tenace şi de netrebnic se ilustrează parabole gen şoarecele şi elefantul, musca la arat, broasca şi leul) şi, peste toate, dovada că parcă sunt cu toţii taraţi, au rămas încremeniţi la nivelul credinţei că a vorbi despre ţară (cabotinii rostesc hlizindu-se „ţărişoară”), patriotism, popor este „limbaj de lemn, naţionalisto-comunist”.

După „logica” asta, toată emisfera nordică este naţionalist-comunistă…

Din aceeaşi clasă de diversiuni – sau poate din imposibilitatea de a gândi altfel (vezi spusa Simonei Weil, cu înlocuirea, în minţile partizane, a Adevărului cu adevărul de partid) – face parte politizarea aberantă, total neavenită, opunerea Apelului când pieţii, când „bătrânelului” filantropo-democrat cu nume palindromic (care-i obsedează pe mai toţi zgomotoşii din media noastră, îl pomenesc când nici nu te aştepţi), când globalizării, când multinaţionalelor. I-am absolvit de bănuiala că sunt proşti, rămâne explicaţia că, totuşi, atâta pot şi/sau atâta se întrebuinţează pentru amărâţii de bani pe care-i primesc pe articole. (Ăsta de pe urmă trebuie să fie cazul criticului literar, care, sub un titlu care promite să ne lumineze, în sfârşit!, „ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, încearcă să ne/se convingă că el chiar asta face, apoi comite următoarea mărturisire – Freud, săracul: „Mă trezesc dimineaţa întrebându-mă: E. Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura, ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar în acest caz, lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi închipuiam.” Exact, maître! Şi, din păcate, lucrurile nu stau, evoluează…)

Situaţia este pur şi simplu suprarealistă, nu ne mai dăm seama de asta, pentru că am fost atraşi în capcana zgomotelor, mizeriilor, diversiunilor. De altfel, suntem victime din start, pentru că nu avem nici priceperea şi nici motivarea bălăcărelii, hlizelii, balivernelor ritoase şi gogomăniilor garantate de stil şi de pretinsa sau reala anvergură a celui care semnează. În timp ce toată emisfera nordică îşi vede, ceauşist, de interesul naţional (noi am compromis şi sintagma asta), la noi e o adevărată întrecere cine e mai cool-postmodern-deconstructivist (pe-a dreaptă şi mai simplu: mai nemernic) şi-şi denigrează ţara, poporul, trecutul, istoria, instituţiile identitare – toate cu bunele şi relele lor, departe de a fi ideale, trebuia după Revoluţie să apară „istorii sincere”, trebuie să fim încontinuu lucizi, critici atunci când e cazul, dar asta e altceva decât perseverenţa antinaţională, antiromânească, lipsa de adecvare la vremurile în curs, dacă nu mai rău. Şi Apelul pune degetul pe multe răni, de la educaţie la defrişările dezastruoase şi de aici la politizarea excesivă a societăţii româneşti – nu a criticat destul sau a criticat prea mult/multe?

Adăugând absurdului: cam aceeaşi „deconstructivişti”, o mână de mizantropi cu buza de jos lăsată, atunci când apare undeva o iniţiativă proromânească, cu gândul la prezentul şi viitorul ţării, aşa cum a fost Apelul, sar ca arşi, ca la ordin, comiţând toate enormităţile – unele sunt calomnii sadea, dar cine să-i tragă de mânecă – pe care le-am văzut în ultimele două luni. Urmuz este probabil invidios pe absurdul situaţiei.

Le propun dihorilor de presă mai multe teme de reflecţie (plec de la premisa că sunt oameni liberi şi raţionali – cei la care premisa nu se aplică, să nu reflecteze). Ce-i califică pe ei să acţioneze astfel? Există vreo minimă şansă de comparaţie între opera şi activitatea lor şi opera şi activitatea membrilor Academiei, aflaţi mereu în slujba naţiunii române, pe care îi atacă? Întrebare retorică pentru orice om decent. Au în familie morţi în ultimele războaie? Îşi mai amintesc numele lor, povestea lor? Sărbătorim la anul Centenarul Marii Uniri – ce le vor spune? Au nepoţi? Ce ţară le lasă, în condiţiile în care pământul, solul şi subsolul deopotrivă, pădurile, băncile, companiile care ne furnizează apă, gaz, electricitate, telefonie, industria şi comerţul şi câte altele sunt mai toate vândute unor companii străine? Unele de stat (de ce statul lor nu e un prost administrator, cum ni se spune nouă că ar fi al nostru?!…), altele sunt private, aşa-numitele multinaţionale (corect: transnaţionale). Puse în discuţie în toată lumea cât de cât dezmeticită, pentru regula lor evidentă de funcţionare: cumpără, foloseşte, fă profit (cu orice preţ, în termeni de poluare, de exemplu), pleacă în altă parte sau vinde la fier vechi dacă e mai rentabil. Amoral, cinic, eficient – contând de cele mai multe ori pe imoralitatea unor decidenţi locali, politicieni, miniştri. Şi cumpărând lobby, prin mass-media, printre politicieni, prin ONG-uri. O banalitate, totul e la vedere. Parte din sarcina „lobbiştilor” fiind, desigur, să-i anihileze pe „naţionalişti”.

În fond, este vorba despre suveranitate, pusă între cele două paranteze care o protejează, identitatea şi unitatea naţională. „Pentru a ocupa o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi”, zice Johan Galtung, formulând mai scurt o spusă veche chinezească. Divide et impera, cu adaptarea modernănivelează (spre global-mediocru) şi stăpâneşte. Vi se pare cunoscut? Nu vi se pare…

Încă o întrebare, pe un scenariu curent şi, iarăşi, suprarealist: Ionescu vorbeşte negativ despre ţară, despre poporul român, într-un ziar sau la TV; Popescu nu e de acord, aruncă ziarul sau schimbă canalul. Invers, Popescu pronunţă termeni precum patriotism, ţară, popor; Ionescu se dezlănţuie public, încercând să facă praf subiectul, pe Popescu şi pe ai lui. Cum se justifică asimetria asta cu totul aberantă? Dacă Ionescu nu poate construi, de ce nu tace măcar, atunci când Popescu încearcă să construiască? Dorinţa de vizibilitate, de rating? „Mânerele” din biografie? Antiromânism personal, sincer ca să zic aşa, sau cumpărat? Reflexul de copil frustrat, care, dacă vede un coleg de grădiniţă punând două-trei cuburi unul peste altul, simte nevoia să dea cu piciorul în ele?…

Şi, o întrebare finală. Îşi asumă dihorii de presă eventualitatea în care lucrurile, Doamne apără!, vor evolua într-o direcţie rea pentru ţară, iar istoria îi va pune pe lista celor care au contribuit la răul României, a trădătorilor de neam? Dacă lucrurile vor merge bine, Apelul va fi, eventual, consemnat la „şi altele”, detractorii lui nici măcar acolo; dacă va fi rău, istoria va vorbi despre Apel ca despre o şansă neluată în seamă, sabotată, şi va vorbi grav-acuzator despre sabotori. Orice intelectual cât de cât lucid ar trebui să-şi cântărească bine participarea la jocul acesta cu sumă foarte nenulă, măcar dimineaţa când se trezeşte, vorba criticului…

Am recitit de mai multe ori Apelul, căutând în text ideile cu care se războiesc detractorii, în sofismele sugerate mai devreme. Zero! Care este atunci „secretul”, cu ce şi pe cine a surprins atât de puternic şi neaşteptat Apelul, ce „nerv” a atins? Cine are alergie la cuvintele identitate, suveranitate, unitate naţională? Se va afla cândva şi asta. Într-o cunoscută (şi, din păcate, cât de actuală) comunicare cu titlul „Rolul Academiei Române în combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”, din aprilie 1940, Grigore Antipa („ceauşist”?, „utecist”?…) localiza centrul de comandă al propagandei antiromâneşti la Viena şi Budapesta. Unde o fi acum acest centru?

Poate a deranjat jurământul-blestem din final: Aşa să ne judece viitorul!

Dar, aşa cum îmi asum fiecare rând din Apel, mi-l asum şi pe acesta… Conştient că viitorul chiar judecă. Fără milă. Fără a folosi „istorii alternative”, tabloidizate. Şi nici dihori ca juraţi…

                                                                                                                  Gheorghe PĂUN

FALIMENTUL EURO-ATLANTIC IN ROMANIA SUB DOMNIA GAULEITERULUI NAZI KLAUS WERNER JOHANNIS!

11 apr.

Imagini pentru IOHANNIS,KOVESI,,STANCIU POZE POZE

Analizând regimul politic din România euro-atlantică aducem adeseori în centrul atenției serviciile secrete ale țării. Argumentul este unul la îndemâna opiniei publice. Serviciile secrete sunt implicate în toate inițiativele politice și social-economice importante din societate. Când aceste inițiative, devenite evenimente, sau măsuri legislative, cooperări internaționale etc. se derulează pe linia agreată de marii planificatori externi și de locotenenții lor din România, acțiunile serviciilor secrete se limitează la monitorizare. Când însă derularea inițiativelor se abate de la liniile impuse de planificatori, atunci serviciile sunt cele care intervin pentru redresarea situației. Istoria scrisă fără cercetarea activității serviciilor secrete este o istorie șchioapă și, în cel mai bun caz, o istorie parțială, incompletă, care nu permite concluzii pertinente. În societate sunt mai multe adevăruri care nu se văd, decât cele care se văd. Din punctul de vedere al științelor sociale, menirea cercetătorilor, investigatorilor, a analiștilor, este aceea de a aduce în atenție cât mai multe din aceste adevăruri ascunse. Societatea are nevoie de adevăr pentru a putea determina înțelegerea corectă a evenimentelor, care să permită luarea celor mai bune decizii în conducerea societății.

Dacă în timpul directorului Radu Timofte, fosta Securitate și-a desăvârșit controlul asupra S.R.I., în perioada următoare, cea a directorilor George Maior și Florian Coldea, serviciul a intrat sub dominația consilierilor din S.U.A. și a trecut la o implicare mai adâncă „în tot și în toate”, dobândind o influență la care, pe vremea fostei Securități, comandanții nici nu sperau măcar. În paralel cu creșterea puterii în societate, a crescut și puterea economică a societăților economice controlate de servicii și a societăților care aparțin, direct sau prin interpuși, cadrelor din servicii. Această putere economică a crescut mereu prin loviturile aplicate concurenței acestor firme de către instituțiile de forță și de control care sunt, la rândul lor, controlate de servicii. Pe măsură ce puterea economică a serviciilor a crescut, conflictele între servicii și clasa politico-economică civilă s-au acutizat și ele.

Această situație ar putea să ne apară ca fiind inofensivă, chiar pozitivă, dar nu este așa. Prin sistemul de avizare a tuturor persoanelor avute în vedere pentru a ocupa demnități în stat, la nivel central și local, S.R.I. a filtrat de așa natură încât au avut acces la funcții doar susținătorii „sistemului ticăloșit”, multe persoane și personalități valoroase, din toate domeniile de activitate, rămânând constant în afara selecției. Urmarea a fost aceea că nivelul de pregătire al clasei politice și din administrația țării a scăzut permanent.

Primăvara anului 2014 a fost un moment de cotitură în istoria relațiilor dintre statele europene și S.U.A. În acel moment, administrația de la Casa Albă a anunțat schimbarea orientării politice prioritare a S.U.A. și mutarea centrului de greutate al intereselor americane din zona euro-atlantică în zona Asia-Pacific. În acel moment, influența Germaniei în România a crescut, iar unii dintre șefii din servicii, atât de la S.R.I., cât și de la S.I.E., împreună cu șeful B.N.D. de atunci, la origine sas din Transilvania, care a făcut repetate vizite în România, au creat candidatul Iohannis la președinția României, soluția alternativă la candidatul Ponta. Acesta din urmă devenise indezirabil pentru mai marii de la Bruxelles, fiind omul care a proiectat mari investiții ale Chinei în România și care s-a deplasat fără aprobarea șefilor U.E. la Olimpiada de la Soci, unde a fost fotografiat de filajul serviciilor în timp de dădea mâna cu președintele Putin… și altele. Este ușor de intrat în dizgrație, iar de la triumf la prăbușire nu este decât un pas. Pasul următor a fost proiectul „Revoluției Facebook”, operațiune a serviciilor secrete, care l-a înscăunat pe Iohannis la Cotroceni, înscăunare care a reprezentat garanția continuării stăpânirii coloniale a României de către U.E. și companiile multinaționale. Scăderea interesului S.U.A. în Europa a crescut influența serviciilor secrete românești, care au dobândit o mai mare libertate de acțiune.

„Revoluția Facebook” s-a efectuat pe baza răspândirii prin intermediul a sute de mii de conturi false de Facebook a nemulțumirilor față de candidatul Ponta și de P.S.D., generând climatul necesar unui masiv vot negativ. În statele europene cu mulți români, Franța, Italia, Spania, angajații ambasadelor și consulatelor României, ofițeri S.I.E., au acționat deliberat, la ordin, pentru îngreunarea procesului electoral și la crearea de mari cozi și dezordini la intrările în reprezentanțele României. S-au creat în acest fel mari nemulțumiri. Concomitent, serviciile germane au cooperat cu organele de poliție ale statelor în care se produceau aceste dezordini, cu scopul ca poliția să intervină și să escaladeze nemulțumirile românilor. La Paris, poliția a aruncat cu grenade lacrimogene în mulțimea de români aflată în fața ambasadei și pe străzile din împrejurimi, la Torino, carabinierii i-au lovit cu brutalitate pe românii aflați în coadă, pe stradă, sub pretextul nevoii de a degaja circulația rutieră. Totul a fost filmat și postat pe Facebook. Ofițerii noștri au fost primii care au filmat și au postat astfel de scene. Ei i-au îndemnat pe români să-și contacteze familiile din țară și să le ceară să voteze cu Iohannis, toate neplăcerile și împiedicarea lor de a vota fiind puse pe seama lui Ponta. Importante nu au fost cele 400.000 de voturi din străinătate, ci voturile celor 400.000 de familii din țară ale românilor plecați la muncă. Ofițerii I.T. ai serviciilor secrete românești au accelerat traficul și au menținut internetul în funcțiune, operațiunea încheindu-se cu succes, astfel că handicapul de un milion de voturi pe care Iohannis l-a avut după primul tur de scrutin, s-a transformat într-un plus de două milioane de voturi la sfârșitul celui de al doilea tur de scrutin.

Același procedeu al controlului mișcării de stradă prin Facebook s-a folosit și cu ocazia marilor mișcări de stradă din iarna anului 2017, când s-a încercat răsturnarea guvernului P.S.D.+A.L.D.E., în scopul evitării riscurilor de promovare a unei legislații care să stopeze abuzurile și posibilitățile trinomului de forță din România de a stăpâni țara în folosul forțelor străine diriguitoare. Acțiunea a eșuat ca urmare a intervenției unui delegat al noii administrații de la Washington, care l-a avertizat pe președintele Iohannis că o demitere a guvernului Grindeanu ar conduce la afectarea gravă, pe termen lung, a relațiilor dintre S.U.A. și România. Din datele pe care le dețin, un singur om de presă a făcut publică această importantă informație. Presa din România este în majoritate controlată de străini și aliniată politicii fostei puteri de la Washington și actualei conduceri globaliste a U.E., cenzura fiind efectuată în această direcție.

În anul 2014, Codruța Lascu (fosta soție a domnului Edi Kövesi) a făcut o afirmație care trăda intențiile sistemului. Legat de arestarea unor politicieni, dumneaei a făcut afirmația că politicienii sunt corupți și clasa politică trebuie schimbată!? Timp îndelungat, S.R.I. a monitorizat clasa politică, a consemnat informațiile despre faptele de corupție și i-a lăsat pe corupți, inclusiv pe bogătașii din fosta Securitate, să fure în voie, ca apoi să înceapă să-i distrugă, pe rând, pentru fapte petrecute cu un deceniu sau mai mult în urmă. Deci, schimbăm clasa politico-administrativă creată în perioada post-decembristă, cu largul concurs al serviciilor de informații, cele care au avizat majoritatea promovărilor, uneori catalizându-le. Ne punem fireasca întrebare: cu cine să-i înlocuim pe politicieni? Răspunsul ar putea fi: cu ofițeri acoperiți sau cu agenți ai serviciilor de informații. Astăzi, când S.R.I., serviciul cu cele mai multe cadre la mia de locuitori din U.E., a declanșat o nouă campanie largă de selecții în vederea angajării, ne putem gândi și mai mult la această alternativă.

Poate că afirmațiile de mai sus, privitoare la lupta dintre servicii și politicieni, pot să li se pară unora fanteziste, dar ele nu sunt deloc fanteziste. Ele sunt reale. În cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, București, Editura Elion, 2015, distribuită prin lanțul național de librării „Diverta”, am detaliat lupta de două decenii dintre Securitate și Ceaușescu. Istoria ne oferă și alte exemple de acest fel de lupte între politicieni și serviciile secrete. Eu voi mai reaminti unul singur, petrecut într-o țară cu mentalități asemănătoare României, tot ortodoxă și tot cu regimuri „democratice” falimentare: Rusia. În această țară, lupta între politicienii comuniști și N.K.V.D./K.G.B./F.S.B. a fost una care a durat peste șase decenii. În perioada interbelică, pentru a-și consolida puterea, Stalin a asasinat/condamnat la moarte mai mulți șefi ai N.K.V.D. și foarte mulți înalți ofițeri de securitate. În cele din urmă, cel mai „de încredere” dintre șefii N.K.V.D., și el tot gruzin, Lavrenti Beria, l-a asasinat pe Stalin. Lupta nu s-a încheiat și, după câteva luni, politicienii bolșevici, în frunte cu Malenkov și Hrușciov, l-au asasinat pe Beria și politicienii bolșevici au luat din nou puterea. Au mai urmat asemenea episoade. După moartea lui Brejnev, fostul președinte al K.G.B., Iuri Andropov, a preluat puterea.  Lupta pentru putere dintre servicii și politicieni a continuat până în 1999, când Complexul Militar-Industrial, controlat de serviciile secrete, l-a înlăturat pe președintele Boris Elțân și l-a ridicat la conducere pe președintele Vladimir Putin. Din acel moment, Rusia s-a dezvoltat continuu, până astăzi, pentru că energiile națiunii nu s-au mai irosit în conflictele neterminate dintre politicieni și securiști. Există o opoziție în Rusia, fragilă și penetrată informativ, care, în acest moment istoric, nu reprezintă o forță care să împiedice conducerea Rusiei să-și promoveze proiectele majore de dezvoltare internă și internațională. Această actuală conducere a Federației Ruse este una formată din tehnocrați reali, aparținători unui circuit închis controlat de F.S.B. și G.R.U.

Să fie asta soluția și pentru România? Pentru a da un răspuns pertinent, este nevoie de o analiză mult mai profundă, pe care nu o vom face în rândurile de față. Dar ca soluție de luat în analiză, este o soluție.

Politicienii din România dezavuează modelul din Federația Rusă, pe care nu îl consideră democratic. Ei uită însă cum, alături sau separat de serviciile secrete, au falsificat alegerile prezidențiale, parlamentare și, uneori, locale, uită cum au furat țara, uită cum au închinat țara străinilor etc. etc. Nu prea au temeiuri să se considere mai buni decât cei pe care îi cataloghează ca fiind nedemocratici.

Desigur, majoritatea opiniei publice, fără să-i putem cuantifica procentul, în lipsa unei cercetări sociologice, doresc un control civil asupra societății, doresc instituții democratice, în cadrul cărora ofițerii acoperiți să fie eliminați, iar serviciile de informații să nu fie nimic altceva decât culegători de informații pentru beneficiarii îndrituiți prin lege. În mod nedeclarat, societatea românească este divizată în două părți. Una, probabil mai mare, care susține regimul euro-atlantic în forma sa numită „democratică”, reprezentat de Parlament și Guvern și o parte care susține trinomul S.R.I.+ președinte +D.N.A. Cei din urmă, care susțin trinomul (numit eronat „binom”), nu-și dau seama decât în parte că susțin S.R.I. Ei strigau în piețe „D.N.A. să vină să vă ia”, neștiind că D.N.A. „ia” numai la comanda S.R.I. și pe baza dosarelor acestuia. Crezând că acționează în folosul democrației, acești piețari din ultimii ani susțineau de fapt înclinarea balanței puterii în favoarea unor instituții ale statului conduse de persoane numite din străinătate și de către președinte, în dauna persoanelor alese de popor în procesul electoral.

Pentru a-și consolida puterea, serviciile secrete, îndeosebi S.R.I., de conivență cu politicieni aparținători serviciului, sau șantajabili de către serviciu, au creat o legislație paralelă cu cea constituțională, care să le permită să acționeze neconstituțional, pentru a-și ușura promovarea intereselor personale de putere și economice, sau de punere în executare a misiunilor trasate de structurile euro-atlantice și de președinte. Această legislație paralelă constă în protocoale secrete pe care S.R.I. le-a încheiat cu instituții de forță: parchete, A.N.A.F., instanțe, Curtea de Conturi ș.a. Prin intermediul D.N.A., parchet poreclit „diviziunea de cercetări penale a S.R.I.”, sau „fosta Direcție a VI-a a Securității”, serviciul a penetrat și influențat sentințele și deciziile unor instanțe. A fost uimitoare declarația fostului președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Livia Doina Stanciu, care a vorbit despre parteneriatul instituțional pe care îl avea cu D.N.A., fapt care este neconstituțional, inacceptabil într-un regim al separației puterilor în stat, care se dorește a fi democratic.

Pe parcursul ultimului deceniu, aceste derapaje de la democrație, patronate de președinții Băsescu și Iohannis, de consilierii străini, de comandanți din servicii de informații și de magistrați, au creat tensiuni social-politice tot mai mari, care au condus la deconspirări ale unor operațiuni ilegale, ale unor fapte imorale, ilegale sau de corupție în sânul serviciilor. Tensiunile s-au acutizat după alegerile parlamentare din decembrie 2016 și au condus la demisia șefului Direcției Operații, prim-adjunct al directorului S.R.I., gl. Florian Coldea, care ajunsese să fie considerat capul răutăților din România.

Ca urmare a unei presiuni mediatice nefavorabilă activității serviciului, S.R.I. a făcut pași de redresare. Eu nu i-aș numi „pași înapoi”, chiar dacă sunt percepuți în acest fel de unii angajați ai serviciului. Au existat și cadre ale S.R.I., foste sau actuale, la vedere sau ofițeri acoperiți, care au criticat uneori aspru abuzurile „binomului”. Generalul S.R.I. profesor universitar Cristian Troncotă a vorbit în mod repetat, la diverse posturi de televiziune, despre poliția politică represivă practicată în România de către „binom”. Dezvăluirile făcute cu logică și bazate pe cunoaștere profundă a S.R.I. de către furnizorul de softuri al serviciului, Sebastian Ghiță, au cutremurat instituția și pe unii dintre șefii ei, atât prin afirmațiile făcute, cât, mai ales, prin ceea ce știu comandanții serviciului că știe Ghiță și ar putea spune. Desigur, că primii curioși să știe tot ce știe Ghiță sunt șefii unității de protecție a S.R.I., primii interesați ca Ghiță să fie la adăpost și să le spună cât mai multe, dacă se poate, totul. Dezvăluiri credibile, dovedite ca fiind certe, s-au făcut și din interiorul serviciului. Generalul Dumbravă, fost șef al Direcției Juridice din S.R.I. a arătat că Justiția este „câmp tactic” al serviciului, iar fostul director George Maior a dezvăluit președintelui Băsescu că de procesul de incompatibilitate al candidatului la președinție Iohannis se ocupa gl. Coldea, fiind vorba, desigur, de împingerea termenelor de judecată până după „câștigarea” alegerilor și obținerea imunității de către numitul candidat. Reamintim că serviciile aveau oameni infiltrați în Parlament la toate grupurile, dar și un partid în ansamblul său, respectiv U.N.P.R. O operațiune „model” de schimbare a guvernului de către servicii a avut loc în primăvara anului 2012, când guvernul Ungureanu a fost schimbat cu guvernul Ponta.

La bilanțul activității S.R.I. din martie 2017, directorul politic al serviciului, Eduard Hellvig, a făcut o serie de afirmații care ar putea fi foarte importante, dacă ar exista certitudinea dorinței reale a diriguitorilor serviciului ca acesta să fie așezat pe o linie de integrare într-un cadru democratic, ceea ce nu a fost cazul anterior. Astfel, referindu-se la activitatea S.R.I., Eduard Hellvig a afirmat că: „Am intrat într-o nouă etapă.” Imediat după această propoziție foarte interesantă a spus că: „Mi-am propus ca în mandatul meu să optimizăm resursele acestui Serviciu, să le gestionăm eficient și responsabil, iar acest proces odată început, vă garantez că este ireversibil.”, ceea ce nu poate fi „o etapă”, ci o formă de bună gospodărire. De aceea, garantându-ne că procesul este ireversibil, putem să interpretăm optimist propoziția „Am intrat într-o nouă etapă” și să credem că este vorba despre faptul că s-ar fi încheiat o etapă, odată cu plecarea gl. Coldea și va începe o altă etapă, fără abuzuri. În continuare, Eduard Hellvig a spus că: „Dorința noastră este ca în 2017, și pe mai departe, S.R.I. să își regăsească locul firesc într-o societate democratică, acela de furnizor de informații pentru decidenții statului, de avertizor timpuriu asupra riscurilor, de promotor al intereselor naționale de securitate. Susțin democrația pentru că România nu poate progresa decât prin aceste valori. Este important pentru întreaga societate ca toate activitățile SRI să se încadreze strict în limitele Constituției și legilor care stabilesc clar granițele în interiorul cărora instituția noastră este chemată să opereze”.

În același raport, directorul Eduard Hellvig a mai spus: „Este nevoie de alinierea permanentă a rolului și misiunilor S.R.I. la regulile jocului democratic. Primii pași au fost deja făcuți, lucrurile vor continua…”. Apoi, ceva mai jos, Eduard Hellvig pune degetul pe rană și afirmă cel mai important aspect din tot raportul: „Noi suntem un serviciu de informații și nimic altceva!” Deci, primii pași pe linia alinierii S.R.I. la regulile jocului democratic s-au făcut în acest an. Prin aceasta, directorul S.R.I. a recunoscut implicit, indirect, că acuzațiile aduse în trecut serviciului pentru încălcarea normelor democratice sunt întemeiate.

Recunoscând că primii pași pe linia unui S.R.I. democratic s-au făcut doar foarte recent, raportul reprezintă realmente un moment istoric pe care nu pot decât să-l salut și să recunosc că eu, ca cercetător al istoriei serviciilor secrete și autor al unor lucrări pe această temă, nu mă așteptam. O scriu cu sinceritate. Poate că nu  mă așteptam pentru că în ultimii ani nu s-a întâmplat nici un fapt pozitiv de asemenea dimensiuni. De altfel, văzând reacția societății românești după acest bilanț intern al activității S.R.I., am constatat că mass-media nu a reacționat la aceste nuanțe pe care eu le consider foarte importante, în cazul în care raportul nu a fost o sumă de fumigene de adormit vigilența criticilor activităților abuzive din trecut ale serviciului.

În frazele menționate de noi mai sus, directorul Hellvig a spus ceea ce susținătorii regimului democratic doresc să audă că există în România: un S.R.I. care nu face abuzuri, nu face poliție politică represivă împotriva românilor, nu conduce Justiția, nu conduce Poliția, nu conduce procurorii, nu conduce partidele politice și nu desfășoară activități economice, ci face unicul lucru care i-l cere poporul: să culeagă informații corecte pentru beneficiarii legali și NIMIC MAI MULT.

                                                                                                         Prof. univ. dr. Corvin Lupu

ROMANIA ESTE UN STAT POLITIENESC!

11 apr.

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/04/supraveghere.jpg

 

 

 

                 România, o țară hiper-supravegheată

NSA şi SRI-ul au avut şi au şi în prezent în derulare proiecte care dispun de o similaritate aproape perfectă. Amândouă instituţiile şi-au propus să stocheze şi să poată accesa date confidenţiale privind populaţia statelor unde operează, respectiv Statele Unite ale Americii şi România. Amândouă instituţiile au încălcat (vezi scandalul Edward Snowden şi recentul interviu cu Nicoleta Andreescu, preşedinta APADHOR-CH) dreptul la viaţă privată al cetăţenilor americani şi români.

 

 

Analogia cu Fratele mai Mare se opreşte însă aici: în timp ce în Statele Unite scandalul mediatic declanşat a dus la o modificare a legislaţiei printr-un control mai ferm al politicului (formal sau nu, acest aspect rămâne de stabilit) în vederea limitării imixtiunilor NSA în viaţa privată a americanilor, la noi se aşterne o tăcere asurzitoare. Mai mult, Comisia Europeană, care prin instituţiile ei a acordat sprijin financiar (fonduri) pentru implementarea acestui program de supraveghere în masă derulat de către SRI, se spală pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont, mutând întreaga responsabilitate a finanţării în curtea instituţiilor româneşti.

                                      Ce se întâmplă în România

Datele care implică interacţiunile noastre sociale pot fi stocate şi accesate de către instituţii care nu ar avea dreptul legal să o facă. Este vorba despre SRI. Aici mă refer la datele privind tranzacţiile financiare, derulate prin bănci, datele medicale, e-mailurile personale, datele accesibile prin conectarea noastră la reţelele GSM: respectiv convorbirile telefonice, SMS-urile, MMS-urile, Internetul mobil, datele accesibile prin intermediul conexiunii pe fir la Internet oferite de către ISP (Internet Service Provider), date care înglobează totalitatea adreselor de Internet pe care le accesăm în realitatea virtuală. Aici se pot include datele pe care le plasăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni pe reţelele de socializare. Prin urmare, totalitatea activităţilor pe care le derulăm fiecare din noi în spaţiul social, public sau privat, deopotrivă. Camerele de supraveghere plasate pe stradă sau în autobuze vor permite în permanenţă să fim cu atenţie monitorizaţi.

 

 

Calculatorul, telefonul sau tableta constituie tot atâtea instrumente eficiente pentru interceptarea şi accesarea – ilegală, desigur – a informaţiilor pe care le vehiculăm şi stocăm. Astfel, ţinta spre care se tinde în acest moment este supravegherea tuturor acţiunilor derulate de noi în urma unei monitorizări absolute: 24 din 24 de ore, precum şi accesul nelimitat la toate informaţiile pe care le accesăm. Aceasta constituie ţelul final al acestei operaţiuni de supraveghere totală. Între timp, între două scandaluri mediatice succesive, reale sau generate, acest proiect se derulează nestingherit, cu o precizie milimetrică.

                                           SRI – aparat executiv

SRI-ul este utilizat în cele mai multe dintre cazuri. Strategiile şi deciziile ce vizează curentele de opinie care urmează să fie implementate în societatea românească se instrumentează doar la acest nivel. SRI-ul doar transpune în practică, cu eficienţă şi maximă acurateţe, toate ordinele primite.
Principiul stocării şi accesării unei cantităţi considerabile de date, cunoscute în limbajul informatic de specialitate ca massive data storage (cu referire la dispozitivele fizice de stocare: HDD-uri, SSD-uri etc.) sau big data (care se referă la componenta software: respectiv programele şi datele efective ce urmează a fi stocate), a fost introdus relativ de curând, atunci când aceste dispozitive fizice au devenit accesibile prin prisma cantităţii sporite de stocare disponibilă şi, simultan, accesibilităţii preţului de achiziţie. Există în momentul de faţă, pentru orice doritor, hard-diskuri care pot stoca până la 10 TB de informaţie, dacă ne referim doar la publicul larg. Se ştie însă că serviciile de informaţii dispun de accesul la dispozitive care înglobează tehnologii superioare, inaccesibile pe piaţa obişnuită.

servicii

În loc să se aloce fonduri pentru dezvoltarea unei infrastructuri de transport auto, atât de necesară, spre exemplu, construcţia de autostrăzi ar putea lega între ele provinciile istorice, facilitând astfel dezvoltarea economică, noi toţi, prin taxele şi impozitele pe care le plătim statului român, hrănim instituţii care desfăşoară acţiuni ilegale. Aceste acţiuni vizează supravegherea noastră în masă, invadându-ne, într-un mod abuziv, spaţiul nostru privat. Statul român, prin instituţiile pe care le patronează sau, mai bine zis, le finanţează din banii noştri, adapă cerberii ţarcului în care, pe nesimţite, începe să se transforme România.

                    Constituim, fiecare dintre noi, o ţintă virtuală

Dacă stăm cuminte în rând şi ingurgităm docil ceea ce ni se livrează, va fi bine. Protestăm doar atunci când ni se cere şi numai pe subiecte care se găsesc pe agenda altora. Dacă nu, se va utiliza toată informaţia compromiţătoare disponibilă despre noi, stocată în aceste baze de date, spre a ne inculpa, pentru a reveni în rând, conformându-ne strict liniei dictate. În caz că ne credem sau chiar suntem impecabili, ni se vor fabrica probe menite să ne incrimineze. Astfel funcţionează acest mecanism de creare a unei mase amorfe, obediente şi slugarnice.

supraveghere
De ce este necesară stocarea în masă a unei astfel de cantităţi de informaţii despre fiecare dintre noi? Ne găsim, în România de astăzi, fie că ne place sau nu, conştientizăm sau nu, într-un sui-generis laborator de experimentare a unor tehnici specifice de inginerie socială. Datele despre noi sunt utilizate de către analişti specializaţi în psihologie socială pentru a citi pulsul social dintr-un anumit moment dat şi, simultan cu aceasta, pentru a elabora scenariile unor potenţiale acţiuni care vor fi întreprinse în funcţie de necesităţile implementării unor strategii care se regăsesc pe agenda celor care ne conduc. Spre exemplu, MRU (Mihai Răzvan Ungureanu) a făcut o afirmaţie la o conferinţă ţinută de curând la Cluj-Napoca. Mai devreme sau mai târziu, a afirmat acesta, este vorba despre luni sau ani, va apărea în România un partid naţionalist. Fostul şef al SIE ştia că în laboratoarele din spate s-a gândit inserarea pe scena politică a unui astfel de partid. Fundamentarea deciziei, respectiv oportunitatea şi necesitatea introducerii unui astfel de pion politic de coloratură naţională, se bazează tocmai pe o analiză care are la bază acea bază de date extinsă, aptă de a fi accesibilă în permanenţă. Preferinţele noastre politice şi de orice altă natură sunt accesibile doar la un click distanţă. Din cadrul acelei baze de date se extrag informaţiile necesare acestei analize punctuale de caz sau în orice alte situaţii analoage. Astfel, consultarea instituţiilor de sondare a opiniei publice poate fi parţial scurtcircuitată. Vasile Dâncu şi al său IRES vor putea fi apelabili doar la anumite ocazii. Asta, presupunând că instituţia SRI deţine propriii săi specialişti în psihologie socială. Starea naţiunii va putea fi cu acurateţe stabilită în orice moment prin consultarea şi procesarea adecvată a datelor existente.

stat-politienesc-romania
Din punctul de vedere strict al unei riguroase analize de intelligence, capabilitatea de a accesa mai multe date existente nu echivalează implicit cu eficientizarea activităţii unui serviciu de informaţii care, prin natura sa, ar trebui să se ocupe cu securitatea naţională (prevenirea actelor de terorism etc.), şi nu cu spionarea propriilor cetăţeni. Unul dintre analiştii care activează în cadrul CIA, atunci când se referea la identificarea unor terorişti, oferea un exemplu elocvent prin plasticitatea sa: este ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân şi tu plasezi mai mult fân deasupra.

                      Întrebări care așteaptă răspunsuri pertinente

Există o întrebare pe care noi, românii, ar trebui să ne-o punem. De ce în acest areal asociat egregorului românesc se experimentează aceste aspecte duse la extrem?
Un posibil răspuns care poate fi oferit este următorul: din cauza ignoranţei, laşităţii, conformismului, oportunismului, foarte puţini dintre noi reacţionăm în faţa acestor agresiuni evidente care ne afectează resorturile intime ale existenţei noastre.
De asemenea, pentru că s-a dovedit în decursul timpului că avem o capacitate de a îndura dusă până la un extrem masochist. A se vedea ultimii ani ai dictaturii Ceauşescu.

rasul
Pentru că suntem încă extrem de manipulabili, cu o componentă psiho-mentală maleabilă, practic o plastilină flexibilă în mâinile operatorilor, experţi în tehnici de inginerie socială, care se constituie în noii arhitecţi ai societăţii româneşti. Această trăsătură constituentă a românului nu ţine neapărat de pregătirea profesională, potenţa financiară sau apartenenţa la o anumită clasă socială. A se vedea, prin exemplificare, recentele demonstraţii de stradă, la care a participat o largă majoritate de tineri corporatişti, având implicit un anumit statut profesional, în care s-a protestat doar în privinţa anumitor aspecte, eludându-se în mod straniu altele, respectiv incriminând corupţia s-a omis poliţia politică derulată de către structura DNA – SRI. Astfel, aceste mişcări de stradă au deservit impecabil anumitor scopuri elaborate cu precizie dinainte, nedovedind astfel decât capacitatea manipulativă extremă a celor aflaţi în background.
Pentru că, deşi unii dintre noi ştim adevărul, nu facem nimic pentru a-l comunica celorlalţi, complăcându-ne dintr-o lehamite elitistă.
Pentru că dăm dovadă de un individualism feroce, care îl exclude pe celălalt, vizând exclusiv binele propriu. Până când nu vom înţelege, fiecare în parte, că numai împreună putem să realizăm ceva, vom fi anihilaţi relativ uşor, indiferent ce demersuri benefice am vrea să iniţiem.
Este de preferat ca în momentul de faţă, aşa cum ei ne monitorizează pe noi, şi noi, la rândul nostru, să devenim conştienţi de procesul manipulativ la care suntem supuşi în permanenţă.
Ideal ar fi ca fiecare dintre noi să fie simultan regizor, scenarist şi actor principal în filmul vieţii noastre. Dar putem observa că, de multe ori, ne găsim în ipostaza, deloc dezirabilă, de a fi gândiţi, simţiţi şi acţionaţi de către forţe străine aspiraţilor noastre legitime de bunăstare şi libertate individuală.

                                          Demascarea NSA

Edward Snowden a lucrat la CIA și NSA până în luna mai 2013, în calitate de colaborator extern. Prin funcția sa la departamentul tehnic, avea acces la informațiile strict secrete ale serviciilor de spionaj americane. Cel mai important dintre acestea era proiectul secret PRISM, prin care SUA și Marea Britanie supraveghează și spionează rețele de Internet. Snowden a oferit informațiile pe care le avea jurnaliștilor de la publicația engleză The Guardian. Demersul său a făcut ca SUA să-l dea în urmărire internațională, sub acuzația de înaltă trădare. Din august 2013, Snowden este refugiat politic în Rusia, unde trăiește și acum în exil. În SUA, Snowden este erou sau trădător, în funcție de cum se raportează oamenii la problemele de securitate ale Americii. Fostul secretar de stat John Kerry l-a considerat trădător, actualul președinte Donald Trump este și mai categoric și a afirmat că-l „vrea executat“. Șeful Apple, Steve Wozniak, regizorul Oliver Stone și alți lideri de opinie din SUA îl consideră „erou“.

soros sistem
Fostul angajat al NSA a oferit jurnaliștilor documente din care reiese că agenţia americană monitoriza orice formă de comunicare: e-mailuri, trafic de net și telefoanele a milioane de americani și ale altor persoane din întreaga lume. Mai mult, serviciul secret a obligat rețelele Google, Yahoo şi alte mari companii de IT să facă acelaşi lucru și să ofere acces nelimitat la bazele lor de date. Astfel, în 2012, administrația Obama a aprobat extinderea operaţiunilor NSA de monitorizare, fără mandat judiciar, a traficului online internaţional al cetăţenilor americani, în efortul de contracarare a atacurilor cibernetice străine. Atunci, Departamentul american al Justiţiei a emis două ordonanţe care permit NSA să verifice orice mesaj online, fără mandat judiciar, în scopul identificării eventualelor atacuri cibernetice străine.

future

Potrivit documentelor făcute publice de Snowden, ordonanţele permit doar colectarea adreselor online şi a semnăturilor electronice, pentru depistarea conexiunilor cu guverne străine. Însă, practic, NSA poate căuta şi hackeri care nu au legături cu guverne străine. Ulterior, după declarațiile fostului expert tehnic de la NSA care au declanșat numeroase proteste și dezbateri publice în SUA, Congresul a adoptat în 2015 US Freedom Act, care, pentru prima dată după atentatele de la 11 septembrie 2001, reduce capacitatea SUA de a-şi spiona cetăţenii. Cu toate acestea, Snowden declara atunci, într-un interviu pentru presa europeană, citat de Mediafax, că „dreptul la viaţă privată rămâne ameninţat de alte programe şi autorităţi, deoarece există încă guverne care fac presiuni asupra întreprinderilor tehnologice pentru a furniza informaţii despre clienţii lor, sau unele dintre serviciile online cele mai populare din lume, devenite parteneri ai programelor de supraveghere ale NSA“.

                       MAI și urmărirea informatizată a persoanei

După încercarea de trecere a legilor Big Brother, blocate la CCR, chiar dacă au fost susținute de SRI, cel mai nou scandal, cu potențial de încălcare a dreptului la viață privată, este inițiativa Ministerului Afacerilor Interne, care a lansat în dezbatere publică proiectul pentru introducerea cărții de identitate electronice. Conform site-ului MAI, pe cartea electronică de identitate vor fi datele titularului, iar cipul va permite identificarea în sistem a utilizatorului. Pe cip vor fi înscrise: numele şi prenumele titularului, sexul, cetăţenia, data şi locul naşterii, semnătura olografă, imaginea facială, Codul Numeric Personal şi adresa de domiciliu, prenumele părinţilor, semnătura electronică, datele biometrice, constând în imaginea facială, şi amprentele a două degete. Vor fi introduse în formatul electronic și date privind situația judiciară a titularului, dar și datele care să asigure accesul la sistemul informatic al CNAS. Totodată, MAI spune că titularul unui document electronic se va putea autentifica online, pentru a beneficia de diverse servicii electronice – bancare, fiscale, sociale, financiare, educaţionale. Toate aceste date vor fi centralizate în „Sistemul informatic integrat de interoperabilitate între bazele de date ale principalelor instituții ale statului“, realizat de SRI din fonduri europene. Nimeni nu garantează siguranța acestor date personale și nici că ele nu vor fi folosite împotriva cetățenilor români. Persoanele care din motive religioase sau de conştiinţă refuză cartea electronică de identitate vor putea obţine o carte de identitate simplă.

big-brother-600x337

Din punctul de vedere strict al unei riguroase analize de intelligence, capabilitatea de a accesa mai multe date existente nu echivalează implicit cu eficientizarea activităţii unui serviciu de informaţii care, prin natura sa, ar trebui să se ocupe cu securitatea naţională (prevenirea actelor de terorism etc.), şi nu cu spionarea propriilor cetăţeni.

Noi toţi, prin taxele şi impozitele pe care le plătim statului român, hrănim instituţii care desfăşoară acţiuni ilegale. Aceste acţiuni vizează supravegherea noastră în masă, invadându-ne, într-un mod abuziv, spaţiul nostru privat.

Datele despre noi sunt utilizate de către analişti specializaţi în psihologie socială pentru a citi pulsul social dintr-un anumit moment dat şi, simultan cu aceasta, pentru a elabora scenariile unor potenţiale acţiuni care vor fi întreprinse, în funcţie de necesităţile implementării unor strategii care se regăsesc pe agenda celor care ne conduc.

Citește șie-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (I)

e-guvernare + e-supraveghere = e balamuc! (II)

                                                                                                                                  Radu HADÂRCĂ

 Sursa: COTIDIANUL
Ilustrarea aparține revistei „Justițiarul”

NAZISTII SI MASONII,”PARINTII” UNIUNII EUROPENE(I)

11 apr.

Imagini pentru NAZISTII MASONII POZE

Imagini pentru NAZISTII MASONII POZEImagini pentru NAZISTII MASONII POZE

 

 

                „Statele Unite ale Europei“, reinvenţia anilor 40

                                varianta naţional-socialismului german

Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu im­por­tante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Ger­ma­niei, pe ter­men extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie[1]. Si­mi­litudinile cu noul concept lansat de Ger­ma­nia, la capătul primei rece­si­uni, sunt izbitoare.

Istoriografia şi, în general, aşa-zisele „institute de studii euro­pe­­ne“ au trecut sub tăcere totală planurile pentru o Europă Unită ale Ger­­ma­­ni­ei naţi­o­nal socialiste, stabilind dogmatic ca moment fon­­da­tor al Uni­u­nii, anul postbelic 1951. Unitatea Europeană a con­sti­tu­it, însă, unul din ele­mentele centrale ale propagandei şi scopul na­ţional so­cia­liş­tilor (naziş­ti­lor). Werner Daitz, economistul parti­du­lui naţional socialist recomanda, în anul 1940, ca Germania să fie precaută şi să nu vorbească de con­du­cere: „a se vorbi numai de Europa, deoarece con­ducerea Germa­niei vine de la sine, da­to­ri­tă greutăţii politice, eco­­no­mice, culturale, tehnice şi am­pla­­să­rii ge­ografice a acesteia“.

Concretizarea acestor planuri şi a diferitelor tehnici de inte­gra­re economică a Europei au urmat la nivel ministerial în diverse grupuri de lucru guvernamentale ale Germaniei naziste, printre cele mai complexe fiind formularea actului constitutiv al Confederaţiei Europene din 1943, ela­borat de Joachim von Ribbentrop, ultimul mi­nistru de externe al Reich­ului. Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui co­misariat eco­nomic pentru marele spaţiu european“, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribben­trop chiar a format o „Comisie Euro­pea­nă“ în minister. (Prin­tre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germa­no-franceză şi colaborare euro­pea­nă“ din acelaşi an.)

Dar începutul a fost discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Eco­nomiei al Rei­ch­ului (Germania), Wal­ther Funk, intitulat „Reor­ga­nizarea Econo­mi­că a Europei“ (un fel de distilare a lungilor de­li­be­rări din presă – mai ales din cea germană – privind reorga­ni­za­rea economică a Europei) a făcut senzaţie în epocă, care a fost privit ca un fel de plan semi-ofi­ci­al al Germaniei pentru toate ţările „ocu­pate“ sau aliate. Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Eco­no­mic Eu­ro­pe­an“, despre care unele „direcţii“ ar fi fost trasate de în­suşi ma­re­le filosof Hegel, zicea el, conchizând:

„Deoarece nu există nici un plan deja bine stabilit şi rapid, ci nu­mai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordi­ne­lor mare­şalului Hermann Göring, care va decide privind forma fi­na­­lă de conce­pe­re şi de punere în apli­care a planurilor. Trebuie, de ace­ea, să mă limitez la o declaraţie ce pre­zin­tă principiile şi meto­de­le de bază. Tre­bu­ie aşa­dar să indic doar drumul prin care sco­pul nos­tru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie euro­pea­nă tre­buie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului co­mu­ni­tar eco­no­mic printre popoarele europene prin conlucrare în toa­te do­me­­­niile poli­ti­cii economice (monedă, credit, producţie, co­merţ etc.). Solidaritatea eco­no­mică a statelor europene trebuie să în­les­neas­că o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială. Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nici o en­titate din afara Europei condiţii de tip politic şi econo­mic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiu­lui Germa­ni­ei Mari un maximum de siguranţă economică şi popo­ru­lui german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bu­nă­stării. Către acest scop trebuie să se orienteze economia euro­pe­ană. Dezvoltarea se va produ­ce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi fac­tori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!“

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, con­cepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propa­gan­da­the­sen“, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul co­la­bo­rator al ma­re­şa­lului nazist von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“. Iată câ­te­va pasaje din acest memoran­dum: „Toate popoarele şi statele înte­me­iate în mod istoric în Euro­pa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe …Doar acolo unde, datorită si­tuaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile in­ter­ne. Ce­rinţa in­di­viduală faţă de statele europene: să fie membre loia­le, po­zi­ti­ve ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul par­ticularismului european. Pretenţia americană de domi­na­ţie mon­­dială este legată de decăderea culturii europene şi aban­donarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celor­lalte ţări europene… Transferul aces­tor idei către popoarele eu­ro­pe­ne garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.“

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribben­trop, din martie 1943, este, însă, cel mai important docu­ment, căci anun­ţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminen­ţa creă­rii Uniunii Sta­te­lor Europene: „Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele an­te­ri­­oare – scria Ribbentrop -, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu pu­­tin­ţă, în formă cât se poa­te de concretă, Uniunea Statelor Eu­ro­pene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar sem­ni­­­fi­cativ. Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guver­ne­le sta­telor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să sem­ne­ze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Fran­ţa, Da­ne­marca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bul­ga­ria, Croa­ţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adă­u­ga, în caz că Füh­re­rul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teri­to­ri­ile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei impotriva Germaniei i s-ar dis­­tru­ge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar fur­ni­za sloga­nuri pre­cum: „Ceea ce în America de Nord se poate, anu­me înte­me­ierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Eu­ropei. Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Por­tugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America. De ase­menea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balca­ni­ce, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Eu­ro­pe­ne… nu prejudiciem nimic printr-o aseme­nea uni­une de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul răz­bo­iului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…“. (La adre­­sa http://www4.dr-rath-foundation.org/brussels_eu/roots/ sunt postate în ger­ma­nă toate aceste texte, recent dezvăluite, ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei“, gru­pa­te sub titlul The roots of the „Brussels EU“.)

Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţio­na­rea politică şi ad­minis­tra­tivă, cei însărcinaţi de Germania pentru negoci­e­ri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai de­gra­bă prelucrarea propa­gan­­distă a Europei, ce asigura o cedare a suve­ra­nităţii fără garanţii poli­ti­ce. Astfel, Ribbentrop era convins de ne­ce­­sitatea afirmării credibile a su­ve­ranităţii României pe plan ex­tern, considerând-o indispensabilâ pentru o construcţie a Uniunii Sta­telor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional so­cia­list, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor na­ţi­onaliste în Europa de Est“, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germa­nia ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire. Avertiza, însă, tot­o­dată ca politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al Româ­ni­ei. „Trebuie să se pro­­cedeze astfel – explica Bormann -, pentru a se îm­părţi uşor uria­şa pră­jitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să ad­mi­nis­trăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este ne­voie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii po­pulaţiei ca cea care apăra legalitatea şi populaţia…“

 

                          Continuitatea Reich-ului, azi, în UE

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink[2] explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State“, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Euro­pei“, că, „având în vede­re situaţia sa geografică şi puterea sa de­mo­grafică, Germania este chemată să medieze interesele spe­ci­a­le ale statelor euro­pe­ne in­di­vidu­a­­le în interesul întregii Europe de a avea unitate“, peste ani, în 1995, Josch­­ka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Ger­maniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o he­ge­­mo­nie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale“. Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (cancelar al Ger­ma­­niei, atunci), împreună cu ministrul său de externe, Josch­ka Fischer, au reuşit, prin­tr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi par­ti­dele poli­ti­ce cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Ger­mania are tot interesul să se considere ea în­săşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica ex­ter­nă în acest sens“.

Şi mecanismele economice ale actualei Uniuni Europene sunt cele inventate de Germania nazistă. Astfel, în iulie 1934 re­zer­­vele germane de aur şi valută au scăzut la 78 milioane mărci im­periale. Guvernul ger­man a întocmit atunci aşa numitul „Plan Nou“ economic, care implica un control direct al statului şi un sistem de manevrare a comerţului extern. Oricum, Germania înlocuise „eta­lo­nul aur“ (nemaivând rezerve după an­te­­riorul război mondial, pier­dut), cu „etalonul muncă“, pentru emiterea pro­priei monede, prin care se făceau plăţile interne, iar în plan extern a pro­pus şi a ob­ţinut succesul în sud-estul Europei cu sistemul de cliring (clea­ring), ceva între barter şi decontări reciproce în schimbul de mărfuri, fără a folosi valute străine precum dolarul american.

„Noul plan“, al controlului central, de stat, pentru export-im­port şi al cliringului, a fost conceput nu numai ca o reacţie pe ter­men scurt la reducerea valutei, ci şi ca un instrument de „schim­ba­re sis­tematică“ în ceea ce priveşte activitatea de import a Germa­niei. Guvernul era singu­rul care decidea asupra cererii şi ofertei, re­glementând importul printr-o listă de priorităţi pentru materii prime, acoperit prin contracte de schimb de produse, fără bani.

În Europa confederată („Statele Unite ale Europei“), con­ce­pu­tă de Germania nazistă, şi pe care trebuia să o conducă, acest sistem eco­no­mic urma să fie extins la nivel continental, iar con­ver­tirile de cliring ur­mau să fie practicate de către Banca Central-Eu­ro­peană, conform pla­nului propus de Funk. Întrebat fiind dacă, în con­cluzie, şi actuala Banca Cen­tral-Europeană a Uniuniii Europene (cu sediul la Frank­furt, în Germa­nia, ce administrează moneda unică europeană, Euro, şi defineşte şi pune în aplicare politica eco­no­mi­că şi mone­tară a UE) îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică, dr. Golban răspundea că: „Asta este situaţia. Pro­iec­tata Bancă Cen­tral-Europeană [nazistă] nu se deosebeşte absolut de­loc de actu­a­la BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e ma­ma, ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezer­ve, nu are active proprii, ci e doar o bancă ce ges­tio­nează creanţele re­ci­pro­ce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un pro­dus al cliringului; o fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a trans­for­mat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dez­voltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi ace­eaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de po­sibilităţi de acţiune.“

Revelaţiile privind continuitatea proiectelor naziste pentru Europa şi Uniunea Europeană de azi, pleacă de la dr. german Mathias Rath, care, la 23 aprilie 2003, arăta către New York Times că „Bruxelles-UE“ – Uni­u­nea Europeană este o construcţie po­litică ne­­­democratică, funcţio­nând ca un Politburo al cartelului pe­tro­­lului şi medicamentelor şi este de sor­gin­te nazistă. Apoi, în cartea „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE“ publi­­ca­tă de Fundaţia Dr. Rath, se arată că, con­form arhivelor devenite pu­­bli­ce – 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la Mün­chen, puse în ultimii ani la dispoziţia publi­cu­lui, ş.a. – Europa de la Bruxelles, „a fost concepută în struc­tură şi finalităţile sale reale îna­inte de al doilea război mondial. Astfel, directorul concernului ger­man IG Farben[3], a vorbit, în 1940, într-o scrisoare, despre o mone­dă unică europeană, o legislaţie uni­­că şi un sis­tem juridic euro­pe­an. IG Farben a finanţat campania elec­torală şi accesul la putere al lui Hitler. În 1941 era întocmit „planul de creare a Noii Europe“ al nazistului Arno Solter, care conducea „Institu­tul Central de Cercetare pentru Ordine Economică Naţională şi Econo­mia Sferei Extinse“, condus de „Cartelul Marelui Spaţiu“ (chimie-far­ma­­cie-petrol), a cărui „operă perfectă este Comunitatea Eco­no­mi­că Europeană“.

Conform arhivelor evocate, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în con­ducerea componentelor refă­cute ale lui IG Farben (Bayer, Hoechst, BASF) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bru­xelles“. Planurile con­ce­pu­te de ei – scrie Dr. Rath -, au dus „la aceas­tă magistrală struc­tură an­ti­de­mocratică care este Comisia Euro­pea­nă, nealeasă, dotată cu o pute­re exorbitantă şi aflată în între­gi­me la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în gu­verne din Europa Occidentală“.

După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombar­da­men­te­lor ma­sive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situa­ţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. O mare parte din contribuţia la această reuşită i s-a datorat lui Ludwig Erhard, care a fost pregătit special în acest scop încă din timpul războiului şi a devenit lider influent în Germania de după răz­boi, fiind cel dintâi ministru al eco­nomiei al RFG, iar între 1963 şi 1966, cancelar. În timpul Germaniei na­zis­te, Erhard fusese o vreme di­rec­tor adjunct al unui Institut de cercetare de marketing, dar, între semi-oficial şi secret, a lucrat la scenarii eco­no­mi­ce de după război. Ofi­­­cial astfel de studii erau relativ prohobite, dar Erhard a con­­ti­nu­at să lu­cre­ze pe această temă, din 1942, prin ordin al „Reich­s­gru­p­pe industrie“ (Grupul Industrial al Reichului, unul din cele mai mari gru­puri in­dus­triale create conform politicii „sincronizării“ aso­cia­ţii­lor de sala­ri­aţi a naţional-socialiştilor, fiind compus din 31 de alte gru­­puri eco­no­mice şi departamente).

În 1944 Erhard a scris studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­da­rea datoriei, în care presupunea că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul şi a discutat acest scenariu cu Otto Ohlendorf – SS-Gru­p­pen­führer şi şef al Inland-SD, o secţi­u­ne a SD, agenţia de infor­ma­­ţii a SS şi a Partidulului na­zist, res­pon­sa­bi­lă de informaţii şi secu­ri­ta­te în Germania, totodată secretar ad­junct de stat în Minis­te­rul Eco­nomiei Reichului. Ohlendorf s-a pronunţat po­zitiv pentru acest „an­tre­prenoriat activ şi curajos“, destinat să în­lo­cu­iască după război pla­nificarea de stat birocratică a economiei.

Ohlendorf a coordonat planurile de reconstrucţie a econo­mi­ei ger­mane după război, un război pe care şi el şi alţii îl con­si­de­­rau a fi pierdut. O astfel de planificare pentru momentul de du­pă răz­­­boi nu putea fi pu­bli­că sau oficială. Totodată, Hein­rich Him­m­ler, care detesta regimul inter­ven­ţionist de stat pro­mo­vat de Albert Speer, ministru de Armament şi Pro­duc­ţie de răz­boi, ca fi­ind „total bolşe­vic“ şi spera el însuşi într-o carie­ră mili­ta­ră într-o vii­toa­re Germanie învinsă, a protejat grupul de lucru din jurul lui Ohlen­dorf, Erhard şi alţi experţi, ce planifica, printre alte, cum să in­tro­ducă noua mone­dă germană Deutsche Mark.

Postbelic, Erhard a conceput această relansare a Ger­ma­ni­ei prin exporturi masive în Europa, iar aceasta presupunea subor­do­narea pre­me­ditată a suveranităţii naţionale unui organism inter­na­ţi­onal. Acest or­ga­nism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţe­lu­lui, precursorul economic al Uniunii Europene, creat în apri­lie 1951 de către şase state vest-europene. Dar îna­in­te de crearea acestei pieţe comune, industria şi naziştii trebuiau de­­culpabilizaţi iar bancherii şi oficialii nazişti reinte­graţi. În 1957, înal­tul comisar american pentru Germania, John J. Mc Clay, i-a am­nis­tiat pe indus­tri­a­şii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eli­be­raţi din închi­soa­re, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au de­ve­nit printre cele mai puternice din Europa. „Continuitatea eco­no­mi­ei Germaniei după război este şocantă – scria istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky -. Figuri marcante ale economiei naziste au deve­nit fon­datori de frunte ai Uniunii Europene“. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic ban­cher al Germaniei postbelice, pro­­sperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din board­ul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finan­ţat şi cer­cetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a de­venit una dintre cele mai importante figuri ale re­construcţiei Ger­ma­niei de după război, ocu­pându-se, prin adminis­tra­rea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Ger­ma­niei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi mem­­bru al Ligii euro­pene pentru cooperare economică, un grup de pre­si­u­ne intelectuală creat în 1946, care milita pentru o piaţă comună, pre­cursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea can­ce­la­ri­ei fe­de­rale, Abs a devenit principalul său consilier finan­ci­ar şi s-a ocu­pat de re­facerea lui Deutsche Bank.

„Klaus Iohannis este noul Konrad Adenauer“, declara la fine­le anu­lui 2014 Elmar Brok, membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) din Germania şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Ex­ter­ne din Parla­men­tul Eu­ro­pean (PE). Konrad Adenauer a fost primul cancelar federal de du­pă război al Ger­ma­niei. Fost primar al Kolnu-lui încă din 1909, Adena­u­er a avut de suferit odată cu venirea na­zis­mului la putere, deşi a reuşit să obţină o pensie şi era admirat chiar şi de că­tre Adolf Hitler, pentru spi­ri­tul său gospodăresc. De numele lui Konrad Adenauer este legat mitul „miracolul ec­onomic“ postbelic, ce a permis Germaniei occidentale (RFG) „să renască din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi să devină una din cele mai mari puteri ale lumii“ (cum recunosc chiar şi ruşii). Este evi­dent că el a fost preferatul americanilor (care ocupau vestul Germa­ni­ei), atunci când în 1949 a fost numit/ales în funcţia de primul cancelar postbelic, dar în spatele lui erau aliniaţi mulţi foşti nazişti.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, autorităţile mi­li­tare americane l-au repus în funcţia de primar al oraşului Koln, dar britanicii, care au preluat controlul oraşului în iunie 1945, l-au în­lă­tu­rat din funcţie în octombrie acelaşi an. Această cădere de la pu­te­re, în loc să-l deter­mi­ne să se retragă din viaţa publică, l-a revi­go­­rat şi mai mult, implicându-se în crearea partidului Uniunea Creş­tin Democrată (ce reconcilia cato­li­cii cu protestanţii şi cele­lalte con­fe­siuni creştine).

Primele alegeri pentru Bundestag-ul Germaniei de Vest au avut loc pe 15 august 1949, creştin-democraţii fiind cel mai pu­ter­nic partid nou creat. În timpul alegerilor din 1949, Adenauer – care apărea ca un fel de anglofob – acuza guvernul britanic că îi sus­ţi­ne din umbră pe social-de­mo­craţi, dar că un guvern socialist ar rui­na Germania din punct de ve­de­re economic, eliminând, astfel, un potenţial rival economic al Marii Brita­nii. Existau două viziuni con­tradictorii ale unei viitoare Germanii: cea sus­ţi­nută de Adenauer şi cea a principalului său rival, social-demo­cra­tul Kurt Schu­ma­cher. Adenauer se uita spre Occident, favorizând „in­te­gra­rea“ Repu­blicii Federale a Germaniei cu alte state occi­den­tale, în spe­cial cu Fran­ţa şi cu Statele Unite ale Americii, în scopul de a lupta în Războiul Rece, chiar dacă preţul acesta era continuarea divizării Germaniei (cea de Est fiind ocupată de sovietici şi orientată spre comunism). Prin con­trast, Schumacher, deşi anti-comunist, era în favoarea ne­utralităţii în tim­pul Răz­bo­iu­lui Rece, voind să vadă o Germanie uni­tă, socialistă şi neu­tră. Prin urmare, Adenauer era în favoarea ade­rării Germaniei la NATO, fapt la care Schumacher se împotrivea cu fermitate.

Cât de corecte au fost alegerile sub o ocupaţie americană, este greu de spus, dar Adenauer a câştigat, spre satisfacţia SUA (cam ca cele de sub ocupaţie sovietică, am crede). În spatele lui Adenauer au stat, însă, o mulţime de planificatori eco­nomici ce-şi dez­vol­taseră planurile în timpul Germaniei naziste, mai ales în ce priveşte integrarea europeană („State­le Unite ale Euro­pei“, cu Germania putere dominantă), dar şi noul ser­vi­ciu secret (BND-ul), aşa că atribuirea „miracolului economic“ lui K. Adena­uer este exagerată, el se datorează mai multor forţe.

La scurt timp după înfiinţarea sa, Serviciul German de In­for­maţii Externe, BND, a efectuat activităţi de spionaj şi pe plan in­tern şi a strâns date despre politicieni şi partide. Totul la ordinele celui care ar fi trebuit de fapt să controleze activitatea serviciului, dar care a abuzat de servi­ciul de informaţii: guvernul cancelarului Konrad Adenauer, care a guvernat astfel din 1949 până în 1963.

Adevărul acesta a fost descoperit în rândurile scrise la în­ce­putul anilor ’60 de fostul şef al BND Reinhard Gehlen (care şi mai înainte fu­se­se tot general, nazist). Aflăm ast­fel că foşti nazişti au fost angajaţi după răz­boi, fără rezerve, în ca­drul serviciilor de informa­ţii. Cancelaria lui Ade­­na­uer ar fi trebuit de fapt să supravegheze ac­ti­vitatea BND, dar „sus­pi­ci­u­nea că ser­viciul este folosit în mod abu­ziv de către guvern a planat în întrea­ga eră Adenauer asupra BND. Dar nu a putut fi niciodată do­ve­di­tă“ – spu­ne dr. Henke -. Astăzi ştim că prezenţa pe plan intern a BND a fost mult mai amplă decât şi-au închipuit oamenii la vremea aceea.“[4]

Cancelarul Adenauer a folosit serviciul de informaţii ex­ter­ne pe plan intern, în interes politic personal. A însărcinat BND să strângă in­for­maţii despre prietenii şi duşmanii săi, despre opoziţie şi aliaţi. În arhi­vele BND se găsesc cel puţin 210 dosare despre po­liticieni, oameni de ştiinţă şi jurnalişti; de exemplu despre politi­ci­a­nul social-democrat Willy Brandt (care, ca primar al Berlinului de vest „ar fost impus berlinezilor de către aliaţi“, fiind „mânat de o mare ambiţie“, confom raportului secret), dar şi des­pre ministrul conser­vator Franz Josef Strauß, biroul cance­la­ru­­lui dând ordin ca aceste date să fie colectate prin acţiuni de spionaj. Câteva sute de infor­ma­tori, plasaţi strategic în toate dome­niile impor­tan­te din politică şi viaţa socială, transmiteau date către BND, iar şeful BND Gehlen re­transmitea mai departe informaţiile către Cancelaria federală.

Walter Hallstein, „arhitectul cheie al Uniunii Europene“ a fost un ju­rist puter­nic în Germania nazistă, însărcinat cu formularea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Ger­ma­niei după pierderea primului război mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de carte­lul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein participase la negocie­ri­le oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în sco­pul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa vii­toare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tri­bu­­nalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cu­cerirea econo­mi­că a Europei. După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în State­le Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate“ specială pen­tru a-i edu­­ca pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drep­tu­ri­le lor. Reu­şeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist im­por­tant, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frank­furt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numă­rân­du-se printre primii „savanţi“ germani in­vitaţi la o universitate ameri­ca­nă, înţe­lege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi ade­ra­rea Germaniei la alianţe interna­ţio­nale precum ONU şi NATO, ca fiind ne­ce­sare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi“, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al po­li­ticii ex­terne a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta de­sem­nându-l în frun­­tea de­le­gaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii eu­ropene embrionare (Planul Schu­man).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scri­soare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxem­bur­ghez, dar german prin naştere şi formare[5]), în care îi su­ge­ra instituirea unei „Înalte Autorităţi“, supranaţională, abilitată în controlul in­dus­­triilor căr­bunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică co­mu­nă şi de a pune capăt ad­ver­si­tăţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea“ diplomatul Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman“. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona. În anii răz­bo­iului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie an­che­tat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spă­lare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.“[6] Aşă că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşe­din­telui ame­rican Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit con­­silier per­sonal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a uni­fied Europe“ a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot“. Jean Monnet şi „colaboratorii săi“ au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bul­ver­sând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tra­di­ţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, pre­fe­rân­du-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau con­trapropuneri. În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de gu­vern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pen­tru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Fe­derală Germa­nă a apărut ca un egal pe scena internaţională, can­celarul Adenauer l-a nu­mit pe juristul ex-na­zis­t Walter Hallstein în frun­tea de­le­gaţiei germane pentru nego­ci­erile asupra Planului de „integrare“ a industriilor de oţel şi cărbune fran­ceză şi ger­ma­nă, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pre­gătit de ani buni să joa­ce cartea germană. Astfel, în 1951, el reuşea să re­­unească, prin Tra­tatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Lu­xemburg şi Olan­da în fondarea Comunităţii Europene a Căr­bu­nelui şi Oţelului (European Coal and Steel Co­mmunity), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a nego­ci­at cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „in­­tegrării“ eco­nomice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică“. Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxem­bur­gul să semneze, la Roma, Tratatul Comu­ni­­tăţii Econo­mice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comuni­ta­tea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intra­rea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Con­si­liul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parla­men­tară Europeană, iar Wal­ter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comu­ni­tăţii Econo­mi­ce Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre „Planul Schuman“ că:

„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care ac­cep­tă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub pre­şe­dintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Pla­nu­lui francez. Ex­pli­caţia acestei duble paternităţi este că legătu­ra strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile ger­ma­ne …este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o pre­lungire a Planului Marshall, tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, eco­no­mi­că şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.“[7]

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a co­man­dat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui con­trol de­mo­cra­tic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus ele­men­te­le cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tra­ta­tu­lui de la Lisa­bona, 27 şefi de state, au sem­nat un «act de acti­va­re»; si­mi­lar cu anul 1993, ei au deschis por­ţi­le pen­tru guvernarea asupra Euro­pei a intereselor corporatiste de car­tel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al II-lea război mondial.“[8]

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, „con­di­ţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală“ ca mem­bră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al par­tidului lui Ade­nauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afa­cerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului eco­no­mic“ al Germaniei în refa­ce­rea economiei distruse de război. În 1957, Erhard a devenit vice­cancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l ex­clu­­­dă de la eventuala suc­ce­si­une la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul răz­bo­iu­lui, în 1944, studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­darea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest sce­nariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gru­ppen­führer, ei aflându-se sub pro­tec­ţia şi încurajarea directă a lui Hein­rich Himmler însuşi, unul din­tre liderii na­zişti de prim rang, coman­dan­­tul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui Dr. Guth, conducătorul or­ga­­ni­zaţiei „Reichsguppe Industrie“, asociaţia oficială nazistă a in­dus­tri­aşilor din Reich-ul geman. În funcţiile sale postbelice, el a re­in­te­grat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru „cri­me împotriva umanităţii“, în poziţii de conducere corporatistă în Ger­­ma­­nia occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie decla­rând că „a fost necesară datorită ex­pe­rienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice“.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din func­­ţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzu­ri­le lui inter­ne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a de­ve­nit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o repre­zen­­ta şi la „Bru­xe­lles UE“, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein. Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964, prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cu­noaş­teţi finanţatorii „Bru­xe­lles UE“, erau pre­zentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri ac­tivi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxe­lles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului eu­ropean“. Aceştia erau: preşedintele Comisiei Euro­pe­ne Walter Hall­stein; can­celarul ger­man Ludwig Erhard; Ludger Wes­trick, şe­ful can­celariei Ger­ma­niei; Karl Carstens, secretar de stat al minis­terului german al Afa­ce­ri­lor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Ser­vi­ciu­lui de Presă şi Infor­ma­ţii al guvernului ger­man. Publicaţia dă şi trecutul „nazist“ al acestor im­portante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere finan­ciar, între excedentele comerciale ger­mane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările aso­ciate [în U.E.] nu le-a cores­puns o creştere comparabilă a pre­ţu­rilor la nivelul Germaniei. Con­cret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări pre­cum Grecia, Spania, Por­tu­galia, România a redus competitivitatea eco­nomică şi a dete­ri­o­rat balanţele comer­ciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor ger­ma­ne, con­sti­­tu­ind un element central în contextul crizei actuale. Extin­de­rea co­mer­­ţului german intra-comunitar a generat un excedent comer­ci­al german… Actu­a­la arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sis­tem de bănci cen­trale naţionale ce funcţi­onează pe principiul des­cen­tra­li­ză­rii opera­ţi­u­ni­lor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului ro­mân, grec, spaniol, portughez sau italian…“( Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, „De la Cliring la euro”)   

                                                                                                              Cornel-Dan NICULAE

Fragment din cartea „IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum” (http://carpathia-rex.ro/imperium-anglo-saxono-judeo-masonicum-fur-eine-kleine-furer-klaus/)

[1] Radu Golban, Corneliu Vlad, Holograma Europa – politica euro­pe­a­nă a Germaniei, Bucureşti, 2012.

[2] diplomatul Renthe-Fink, cum am mai arătat, era principalul co­la­bo­rator al lui mareşalului von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“, cei doi fiind cei care au propus în 1943 crearea confe­de­ra­ţi­ei europene, care să aibă o singură politică economică, să excludă ba­ri­e­re­le vamale şi să aibă o ban­că centrală, la Berlin sau Viena.

[3] IG Farben este prescurtarea de la „Interessen-Gemeinschaft Far­ben­industrie AG“ (Sindicatul Societăţilor de Coloranţi), fiind un con­glo­me­­rat de com­panii din domeniul preponderent chimic (nu doar de co­lo­ranţi) constituit în 1925 dintr-un număr de companii mari (precum AGFA din Berlin, Cassella din Frank­furt, BASF, Bayer, Hoechst Farbwerke, Che­mische Fabrik, Höchst sau Grie­­sheim-Elektron.) care au lucrat împreună încă din timpul primului război mon­dial. IG Farben era cea mai mare companie chimică din lume şi al patrulea cel mai mare gigant industrial global, după General Motors, US Steel şi Standard Oil (Chevron).

[4] informaţii parvin de la Klaus-Dietmar Henke, care a avut acces la aces­te înscri­suri. El este un istoric de 68 de ani, purtător de cuvânt al Co­misiei inde­pen­dente de cercetare a istoriei BND. Dosarele de politică in­ter­nă alcătuite în pri­mii ani de funcţionare a BND au fost distruse în 1969-1970 la cererea Cance­la­riei federale şi doar cu ajutorul anumitor du­bluri s-a reuşit reconstituirea lor.

[5] Robert Schuman provenea dintr-o familie sasă (saxonă) vorbitoare de limbă lu­xem­­burgheză – un dialect al germanei – şi de germană clasică. Schuman şi-a făcut studiile superioare de drept în Germania, la Bonn, Berlin, Mun­chen, apoi şi-a de­schis un cabinet de avocatură în Metz, Franţa, în 1912.

[6] Christopher Booker, Richard North, The Great Deception – A Secret Histo­ry of the European Union.

[7] 6 februarie 1951, Geneva: «Declaraţia făcută de către delegaţii so­vietic şi cehoslovac, domnii Arutiunian şi Biheller, Comisiei Economice pentru Europa».

[8] Radu Golban, Holograma Europa… (op.citat.)

Nota redacției „Justițiarul”: Parte din cei pomeniți în articol ca fiind creatori ai Uniunii Europene sunt „imortalizați” în Parcul Herăstrău din București ca parte componentă în „Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene”, inaugurat de primarul Adriean Videanu în 9 mai 2006.

Monumentul_parintilor_fondatori_ai_Uniunii_Europene

Pensionarii hâtri, care-și plimbă nepoțeii pe acolo, au botezat sinistrul monument cu șăgalnicul „La căpățâni”. E vorba de 12  capete – fiindcă nu pot să fie numite busturi! – ale următorilor: Jean Monnet, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Alcide De Gasperi, Konrad Adenauer, Walter Hallstein, Paul Henri Spaak, Jean Rey, Johann Willem Beyen, Sicco Mansholt, Joseph Bech, Pierre Werner.

  1. Jean Monnet(1888-1979); diplomat și om de afaceri francez, care, împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), și a fost primul președinte al Înaltei Autorități CECO.
  2. Robert Schuman(1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948) și ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul (Declarația Schuman) prin care propunea înființarea CECO, zi declarată ulterior „Ziua Europei”.
  3. Altiero Spinelli(1907-1986); om politic italian; lider al Mișcării Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene de Apărare și a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii Europene
  4. Alcide De Gasperi(1881-1954); om politic italian; premier (1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO și NATO.
  5. Konrad Adenauer(1876-1967); om politic german; cancelar al RFG (1949-1963). A fost inițiator al CECO, alături de Schuman și Monnet, și semnatar al Tratatului de la Elysee.
  6. Walter Hallstein(1901-1982); om politic german; secretar de stat în Ministerul de externe german. A fost inițiatorul doctrinei Hallstein și primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene. În timpul președinției sale s-a inițiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare.
  7. Paul-Henri Spaak(1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene.
  8. Jean Rey(1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucției în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) și i-a succedat lui Hallstein ca Președinte al Comisiei (1967-1970).
  9. Johann Willem Beyen(1897-1976); om politic olandez; inițiatorul Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol decisiv în crearea Comunității Economice Europene.
  10. Sicco Leendert Mansholt(1908-1995); om politic olandez; inițiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunității Economice Europene. A fost vicepreședinte (1958-1972) și apoi președinte al Comisiei Europene (1972-1973).
  11. Joseph Bech(1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe guverne și premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinței de la Messina (1955), unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înființare a Comunității Economice Europene.
  12. Pierre Werner(1913-2002); om politic luxemburghez; premier și ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice și monetare, fiind considerat „tatăl” monedei unice Euro. (Wikipedia)

SEFA DNA,LAURA CODRUTA LASCU,FOSTA KOVESI A REFUZAT SA RASPUNDA DUPA DEZVALUIRILE INCENDIARE ALE LUI DAN ANDRONIC SI I-A FACUT DOSAR PENAL!

11 apr.

Imagine similară
Șefa DNA Laura Codruța a refuzat să comenteze dezvăluirile făcute de jurnalistul Dan Andronic legate de alegerile prezidențiale din 2009, despre o celulă de criză „clandestină” organizată acasă la Gabriel Oprea și despre implicarea nepermisă a șefilor din servicii și a procurorului șef de atunci, Laura Codruta Kovesi, în procesul electoral.„Nu comentez. Multumesc frumos, la revedere! Repet, nu fac nicio declarație. Deja sunt în timpul meu liber, în spațiul meu privat. Mulțumesc frumos, la revedere”, a fost reacția Laurei Codruța Kovesi, în timp ce se afla în jurul sediului Curții de Apel Ploiești.

 

Jurnalistul Dan Andronic relatează în cotidianul Evenimentul Zilei cum a arătat acea noapte și insistă pe faptul că acea ”Celulă de criză” sau ”La această masă stă tot statul” era și a mai fost mult timp după aceea activă în ce privește implicarea în viața politică internă. El susține că a dezvăluit episodul pentru că ”în 2009 am văzut cu ochii mei cum cei mai puternici funcționari ai Statului s-au implicat într-o activitate politică la cel mai înalt nivel, m-a făcut să înțeleg în 2017 faptul că descrierea momentelor din episoadele de până acum ale operațiunii „Noi suntem Statul!” sunt reale și asemănătoare. Mai mult, ele descriu un mecanism al puterii pe care nici măcar politicienii nu-l intuiesc în adevărata lui dimensiune.”

”Noaptea alegerilor prezidențiale din 2009, turul doi. Lucrasem alături de consultanții străini în echipa de campanie a lui Traian Băsescu, dar odată cu începerea votului treaba noastră se cam terminase. Perspectivele erau încurajatoare, fără a ne entuziasma, întrucât sondajele pe care le făcusem până în ultimul moment indicau o cursă strânsă, cu Mircea Geoană în postura favoritului, dar și cu un Traian Băsescu venind tare din urmă!

Vorbisem cu Traian Băsescu de dimineață, după primul val de chestionare venite din teren, de la secțiile de vot, situația nu era foarte roz(…) În acea conversație matinală, Președintele Băsescu mi-a spus că s-a încheiat misiunea noastră, mi-a mulțumit pentru efort, mi-a spus că nu are de gând să facă nici un compromis și că nu avem altceva de făcut decât să așteptăm rezultatele finale. Nu era foarte optimist, dar începusem să mă învăț cu stilul său, pentru că de fiecare dată lucrează pe „worst case scenario”, cel mai prost scenariu posibil.

Lovitură pentru Elena Udrea: iubitul ei, CONDAMNAT la închisoare

Sondajele, așa cum le știam, dădeau o diferență mică, de două procente, în favoarea lui Mircea Geoană, fără a putea include impactul real al ultimei dezbateri televizate, în care Traian Băsescu îl făcuse șah-mat pe Mircea Geoană. Cred că vă mai amintiți celebra întrebare: „Nici azi-noapte nu v-a plăcut la Vîntu?”, care a marcat pierderea alegerilor de către liderul PSD (…)În seara ultimului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, în jurul orei 20.00, pe când eram cu niște prieteni urmărind diversele posturi de știri, am primit un telefon: „Dane, am câștigat! Este 50,4 la 49,6 în favoarea lui Băsescu!”

Mă blochez pentru că aveam alte date de la cei care făceau sondaje pentru Antena 3 și Realitatea TV (pe atunci în aceeași barcă: anti-Băsescu și pro- PSD) și că aveau să-l dea câștigător pe Mircea Geoană cu 51-52 la sută.

Îi spun interlocutorului meu acest lucru, începe să râdă și îmi spune: „Nu te lua după ei, dă drumul la B1 TV (acolo avea loc un exit-poll făcut de CURS) și acolo o să vezi sondajul real. Am câștigat, ascultă-mă ce-ți spun!” Cel care era la telefon știa ce spune, avea o funcție mare în stat(…)Vin exit-pollurile, urmează ce știți, bucuria lui Geoană, anunțul lui Băsescu, începe o noapte în care unul s-a culcat Președinte de țară și s-a trezit tot președinte de partid, iar Traian Băsescu a câștigat al doilea mandat. Multe lacrimi și dezamăgiri într-o parte, bucurie în cealaltă… Numai că, pentru mine, noaptea nu se terminase. Eram euforic, îl sun pe Gabriel Oprea (sau am primit un telefon de la el, nu mai știu exact), unul din susținătorii importanți ai președintelui Traian Băsescu, de care eram foarte apropiat în acel moment. Îi spun care-i rezultatul, îl știa și el. Gabriel Oprea îmi zice: „Vino repede încoace, avem nevoie de tine!” Întreb unde, îmi spune că la el acasă(…) Intru în casă, dau peste Nicolae Onțanu, Puiu Iordănescu și Gigi Nețoiu, dacă-mi aduc bine aminte. Salut și sunt băgat într-o încăpere destul de mică, de vreo 20 de metri pătrați, plină de oameni.Am înțepenit. Acolo era Statul! În acel birou se găseau George Maior, directorul SRI, Florian Coldea, prim-adjunctul SRI, Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, Gabriel Oprea, fost ministru de Interne și încă o persoană înaltă pe care nu o cunoșteam. De multe ori am încercat să-mi amintesc figura lui, înclin să cred că era chestorul Petre Tobă, la acea vreme adjunct al Poliției Române, dar în privința lui aș putea să mă înșel.

Cu Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, mă vedeam prima dată, pe generalul Florian Coldea cred că-l văzusem o dată sau de două ori până atunci, pe George Maior îl știam bine de pe vremea PSD, iar cu Gabriel Oprea eram prieten, dar mărturisesc sincer că eram stupefiat. Aveam senzația acută că intrasem în ochiul uraganului.

Erau toți extrem de agitați, generalul SRI Florian Coldea, obosit și tensionat, intra și ieșea din cameră, primea date cu voturile din teritoriu, le transmitea mai departe, cred că președintelui Băsescu. Când stătea liniștit, Coldea vorbea puțin, mai mult asculta.

De ce mă chemaseră, poate vă întrebați, dar eu sincer nici nu îndrăzneam să deschid gura, de frică să nu mi se spună să ies afară, să stau cu Onțanu și Iordănescu. Aveam senzația că asist la Noaptea Generalilor, după 20 de ani!

Îi ascultam cum discutau de alegeri, de ceea ce fac cei de la PSD, cum se pregătesc să conteste alegerile, ce voturi au mai venit din străinătate, era o veritabilă celulă de criză.

La un moment dat, Laura Codruța Kovesi mă întreabă: „Ce-i de făcut cu ăștia de la Realitatea? Cum îi potolim?”

O întrebare ciudată venită din partea procurorului general al României, dar oricum tot ceea ce mi se întâmpla în acea seară era foarte ciudat, repet, părea o scenă dintr-un film suprarealist.

Răspund, cu tupeul care mă caracterizează: „Nu se vor potoli decât dacă-l potoliți pe Vîntu!” S-a lăsat tăcerea. Repet răspunsul. „Cum să-l potolim”, mă întreabă Kovesi. „Știți voi mai bine, sunt convins că aveți cu ce”, îi spun eu. Kovesi zâmbește.”

BOMBA IN PARLAMENT.DOCUMENTUL PRIN CARE SE CONTESTA TOATE MANDATELE SENATORILOR UNIUNII SOROSISTE DIN ROMANIA(USR)!

11 apr.

USR se trezește cu o nouă problemă pe cap în Parlament, din cauza faptului că nu au fost atenți la proceduri în momentul schimbării denumirii partidului din USB în USR.
Fostul senator Cristiana Anghel a trimis o solicitare la Senat prin care contestă toate mandatele senatorilor USR, pe motiv că în Comisia de Validare din Senat nu s-au verificat corect dosarele celor de la USR.Cristiana Anghel arată că fuziunea dintre USB și USR nu era finalizată în momentul validării mandatelor și arată că ar trebui să fie anulate toate mandatele senatorilor USR, iar ulterior acestea să fie redistribuite către cei care au candidat, dar nu au prins loc în Parlament.

 

content-image

content-image

content-image

DAN ANDRONIC PATRONUL EVZ.,UN NOU DOSAR PENAL CU PRIVIRE LA AMESTECUL BINOMULUI IN ALEGEREA LUI TRAIAN BASESCU CA PRESEDINTE IN 2009!

11 apr.

Dan Andronic, patronul Evenimentul Zilei, este urmărit penal de DNA pentru mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului.

Comunicatul DNA
Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție au dispus efectuarea urmăririi penale față de suspectul ANDRONIC DAN – CĂTĂLIN, om de afaceri și consultant politic sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de:
– mărturie mincinoasă;
– favorizarea făptuitorului.

Din ordonanța întocmită de procurori au rezultat aspecte ce conturează suspiciunea rezonabilă potrivit căreia:
La data de 22 septembrie 2016, în cadrul actelor de urmărire penală efectuate pentru lămurirea cauzei referitoare la privind plata unor servicii prestate în campania electorală din anul 2009 din bani despre care există suspiciunea că au provenit din săvârșirea unor infracțiuni, suspectul Andronic Dan – Cătălin, în depoziția luată sub jurământ, a făcut declarații necorespunzătoare adevărului cu privire la aspecte esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat, urmărind prin aceasta împiedicarea / îngreunarea tragerii la răspundere penală a unora dintre persoanele inculpate în cauza mediatizată prin comunicatul din 1210/VIII/3 din 22 septembrie 2016.

Concret, suspectul ANDRONIC DAN – CĂTĂLIN a făcut afirmații mincinoase cu privire la semnificația sumelor de bani încasate de către societatea D.A. COMMUNICATION MEDIA S.R.L., la care era asociat, de la societățile administrate de inculpatul Francesco Giovanni – Mario, încercând să acrediteze ideea că persoanele inculpate nu au participat la săvârșirea faptelor de care erau acuzate și că sumele nu au nicio legătură cu consultanța politică prestată de suspect în cadrul campaniei electorale.

La intrarea în sediul DNA el a susținut că este vorba despre un dosar ”mai vechi”.

”Este săptămâna patimilor. Trebuie să te aștepți la orice”, a precizat EVZ.

Potrivit unor surse judiciare, Dan Andronic este audiat în calitate de suspect în dosarul în care sunt anchetate Elena Udrea și Ioana Băsescu, dosar legat de finanțarea campaniei lui Traian Băsescu din 2009.

Patronul cotidianului „Evenimentul Zilei” Dan Andronic a fost audiat marți la sediul DNA, unde a stat aproximativ 30 de minute. La ieșire, acesta a refuzat să facă declarații pe marginea dosarului, ironizând-o pe șefa DNA, care nu a dorit la rândul său să comenteze dezvăluirile lui Andronic.

„Punctul meu de vedere este că nu fac nicio declarație”, a spus Dan Andronic, la ieșirea de la DNA.

 

DEZVĂLUIRI BOMBĂ Kovesi, Coldea, Maior, Oprea au condus operațiunea Băsescu al II-lea mandat.

Toată lumea își aduce aminte de alegerile prezidențiale din 2009. Ne-am culcat cu un președinte și ne-am trezit cu altul. Mircea Geoană câștigase alegerile în țară, dar voturile din Diaspora l-au mai ținut pe Traian Băsescu încă 5 ani în fotoliul de la Cotroceni. La mulți ani distanță de atunci aflăm că de fapt OPERAȚIUNEA a fost făcută sub stricta supraveghere a unei Celule de criză din care făceau parte șefii SRI (George Maior și Florian Coldea), Laura Codruța Kovesi, pe atunci procuror general al României și Gabriel Oprea, fost ministru de interne și președinte UNPR la acea dată.
Toate detaliile sunt făcute publice de jurnalistul Dan Andronic în calitatea lui de fost consultant politic al campaniei prezidențiale a lui Traian Băsescu din 2009. El relatează în cotidianul pe care îl deține (Evenimentul Zilei) cum a arătat acea noapte și insistă pe faptul că acea ”Celulă de criză” sau ”La această masă stă tot statul” era și a mai fost mult timp după aceea activă în ce privește implicarea în viața politică internă. El susține că a dezvăluit episodul pentru că ”în 2009 am văzut cu ochii mei cum cei mai puternici funcționari ai Statului s-au implicat într-o activitate politică la cel mai înalt nivel, m-a făcut să înțeleg în 2017 faptul că descrierea momentelor din episoadele de până acum ale operațiunii „Noi suntem Statul!” sunt reale și asemănătoare. Mai mult, ele descriu un mecanism al puterii pe care nici măcar politicienii nu-l intuiesc în adevărata lui dimensiune.”

Iată cum descrie Dan Andronic evenimentele la care a luat parte nemijlocit:

”Noaptea alegerilor prezidențiale din 2009, turul doi. Lucrasem alături de consultanții străini în echipa de campanie a lui Traian Băsescu, dar odată cu începerea votului treaba noastră se cam terminase.

Perspectivele erau încurajatoare, fără a ne entuziasma, întrucât sondajele pe care le făcusem până în ultimul moment indicau o cursă strânsă, cu Mircea Geoană în postura favoritului, dar și cu un Traian Băsescu venind tare din urmă!

Vorbisem cu Traian Băsescu de dimineață, după primul val de chestionare venite din teren, de la secțiile de vot, situația nu era foarte roz, Antena 3 și Realitatea TV încălcau legile electorale cu nonșalanță și revărsau știri pro- Geoană.

În acea conversație matinală, Președintele Băsescu mi-a spus că s-a încheiat misiunea noastră, mi-a mulțumit pentru efort, mi-a spus că nu are de gând să facă nici un compromis și că nu avem altceva de făcut decât să așteptăm rezultatele finale. Nu era foarte optimist, dar începusem să mă învăț cu stilul său, pentru că de fiecare dată lucrează pe „worst case scenario”, cel mai prost scenariu posibil.

Sondajele, așa cum le știam, dădeau o diferență mică, de două procente, în favoarea lui Mircea Geoană, fără a putea include impactul real al ultimei dezbateri televizate, în care Traian Băsescu îl făcuse șah-mat pe Mircea Geoană. Cred că vă mai amintiți celebra întrebare: „Nici azi-noapte nu v-a plăcut la Vîntu?”, care a marcat pierderea alegerilor de către liderul PSD.

Dar să revenim la chestiunea principală.

În seara ultimului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, în jurul orei 20.00, pe când eram cu niște prieteni urmărind diversele posturi de știri, am primit un telefon: „Dane, am câștigat! Este 50,4 la 49,6 în favoarea lui Băsescu!”

Mă blochez pentru că aveam alte date de la cei care făceau sondaje pentru Antena 3 și Realitatea TV (pe atunci în aceeași barcă: anti-Băsescu și pro- PSD) și că aveau să-l dea câștigător pe Mircea Geoană cu 51-52 la sută.

Îi spun interlocutorului meu acest lucru, începe să râdă și îmi spune: „Nu te lua după ei, dă drumul la B1 TV (acolo avea loc un exit-poll făcut de CURS) și acolo o să vezi sondajul real. Am câștigat, ascultă-mă ce-ți spun!”

Cel care era la telefon știa ce spune, avea o funcție mare în stat.

Ușor neîncrezător, dar sardonic, le spun prietenilor mei (anti-Băsescu) să renunțe la Antena 3 și să dea pe B1 TV dacă vor să vadă rezultatele exacte date de CURS. Mai mult, răsucesc cuțitul și le spun că a pierdut Geoană cu 50,6 la 49,4. Se uită la mine ca la un lunatic, mai erau 45 de minute până la anunțarea exit-pollurilor, plus că încă se vota.

Vin exit-pollurile, urmează ce știți, bucuria lui Geoană, anunțul lui Băsescu, începe o noapte în care unul s-a culcat Președinte de țară și s-a trezit tot președinte de partid, iar Traian Băsescu a câștigat al doilea mandat.

Multe lacrimi și dezamăgiri într-o parte, bucurie în cealaltă…

Numai că, pentru mine, noaptea nu se terminase.

Eram euforic, îl sun pe Gabriel Oprea (sau am primit un telefon de la el, nu mai știu exact), unul din susținătorii importanți ai președintelui Traian Băsescu, de care eram foarte apropiat în acel moment. Îi spun care-i rezultatul, îl știa și el.

Gabriel Oprea îmi zice: „Vino repede încoace, avem nevoie de tine!”

Întreb unde, îmi spune că la el acasă.

Mă urc în mașină, conducea altcineva, și mă duc repede acolo. Cred că era ora 22.00 – 22.30, rezultatele se anunțaseră, începuse o campanie furibundă la posturile de știri Antena 3 și Realitatea TV care continuau să-l dea pe Geoană câștigător. Cu excepția notabilă a B1 TV.

Intru în casă, dau peste Nicolae Onțanu, Puiu Iordănescu și Gigi Nețoiu, dacă-mi aduc bine aminte. Salut și sunt băgat într-o încăpere destul de mică, de vreo 20 de metri pătrați, plină de oameni.

Am înțepenit. Acolo era Statul!

În acel birou se găseau George Maior, directorul SRI, Florian Coldea, prim-adjunctul SRI, Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, Gabriel Oprea, fost ministru de Interne și încă o persoană înaltă pe care nu o cunoșteam. De multe ori am încercat să-mi amintesc figura lui, înclin să cred că era chestorul Petre Tobă, la acea vreme adjunct al Poliției Române, dar în privința lui aș putea să mă înșel.

Nu-l cunoșteam, nu a vorbit aproape deloc, stătea într-un colț…

Cu Laura Codruța Kovesi, procurorul general al României, mă vedeam prima dată, pe generalul Florian Coldea cred că-l văzusem o dată sau de două ori până atunci, pe George Maior îl știam bine de pe vremea PSD, iar cu Gabriel Oprea eram prieten, dar mărturisesc sincer că eram stupefiat.

Aveam senzația acută că intrasem în ochiul uraganului.

Erau toți extrem de agitați, generalul SRI Florian Coldea, obosit și tensionat, intra și ieșea din cameră, primea date cu voturile din teritoriu, le transmitea mai departe, cred că președintelui Băsescu. Când stătea liniștit, Coldea vorbea puțin, mai mult asculta.

De ce mă chemaseră, poate vă întrebați, dar eu sincer nici nu îndrăzneam să deschid gura, de frică să nu mi se spună să ies afară, să stau cu Onțanu și Iordănescu.

Aveam senzația că asist la Noaptea Generalilor, după 20 de ani!

Îi ascultam cum discutau de alegeri, de ceea ce fac cei de la PSD, cum se pregătesc să conteste alegerile, ce voturi au mai venit din străinătate, era o veritabilă celulă de criză.

La un moment dat, Laura Codruța Kovesi mă întreabă: „Ce-i de făcut cu ăștia de la Realitatea? Cum îi potolim?”

O întrebare ciudată venită din partea procurorului general al României, dar oricum tot ceea ce mi se întâmpla în acea seară era foarte ciudat, repet, părea o scenă dintr-un film suprarealist.

Răspund, cu tupeul care mă caracterizează: „Nu se vor potoli decât dacă-l potoliți pe Vîntu!” S-a lăsat tăcerea. Repet răspunsul. „Cum să-l potolim”, mă întreabă Kovesi. „Știți voi mai bine, sunt convins că aveți cu ce”, îi spun eu. Kovesi zâmbește.

Se trece la un alt subiect. Voturile din diaspora. Aici, Florian Coldea avea multe date și cifre, dar și George Maior primea informații.

Se mută atenția pe reacția PSD, unul dintre cei prezenți (nu pot dezvălui cine) primea date în direct din celula de criză de la PSD, care număra voturile și stabilea strategia.

Discuția în micul birou al lui Gabriel Oprea continuă, cel mai agitat era, repet, Coldea, prim-adjunctul SRI, în rest Kovesi discuta amical cu Oprea și Maior, se vedea foarte clar că erau prieteni, nu erau la prima întâlnire de acest fel.

Din când în când, Kovesi întreba care- i situația votului, ce se mai aude de la PSD, ce spune Președintele.

Cred că, atât cât am stat eu acolo, Kovesi a primit cel puțin două telefoane la care a răspuns: „Da, domnule Președinte”. După care ieșea din încăpere și continua discuția. În mod evident, Kovesi era o parte importantă a grupului, înțelegeam din modul în care punea întrebările referitoare la acțiunile ce se pot întreprinde.

Din când în când, spuneam și eu câte ceva, primisem un pahar cu whiskey, trăgeam de el să nu se termine.

La un moment dat, după vreo două ore, m-am ridicat și am plecat, vroiam cumva să pun capăt momentului, mai ales că mă apăsa tot ceea ce auzeam acolo.

Multe lucruri le auzeam, dar nu le înțelegeam. Au căpătat contur în 2017, o dată cu Operațiunea „Noi suntem Statul!”

Au rămas în acea încăpere Laura Codruța Kovesi, George Maior, Florian Coldea, Gabriel Oprea…

Oamenii care au făcut posibilă victoria lui Traian Băsescu în 2009.

I-am lăsat discutând.

Două probleme aveau de rezolvat: validarea votului cu tot cu aportul din diaspora și reacția PSD, care avea de gând să conteste votul la alegeri.

Alianța PSD-PNL nu dădea semne că are de gând să lase lucrurile așa, era sigură că a câștigat alegerile prezidențiale.

Declarația lui Victor Ponta, purtătorul de cuvânt al lui Mircea Geoană în campania electorală din 2009, era elocventă: PSD a câştigat la voturi, dar „la ei sistemul a funcţionat mai bine”.

Victor Ponta a subliniat că „sistemul de fraudare şi de furt” al PD-L a „funcţionat mai bine”. „Ştiam că ne batem cu ei. Trebuia să câştigăm la zece procente ca să ne batem cu ei, dar nu am câştigat la zece, probabil am câştigat doar la trei-patru. Şi atunci sistemul lor a fost mai bun”, a spus purtătorul de cuvânt al lui Mircea Geoană.

Erau două probleme care aveau să-și găsească rezolvarea într-o săptămână.

Așa s-a ajuns la cazul Cătălin Voicu, la interdicția care i s-a pus acestuia imediat după validarea alegerilor de a nu lua legătura cu anumite persoane.

Ca să fie clar, am auzit multe scenarii legate de alegerile prezidențiale din 2009. În mod cert, Traian Băsescu a câștigat alegerile, cum și de ce s-a votat în Diaspora a rămas doar o problemă a istoricilor, dar pot spune cu certitudine că aportul lui George Maior, Florian Coldea, Laura Codruța Kovesi, Gabriel Oprea a fost esențial. În ce măsură aveau dreptul să se implice într-un proces electoral, rămâne să judecați fiecare.

În Operațiunea „Noi suntem Statul!”, o miză importantă a fost anihilarea lui Cătălin Voicu. O miză pe care am considerat-o legitimă la acel moment pentru că ceea ce se încerca era o exploatare a slăbiciunilor Statului.

Puțini știu că senatorul PSD și rețeaua sa din Justiție au fost la un fir de păr să întoarcă rezultatul alegerilor, așa cum se spunea în acea vreme.

Nu este o glumă, Cătălin Voicu putea întoarce rezultatul alegerilor prezidențiale, de altfel a și încercat, dar despre asta într-un episod viitor.”, mai relatează jurnalistul.

Potrivit unor surse judiciare, Dan Andronic a fost audiat în calitate de suspect într-un dosar în care mai sunt anchetate Elena Udrea și Ioana Băsescu, dosar legat de finanțarea campaniei lui Traian Băsescu din 2009.

Audirea lui Dan Andronic la DNA are loc la o zi după ce a a scris în Evenimentul Zilei despre cum Laura Codruța Kovesi, George Maior, Liviu Dragnea, Florian Coldea, Victor Ponta, Gabriel Oprea și uneori Vasile Dâncu aveau întâlniri comune în perioada 2010-2014 la „Ștrandul Generalilor și vila SRI T14. În plus, jurnalistul a susținut că în noaptea alegerilor prezidențiale de pe 6 decembrie 2009, victoria lui Traian Băsescu a fost posibilă datorită lui Kovesi, Maior, Coldea și Oprea

content-image

n cauza mediatizată prin comunicatele nr 1270/VIII/3 din 12 octombrie 2016 și nr. 1210/VIII/3 din 22 septembrie 2016 , privind plata unor servicii prestate în campania electorală din anul 2009 din bani despre care există suspiciunea că au provenit din săvârșirea unor infracțiuni, Biroul de Informare și Relații Publice este abilitat să transmită următoarele:

Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupţie au dispus efectuarea urmăririi penale față de suspectul ANDRONIC DAN – CĂTĂLIN, om de afaceri şi consultant politic sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului.

 

Din ordonanța întocmită de procurori au rezultat aspecte ce conturează suspiciunea rezonabilă potrivit căreia:

 

La data de 22 septembrie 2016, în cadrul actelor de urmărire penală efectuate pentru lămurirea cauzei referitoare la privind plata unor servicii prestate în campania electorală din anul 2009 din bani despre care există suspiciunea că au provenit din săvârșirea unor infracțiuni, suspectul Andronic Dan – Cătălin, în depoziția luată sub jurământ, a făcut declarații necorespunzătoare adevărului cu privire la aspecte esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat, urmărind prin aceasta împiedicarea / îngreunarea tragerii la răspundere penală a unora dintre persoanele inculpate în cauza mediatizată prin comunicatul din 1210/VIII/3 din 22 septembrie 2016.

Concret, suspectul ANDRONIC DAN – CĂTĂLIN a făcut afirmații mincinoase cu privire la semnificația sumelor de bani încasate de către societatea D.A. COMMUNICATION  MEDIA S.R.L., la care era asociat,  de la societățile administrate de inculpatul Francesco Giovanni – Mario, încercând să acrediteze ideea că persoanele inculpate nu au participat la săvârșirea faptelor de care erau acuzate și că sumele nu au nicio legătură cu consultanța politică prestată de suspect în cadrul campaniei electorale.

Suspectului  Andronic Dan – Cătălin i s-au adus la cunoştinţă calitatea procesuală şi acuzaţiile, în conformitate cu prevederile art. 307 Cod de procedură penală.

Facem precizarea că efectuarea urmăririi penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.

GRAVA INGERINTA IN JUSTITIE.CUM ESTE POSIBIL CA SEFII BNR SA PREDEA LECTII DESPRE LEGEA DARII IN PLATA?!

11 apr.

Judecătorii din România au din ce în ce mai multă treabă din pricina înmulțirii proceselor deschise de clienții băncilor, cei care au luat credite în franci elvețieni „ar fi trebuit să știe” la ce riscuri se expun, legea dării în plată a creat un hazar moral.

Acestea sunt câteva concluzii ce se desprind din primul seminar pe care Institutul Superior al Magistraturii și Banca Națională a României l-au organizat pentru magistrați. Acest eveniment vine pe fondul creșterii litigiilor pe clauze abuzive, darea în plată și pe conversie creditelor în franci elvețieni. Judecătorii care au participat au fost selectați de către Valentin Lazea, economist șef al BNR iar printre vorbitori s-au numărat Bogdan Stănescu, consilierul fostului viceguvernator al BNR Bogdan Olteanu, actualmente consultant de strategie la Cancelaria Guvernatorului BNR și deținătorul în timp a 25 de funcții deținute la stat, ultima fiind cea de membru interimar al Consiliului de Administrație al Nuclearelectrica, Valentin Păunescu, director al Direcției Juridice din cadrul Băncii Centrale, Radu Rizoiu, formator INM. Vorbitorii le-au relatat magistraților aceleași argumente împotriva legii dării în plată și a celei de conversie a creditelor în franci elvețieni pe care reprezentanții BNR și ai băncilor le-au prezentat în ultimii doi ani în diverse conferințe și în cadrul comisiilor parlamentare de specialitate, susține avocatul Alexandra Burada, de la Asociația Utilizatorilor Români de Servicii Financiare, participant la seminar în calitate de observator. „Moderatorii seminarului au reluat argumentele şi temele prezentate în cadrul dezbaterilor parlamentare ocazionate de proiectele de lege privind legea conversiei şi darea în plată. În cadrul prezentării s-a insistat asupra unor aspecte care ţin de educaţia financiară a consumatorului şi comportamentul ideal al acestuia la contractarea unui credit, fiind recomandată o atitudine generală prudentă, subliniind faptul că un consumator diligent trebuia să se orienteze către un credit în lei, pe o perioadă maximă de 10 ani şi cu dobânda fixă. Cu toate acestea, în cadrul prezentării nu au fost prezentate cu claritate opţiunile consumatorilor existente în anii de referinţă ai creditării (2006-2008), trecându-se cu uşurinţă peste descrierea fenomenului economic şi social existent la acea dată, coroborat şi cu relaxarea politicii de creditare. Deşi s-a menţionat faptul că băncile aveau o obligaţie de informare a consumatorilor asupra riscului valutar, s-a concluzionat că până la urmă acesta era un risc inerent pe care toţi consumatorii ar fi trebuit să îl cunoască. De asemenea, s-a revenit asupra argumentului potrivit căruia dobânda aplicabilă creditelor în CHF era semnificativ mai mică decât cea aplicabilă creditelor în EUR, în concluzie creditaţii în CHF au avut un beneficiu, plătind în realitate mai puţin. S-a menţionat faptul că interzicerea produsului era imposibilă (având în vedere liberă circulaţie a capitalurilor) dar că acesta a necesitat reglementare, fără a fi menţionată şi care a fost aceea. Concluzia a fost aceea că ”neştiinţă nu exonerează” iar consumatorul ”ar fi trebuit să ştie”, a spus Burada.

Subiectul impreviziunii a fost dezbătut succint, în opinia moderatorilor acesta se poate referi la ”majorarea dobânzilor determinată de schimbările pieţei”. De asemenea, s-a specificat că intervenţia contractuală nu este o soluţie şi că trebuie avută în vedere şi posibilitatea creditorilor de a acomoda o atare soluţie. A fost prezentată recentă soluţie a Judecătoriei Sectorului 2 de împărţire a cursului valutar dar nu s-a comentat dacă această este potrivită sau nu.

Instanța Judecătoriei Sectorului 2 a obligat Bancpost, în dosarul Buzatu, și Banca Transilvania, în dosarul Ruxandra, să adapteze contractul de credit și să adapteze cursul valutar al contractului. În plus, a decis să elimine comisionul de acordare și comisionul de administrare, adaptând astfel contractul de credit în baza principiului impreviziunii Aceste decizii vin după ce la începutul lunii februarie legea conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric a fost declarată neconstituţională. Judecătorii CCR au admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Guvernul Cioloș în toamna trecută. Sesizarea a fost trimisă de la Curte pe 24 octombrie, după adoptarea de către Parlament a legii care prevede conversia creditelor în franci elveţieni la cursul de la data acordării.

Executivul a apreciat că legea operează retroactiv, dar a dat aviz pozitiv proiectului în condiţiile în care ar fi fost incluse mai multe prevederi cu caracter social, precum un grad de îndatorare şi un plafon. Proiectul de lege privind conversia creditelor în franci elveţieni a fost adoptat de plenul Camerei Deputaţilor pe 18 octombrie 2016. CCR le-a sugerat, astfel, indirect, datornicilor să meargă în instanță și să-și ceară dreptatea în fața băncilor prin intermediul impreviziunii. Cu alte cuvinte, datornicii care au ajuns în imposibilitatea efectivă de a-și mai plăti datoriile la bancă pot să meargă în instanță și să ceară o echilibrare a contractului, astfel încât să poată să-și plătească în continuare datoriile și să nu trebuiască să fie executați silit.

În sentința dată în dosarul Ruxandra, Judecătoria Sectorului 2 a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Volksbank România (preluată de Banca Transilvania). De asemenea, a anulat cererea în contradictoriu cu Volksbank ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

Totodată, a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu Banca Transilvania. Instanța a dispus adaptarea pentru viitor a convenţiei de credit nr. 0111820/13.07.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă (Alina Ruxandra) în temeiul convenţiei de credit se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.

Instanța a dispus restituirea de către Banca Transilvania în favoarea reclamantei a sumelor excedentar încasate, în raport de formula de calcul, începând cu data introducerii acţiunii. Totodată, a respins acţiunea în contradictoriu Banca Transilvania ca neîntemeiată și a obligat instituția financiară la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de onorariu de avocat parţial, aferent capătului de cerere admis.

Seminarul a fost deschis de Radu Rizoiu care a făcut o scurtă pledoarie a nevoii generale de a fi respectate contractele. Acesta a menţionat faptul că „Judecătorul trebuie să facă tot ce poate pentru a da efecte contractului”. Totodată s-a indicat faptul că BNR are rol de legiuitor în domeniul Bancar fiind singurul în măsură să dicteze reglementările în acest domeniu, susține Alexandru Dimitriu, partener la Piperea și asociații. L-a urmat Alexandru Păunescu, pe care Dimitriu l-a acuzat că a folosit întregul arsenal de manipulare de care dispunea. „A început prin a spune că în societate, în ceea ce priveşte băncile şi consumatorii, s-au creat baricade şi este bine că judecătorii să fie de partea bună a baricadei. Judecătorii, alături de cei care lucrează în BNR, reprezintă elitele din România şi numai cu ajutorul elitelor este posibilă dezvoltarea României. Legile care au fost adoptate în domeniul protecţiei consumatorilor nu trebuie aplicate automat (se insinua că acestea nu ar trebui să îşi producă efectele şi că trebuie găsite metode astfel încât să nu fie aplicate).

Totodată, a fost deplâns faptul că judecătorii au din ce în ce mai multă treabă din cauza consumatorilor care dau în judecată băncile.

Temele prezentate au fost presărate cu atacuri la persoană, fiind vizate unele asociaţii de protecţie a consumatorilor şi, desigur, unele persoane care îi apară pe consumatori. S-a susţinut că băncile nu au avut profituri mari şi că, de fapt, au avut şi pierderi şi că au fost nevoiete să îşi dea afară unii angajaţi. Dar cel mai mult s-a insistat pe faptul că băncile sunt prea importante pentru a da faliment. S-a adus în discuţie că legea dării în plată generează un hazard moral, că oamenii nu mai plătesc ratele pentru că pot da în plată şi că în felul acesta sunt penalizaţi cei care plătesc, ei fiind cei care vor trebui să acopere costul implicat de darea în plată. Aşadar, toţi consumatorii suferă dacă se aplică darea în plată şi, în general, dacă se încearcă reducerea costurilor contractuale pe calea instanţei”, a spus Dimitriu într-un raport. Acesta a participat la seminar din partea asociației Parakletos în calitate de observator.

S-a vorbit şi despre CHF, fiind indicaţi că vinovaţi toţi consumatorii care s-au hazardat să ia credite într-o monedă pe care nu o ştiau, a adăugat partenerul Piperea și asociații. „Băncile nu aveau nicio vină, căci erau libere să ofere credite în orice monedă doreau.

Cel mai bizar argument a fost acela că, de vreme ce consumatorii erau ghidaţi doar de dorinţa de a se împrumuta şi de a cheltui, uitând de prudenţă (s-a spus chiar că aceştia nu ar fi trebuit să aibă încredere în ofiţerii de credite, că „nu poţi să ai încredere oarbă în cel care îţi vinde ceva”), înseamnă că doar consumatorii sunt vinovaţi.

Concluzia cu care am plecat de la acest seminar este că ţinerea acestor cursuri reprezintă o gravă ingerinţă în justiţie, fiind pusă într-o lumina negativă cerinţa fundamentală a unui stat de drept, adică cerinţa imparţialităţii judecătorilor. Aceştia, din nefericiere, sunt puşi să asculte doar o versiune a adevărului, cea a băncilor (reprezentanţii BNR s-au comportat că adevăraţi avocaţi ai băncilor).

În mod normal, pentru a asigura imparţialitatea, la aceste seminarii ar fi trebuit să ia cuvântul, în calitate de formatori, şi reprezentanţi ai asociaţiilor de protecţie a consumatorilor, astfel încât să fie ascultate ambele versiuni ale fenomenului, doar în acest fel putând fi păstrată măcar aparenţă de căutare a adevărului”, a încheiat Dimitriu.

Un nou seminar organizat cu BNR va fi organizat pe 9 octombrie la București și timp de două zile începând cu 27 aprilie și 5 octombrie la Sinaia, unde banca centrală va finanța cazarea și masa magistraților.

FOSTUL DEPUTAT PSD ,TURNATORUL BINOMULUI.CRISTIAN RIZEA SI UN COLEG DE AL SAU CIPRIAN TARDEA ,AU DAT O „TEAPA”A LA VLAD TEPES DE 43.000 LEI LA UN HOTEL!

11 apr.

Fostul deputat PSD Cristian Rizea şi prietenul său Ciprian Ţîrdea, care au candidat anul trecut din partea PRU la alegerile parlamentare, vor fi daţi în judecată de administratorul unui hotel din Vaslui.

Cei doi au stat, în timpul campaniei electorale, la Hotelul Racova, unde au mâncat şi au băut, dar au plecat fără să achite serviciile de care au beneficiat, respectiv peste 43.000 de lei, potrivit reprezentanţilor hotelului, citați de News.ro.

Cei doi politicieni sunt acuzați că au plecat chiar în noaptea alegerilor generale din cele două camere pe care le închiriaseră la începutul lui noiembrie, fără a plăti pentru cazarea de care au beneficiat pe perioada celor 40 de zile.

De asemenea, Cristian Rizea şi Ciprian Ţîrdea au semnat şi toate notele de plată de la restaurantul hotelului, unde au mâncat, bonuri pe care, de asemenea, nu le-au achitat.

Rizea a fost membru PSD până în luna august a anului trecut, când a trecut la PRU.

În martie 2016, deputatul PSD Cristian Rizea a fost trimis în judecată pentru trafic de influenţă şi spălare de bani, alături de omul de afaceri Lucian Colţea, care i-ar fi dat 300.000 de euro ca să intervină la RAAPPS pentru retrocedarea unui teren într-o zonă rezidenţială din Bucureşti şi la Primăria Chiajna pentru un teren aflat în litigiu.

Rizea a fost pus sub control judiciar pe 10 martie 2016, la o zi după ce Camera Deputaţilor a aprobat reţinerea sa, dar a respins cererea DNA de încuviinţare a arestării preventive. Rizea trebuia să depună o cauţiune de 1,5 milioane de lei, în cadrul măsurii preventive.

DE CE IL APARA URMASII LUI HORTHY,MAGHIARII DIN TRANSILVANIA PE MILIARDARUL EVREU-KHAZAR DE ORIGINE UNGUREASCA GYORGY SCHWARTZ,COLABORATOR AL NAZISTILOR!

11 apr.

Legea care poate duce la închiderea Universității Central-Europene din Ungaria, finanțată de George Soros, este condamnată într-un articol publicat de ziarul proguvernamental de la Magyar Memzet. Autorul este un jurnalist cu dublă cetățenie, română și ungară – Csaba Lukacs. Închiderea CEU poate avea consecințe negative pentru minoritățile maghiare din țările vecine, susține el.

De fapt, articolul cu pricina nu face referire decât la situația din România. Csaba Lukacs este îngrijorat că legea adoptată în Ungaria de guvernul lui Viktor Orban a dat apă la moară inițiativei lui Victor Ponta pentru un proiect de lege similar în România. Legea maghiară permite închiderea universităților străine din Ungaria, în cazul în care acestea nu au campusuri în țările de origine. În Ungaria, principala vizată este Universitatea Central-Europeană (CEU), care nu are campusuri în SUA, țara de origine. Dar, scrie Magyar Nemzet, „să luăm cunoștință: Universitatea ungară Sapientia și Universitatea creștină Partium nu au campusuri în țara lor de origine – Ungaria, care le finanțează – și nu există vreun acord interguvernamental privind finanțarea acestor universități“. Așadar, legea anti-Soros adoptată la Budapesta poate lovi, de fapt, în cele două universități din România, care primesc 57 de milioane de euro anual, respectiv 48 de milioane de euro de la statul ungar.

Un alt aspect ține de imaginea pe care o câștigă Ungaria datorită CEU. „Numeroși intelectuali români au luat apărarea CEU. Foști studenți români de la CEU au devenit mai apropiați de ungurii din Transilvania. Odată reveniți acasă, au devenit parte din elita țării: secretari de stat, miniștri, lideri ai unor organizații importante, și s-au arătat mai puțin permeabili la retorica naționalistă“, scrie Csaba Lukacs.

În al treilea rând, scrie Lukacs, Ungaria va pierde capital uman în cazul închiderii CEU. „Studenții competenți ucraineni, români nu se vor îndrepta către Universitatea Lorand Etovos și nici către Universitatea Corvinus (două mari universități de stat din Ungaria), ci vor pleca în Europa de Vest sau în SUA.“

Prin urmare, scrie Lukacs despre Soros, „care ar fi motivele pentru care să ne fie frică de un bătrânel de 86 de ani aflat la amurgul vieții sale (știu din surse sigure că fiii săi nu sunt interesați de CEU)? E bine oare să hăituim cea mai bună universitate din țară? Și apoi: poate cineva să spună cât ar mai putea dura influența lui Soros?“, scrie Magyar Nemzet.

BBC.NEWS.RAKHMAT AKILOV,UN UZBEK IN VARSTA DE 39 DE ANI SI-A RECUNOSCUT VINA DE A FI ATACATORUL TERORIST DE LA STOCKHOLM!

11 apr.

Principalul suspect în atacul cu camion de la Stockholm recunoaşte ”crima teroristă”, a declarat marţi avocatul său, potrivit BBC News.

Rakhmat Akilov, un uzbek în vârstă de 39 de ani, şi-a recunoscut vina în tribunal.

Acesta a recunoaște că a comis un act terorist și acceptă arestarea sa preventivă”, a declarat Johan Eriksson, avocatul din oficiu al acestuia.

Akilov, adus în cătușe, a fost prezent la audiere, dar nu a spus nimic.

Bărbatul a intrat sub escortă într-o sală de la subsolul tribunalului din Stockholm, puternic securizată, întrucât înainte de audierea sa în perimetrul tribunalului fusese instalat un dispozitiv de securitate compus din zeci de polițiști înarmați, iar căile de acces în zonă au fost închise circulației, în cadrul unor măsuri de securitate fără precedent pentru capitala suedeză, potrivit Agerpres.

Suspectul în atentat a fost audiat de către judecătorul Malou Lindblom, iar, întrucât vorbește prost suedeza, el a fost asistat de un interpret.
Audierea a continuat cu ușile închise la cererea parchetului și jurnaliștii au fost invitați să aștepte decizia tribunalului. Suspectul urmează să fie plasat în arest preventiv până la revenirea sa în instanță pentru a fi judecat.

Patru persoane – un britanic, un belgian şi doi suedezi – au fost ucise vineri în acest atac cu un camion furat. Alte cinsprezece persoane, inclusiv o româncă, au fost rănite. Doi dintre răniţi se află în stare critică.

%d blogeri au apreciat: