CUI II ESTE FRICA DE CENTENARUL 1918?

12 Apr

„Avea să fie sărbătoare/Ori slujba de înmormântare”, se întreba, într-o carte scrisă de nevoie tot mai hulitul poet Tudor Arghezi. Iar poporul mai zice şi-aşa: „Hai cu nunta la pomană”.

https://i0.wp.com/gandeste.org/wp-content/uploads/2017/04/ziua-nationala-a-unirii-1-decembrie-1918-800x445-e1491831856823.jpg

Sărbătorim sau nu prea, anul acesta, prima sută de ani de viaţă ai statului român modern? Adică, dincolo de toate „felurimile” (ar zice Caragiale) stânjenitoare, neplăcute, dureroase sau chiar tragice, ne simţim oare în stare să trăim sincer această clipă astrală a istoriei româneşti? Ori trecem peste momentul istoric unic, din neputinţă de a ne ridică la înălţimea cuvenită? Avem, de bună seama, o Lege o Centenarului, un Departament Centenar (în guvern), vom ridică probabil şi un monument cum nu s-a mai văzut în Piaţă Alba Iulia, al Centenarului. Şi?

La asemenea întrebări, cam nepotrivite poate la un moment jubiliar, m-a dus florilegiul de studii, eseuri, documente etc. reunite în cea mai recentă ediţie a Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg, serie editorială muncită practic de unul singur, de la un capăt la altul, cu abnegaţie, tenacitate, erudiţie şi pasiune de directorul Bibliotecii, dr. Mihai Neagu Basarab. Puritatea şi sinceritatea simţirii naţionale o dau, după cum o mărturisesc şi aceste pagini, gesturile mai puţin pompoase de închinare în faţă grandiosului, dar şi tot mai atacatului eveniment de acum o sută de ani. Peste graniţele de azi, românii statorniciţi dintr-o pricina sau altă prin străinătăţi, îşi reamintesc, de la depărtare, parcă mai chibzuit şi mai înţelepţeşte istoria.

Buletinul şterge colbul de pe mărturii de mult uitate ale unor contemporani, protagonişti sau martori ai Marelui Război şi Marii Uniri. Cunoscutul – în epoca – ziarist Arhibald scria despre acea Românie mândră care cu o mâna de „curcani” a scuturat jugul turcesc, dar a devenit apoi „ţară de samsari, de paraziţi şi de iloţi”. Şi dr. Mihai Neagu glosează: „Ne vine să înţelegem că, pe măsură ce în România există condiţii mai bune de propăşire, ţara merge tot mai rău, încăpând pe mâna duşmanilor asociaţi cuinconştienţi iresponsabili. Ceea ce se-ntâmpla azi, s-a mai întâmplat, nu la nevoie, ci la exces de fericire. Noi nu suntem un neam constant valoros în istorie şi nu purtem face la destinderea postcomunistă, datorită gunoaielor politice care au ieşit la suprafaţă din tenebrele bolşevismului”.

De-a dreptul incredibile, prin clarviziunea lor, sunt previziunile făcute în vara lui 1914, în pragul războiului de tot mai puţin cunoscutul om politic Take Ionescu: „Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţă rasei anglo-saxone, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar […]. Vom vedea multe lucruri mari. Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intră într-alta. Şi ţine bine minte: generaţia mea – şi a ta – va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”

În plin avant eroic şi chiar după întregire, previziunile sumbre avertizau mereu. „Dacă Ferdinand şi Brătianu mai trăiau, nu ar fi existat 1938 şi România ar fi fost şi azi România”, scria poetul – şi el atât de neştiut azi – Horia Stamatu, în 1986. Şi tot el, în acelaşi an: „Din 1918, de la pacea de-atunci, până la pacea de la Ialta-Teheran-Potsdam, românii au fost singuri cu toată presiunea lumii albe, concentrată pe spinarea lor. Nu vezi cum stau lucrurile? În ţară cea mai mesianic democratică, U.S.A., Camera Reprezentanţilor şi Senatul, alese de întreagă natiune, au o majoritate covârşitoare ce s-a manifestat prin vot contra clauzei de naţiune favorizată pentru R.S.R.”. Acelaşi dezamăgit Horia Stamatu avea să îmbrăţişeze însă total afirmaţia lui Mircea Vulcănescu, luptător în războiul din 1916-1918, care a spus că Întregirea a fost „culmea istoriei româneşti”.

Nedreptăţitul acum, dar înălţătorul, pentru totdeauna, an 1918 este doar o secvenţă, e drept, cea mai importantă, din volumul IV (XXV) al Buletinului Bibilotecii Române din Freiburg, alcătuit în întregimea lui de peste 600 de pagini („cu litera mică”, altfel vreo mie de pagini) de scriitorul şi cărturarul dr. Mihai Neagu Basarab, care merge discret dar spornic pe urmele înaintaşilor ce au descoperit istoria risipită sau ascunsă a românilor, de la cronicari la fraţii Hurmzaki şi paşoptişti, dar şi până la cei ce au fost şi încă mai sunt şi mai aproape de zilele noastre.

Şi totuşi, de ce această silenzio stampa pe anul de culme al istoriei românilor?

Autor: Corneliu Vlad

Sursa: Revista Art-Emis

Anunțuri

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: