Arhiva | 6:11 pm

DATA SFINTELOR PASTI IN RASARIT SI APUS.DE CE SARBATORIM INVIEREA LA DATE DIFERITE!

15 Apr

Învierea lui Iisus Christos
Învierea lui Iisus Christos

Anul acesta, sărbătoarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi duminică, 16 aprilie. Probabil, mulți știu că Învierea Domnului se sărbătorește în acest an la aceeași dată în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Protestante. Dacă vă aduceți aminte, aceeași dată comună am mai avut acum 3 ani, în 2014, pe 20 aprilie, în 2011, pe 24 aprilie, și în 2010, pe 4 aprilie, însă puțini cunosc faptul că următorul an în care vom sărbători împreună Paștele va fi abia în 2025, pe 20 aprilie.

 Anul acesta, sărbătoarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi duminică, 16 aprilie. Probabil, mulți știu că Învierea Domnului se sărbătorește în acest an la aceeași dată în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Protestante. Dacă vă aduceți aminte, aceeași dată comună am mai avut acum 3 ani, în 2014, pe 20 aprilie, în 2011, pe 24 aprilie, și în 2010, pe 4 aprilie, însă puțini cunosc faptul că următorul an în care vom sărbători împreună Paștele va fi abia în 2025, pe 20 aprilie.

În cei mai mulți ani, diferența dintre data Paștelui în Răsărit și în Apus este de o săptămână, însă poate fi și în aceeași zi sau chiar la o distanță de 5 săptămâni.

De ce avem această diferență? De ce anul acesta sărbătorim împreună Învierea?

La această întrebare, nu se poate răspunde într-o singură frază. Cei care nu cunosc și, din păcate, sunt mulți în această categorie, pot fi ușor ademeniți de speculații și afirmații alarmante sau false în mass-media (în presă, la televiziuni, pe Internet, pe Facebook), așa cum s-a întâmplat și în 2014, de genul, „Mare surpriză pentru ortodocși: vor sărbători Paștile anul acesta împreună cu catolicii” etc. Toate acestea sunt simple afirmații gratuite, prin care cei care le fac dau dovadă că nu cunosc bine învățătura și, mai exact, practica liturgică a Bisericii și, cu atât mai mult, nu au cunoștințe de astronomie, adică știința care studiază mișcarea astrelor pe cer și legile universului. A nu se confunda cu astrologia, care este total altceva, și anume, un ansamblu de credințe și presupuneri, care pornesc de la ideea, greșită după părerea noastră, că mișcarea și poziția relativă a astrelor pe cer pot influența viața și activitatea oamenilor, precum și alte evenimente pe pământ. Cea mai mare parte a institutelor de cercetare universitare și academice din lume consideră astrologia ca o pseudoștiință sau superstiție.

Trebuie spus de la bun început că nu este nicio surpriză faptul că anul acesta Sf. Paști se sărbătoresc împreună, ci este un fel de ritmicitate a mișcării astrelor, calculată de astronomi și oameni de știință cu mult timp înainte. Se poate cunoaște exact data Paștelui cu foarte mulți ani în avans, pentru că aceasta se poate preconiza ușor în funcție de mișcarea previzibilă și exactă a astrelor pe cer. Spre exemplu, cartea de cult Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie are la final o Pascalie, în care sunt trecute datele exacte ale Paștelui până în anul 2118.

 

Problema calendarului

Pentru a înțelege foarte bine această temă, trebuie mai întâi să cunoaștem exact problema calendarului. A doua întrebare firească ar trebui să fie: de ce astăzi sunt două calendare, în Apus și în Răsărit? Pe scurt, aceasta este cauza pentru care Paștele se sărbătorește în mod diferit, și anume existența a două calendare, unul în Apus și în tot sistemul calendaristic oficial internațional, iar altul în Răsărit, mai exact în practica liturgică a 3 Biserici Ortodoxe Autocefale, respectiv Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei, Biserica Serbiei și la Muntele Athos. În ceea ce privește data Paștelui, toate celelalte Biserici Ortodoxe o sărbătoresc după calendarul vechi cu ceilalți frați ortodocși, pentru a nu se produce o despărțire în sânul Bisericii Ortodoxe privind data celei mai importante sărbători a anului. Ar fi strigător la cer ca ortodocșii români, greci, polonezi să sărbătorească la aceeași dată cu catolicii și protestanții, iar ortodocșii ruși, sârbi și cei din Ierusalim la o dată ulterioară.

Problema calendarului este una care nu ține neapărat de doctrina și învățătura Bisericii, ci mai mult de știința de măsurare și divizare a timpului, urmând fenomene astronomice ciclice, spre exemplu fazele lunii sau mișcarea pământului în jurul soarelui.

Cuvântul calendar este unul foarte vechi, de origine latină, provenind de la termenul calendae (inițial de la calare = a striga), folosit pentru fiecare primă zi a lunii în calendarul roman, deoarece romanii erau chemați în forum la începutul fiecărei luni pentru a li se da veștile cele mai importante ale cetății, după unele surse, sau de la chemarea lunii noi, când aceasta era văzută pentru prima dată pe cer, după altele.

Pentru a înțelege de ce sunt două calendare, trebuie să avem câteva noțiuni fundamentale despre structura calendarului și subdiviziunile lui. Cum este organizat calendarul și care sunt subdiviziunile acestuia? De ce anul are 365 zile, luna are 30 zile, iar săptămâna 7 zile?

Calendarul este structurat după mișcarea aparentă a soarelui și după mișcarea lunii. Subdiviziunile calendarului sunt: anul, luna, săptămâna și ziua.

Anul calendaristic urmează anul solar sau astronomic, care este mișcarea completă de revoluție a pământului în jurul soarelui, în 365 zile și aproximativ 6 ore, mai exact, 5 h, 48 min și 45 sec. Aici este cuiul problemei: diferența de 11 min și 15 sec. Ea pare nesemnificativă, dar, vom vedea, aceasta a divizat Occidentul de Răsărit și Bisericile între ele.

Luna calendaristică este determinată de luna solară sau sinodică, care este intervalul dintre două faze identice consecutive ale lunii (dintre lună plină și următoarea lună plină), adică 29 ½ zile, mai exact 29 zile, 12 h și 44 min.

De ce săptămâna are doar 7 zile și nu 10 zile? Ce este de fapt o săptămână, vorbind din punct de vedere științific, astronomic? Ea este intervalul dintre două faze consecutive ale lunii, adică dintre lună nouă și primul pătrar, dintre primul pătrar și lună plină etc.

La început, erau 2 tipuri de calendare: lunar, bazat pe mișcarea lunii, la greci,  romani și arabi, și solar, bazat pe mișcarea aparentă a soarelui, la egipteni, în epoca târzie. Aceștia au fost vârful de lance în organizarea calendarului și în multe descoperiri astronomice.

 

Alcătuirea calendarului actual

Cine și când a alcătuit acest calendar? Calendarul folosit și în ziua de astăzi a fost alcătuit de Sosigene, un fizician și astronom egiptean din Alexandria, în anul 46 î. Hs., în timpul împăratului roman Iulius Caesar (49-44 î. Hs.), motiv pentru care s-a numit iulian. Sosigene a observat că anul astronomic are 365 zile și aproximativ 6 ore. El a stabilit ca anul calendaristic să aibă 365 zile, iar o dată la 4 ani să se mai adauge o zi, adică 24 ore, formând anul bisect (bis sextum=de două ori 6), pentru a se rezolva problema celor 6 ore în plus. Din păcate, nu a sesizat această mică diferență de 11 min și 15 sec. Într-o viață de om, aceasta este insesizabilă, dar la 128 de ani, ea reprezintă 1 zi, iar la 384 ani, 3 zile. Ce se întâmplă? O dată la 128 ani, anul calendaristic rămâne în urmă față de anul astronomic sau solar cu o zi. De ce? 11 min și 15 sec x 128 = 1440 min = 24 ore (60 x 24).

(w670) Perugino,

Perugino, Învierea lui Christos

Sosigene a decis ca lunile să aibă 30 sau 31 zile, fără a avea legătură directă cu fazele lunii, iar februarie (pe atunci, ultima lună a anului) să aibă doar 28 zile și în anii bisecți, 29. Tot el a observat că echinocțiul de primăvară (lat aequus=egal, noctis=noapte) era la 24 martie.

În perioada respectivă, în Imperiul Roman, anul începea la 1 mar, și nu la 1 ian. Dovadă o reprezintă și numele ultimelor 4 luni ale calendarului actual, septembrie (septem=șapte), octombrie (octo=opt), noiembrie (novem= nouă), decembrie (decem=zece). O altă dovadă este faptul că, cea mai scurtă lună, februarie, a fost plasată la sfârșitul anului.

 

Prima îndreptare a calendarului

Prima corectare a calendarului se va face la Sinodul I ecumenic de la Niceea, în 325, când s-a discutat și Data Paștelui, stabilită în prima duminică după luna plină, după echinocțiul de primăvară. Sf. Părinți au observat că echinocțiul nu mai era la 24 mar, cum fusese stabilit de Sosigene, ci la 21 martie. De ce? Pentru că trecuseră aprox. 384 de ani (exact 371) din anul 46 î. Hs., timp în care s-au pierdut 3 zile. Aceștia au hotărât doar mutarea datei echinocțiului pe 21 martie, suprimând cele 3 zile pierdute. Îndreptarea nu a ajutat cu nimic, deoarece în continuare se pierdeau zilele.

 

Îndreptarea calendarului în Apus

În sec. XVI, diferența crescuse destul de mult, la 10 zile. Conciliul de la Trident (Spania, 1545-1563) a propus modificarea calendarului. La porunca Papei Grigorie al XIII-lea (motiv pentru care noul calendar se va numi gregorian), astronomul italian Luigi Lilio a făcut îndreptarea calendarului, în 1582, găsind o metodă care să rezolve problema. În primul rând, au fost suprimate cele 10 zile pierdute, 5 oct a devenit 15 oct 1582. El a hotărât ca, dintre anii seculari și bisecți, să rămână bisecți numai cei care se împart exact la 4, adică 1600, 2000, 2400; ceilalți vor fi ani comuni: 1700, 1800, 1900, etc. De ce? Pentru că la aprox. 400 ani (mai exact 384), se pierd 3 zile, care trebuie ajustate.

Calendarul îndreptat, numit și „stilul nou”, a fost preluat treptat de țările din Occident, inclusiv America, datorită influenței Bisericii Romano Catolice, iar în Răsărit s-a folosit mai departe vechiul calendar iulian, numit „stilul vechi”.

 

Îndreptarea calendarului în Răsărit

La început, Biserica Ortodoxă nu a acceptat îndreptarea calendarului din motive confesionale. Treptat însă, diferența a avansat, ajungând la începutul sec. XX, la 13 zile, diferență pe care o avem și astăzi.

Statele răsăritene și chiar și cele din Asia au început să preia modificarea calendarului în viața civilă: Japonia în 1873, China în 1912, Rusia și Bulgaria în 1918, România și Serbia în 1919, Grecia în 1923, Turcia în 1926, Egiptul în 1928.

În 1923, a avut loc un Congres Panortodox la Constantinopol, în care s-a dezbătut problema aceasta, înțelegându-se că este mai mult o problemă științifică, astronomică, și nu una doctrinară. Bisericile Ortodoxe au convenit să îndrepte calendarul iulian prin suprimarea diferenței de 13 zile, astfel încât anul calendaristic să coincidă cu cel astronomic. A fost propusă și o nouă metodă de îndreptare, care are o valabilitate mai mare (44.000 ani) decât cea propusă de Luigi Lilio (3.400 ani), respectiv dintre anii seculari, vor fi bisecți numai cei care împărțiți la 9 dau rest 2 sau 6.

(w670) Invierea D

Învierea Domnului

Totodată, s-a hotărât ca fiecare Biserică autocefală să facă această modificare a calendarului la momentul oportun. Cele mai multe Biserici Ortodoxe au făcut modificarea calendarului în următorii ani, Biserica Ortodoxă Română în 1924.

Trei Biserici Ortodoxe nu au îndreptat calendarul nici în ziua de astăzi, anume Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei și Biserica Serbiei, precum și Muntele Athos. Dacă la noi Crăciunul este pe 25 dec, în Biserica Rusiei acesta este pe 7 ianuare (25 decembrie + 13).

Tot atunci, s-a mai hotărât ca sărbătoarea Paștelui să se serbeze de toate Bisericile Ortodoxe la aceeași dată, după Pascalia veche sau după stilul vechi, pentru a nu se produce scindare în sânul Bisericii Răsăritene.

 

Data Paștelui

Stabilirea modului de calcul pentru data Paștelui a fost făcută la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325, după 3 reguli foarte clare:

  1. Paștele trebuie să fie întotdeauna în zi de duminică.
  2. Prima duminică, după luna plină, după echinocțiul de primăvară (21 martie).
  3. Dacă Paștele creștin coincide cu Paștele iudeilor, Paștele creștin se amână cu o săptămână.

Datorită regulilor de mai sus, data Paștelui, poate cădea într-un interval de 5 săptămâni.

Care este acel interval de timp? Cel mai devreme, poate cădea în felul următor: dacă echinocțiul de primăvară (21 martie) este într-o zi de sâmbătă și seara este lună plină, întrunind condițiile, a doua zi, duminică 22 martie, se poate serba Învierea Domnului. Mai devreme nu se poate! Care este cea mai îndepărtată zi? Următoarea lună plină, va fi peste 29 ½ zile (după o lună sinodică), adică pe 19 aprilie. Dacă 19 aprilie este într-o zi de luni, se va putea serba Paștile abia duminică 25 aprilie.

Însă, aceste date sunt valabile doar în Apus. De ce? Pentru că aici se folosește în unanimitate calendarul îndreptat, gregorian, în care echinocțiul de primăvară calendaristic coincide cu cel astronomic, 21 martie. În Răsărit, din cauza faptului că mai sunt trei Biserici Ortodoxe care folosesc calendarul vechi, iulian, care este în urmă cu 13 zile, data echinocțiul de primăvară este considerată 3 apr (21 martie + 13). În acest caz, toate datele calcului de mai sus se amână cu 13 zile. În consecință, prima dată când poate cădea Paștele în Răsărit este 4 apr (22 martie + 13), cum a fost în 2010, iar cel mai târziu este 8 mai (25 aprilie + 13), așa cum a fost în 1983.

Din acest motiv, de cele mai multe ori, diferența dintre data Paștelui în Răsărit și în Apus este de o săptămână. Se poate însă întâmpla să fie în aceeași zi, ca anul acesta, dar și la o diferență foarte mare, de 5 săptămâni, cum a fost, spre exemplu, anul trecut, în 2016, 27 martie în Apus și 1 mai în Răsărit, iar foarte rar la o diferență de 4 săptămâni, așa cum vom avea în anul 2021, 4 aprilie în Apus și 2 mai în Răsărit. Niciodată nu există o diferență de 2 sau 3 săptămâni.

Când poate exista o diferență de 5 săptămâni? Atunci când luna plină este imediat după echinocțiul de primăvară astronomic (21 mar), până în data de 3 aprilie, astfel încât calendarul vechi, iulian, „pierde” această lună plină, fiind înaintea echinocțiului său convențional (3 apr) și trebuie să aștepte următoarea lună plină, adică 29 ½ zile, iar dacă aceasta pică într-o zi de luni, abia duminica viitoare poate fi Paștele.

Mai este o întrebare: De ce anul acesta sărbătorim Paștele împreună? Știm că echinocțiul de primăvară este pe 21 martie în Apus și pe 3 aprilie în Răsărit. Anul acesta, 2017, luna plină va fi pe 11 aprilie, la ora 09:08. Așadar, ambele calendare au data echinocțiului de primăvară înainte de 11 aprilie. Apusul trebuie să aștepte mai mult luna plină, de pe 21 martie până pe 11 aprilie, și în timpul acesta se încadrează și Răsăritul, cu data echinocțiului după calendarul vechi, pe 3 aprilie. Întrunindu-se toate cele 3 condiții ale Sinodului I Ecumenic de la Niceea, următoarea duminică, 16 aprilie, va fi sărbătorită Învierea Domnului în toată Biserica Creștină.

 

Bibliografie

P. Archer, The Christian Calendar and the Gregorian Reform, Whitefish, USA, 2011

G. N. Packer, Our calendar. The Julian Calendar and its Errors, London, 2015

F. X. Attensperger, Der Gregorianische Kalender, Nabu Press, Leipzig, 2010

Pr. Ene Braniște, Liturgica Generală, EIBM al BOR, București, 1985

Sfânta și Dumnezeiască Evanghelie, EIBM al BOR, București, 2001

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

Anunțuri

SCRISOAREA PASTORALA DE PASTE A ARHIEPISCOPULUI IOAN ROBU:”NOAPTEA DE PASTE ESTE O PRIVEGHERE IN CINSTEA DOMNULUI!”

15 Apr

Noaptea de Paşte este o „priveghere în cinstea Domnului”, astfel încât credincioşii, după modelul Evangheliei, ţinând în mână făcliile aprinse, să fie asemenea unor oameni care aşteaptă ca Domnul să se întoarcă, pentru ca, atunci când va veni, să-i afle priveghind şi să-i aşeze la masa lui, spune IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, în pastorala de Paşti.
„Conform unei tradiţii foarte vechi, noaptea de Paşte este o «priveghere în cinstea Domnului», astfel încât credincioşii, după modelul Evangheliei, ţinând în mână făcliile aprinse, să fie asemenea unor oameni care aşteaptă ca Domnul să se întoarcă, pentru ca atunci când va veni, să-i afle priveghind şi să-i aşeze la masa lui. Vegherea aceasta are patru momente distincte. Chiar la început are loc ceremonia luminii, în cadrul căreia este binecuvântat focul. Rugăciunea celebrantului exprimă bine semnificaţia acestui ritual: «Dumnezeule, care, prin Fiul tău, ai dăruit credincioşilor flacăra luminii Tale, sfinţeşte acest foc nou, şi prin aceste sărbători ale Paştelui, înflăcărează-ne de dorinţe cereşti, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătorile luminii veşnice». Îndată după aceea este pregătită lumânarea pascală care este purtată în procesiune la altar, în timp ce se cântă de trei ori «Lumina lui Cristos». În acest mod, devine clar pentru toţi că acea lumânare este semnul lui Cristos Înviat.

Este un imn foarte sugestiv; trebuie ascultat cu mare atenţie, având în mână lumânările aprinse şi stând în picioare, căci exprimă bucuria de necuprins a Bisericii ce primeşte vestea Învierii lui Isus, care înseamnă pentru tot omul trecerea de la moarte la viaţă. «Aceasta este noaptea care acum, în toată lumea, îi aduce din nou la har şi-i uneşte cu sfinţii pe cei care cred în Cristos, după ce au fost smulşi din stricăciunea lumii şi din întunericul păcatului. Aceasta este noaptea în care Cristos, rupând lanţurile morţii, se înalţă din adâncuri”

Al doilea moment al vegherii constă în ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu

„Biserica, şi noi cu ea, meditează faptele minunate ale lui Dumnezeu, descrise de Sfânta Scriptură. Este semnificativă prima lectură din noaptea de Paşte. Este vorba despre crearea lumii: «La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul». Spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea despre acest pasaj din Scriptură: «Stilul poetic al relatării creaţiei din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensităţii creaţiei şi sentimentul de adoraţie pe care-l simte faţă de Acela care le-a scos pe toate din nefiinţă”.

Al treilea moment este cel al liturghiei baptismale

„Reînnoind promisiunile de la Botez şi renunţând la Satana şi la păcat, ne amintim de harul Botezului nostru, harul de bază în care este cuprinsă întreaga noastră istorie creştină. A retrăi Botezul în noaptea Vigiliei pascale înseamnă să devenim conştienţi de ceea ce suntem prin harul lui Dumnezeu şi să ne străduim iarăşi, cu reînnoită înflăcărare, să facem să rodească darul inestimabil care se află în fiinţa noastră” .

Al patrulea moment al vegherii constă în chemarea la masa pe care Domnul i-a pregătit-o poporului său prin moartea şi învierea sa

„Astfel, apare mai puternică legătura dintre misterul Paştelui şi celebrarea euharistică. De aceea, Liturghia duminicală este numită Paştele săptămânii, zi în care este celebrată biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. (…) Biserica, aducându-şi aminte de ziua învierii lui Cristos în toate duminicile, nu doar o dată pe an, caută să arate în acest astfel fiecărei generaţii cine este adevărata coloană vertebrală a istoriei, către care converg misterul originilor omenirii şi destinul ei ultim”.

Mitropolitul aminteşte spusele Papei Ioan Paul al II-lea, potrivită căruia Duminica este ziua ce revelează sensul timpului.

„Duminica fiind Paştele săptămânal, când este amintită şi făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morţi, este totodată ziua ce revelează sensul timpului – mai spune Papa Ioan Paul al II-lea. Nu are nicio legătură cu ciclurile cosmice, în funcţie de care religiile naturale şi cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri. Duminica creştină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ţinta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii”. Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate. Cristos a înviat!”, încheie Ioan Robu.

MESAJUL PATRIARHULUI ROMANIEI,PF.DANIEL CU OCAZIA SFINTELOR PASTI!

15 Apr

Sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paști ne prezintă biruința lui Hristos asupra păcatului, asupra iadului și asupra morții, prin urmare ele sunt sărbătoarea vieții veșnice, a luminii veșnice și a bucuriei veșnice în iubirea Preasfintei Treimi, afirmă patriarhul Daniel, într-un mesaj transmis credincioșilor și clerului.

„De aceea, în noaptea de Paști și în toată perioada pascală, timp de 40 de zile, cântăm troparul: ‘Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le’. De asemenea, cântăm: ‘Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de sub pământ’ sau ‘Să se veselească cele cerești și să se bucure cele pământești, că a făcut biruință cu brațul Său Domnul'”, se menționează în mesaj.

Patriarhul Daniel îndeamnă ca, în aceste zile, să aducem lumină în familiile celor săraci și bolnavi.

„În aceste zile de lumină, pace și bucurie, primite de la Hristos-Domnul, suntem chemați să arătăm lumină, pace și bucurie, în familie și în societate, mai ales ajutând pe cei bolnavi, pe orfani, pe bătrâni, pe săraci și pe cei care sunt însingurați și întristați. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să-i purtăm în rugăciunile și în iubirea noastră”, mai spune patriarhul.

Cu prilejul Sfintelor Paști, PF Daniel adresează „tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, dimpreună cu salutul pascal: Hristos a înviat!”.

ADEVARATA SI UNICA MASA DE PASTE ESTE DUMNEZEIASCA LITURGHIE IN CARE MANCAM MIELUL JERTFIT DE LA FACEREA LUMII!

15 Apr

„Adevărata (și unica) masă de Paști este Liturghia. Dar, câți stau la Liturghie trei ore în noaptea aceasta și nu pleacă după ce iau lumină și atât, ca să fugă la mâncarea materială, eventual îmbuibare păcătoasă? Mielul pascal (și adevărata Lumină de Paște) este Hristos, Paștele nostru, Mielul cel ce ridică păcatele lumii.
Deci, Mielul pe care Îl mănâncă la masa pascală creștinii este Sfânta Împărtășanie primită la Masa Altarului, în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, de către cei ce s-au pregătit prin post, mărturisirea păcatelor, rugăciune, fapte bune. Nu mâncărurile de carne de miel, nu ouăle, nu pasca (plăcinta cu brânză frumos ornată cu semnul Sf. Cruci), nu sarmalele (cele de Crăciun) ne aduc harul mântuirii. Dacă îl aduceau ele, nu mai trebuia să se întrupeze Dumnezeu în Fiul Fecioarei, să propovăduiască Adevărul, să moară pe Cruce și să învieze a treia zi. Din acest motiv, Sfinții Părinți și însuși textul Sf. Liturghii afirmă categoric faptul că cel care se împărtășește sărbătorește Paștele și Învierea de câte ori se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos cel Înviat.
Iar masa DE DUPĂ Dumnezeiasca Liturghie este o prelungire comunitară și comunională, agapică (adică expresie a iubirii frățești) a mesei euharistice, duhovnicești, a Sfintei Mese a ospățului duhovnicesc al Stăpânului, mâncându-se prima dată din bucatele de dulce, comunitar, DUPĂ ce au fost binecuvântate de preot la sfârșitul Liturghiei. Atenție, preparatele de carne nu se aduc în biserică, ci sunt binecuvântate în pridvor. Singura carne și singurul sânge care poate exista în biserică este Trupul și Sângele lui Hristos.
De asemenea, Lumina de Înviere este harul dumnezeiesc necreat, împărtășibil firii umane prin firea umană înviată și îndumnezeită a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Căci de aceea S-a întrupat Dumnezeu, ca să îndumnezeiască pe om prin unirea neîmpărțită și nedespărțită, neamestecată și neschimbată dintre firea Dumnezeiască și cea omenească în Hristos. Iar noi ne putem îndumnezei numai și numai de credem, ne botezăm întru moartea și Învierea Sa, lucrăm cele ale mântuirii și ne împărtășim din firea Sa omenească îndumnezeită. Pentru aceasta S-a întrupat, a murit și a Înviat. Iar fără aceasta, nu există îndumnezeire și mântuire, căci dacă exista, El nu mai murea pe Cruce, nu mai Învia, nu se mai înălța la Cer (cu firea umană) și nu mai trimitea pe Duhul Sfânt la cincizeci de zile după Înviere.
Faptul că purtăm lumânări aprinse este doar un simbol și o binecuvântare, nu însăși împărtășirea de sfințenie. Deci, încă o dată, cei ce nu stau la Liturghie și nu se împărtășesc de roadele Învierii, prin Trupul Înviat, nu sărbătoresc deplin Paștele și Învierea… Cât despre bucățica de pâine binecuvântată, numită „paște”, ea este anafură, adică pâine rămasă din prescurile din care s-a scos bucata ce este prefăcută în Trupul lui Hristos la Liturghie (bucată numită Agneț, de la latinescul „agnus”= miel – apropos de Mielul Pascal). În noaptea de Paște anafura este stropită cu aghiasmă mare (și vin) și se rostește o binecuvântare specială asupra ei. Însă acest lucru nu ține loc de Sfânta Împărtășanie, ci este doar o mângâiere duhovnicească, expresie a dorinței de comuniune deplină, a dorinței de a se împărtăși cândva cu Trupul lui Hristos, dată celor ce sunt opriți de la Sf. Împărtășanie din cauza anumitor păcate (între care și propria nepăsare față de Sf. Împărtășanie – pe care, dacă am dori-o cu adevărat, nu am mai face păcate grele și ne-am îndrepta viața).
Prin urmare, în chip firesc, acest „paște” se dă la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, ca întotdeauna anafura. Din păcate, însă, oamenii preferă doar simboluri, metafore și alegorii ale mântuirii, și nu însăși hrana tare și reală (despre faptul că ai noștri alergau după „paște”, dar nu se Împărtășeau, se plânge și un ierarh străin, Neofit Cretanul venit în Țara Românească în secolul XVIII – deci, problema este veche… și, dacă ajută Domnul, vom reveni asupra ei cândva). Nu vor să-și dea inima lui Dumnezeu și visează la o mântuire ieftină (pe bani sau fără), la o rețetă exterioară și formală, care să nu-i implice ființial, pe viață.
Dar Hristos strigă neîncetat în biserici, prin Evanghelie și Sf. Liturghie, în conștiințele noastre: „Foc am venit să aduc pe pământ și cât aș vrea să vă aprindeți” de la el. Haideți, deci, să dăm foc dumnezeiesc existenței noastre, haideți să omorâm moartea și păcatul din noi!
Știm că aceasta nu o putem face singuri, ci numai de la Hristos, prin Hristos, cu Hristos, spre Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel fără de mamă din Tată, și fără de tată din mamă. Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le! Amin!

LUMINA SFANTA A INVIERII S-A APRINS LA IERUSALIM!

15 Apr

ACTUALIZARE 14: 55 Sfânta Lumină de la Ierusalim s-a aprins, sâmbătă, în jurul orei 14.23, după intrarea în Mormântul Sfânt a Patriarhului Ierusalimului, Teofil al Treilea, și a fost împărțită clericilor și credincioșilor aflați în Biserica Învierii care adăpostește Sfântul Mormânt.
Potrivit unui comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române, delegația va fi condusă de episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Timotei Prahoveanul.
Lumina Sfântă de la Ierusalim va fi adusă sâmbătă seara în țară, cu un avion special, de o delegație a Patriarhiei Române. Sfânta Lumină va fi oferită la slujba de Înviere de către Patriarhul BOR, Daniel, clerului și credincioșilor prezenți la Catedrala Patriarhală, transmite Agerpres.
Protoieriile din Arhiepiscopia Bucureștilor și celelalte eparhii ale Patriarhiei Române sunt invitate să trimită delegați la Aeroportul internațional „Henri Coandă” din București — salonul oficial în seara zilei de sâmbătă, în jurul orei 18,30, pentru a primi Sfânta Lumină de la Ierusalim.
Lumina Sfântă este considerată un miracol al Ortodoxiei, care se întâmplă în fiecare an de Paști la Ierusalim, când, în timpul Vecerniei din Sâmbăta Mare, între orele 12,30 și 14,30, deasupra Sfântului Mormânt se aprinde un foc care se pogoară din cer, manifestându-se diferit în fiecare an și care în primele minute nu frige.
Lumina este adusă credincioșilor de Patriarhul Ierusalimului.
Sfântul Mormânt este inspectat încă din Vinerea Mare, imediat după Prohod. Cei care fac această verificare — pentru a nu exista nicio bănuială de înscenare — sunt polițiști civili, care nu sunt creștini. De obicei, aceștia sunt trei: un arab, un turc și un reprezentant al Statului Israel. Rolul lor este de a inspecta încăperea Sfântului Mormânt pentru a nu exista vreo sursă de foc. De asemenea, îi controlează corporal pe cei care vor pătrunde acolo în momentul ceremoniei religioase. Apoi, la momentul potrivit, luminile se sting, ușa se sigilează, iar la intrare rămân doar gardienii.
După desfășurarea slujbei, Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar cu un stihar alb, cu epitrahil și brâu, se îndreaptă spre Sfântul Mormânt. La intrare, Patriarhul este controlat de polițiști în prezența martorilor care aparțin tuturor confesiunilor. Patriarhul desigilează intrarea în Mormânt și pătrunde în prima încăpere, în „Capela Îngerului”, însoțit — conform tradiției — numai de un arab de religie islamică. Mai departe, Patriarhul intră singur în încăperea propriu-zisă a Mormântului și îngenunchează în fața lespedei.
După rugăciune, cei prezenți în biserică au adesea prilejul să observe o lumină precum un fulger, care vine prin cupola aflată deasupra Capelei Sfântului Mormânt. Pelerinii compară această lumină cu un glob care se împrăștie în mici bucăți. Această lumină ajunge până la lespedea Sfântului Mormânt, aprinzând astfel vata presărată deasupra.
Rolul Patriarhului este de a lua în mâini această vată aprinsă, a o așeza în două cupe de aur și a se întoarce în Capela Îngerului. Ulterior, Patriarhul aprinde două mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, apoi iese și împarte lumina credincioșilor.

PROCESUL LUI IISUS HRISTOS ESTE CEL MAI COMENTAT PROCES DIN ISTORIE,DAR SI CEL MAI CONTROVERSAT.PENTRU CA IN TIMP CE UNII CONSIDERA PROCESUL LEGAL,ALTII SUSTIN CA A FOST UN ASASINAT JURIDIC!

15 Apr

Procesul lui Iisus este cel mai comentat proces din istorie, dar și cel mai controversat. Pentru că, în vreme ce unii consideră că procesul a fost unul legal, alții susțin că a fost un asasinat juridic.
După înființarea statului Israel, în 1948, mulți au crezut că va fi posibilă revizuirea procesului lui Iisus de către o instanță judecătorească de acolo, întru soluționarea disputelor juridice și liniștirea spiritelor. La 30 ianuarie 1949, la Curtea Supremă de la Ierusalim a fost înregistrată prima cerere de revizuire, depusă de Robbe Groskamp, un inginer olandez. Solicitarea a fost însă respinsă, motivându-se lipsa de competență, fiindcă „blasfemia, pretinsa mesianitate și pângărirea templului” ar fi sub jurisdicția unui nou Sanhedrin, și nu a unei instanțe civile. La fel s-a întâmplat și cu alte cereri de revizuire ce au fost depuse de-a lungul timpului.
Revizuirea procesului lui Iisus e un proiect irealizabil. Rememorarea acestui proces e însă posibilă și necesară, pentru a înțelege suferințele Mântuitorului.
Acest documentar a fost realizat în baza cărții „Procesul lui Iisus”, apărută la Editura „Roza Vânturilor”- 2000. Autorul lucrării, Ioan Fruma, a fost doctor în drept, avocat, secretat de stat în Ministerul Finanțelor și, fără voia lui, deținut politic în perioada comunistă.
Ȋn fața judecătorilor, Iisus a rămas singur
Povestea acestui proces a rămas consemnată în predicile apostolilor și misionarilor creștini, fiindcă el făcea parte din relatarea pătimirilor lui Hristos, adică din mesajul mântuirii. Niciun predicator nu ar fi îndrăznit să schimbe acest mesaj sfânt al crucii prin care se arăta „pentru ce”, dar și „cum” s-a ajuns la răstignirea pe cruce a lui Iisus. Cărțile sfinte ale creștinismului – Evangheliile – sunt izvoarele cele mai complete pe care le avem despre Iisus și reprezintă scrierile fundamentale ale religiei creștine.
CONTEXTUL ISTORIC. Procesul lui Iisus a fost judecat acum două mii de ani în Iudeea, care era guvernată de un dublu regim totalitar. Provincia romană era locuită de evrei și guvernată de o dictatură militară romană, careia îi era subordonată o dictatură teocratică evreiască. Dictatura militară era exercitată de guvernatorul Ponțiu Pilat, iar cea teocratică de autoritatea colectivă supremă evreiască, Sanhedrinul, sub președinția marelui preot Caiafa. Viața de atunci a evreilor din Iudeea era reglementată de perceptele religioase ancestrale. Legea mozaică era dată de Dumnezeu, interpretată rigid și aplicată sever, și oricine nu se conforma era considerat un răzvrătit, un infractor periculos ce trebuie eliminat.
Clerul, care îndeplinea ritualul în templul din Ierusalim, era în fruntea vieții sociale. Această categorie socială, organizată ierarhic, era condusă de cei 71 de membri ai Marelui Sanhedrin, care reprezentau aristocrația sacerdotală din Ierusalim, în frunte cu marele preot. Șef al cultului național, el era respectat de toți evreii, ca mijlocitor între Dumnezeu și poporul său ales. Marele preot era numit de către guvernatorul roman al Iudeei care primea, de obicei, o mare sumă de bani sau alte cadouri pentru această numire.
URMÃRIREA PENALÃ. Minunile lui Iisus au provocat „criza” ce a condus la deznodământul final. Urmărirea penală a lui Iisus începe după vindecarea în ziua de sâmbătă a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, când Iisus a zis: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umbă” (Ioan 5,9). Atunci s-a născut conflictul inevitabil, având ca deznodământ pedeapsa capitală, între Iisus și Sanhedrin, care și-a propus să-L înlăture pe Iisus, pentru că a încălcat legea mozaică și este considerat un predicator apostat. După părerea autorităților evreiești, minunile lui Iisus erau minuni demoniace.
Ȋnvierea lui Lazăr a dat ocazia Sanhedrinului să țină o ședință specială în care, la propunerea lui Caiafa, s-a decis ca Iisus să fie ucis (Ioan 11,53). Intrarea în Ierusalim a lui Iisus pe un asin a avut un sens politic, prin primirea pe care i-a făcut-o mulțimea și prin faptul că asinul este simbolul regelui păcii fără violență.
MARTORII. Unul dintre cele mai impresionante aspecte ale procesului este singurătatea lui Iisus. Deși procesul Lui a devenit argument în predicile primilor creștini, în fața judecătorilor El a a rămas singur, părăsit de toți care L-au urmat, iubit și venerat. Nu se aude niciun singur cuvânt de apărare, nu se arată niciun gest de simpatie pentru Cel ce propovăduise iubirea aproapelui și chiar a dușmanului. Cuprinși de frică, apostolii au fugit. Iar la procesul propriu-zis nu a fost prezent niciunul dintre ei.
La arestarea lui Iisus au fost de față toți apostolii și un tânăr al cărui nume nu se cunoaște. Dupa fuga lor, Simon Petru a urmărit de departe grupul în mijlocul căruia era arestat Iisus. A reușit apoi să pătrundă în curtea arhiereului, unde s-a alăturat servitorilor care se încălzeau în jurul unui foc. Dar Simon Petru, așa cum proorocise Hristos, s-a lepădat de Domnul și a fugit. Cine a relatat apoi ce s-a întâmplat, după plecarea lui? Din textul evanghelic aflăm că la răstignire erau și femei care priveau de departe, între care Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel mic și a lui Iosif, și Salomeea (Marcu 15,40) și „multe altele” (Marcu 15,41). Prezența lor acolo dovedește că ele au urmărit tot timpul evenimentele și că nu au asistat din întâmplare la răstignire, dar și faptul că rudele lor au rămas la Ierusalim. Ca martori oculari, ele au povestit apoi apostolilor tot ce au văzut și au aflat. Așa a început să se formeze tradiția orală despre proces.
Un alt martor ocular al celor întâmplate pe drumul Golgotei a fost Simon de Cirene, tatăl lui Alexandru și Ruf (Marcu 15,21), pe care l-au silit să ducă crucea.
O recentă descoperire arheologică, descrisă la 1977 de Vittorio Messori, ne confirmă existența lui Simon din Cirene. Ȋn Valea Cedronului, lângă Ierusalim, s-a descoperit un cimitir din epoca lui Iisus. Pe baza inscripțiilor găsite, s-a stabilit că acolo fuseseră înmormântați „Alexandra, fiica lui Simon” și „Alexandru din Cirene”. Acest „Alexandru din Cirene” a fost deci fiul lui Simon din Cirene, purtătorul crucii lui Iisus.
Despre procesul din fața Sanhedrinului, care nu era un proces public, apostolii puteau fi informați prin două persoane importante, care erau favorabile lui Iisus: Iosif din Arimateea și Nicodim. Iosif din Arimateea era cel care „a cerut trupul lui Iisus și l-a pus în mormânt” (Marcu 15,43-46). El este amintit în toate Evangheliile ca un „sfetnic cu chip bun” (Marcu 15,43), „din Arimateea” (Luca 27,51), „om bogat” (Matei 27,57), „care nu luase parte la sfatul și fapta lor” (Ioan 23,51), iar în Evanghelia apocrifă a lui Petru este considerat prieten al lui Pilat. Chiar dacă nu a fost la dezbaterea Sanhedrinului, Iosif avea posibilitatea să se informeze despre ce se întâmplase.
Nicodim era fariseu și „fruntaș al iudeilor” și „a venit noaptea la Iisus” (Ioan 3, 1-2), iar când unii dintre ei voiau să-l prindă „i-a luat apărarea” (Ioan 7,51).
Nu există însă niciun indiciu referitor la cine i-a informat pe apostoli despre dezbaterea din interiorul pretoriului lui Pilat. Niciun evreu nu a intrat acolo. Dar dezbaterea, un proces capital public, desfășurat în fața unei asistențe numeroase, a fost cu siguranță un eveniment adânc întipărit în memoria publicului care, mai departe, a povestit și a comentat cele văzute și auzite.
Valoarea celor 30 de arginți
DATA PROCESULUI. Această dată nu este amintită precis în Evanghelii. Evangheliștii relatează numai că, după Cina cea de Taină, Iisus a fost arestat și judecat de către Sanhedrin.
Ȋn primele secole ale creștinismului, Sf. Iustin (pe la 100-160 d.Hr.), Sf. Ireneu (pe la 130-208 d.Hr.), Sf. Epifaniu din Cipru (pe la 315 – 403 d.Hr.) și alți Părinți ai Bisericii au afirmat că Cina cea de Taină a fost celebrată de Iisus în noaptea de marți spre miercuri din Săptămâna Patimilor. Conform calendarului biblic, în acea noapte esenienii serbau masa de Paști.
După ce a fost arestat, Iisus a fost dus la Anna care, după un scurt interogatoriu, L-a trimis la Caiafa. Miercuri dimineață s-a întrunit Sanhedrinul, a dezbătut procesul și a amânat pronunțarea sentinței pentru joi dimineața, când L-a condamnat la moarte pe Iisus și, după aceea, L-a predat în pretoriul lui Pilat. După un prim interogatoriu, Pilat L-a trimis în aceeași zi la Irod Antipa. Acesta L-a trimis pe Iisus înapoi, la Pilat, care în ziua de vineri L-a interogat din nou și L-a condamnat la răstignire. Sentința a fost imediat executată.
Conform informațiilor furnizate de apostoli și cu ajutorul calculelor făcute în baza unor cercetări astronomice, rezultă că cea mai probabilă dată a răstignirii lui Iisus a fost ziua de vineri, 3 aprilie, a anului 33 d.Hr., când a avut loc o eclipsă de lună.
TRÃDAREA. Cel care L-a vândut pe Iisus Sanhedrinul a fost Iuda Iscarioteanul. A primit ca plată 30 de arginți. Pe vremea aceea, suma era importantă, ea reprezentând, conform Vechiului Testament, prețul unui sclav:  „Iar de va împunge (omorî) boul, rob sau roabă să se plătească stăpânului acestuia treizeci de sicli de argint iar boul să fie ucis cu pietre” (Ieșirea 21,32). O altă evaluare a celor 30 de arginți există în Faptele Apostolilor: „Deci acesta (Iuda) a dobândit o țarină din plata nedreptății”, ceea ce ne indică faptul că suma nu era deloc infimă, așa precum se crede.
Motivele pentru care Iuda a trădat sunt neelucidate. Celebrul scriitor german Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832) a susținut că trădarea a fost o încercare disperată a acestuia de a-L convinge pe Iisus să se manifeste ca Mesia, din dorința de a grăbi îndeplinirea scopului final de mântuire a omenirii. După răstignirea lui Iisus, a văzut că a greșit și s-a sinucis.
S-a mai susținut și că Iuda a trădat din cauza geloziei pe apostolii Ioan și Petru, care erau iubiți de Iisus, sau pentru că i-a fost frică de pericolul care vedea că se apropie, sau, și mai simplu, pentru că era un agent al Sanhedrinului, infiltrat printre ucenicii lui Iisus.
Ȋntotdeauna când vorbim despre Iuda Iscarioteanul, trebuie să ne gândim la cuvintele lui Iisus: „… Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năștea.” (Matei 26,24).
Documente necreștine ce descriu procesul
Ȋn descrierea procesului lui Iisus, Evangheliile sunt completate de izvoarele necreștine. Talmudul cuprins în manuscrisul păstrat la München conține un pasaj, foarte controversat, despre moartea lui Iisus (Babil. Talmud, Tract. Sanhedrin 43a): „Ȋn ajunul Paștelui l-au spânzurat pe Ieșu Nazariteanul. Patruzeci de zile a mers un vestitor înaintea lui. El trebuie lapidat fiindcă a practicat vrăjitoria și a ispitit și răzvrătit pe israeliți. Cei ce cunosc ceva despre nevinovăția sa, să vină să o spună. Dar nu s-a găsit nimeni pentru a-i lua apărarea și a fost spânzurat în ajunul Paștelui”.
Se cunoaște și un alt manuscris, păstrat la Florența, care se referă tot la Ieșu, fără să arate că ar fi Nazariteanul, dar care conține precizarea că ar fi fost spânzurat „în preziua Sabatului, în ajunul Paștelui”. Restul textului este identic cu cel din manuscrisul de la München. Cât despre „spânzurare”, există și texte creștine care arată că Iisus ar fi fost „spânzurat pe lemn”. Ȋn Faptele apostolilor (5,30) se impută evreilor că „voi L-ați omorât spânzurându-L pe lemn”. Apostolul Pavel scrie către Galateni: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn».”
Tradiția rabinică recunoaște deci faptul că Iisus a fost condamnat de către Sanhedrin. Ȋn toate toate textele talmudice este folosit numele „Ieșu” și nu „Ieșua”, ce corespunde în limba ebraică numelui lui Iisus. Deși sunt unii care susțin că în felul acesta se exprima numele lui Iisus în Galilea, H. Starck și P.Billerbeck afirmă, în studiul lor din 1969, că ciuntirea numelui pare să fie o manifestare de dispreț împotriva creștinilor.
Singurul istoric din primul secol d. Hr. care amintește despre procesul lui Iisus, într-un text denumit de exegeți „Testimonium Flavianum”, este istoricul evreu Flavius Josephus (circa 37 – 97 d.Hr.). El notează „Ȋn acest timp a trăit Iisus, un om înțelept, dacă ar trebui să-l numim om. Fiindcă el a desăvârșit multe fapte minunate și a fost învățătorul oamenilor, care primesc cu plăcere adevărul. El a convins pe mulți evrei și de asemenea pe mulți elini. Acesta a fost Mesia. Cu toate că în urma denunțului celor mai de vază dintre noi Pilat l-a condamnat pe cruce, cei care l-au iubit de la început nu au încetat să-l venereze. A treia zi le-a apărut reînviat, după cum vestiră profeții divini despre el și despre alte nenumărate minuni. Și neamul, numit după el al creștinilor, nu a dispărut până acum.”
Un alt mare istoric roman, Tacitus, scrie în „Anale” (XV; 44), vorbind despre persecuțiile lui Nero: „Pentru a înlătura rumoarea (care-l acuza ca autor al incendiului din Roma), el (Nero) a presupus că sunt vinovați și a ordonat suplicii foarte rafinate pentru cei care erau detestați din cauza ticăloșiilor lor și pe care poporul îi numea creștini. Acest nume provine de la Hristos, pe care, sub domnia lui Tiberius, guvernatorul Ponțiu Pilat l-a supus supliciului. Reprimată pe moment, această superstiție detestabilă a început din nou să se extindă, nu numai în Iudeea, unde răul s-a născut, de asemenea la Roma, unde tot ce e înspăimântător și rușinos în lume se revarsă și găsește numeroși adepți”. Acest text al lui Tacitus este cel mai important document dintre izvoarele necreștine referitoare la procesul lui Iisus.
VA URMA: Cine sunt cei care L-au arestat pe Iisus, cum a forțat Caiafa obținerea condamnării și cum a fost răstignit Hristos

BALCIUL PASCAL SAU CONFUZIA DIN CARE IUBIREA EGOISTA NU PERMITE SA IESIM!

15 Apr

Sărbătorile sunt momentul ideal în care spațiul public este invadat cu idei bizare. Oul, iepurașul, decorațiunile luminoase, până și urările pascale, toate sunt pătrunse de un spirit bizar de marketing, menit mai degrabă să stimuleze sărbătoarea de consum, decât spiritul creștinesc al Învierii.

Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval.

1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu,  culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase.

2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieții (Eva – mama vieții), dar niciodată nu i-aș spune mamei că-i virilă ca un iepure.

3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care are își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios.

4. Luminițele.  N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa…

5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente:

a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de Sărbători binecuvântate?

b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale.

c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”.

Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi.

Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea?

De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim,  ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere.

Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative.

A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine.

Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?

%d blogeri au apreciat asta: