DEZASTRUL IN PLAN ECONOMIC SI POLITIC AL ROMANIEI SUB GUVERNAREA DE „DREAPTA”A CDR,CARE L-A CREAT PE VIITORUL MAFIOT TRAIAN BASESCU DIN HAOS SI PUTINE REFORME SI DISPARITIA PARTIDULUI NATIONAL TARANESC -C.D.!

19 Apr

https://i0.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/constantinescu1.jpg

Emil Constantinescu ( cunoscut în folclorul popular sub denumirea de Ţapul) a fost cel de-al doilea preşedinte postdecembrist al României. Ales în toamna lui 1996, el a fost susţinut de un conglomerat de 22 formaţiuni politice reunite sub denumirea de CDR ( Convenţia Democrata din România). Partidele principale din CDR au fost PNŢCD ( Diaconescu), PD ( Traian Băsescu), PSD (Cunescu), PNL ( Mircea Ionescu Quintus) şi Alianţa Civică ( Nicolae Manolescu).

https://i1.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/emil-constantinescu.jpg

Instalarea lui Constantinescu la Cotroceni s-a făcut pe un vot negativ al populaţiei, dat PDSR-ului lui Ion Iliescu, un vot împotriva aroganţei arătate de acest partid ( este demn de amintit că liderii PDSR nu se mai deplasau decât cu maşini dotate cu girofaruri). Românii au avut aşteptări enorme de la cei 15 mii de specialişti invocaţi de CDR, dar în anul 2000 nu au ştiut cum să-i sancţioneze mai repede pe cei care practic au prăbuşit economic românia.

https://i1.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/minieriada-din-1999.jpg

Primul sector economic, vizat de politica alandala a CDR-ului, a fost mineritul. Minerilor din Valea Jiului li s-au dat zeci şi sute de milioane de lei pentru a pleca din Vale oriunde văd cu ochii, situaţie care a distrus această zonă monoeconomică şi a creeat mari probleme sociale, mai ales în Moldova de unde erau de origini, majoritatea minerilor. CDR ne-a oferit o dispută permanentă între liderii partidelor ce o compuneau, iar după un an şi jumătate primul ministru Victor Ciorbea a fost demis de preşedintele Emil Constantinescu, la presiunea ministrului transporturilor, nimeni altul decât preşedintele PD , Traian Băsescu. Şi ca o paranteză, în 1997 Traian Băsescu afirma sus şi tare, că României nu-i sunt de folos autostrăzile.

Imagini pentru BASESCU,CIORBEA POZE

https://i1.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/Miron-Cozma-Radu-Vasile-.jpg

Următorul prim ministru, regretatul Radu Vasile, a ieşit în evidenţă mai mult prin poemele scrise şi prin Pacea de la Cozia, semnată cu liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma după bătălia de la Costeşti. Dezastrul economic al ţării a continuat în acest timp, înregistrând şi o şmecherie pur liberală – vânzarea Romtelecom către societatea de telefonie greacă OTE.

Un punct pozitiv pentru preşedintele Constantinescu, punct care a cântărit în decizia NATO de a ne primi în rândurile acestei alianţe, îl reprezintă dreptul de survol acordat aviaţiei americane, care a bombardat Serbia în 1999, cu ocazia conflictului determinat de desprinderea provinciei Kosovo, din Serbia. Un alt plus, care se pune în dreptul preşedintelui Constantinescu , este semnarea Tratatului de bună vecinătate cu Ucraina în 1998, unul din punctele necesare preaderării ţării noastre la Uniunea Europeană.

https://i2.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/emil-si-radu.jpg

Radu Vasile a fost şi el demis, de preşedintele Constantinescu, după o epopee de cascadorii râsului, în sensul că emisarii preşedintelui îl căutau prin clădirea guvernului pentru a-i înmâna decretul de eliberare din funcţie, iar el se ascundea într-o cameră folosită de obicei de femeile de serviciu. Următorul prim ministru a fost guvernatorul Băncii Naţionale , domnul Mugur Isărescu, a cărui principală sarcină a fost stabilizarea inflaţiei şi organizarea alegerilor generale şi prezidenţiale din 2000.

https://i1.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/ias-uri.jpg

Pe plan intern, agricultura românească a suferit din nou o lovitură devastatoare prin aprobarea de către Parlament a celebrei Legi nr 1/2000 sau legea Lupu. Prin această lege au fost desfiinţate IAS-urile, privând România de forme asociative de producţie, situaţie care ne va pune în inferioritate la negocierile de aderare la Uniunea Europeană pe capitolul agricultură.

https://i2.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/mugur_isaresc.jpg

Până la urmă, conducerea defectuasă a României de către CDR, a fost sancţionată de către electorat în 2000, când în Parlamentul ţării PNŢCD nu a mai intrat. Acest partid a plătit pentru toate gafele făcute de CDR-işti, gafe care au împins România aproape de disperare. Şi ca o încununare a acestei proaste guvernări, cu două luni înainte de alegerile prezidenţiale , Emil Constantinescu a declarat, că nu mai doreşte să candideze, forţând astfel PNŢCD-ul să-l propună ca şi candidat la preşedinţie, pe Mugur Isărescu. Acesta a fost eliminat din primul tur. Turul al doilea la prezidenţialele din 2000 s-a desfăşurat între candidatul PDSR, Ion Iliescu şi cel al PRM, Vadim Corneliu Tudor, primul câştigând detaşat.

Imagini pentru ILIESCU,VADIM POZE

Atunci a fost pentru prima şi ultima oară în politica postdecembristă a României când o formaţiune naţionalistă a obţinut un rezultat aşa bun.

https://i0.wp.com/www.timpuldevalcea.net/wp-content/uploads/2014/06/iliescu-si-vadim1.png

La sfârşitul lui noiembrie 1996, forţele de dreapta ajung pentru prima dată la putere, sub forma unei coaliţii între Convenţia Democratică Română (care cuprindea PNŢCD, PNL şi PSDR), PD, şi UDMR. Emil Constantinescu, profesor al Universităţii Bucureşti, este ales preşedinte. Relaţiile din interiorul coaliţiei sunt tensionate chiar de la început, conflictul dintre PD şi PNŢCD culminând cu plecarea primului ministru, ţărănistul Victor Ciorbea. Cele mai multe privatizări eşuate Mandatul începe cu o depreciere record a leului: la sfârşitul lui 1996 valoarea dolarului era de 3.200 de lei vechi şi ajunge la peste 7.000 de lei în ianuarie 1997. Pe tot parcursul anului 1997, preţurile se majorează cu aproximativ150%. Convenţia câştigase alegerile nu numai datorită ideologiei, ci şi graţie unui ambiţios program economic ce urma să fie implementat de cei „15.000 de specialişti” pe care susţinea că-i are. În cele din urmă, cei 15.000 de specialişti au devenit subiect de ironii la adresa CDR. Convenţia n-a reuşit decât doborârea recordului de privatizări eşuate: aproximativ 1.000 dintre contractele de vânzare încheiate de Fondul Proprietăţii de Stat, în perioada 1997 – 2000, au fost reziliate ulterior. Combinatul siderurgic Reşiţa este un exemplu de privatizare care a costat România, în loc să-i aducă bani. Combinatul a fost vândut în 2000 firmei americane Noble Ventures, pentru 4,5 milioane de dolari şi promisiunea unei investiţii de 85 de milioane de dolari, în trei ani. Noble Ventures nu şi-a respectat angajamentele, aşa încât Guvernul Adrian Năstase a reziliat mai târziu contractul. Americanii au reacţionat cerând despăgubiri de 350 de milioane de USD. România a câştigat litigiul, după şase ani de procese şi cu preţul a cinci milioane de dolari, cât a costat apărarea. Tot CDR-ul şi-a promis o restructurare nemiloasă a societăţilor de stat falimentare, dar a cedat presiunilor venite din partea sindicaliştilor sau ale managerilor care gestionau adevărate mecanisme de căpuşare a acestor societăţi. Aşa au fost lăsate să moară firme de stat precum Semănătoarea, Tractorul Braşov, SIDEX, Avioane Craiova şi multe altele. Romtelecom, singura mare vânzare din perioada Convenţiei, a adus la buget cam 375 de milioane de dolari, pentru un pachet de 21,21% din acţiuni. O sumă considerată cu mult sub valoarea de piaţă, mai ales că Romtelecom deţinea monopolul în domeniu. Falimentele bancare În timpul mandatului CDR se prăbuşesc în lanţ mai multe bănci, după ce guvernările anterioare ale FSN – PDSR le-au stors de bani. Pe rând, băncile care acordaseră credite clientelei politice se dizolvă, pierderile unora dintre ele fiind preluate de stat. Cel mai răsunător este falimentul Bancorex, banca prin care se derulaseră tranzacţiile firmelor de comerţ exterior, în timpul lui Ceauşescu, şi prin care s-au scurs banii din afacerile ilegale cu petrol, în timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Statul a preluat la buget credite neperformante în valoare de 1,8 miliarde de dolari, restul activităţilor fiind transferate la BCR. Falimentul Bankcoop i-a lăsat pe cei 600.000 de clienţi fără 1,5 miliarde de dolari, Banca Internaţională a Religiilor (BIR), care aspira la statutul Băncii Vaticanului, a provocat un prejudiciu de aproximativ 100 de milioane de dolari, iar la Dacia Felix a rămas o gaură de aproximaiv 160 de milioane de USD. Un singur bancher a fost condamnat pentru falimentare frauduloasă: Alexandru Dinulescu, fostul director al Bankcoop. Scandal între palate Primul conflict între preşedinte şi premier a survenit în 1991, când Petre Roman a fost alungat de la Guvern prin intermediul minerilor. Disensiunile dintre Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni vor lua forme hilare în 1999. În martie 1998, prim-ministrul Victor Ciorbea pleacă din cauza divergenţelor cu actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor. În locul său a fost numit un alt ţărănist, Radu Vasile, care se va dovedi prea apropiat de democraţi, astfel încât Constantinescu va încerca să-l schimbe în 1999. Preşedintele a constatat cu surprindere că nu exista nicio prevedere în Constituţie care să-i permită înlocuirea premierului. Începând cu 12 decembrie, când Constantinescu i-a cerut demisia, Radu Vasile s-a baricadat în Palatul Victoria, refuzând orice emisar venit din partea preşedintelui sau PNŢ. La solicitarea preşedintelui, miniştrii partidelor din arcul guvernamental şi-au dat demisia, pentru a-i forţa mâna lui Vasile. Acesta şi-a dat demisia, „în numele interesului naţional”, abia la 15 decembrie. Ultima mineriadă Singura acţiune binevenită din timpul CDR a fost restructurarea mineritului şi a CFR, două dintre domeniile care înghiţeau cele mai mari subvenţii. Reforma din minerit s-au produs în timpul cabinetului Victor Ciorbea şi a însemnat disponibilizarea a circa 60.000 de mineri. În Valea Jiului, din cei peste 40.000 de ortaci au plecat aproape 20.000. Operaţiunea s-a desfăşurat relativ uşor, deoarece s-au oferit salarii compensatorii care mergeau de la şase milioane de lei, până la peste 20 de milioane de lei vechi, într-o vreme când salariul mediu brut pe economie era de aproximativ 850.000 de lei. A fost momeala care i-a făcut pe mineri să stea la coadă pentru a se înscrie pe lista disponibilizărilor benevole. Per total, statul a plătit salarii compensatorii în valoare de peste 120 de milioane de dolari. Banii au fost cheltuiţi rapid pe televizoare, frigidere, maşini de spălat şi haine de piele. Când şi-au lichidat rezervele şi s-au trezit din beţia shoppingului, ortacii au constatat că nu există joburi. Reacţia a fost pe măsură. În 1999 revine din scenă „Luceafărul huilei”. Miron Cozma conduce o mişcare de protest împotriva Guvernului, învinge forţele de ordine la Costeşti-Vâlcea, dar renunţă la asaltul asupra Bucureştiului după o înţelegere obscură cu premierul Radu Vasile. Cozma mai încearcă o expediţie în februarie, când era aproape să fie arestat pentru mineriada din 1991, însă jandarmii reuşesc de această dată să-şi ia revanşa faţă de mineri. Prima creştere economică După trei ani de scăderi economice, România înregistrează prima creştere, de 2,1%, în anul 2000, sub Guvernul Mugur Isărescu. Politica recunoscut prudenţială a lui Isărescu, precum şi restructurarile din industrie din anii precedenţi au creat premisele acestei creşteri economice – meritorii într-un an electoral. Şomaj-record Şomajul înregistrează cea mai mare rată postdecembristă, de 11,8%, în 1999. Guvernul CDR permite şi el pensionările anticipate, pentru a masca şomajul – peste 650.000 de persoane s-au pensionat în aceşti ani. Asta va exercita însă o presiune crescândă asupra fondului de pensii, deficitele crescând de la an la an, cu un punct culminant de aproape 600 de milioane de euro, în 1998.

Evitarea incapacităţii de plată a datoriei externe în anul 1999

Situaţia economică se înrăutăţise în anul 1998. După contracţia economică (-6,1%) din anul 1996, produsul intern brut real a înregistrat o scădere de 4,8%. Creşterea impozitării indirecte (TVA, accize) concomitent cu reducerea impozitării directe (impozit pe profit şi salarii) nu au reuşit să îmbunătăţească gradul de colectare a veniturilor şi nici să diminueze deficitul  bugetar, care a ajuns la 5,4% din PIB. Leul era semnificativ supraevaluat, deprecierea nominală faţă de dolarul SUA (23,8%) fiind mai mică decât rata inflaţiei. Echilibrul extern s-a înrăutăţit, deficitul contului curent ajungând la 2,97 miliarde USD, aproximativ 7% din PIB. Serviciul datoriei externe urma să atingă un maxim istoric (2,2 miliarde USD) în 2009, după ce atinsese 1,6 miliarde USD în 1997 şi 1,5 miliarde USD în 1998. Rezervele valutare brute (inclusiv aur) ale BNR erau la sfârşitul anului 1998 de 2,3 miliarde USD. Pe fondul creşterii deficitului contului curent şi al “nivelului istoric” al serviciului datoriei externe, nivelul rezervelor a fost un semnal negativ pieţelor financiare. La sfârşitul anului 1998 şi începutul anului 1999, sentimentul pieţei era că România va eşua în onorarea obligaţiilor financiare externe.

Guvernul a adoptat ajustări fiscale şi bugetare

La începutul anului 1999, guvernul a adoptat ajustări fiscale şi bugetare concentrate pe creşterea de impozite (contribuţiile de asigurări sociale, accize şi taxe pe proprietate) şi reducerea cheltuielilor (salarii în sectorul public şi cheltuieli de capital). Ajustările fiscale şi bugetare au fost însoţite de măsuri structurale menite să reducă deficitele operaţionale ale întreprinderilor şi băncilor de stat. Rezultatul a fost creşterea veniturilor în anul 1999 la 31,9% din PIB, faţă de 27,9% din PIB în anul 1998. Creşterea veniturilor bugetare s-a datorat creşterii veniturilor fiscale, în special contribuţii de asigurări sociale şi accize. Cheltuielile bugetare cu scăzut la 34,7% din PIB de la 35,1% din PIB în anul precedent, pe seama reducerii cheltuielilor cu salariile în sectorul public şi reducerii cheltuielilor de capital. Deficitul bugetar a scăzut la 2,1% din PIB de la 5,4% în anul precedent. Împrumuturile interne au fost prinicipala sursa de finanţare a deficitului în anii 1998 şi 1999, iar veniturile din privatizare şi valorificarea activelor bancare au fost instrumente speciale de finanţare a deficitului.[1][1] Ajustarea fiscală şi bugetară din anul 1999 a contribuit la contracţia PIB, care a fost de 1,2%.

Inflaţia a scăzut de la 54,1% în anul 1998 la 47,8% în anul 1999. Ratele dobânzii la împrumuturile guvernamentale s-au menţinut la niveluri înalte datorită percepţiei pieţei asupra riscului de încetare a plăţilor. În luna mai 1999, ratele dobânzii au atins 104%, anticipându-se vârful de sarcină al datoriei externe. Spre sfârşitul anului, odată cu reducerea împrumuturilor guvernamentale, ratele dobânzii au scăzut spre aproximativ 70%.

Sentimentul pesimist al pieţei explică de ce cheltuielile de investiţii nu au reacţionat pozitiv la scăderea ratelor dobânzii. În anul 1999, formarea brută de capital a scăzut cu 4,8% faţă de anul 1998. Totodată, ratele mai mici ale dobânzii au jucat un rol, formarea brută de capital crescând cu 4,6% în anul 2000.

Ajustarea în anul 1999: Finanţarea deficitului bugetar (%  din PIB)
1998 1999
FinanţareÎmprumuturi interne

Împrumuturi externe

Venituri din privatizare

Valorificare active bancare

Discrepanţe

5.4

3.9

0.0

1.8

0.0

-0.3

2.8

1.6

0.4

0.9

0.0

-0.2

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice

Leul s-a depreciat cu 72,8% faţă de dolarul SUA, cu mult peste rata inflaţiei. Exporturile de bunuri şi servicii au crescut cu 2,2% (de la 8,3 miliarde USD, în anul 1998, la 8,5 miliarde USD). Importurile de bunuri şi servicii au scăzut cu 10,8%, de la 11,8 miliarde USD în anul 1998 la 10,6 miliarde USD în anul 1999. Deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe a scăzut cu 1,4 miliarde USD, ajungând la 3,9% din PIB.

România a plătit integral şi la timp toate obligaţiile externe

Anticipaţiile pieţei că România nu îşi va onora angajamentele financiare externe în anul 1999 nu s-au materializat. România a plătit integral şi la timp toate obligaţiile externe. Mai mult, rezervele internaţionale au crescut pe seama îmbunătăţirii poziţiei contului curent – evoluţie determinată de ajustarea fiscală şi bugetară. La sfârşitul anului 1999, rezervele valutare ale BNR au crescut la 2,5 miliarde USD.

Preţul evitării pericolului încetării plăţilor externe a fost scăderea prodului intern brut[2][2].

Eforturile Preşedintelui, în toate întâlnirile cu caracter economic au avut ca rezultat dobândirea credibilităţii necesare României pentru ca instituţiile să poată formula şi aplica deciziile de politică publică

M-am alăturat echipei de consilieri ai Preşedintelui Emil Constantinescu la începutul anului 1999. Am înţeles destul de repede că rolul unui consilier pe probleme economice al Preşedintelui nu include adoptarea deciziilor de politică publică, cu atât mai puţin al celor de politică economică. Am avut în schimb multe ocazii să fiu acceptat în preajma Preşedintelui. În discuţiile pe care preşedintele Constantinescu le-a avut cu membrii guvernului, cu Guvernatorul BNR, cu preşedinţii băncilor care urmau să fie restructurate, închise sau privatizate, cu directorii companiilor străine sau româneşti care au fost puternic afectate de deciziile guvernului. L-am însoţit pe Preşedinte în vizitele oficiale şi de lucru în SUA, Franţa, Austria, Quatar, Kuweit, Kazakhstan, de-a lungul anului 1999. Am fost acceptat să particip la multe întâlniri ale Preşedintelui cu şefi de state – preşedinţi, şeici, prim-miniştri – cu oamenii de afaceri români şi cu instituţiile financiare internaţionale. Toate eforturile Preşedintelui, în toate aceste întâlniri cu caracter economic au urmărit şi au avut ca rezultat dobândirea credibilităţii necesare României pentru ca instituţiile publice (în primul rând guvernul) să poată formula şi aplica deciziile de politică publică. Am înţeles atunci constângerile cu care se confrunta România, am văzut cum   s-au adoptat decizii. Am înţeles care este rolul unui Preşedinte şi modul în care el poate să lucreze cu Guvernul într-un cadru strict instituţional şi în perfect acord cu prevederile Constituţiei.

În perioada 1996-2000 nu s-au adoptat decizii majore de reformă, fără de care România sa fie astăzi o ţară decentă

Nu am înţeles atunci de ce lucrurile nu merg mai repede. După mai mulţi ani am înţeles însă acest lucru, ca şi multe altele pe care atunci nici măcar nu le vedeam, deşi erau evidente. Aş rezuma toate acestea la şase “lecţii” pe care acum le putem cunoaşte pentru că în perioada 1996-2000 s-au adoptat decizii majore de reformă, fără de care nu cred că astăzi România ar fi o ţară decentă. Lecţii care, sper, odată cunoscute, ne vor feri să repetăm episoade de ajustare dureroasă, care inevitabil urmează perioadelor de guvernare mai puţin responsabilă.

Lecţia 1: Întârzierea reformelor şi lipsa flexibilităţii instituţiilor impune costuri mari pe care societatea le plăteşte.

Lecţia 2: Lipsa de viziune nu poate fi compensată de abilităţi “tehnice”.

Lecţia 3: Fără voinţă politică eforturile de reformă eşuează.

Lecţia 4: Efortul şi costurile restructurării sunt mult mai mari în perioade de recesiune decât în perioade de creştere economică.

Lecţia 5: Asumarea individuală în rândul guvernului este importantă în adoptarea şi aplicarea deciziilor majore. Aceasta presupune responsabilitate.

Lecţia 6: Coordonarea între Preşedinte şi Guvern este esenţială. Există o nevoie de legitimitate şi chiar protecţie. În lipsa lor prevalează fuga de responsabiblitate şi lipsa de iniţiativă.

[1][1] Valorificarea activelor bancare se referă la creditele neperformante ale băncilor de stat, care au fost transferate la datoria publică.

[2][2]Sunt convins, totodată, că dacă s-ar fi acceptat opțiunea încetării plăților externe, consecințele financiare ar fi determinat o mult mai puternică scădere a produsului intern brut.Au existat atunci sugestii, mai mult sau mai puțin transparente, în sensul ca autoritățile române să opteze pentru opțiunea încetării plăților externe. Președintele Emil Constantinescu a respins această opțiune și a sprijinit Guvernul în demersurile de ajustare fiscală

Victor Ciorbea
Petre Roman
Mircea Ionescu Quintus
Daniel Dăianu
Călin Popescu Tăriceanu
Sergiu Iliescu
Mircea Gheordunescu
Crin Antonescu
Adrian Severin
Vlad Roşca
Romică Tomescu
Nicolae Noica
Ion Caramitru
Constantin Degeratu
Adrian Iorgulescu
Mugur Isărescu
Dumitru Ciauşu
Virgil Petrescu
Alexandru Herlea
Mircea Criste
Participanţi

Emil Constantinescu, Preşedintele României 1996-2000

Parlamentul României

Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor 1996-2000

Petre Roman, Preşedintele Senatului 1996-1999,  Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Mircea Ionescu Quintus, preşedintele Senatului 1999-2000

Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor2006-2008

Mircea Geoană, preşedintele Senatului 2008-2010, ambasadorul României în SUA 1996-2000

Guvernul României

Prim Miniştri

Victor Ciorbea, Prim-ministru al Guvernului: 12 decembrie 1996- 30 martie 1998

Mugur Constantin Isărescu, Prim-ministru al Guvernului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000,

Călin Popescu Tăriceanu, Prim ministru 2004-2008, Ministru de stat, Ministru al Economiei şi Comerţului 1996-1997

Prim miniştri interimari

Gavril Dejeu, Ministrul de Interne: 12 decembrie 1996- 28 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul de Interne: 29 decembrie 1997-17 aprilie 1998;  Ministrul de Interne: 17 aprilie 1998- 21 ianuarie 1999; Prim-ministru interimar: 30 martie- 17 aprilie 1998

Alexandru Athanasiu, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 29 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Prim-ministru interimar: 13 decembrie- 22 decembrie 1999

Miniştri

Adrian Severin, Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997

Daniel Dăianu, Ministrul Finanţelor: 17 aprilie- 23 septembrie 1998; Ministrul Finanţelor: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998

Dinu Gavrilescu, Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 17 aprilie- 2 decembrie 1998

Romică Tomescu, Ministrul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător: 11 februarie- 17 aprilie 1998; Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Ion Victor Bruckner, Ministrul Sănătăţii: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998

Nicolae Noica, Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Sorin Dimitriu, Ministrul Privatizării: 17 aprilie- 19 octombrie 1998

Sorin Pantiş, Ministrul Comunicaţiilor: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Comunicaţiilor: 17 aprilie- 17 decembrie 1998

Vlad Roşca, Ministrul Funcţiei Publice: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Virgil Petrescu, Ministrul Învăţământului: 12 decembrie 1996- 5 decembrie 1997

Horia Ene, Ministrul Cercetării şi Tehnologiei: 11 februarie- 17 aprilie 1998

Ion Caramitru, Ministrul Culturii: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Culturii: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Crin Antonescu, Ministrul Tineretului şi Sportului: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Tineretului şi Sportului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Alexandru Herlea, Ministru delegat pe lângă primul ministru pentru Integrare europeană: 12 decembrie 1996-17 aprilie 1998, 17 aprilie 1998-22 decembrie 1999

Radu Stroe, Secretar General al Guvernului1997-2000

Ludovic Orban, Ministrul Transporturilor 2007-2008

Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor 2005-2008

Lazlo Borbely, Ministrul Mediului şi Pădurilor – prezent, Ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor. 2007 – 2008:, secretar de stat MLPAT 1996-2000

Adrian Cioroianu, Ministrul Afacerilor Externe 2007-2008

Secretari de stat

Liviu Hagea, Ministerul Economiei şi Comerţului

Maria Berza, Ministerul Culturii

Gheorghe Mocuţa, Ministerul Finanţelor

Mircea Mureşan, Ministerul de Interne

Dumitru Ciauşu, Ministerul Afacerilor Externe

Adrian Marinescu, Ministerul Transporturilor

Tudor Dana, Agenţia Naţională de Cadastru

Irinel Popescu, Ministerul Sănătăţii

Radu Petru Jura Paun, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, consilier de stat Preşedinţia României

Antonie Popescu, Departamentul Românii de Pretutindeni

Ambasadori

Smaranda Enache, Ambasadorul României în Finlanda 1997-2000

Şerban Vlad, prof.dr., Ambasador României în Norvegia 1997-2000

Constantin Teleagă, Ambasadorul României în Spania 1999-2000

Silvia Petrovici, Ambasadorul României în Thailanda

Preşedinţia României

Consilieri prezidentiali

Zoe Petre, Consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă

Constantin Degeratu, Consilier prezidential, Şeful Marelui Stat Major al Armatei 1997-2000

Consilieri de stat:

Mugur Ciuvica, secretar general al Preşedinţiei

Răsvan Popescu, purtător de cuvânt al Preşedintelui

Vlad Nistor, decan Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Daniel Barbu, decan Facultatea de Ştiinţe Politice 1994-2000

Claudiu Doltu, Departament Economic Finanţe, prof.dr. Academia de Ştiinţe Economice

Anca Calangiu, Departamentul Mesaje Speciale

Gheorghe Huiu, Şeful Departamentului Financiar Administrativ

Mugurel Stan, Şef Departament Tineret

Floricel Marinescu, Şeful Cancelariei Ordinelor

Petru Berteanu, Şef Departament Comunicare, director Europa FM

Lia Zotovici, Departamentul Realţii Publice

Sandra Pralong, preşedinte Synergy  Communications

Dan Petre, Şef Departament Politică Externă

Alexandra Caracoti, Şef Birou Presă

Consilieri

Oana Murarus, Departament Cultură

Mihai Bodiu, Departament Politic

Mihaela Marcu, director de Cabinet Preşedintele României

Alina Stan, Cabinetul Preşedintelui

Felicia Bugnariu, Cabinetul Preşedintelui

Cosmina Francu, Departamentul Politică Externă

Raluca Şuvleacov, Departamentul Politică Externă

Diana Nicolau, Departamentul Politică Externă

Nicoleta Druţă, Departamentul Protocol de Stat

Marian Popescu, prof.dr. Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, Director al Directiei institutiilor de spectacole din Ministerul Culturii, consilier la Departamentul Cultura/Educatie al Presedintiei1999-2000

Ruxandra Onofrei, Biroul de Presă

Marius Oprea, Departamentul Siguranţă Naţională, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului 2006-2010

Lia Trandafir, fost purtător de cuvânt CDR, purtător de cuvânt al Guvernului 1996-1997

Lia Ciplea, consilier Ministerul Justiţiei

Instituţii centrale

Curtea de Conturi, preşedinte Ioan Bogdan 1993-1999

Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,Procuror general Mircea Criste

Secţia Parchetelor Militare, General de Justiţie Mihai Popov

Serviciul Român de Informaţii, director Costin Georgescu

Serviciul Român de Informaţii, director adjunct Mircea Gheordunescu

RAPPS director Aurel Vlaicu 1996-2000

Societatea Română de Radiodifuziune,  preşedinte Andrei Dimitriu

Institutul Cultural Român, director Augustin Buzura 1995-2000

Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică preşedinte prof.dr. Sergiu Iliescu,

Academia Română, academician Tudorel Postolache

Muzeul de Istorie Cotroceni, director Nora Cofas

Partidele politice ale Coaliţiei de guvernare 1996-2000

Ion Diaconescu, preşedinte PNŢCD

Mircea Ionescu Quintus, preşedinte PNL

Petre Roman, preşedinte PD

Marko Bela, preşedinte UDMR

Constantin Avramescu, prim vicepreşedinte PSDR, deputat 1996-2000

Adrian Iorgulescu, preşedinte UFD

Alexandru Ionescu, preşedinte FER, deputat 1996-2000

Personalităţi din mediul academic

Prof. dr. Ion Gheorghe Rosca , rector ASE

Nicolae Robu, Rectorul Universităţii Politehnica din Timişoara

Nicolae Iliaş, fost rector al Universităţii din Petroşani

Prof. dr. Aurel Papari, Rector Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa

Prof.univ.dr. Corina Dumitrescu, rector Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir

Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, academician, rector de onoare al Universităţii Andrei Şaguna, Constanţa

Prof. dr. Ion Bulei, Director Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

Prof.dr. Liviu Rotman, Facultatea de Ştiinţe Politice SNSPA, Director Institutul de Cercetare a Diasporei

Prof.dr.arh. Sandu Alexandru, decan Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectura şi Urbanism “Ion Mincu”

Prof. dr. Dorel Şandor, directorul Centrulului de Studii Politice şi  Analize Comparative

Prof.dr. Ioan Bogdan Lefter, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti

Acad. Dinu C. Giurescu, Prof.dr. Facultatea de Istorie Universitatea  Bucureşti

Conf. dr. Virgil Popescu, Universitatea din Craiova

Doina Uricariu, scriitoare, director Editura Universalia

Prof.dr. Afrodita Iorgulescu,  Academia de Ştiinţe Economice

ONG-uri

Christian Mititelu, preşedintele Alianţei Civice

Octavian Duliu, presedinte Solidaritatea Universitară

Liviu Tofan, director Institutul de Istorie Recentă

Bogdan Hossu, preşedinte Cartel Alfa, vicepreşedinte Consiliul Economic Social 1999-2000

Cezar Corâci, preşedinte UGIR 1903, deputat CDR 1996-2000

Radu Filipescu,  preşedinte GDS

Dorina Rusu, preşedinta Fundaţiei Horia Rusu

Theodora Bertzi, Institutul pentru Liberă Iniţiativă

Dinu Zamfirescu, preşedinte Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc 2004-2010

Tudor Marian, preşedinte Solidaritatea Universitară, purtător de cuvânt CDR

Adrian Dumitrescu,Preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie din Bucureşti 1993-1997

Constantin Aferăriţei, preşedinte Consiliul Moral al Revoluţiei

Ion Iofciu, PresedinteAsociatia BARICADA INTER 1989

Adrian Toader, filiala FRD Vâlcea

Vlada Vişatovici, Acţiunea Populară Caraş Severin 2003-2008

Ştefan Sebastian Szobotka, organizator Cluburile “Eu, tu şi Emil”

Marius Vladu, Fundaţia Generaţia Europeană

Personalităţi mass media

Emil Hurezeanu, preşedinte Realitatea Caţavencu

Ion Cristoiu

Luca Niculescu, TVR

Mihai Rădulescu, TVR

Silvia Ilieş, Radio România Actualităţi

Elena Perdichi, Radio România Cultural

Oana Stanciulescu, director Expres Magazín

Virginia Mircea, director Cadran Politic

Cezar Dobre, Cadran Politic

Doru Braia, N24

Ion M. Ionita, editorialist Adevărul

Radu Călin Cristea, editorialist Adevărul

Victor Ciutacu, redactor şef Jurnalul Nacional

Horia Alexandrescu, director Independent

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/eveniment/1996-2000-deziluzia-cdr-haosputina-reforma-1_50bd3cce7c42d5a663c8d3ce/index.html

Anunțuri

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: