Mărturia Elisabetei Rizea cred că ar trebui să fie bibliografie obligatorie în toate școlile românești.

Când a fost interogată prima dată de comuniști, Elisabeta Rizea avea 38 de ani. ”Au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic… Eu nu sunt Iuda.”

Și au urmat ani de luptă, frământări, suferință, așteptare. Soțul său era bătut sistematic pentru a deconspira legăturile cu grupul din munți. Unchiul Gheorghe Șuța care ajutase tot satul fiind mai înstărit, ”l-a dus la Siguranță și l-a împușcat,… nu puteau face comunismul de el, îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească”. Preotul Ion Drăgoi, nașul Elisabetei și om de frunte al satului, a fost arestat împreună cu fiul său și împușcat la Jilava.  Viața bătrânei este îngemănată cu destinul satului argeșean și ne dă mărturie despre rezistența României profunde din anii 50.

În România se cunosc cel puțin 19 focare de rezistență anticomunistă ce au luptat până în anii 60. În Nucșoara zece ani s-au chinuit trupele de Securitatea să învingă simbioza dintre ”haiducii” care au luptat cu arma în mână retrași în Făgăraș și peste 100 de țărani ce i-au susținut și aprovizionat în ascuns ani de-a rândul. Grupul de rezistență se formase chiar în casa Elisabetei și a lui Gheorghe Rizea în 1949 cu scopul de a se împotrivi sovietizării României, instrumentată prin teroare în acei ani de către trupele de securitate. Din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu a făcut parte și Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei patru preoți executați de comuniști pentru că i-au ajutat pe luptători.

În 1992 tușa Elisabeta spunea într-un interviu: ”Dumnezeu a curățit lumea de oameni buni. Da o mai fi din tinerii ăștia, studenți, o mai fi și acuma un cap diștept să mai ducă România… Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreu să știu că s-a limpezit lumea.”

Priviți fotografia de pe copertă: 12 ani de închisoare la Pitești și Jilava, zeci de torturi îndurate, genunchii distruși de securiști. Privirea este neatinsă, vulturească. Să de-a Domnul să regăsim tăria de caracter a tușei Elisabeta, să-i împlinim dorința!

 

Pe data de 4 octombrie 2003 a murit Elisabeta Rizea, eroină a luptei anticomuniste din România.

Elisabeta Rizea a intrat în contact cu grupul de rezistență armată „Haiducii Muscelului”, prin soțul său, care a fost puternic afectat de naționalizările din 1948, aceștia depunând jurământul de credință în casa lui Gheorghe Rizea. Ea s-a implicat activ în sprijinirea luptătorilor din munți, pe care îi ajuta cu alimente, până când a fost arestată la 20 noiembrie 1950 și condamnată la 6 ani închisoare corecțională, pentru uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberată la 6 iunie 1956, iar după eliberare s-a implicat din nou în activitatea luptătorilor, furnizându-le alimente și informații.

La scurt timp după capturarea fraților Arnăuțoiu, în 1958, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou, judecată și condamnată la 25 de ani muncă silnică fiind învinuită de favorizare la acte de teroare. A fost eliberată la 29 iulie 1964, conform decretului de grațiere 411/64, iar pe parcursul celor două perioade ale detenției a trecut prin penitenciarele Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad.

Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții, frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toți ținea la el. N-avea copii, săracu, și ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Șuța din Domnești!Domn! Domn! Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii…

L-au omorât degeaba, doamnă… Mai de cătă ziuă, l-au ridicat din casă, l-a dus la Siguranță și l-a împușcat. Și a avut oameni domnu Mihalache, țărănist era domnu’ Mihalache, învățător la Domnești, a avut pe cineva acolo de a putut să-l scoață de la morgă și să-l aducă la cimitir. Da, când a auzit că-l aduce, a ieșit din tot satu și după alte sate, a dat șoferu jos, că n-a mai vrut să mâie mașina, și l-a dus oamenii cu mașina mânată cu mâna. Până acasă la el au împins mașina… L-a dus și l-a ținut acasă două zile și două nopți și p-ormă l-a dus și l-a înmormântat. Era armată, da n-a tras. Îl mai arestase de două ori, da n-a avut cu ce-l judeca. I-a dat drumu acasă, că n-a avut ce să judece. Și l-a-ngropat, a terminat cu el.

Eu am plâns, m-am jelit, cum se spune la noi, m-am bocit dă unchiu, că ce-a făcut comuniștii cu el, căl-a-mpușcat. Am zis alea rele. Am zis. Nu pot să zic că n-am zis! Și a șoptit cineva la soțu mieu să mă ia de acolo, că mă omoară. Și soțu meu ’ce – vino până încoa, că am să-ți spun ceva. M-a luat în altă parte și m-a suit încăruță. A pus pătura peste mine și m-a scos din comună.

Dup-aia, acasă, când auzeam mașină, fugeam. Aveam două uluci trase colea în grădină și, când auzeam mașină, fugeam. Era în ’47… Ș-apăi în ’48 a început. Atunci i-a fost frică lu domnu Iancu Arnăuțoiu, la popa Drăgoi, oamenii ăștia cari ierau mai cap în sat, oamenii mai deștepți din Nucșoara.

(Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 17-19) via Fericiți cei Prigoniți