Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Domnului la 40 de zile după Înviere, în Joia din cea de-a șasea săptămână după Sfintele Paști.
Aceasta sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Ispas. Înălțarea Domnului marchează ziua în care creștinii se salută unul pe celălalt cu „Hristos S-a înalțat!” și „Adevărat S-a înălțat!„.
Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Și iarăși: Când va veni Acela, vă va învăța pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).
De aceea, după Învierea din morți, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor și înfățișându-le și mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, așteptând venirea Preasfântului Duh.
Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu ușurință defăimați; și pentru că trebuia să se pregătească acolo ca niște ostași, cu armele Duhului, și așa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.
Iar când a sosit vremea Înălțării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în grecește Eleon) și le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum și despre viitoarea Lui Împărăție, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că și ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.
Și de față fiind acolo și Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălțarea la cer. Și, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus. Și astfel, înconjurat de îngerii trimiși înaintea Lui, care se întreceau unii pe alții să ridice porțile cerurilor și care erau uimiți de roșeața de sânge a trupului și a veșmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălțat și a șezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcați cu Dumnezeu.
Iar niște îngeri, în chip de bărbați, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbați galileeni, de ce stați în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeți cu trup, așa va vei iarăși, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie și tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeți acum.
Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de pași, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâția pași să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâția pași. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.
Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foișorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosițe și cu Maica Domnului, stăruind în post și rugăciune, așteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinței, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.
Cel ce Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
În Biserica Ortodoxă Română, s-a rânduit ca de praznicul Înălțării Domnului să se facă pomenirea tuturor eroilor și a ostașilor care și-au dat viața pe câmpul de luptă sau în diferite situații pentru apărarea credinței ortodoxe, a patriei străbune și a demnității neamului românesc. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Iată Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc și iarăși voi veni și vă voi lua pe voi la Mine, ca să fiți și voi acolo unde sunt și Eu”, Biserica se roagă pentru ca Dumnezeu să odihnească sufletele tuturor celor adormiți și în special ale eroilor, care au făcut sacrificiul suprem pentru frații lor de neam și de credință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Înălțarea Domnului se sărbătorea nu în biserici, ci la mormintele martirilor, acei adevărați eroi ai lui Dumnezeu, care au mărturisit credința în Hristos pe timpul cumplitelor persecuții dezlănțuite împotriva Bisericii creștine.
Cinstitul cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său. Nu știa de aceasta decât Ioana, soția lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8, 3), a fost una din femeile mironosițe. Ioana a luat capul proorocului și l-a îngropat în Muntele Eleonului.
După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, și-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, și-a făcut o chilie și s-a retras în ea în chip sihăstresc. Zidind lângă chilie o bisericuță de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc. Inochentie a murit luând cu sine această taină.
După aproape 300 de ani, adică în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar și i-au dat acestuia să ducă sacul.
Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri și știind că acest lucru se datorează prezenței capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa. Simțind că i se apropie sfârșitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să nu-l deschidă până când însuși sfântul îi va porunci.
În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu. Acesta trăia într-o peșteră din apropierea orașului Emesa din Siria. Deși monahul Eustatiu era arian, la peștera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peșteră și trimis în exil. În peștera lui au intrat ulterior niște monahi credincioși, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire. În anul 452, arhimandritul Marcel, starețul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peștera de lângă orașul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.
În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol, unde a fost așezat într-un loc sfințit. El a fost aflat a treia oară când a ieșit din pământ la Comane.