Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) și așezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zației greco-latine și fabuloasa „Asie a neamurilor”), Bizanțul ortodox și imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creștin și constituind adevărata „piatră unghiulară” a întregului „miracol eu­ro­pean”.
Constantin Noica știa bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală și culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul „de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezență în calen­da­rul sfințeniei creștine rămîne legitimă dincolo de toate arguțiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiției lor politice și spirituale, aparțin or­ga­nic marii comunități ortodoxe a „Noii Rome”, iar o autentică renaștere națională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracție de această zestre istorică și sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Cronica ultimei bătălii a Bizanțului
Teritoriile ce recunoșteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, și cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanță de capitală, guvernată de frații împăratului.
Onestitatea, noblețea, energia, bărbăția și patriotismul erau calitățile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare grecești contemporane și de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numește pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu „suflet pios și nobil” (pio et excelso animo).
Adversarul puternic și teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge și multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru știintă, artă și cultură, energia și calitățile de general, om de stat și organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare științelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar și ale împăraților Constantinopolului și că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.
Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândețea și protecția acordată savanților și poeților. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alții au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorința cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,”noaptea și ziua, mergând la culcare și deșteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acțiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.
Petrecea nopți de insomnie schițând pe hârtie planul orașului și al fortificațiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.
Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii și în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiștii italieni în onoarea sultanului și în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist venețian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.
Decis să aplice lovitura de grație Constantinopolului, Mehmed a acționat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraș, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă.
Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populația creștină din capitală, din Asia, Tracia și insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare:
„Acum a venit sfârșitul orașului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? … Unde sunt sfintii protectori ai orașului?”
Un alt contemporan și martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, venețianul Nicolo Barbaro, autorul prețiosului Jurnal al asediului, scria:
„Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm și ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificația este, de asemenea, puternică, deși mai puțin decât dinspre mare”.
Această fortificație a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul și porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcațiunile străine, atât la intrarea, cât și la ieșirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în fața fortăreței europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificațiile construite la sfârșitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar).
Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După acești pași preliminari, Mehmed, acest „dușman păgân al poporului creștin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraș.
Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraș, din vecinătățile capitalei, toate rezervele posibile de grâne și să se faca unele reparații la zidurile orașului. Garnizoana greacă a orașului nu depășea câteva mii de oameni.
Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei și participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol și, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală și Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitație în rândurile populației orașului. Unul dintre cei mai înalți demnitari ai Bizanțului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte:
„Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”.
Venețienii și genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin și populația orașului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanț masiv de fier. Se presupune că rămășite ale acestui lanț de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman de Istorie Militară.
Forțele militare ale lui Mehmed, terestre și maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depășeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci și câțiva latini, mai cu seamă italieni.
Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuși al asedierii și cuceririi de către turci a „orașului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi și din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin și care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile și ore, la desfășurarea ultimului act al acestei drame istorice emoționante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă și turcă.
Principalele izvoare grecești se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin și celebru diplomat care detinuse înalte demnități în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou și pentru dinastia Paleologilor în general și era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite și a credinței grecești ortodoxe ofensate.
Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor și dorea să-și demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, „celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deși nu i-a atacat pe conationalii săi greci.
Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile și meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în același timp, nu fără dragoste și compătimire pentru greci.
În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, și-a fixat o temă nouă și vastă: „Extraordinara creștere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor grecești, france și slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară.
Isidor al Kievului, ierarhul ortodox care a ajuns cardinal prin apostaziere
Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul „Către toti credincioșii întru Hristos”, scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creștinii să ridice armele pentru a apăra credinta creștină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat și el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârșit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat „Constantinopolis”, a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu și, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei și a fost, ca și Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanțul pentru schisma sa.
Printre izvoarele italiene se află neprețuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei și turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor.
În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Țarigradului, „această mare și teribilă ispravă”, a fost scrisă de „păcătosul și smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului și a descris cu imparțialitate și, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului și după căderea orașului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici rusești.
În sfârșit, există izvoare turcești care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios și triumfător și al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turcești se prezintă uneori sub forma unor colecții de legende populare turcești despre Constantinopol și Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentație bogată și variată există pentru studierea problemei asediului și cuceririi Constantinopolului de către turci.
La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraș. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turcești a contribuit la reușita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro „acest turc perfid, câine-turc”, a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziția sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu caderea-const-12puteau rezista.
Povestirea rusă despre Țarigrad menționează că „blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile orașului „tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, mașini de asediu și alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înțeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate șanturile săpate de turci pe sub ziduri și culoarele subterane „s-au dovedit de prisos și au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri și care se aflau aproape în același loc unde căzuseră în 1453.
La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creștinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. „Se poate imagina cu ușurință”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului și cuceririi Constantinopolului, „bucuria inefabilă a grecilor și italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfășurarea asediului.
La 22 aprilie, orașul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar și terifiant: navele turcești se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reușise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline și vasele au fost puse pe roți și trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de „netrebnici”, potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziția sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanț, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri.
Situația orașului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turcești din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare și a fost preîntâmpinat.
caderea-const-5Intre timp, bombardamentul violent al orașului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populația în pragul epuizării complete; bărbați, femei, copii, preoți, monahi și monahii erau constrânși, zi și noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breșe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creștine în ajutorul orașului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului.
Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul și fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara:
„Trei sunt condițiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi rușinat (de dezonoare, înfrângere) și a da ascultare comandanților”.
Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai.
Vechea capitală a Răsăritului creștin, prevăzând inevitabila catastrofă și prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune și lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulțimi de oameni cântând „Doamne, miluiește-ne” , au străbătut orașul. Bărbații se încurajau unii pe alții pentru a opune o rezistență dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii „se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie și superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru și, în al doilea rând, în brațele și forța noastră, care ne-au fost încredințate de puterea dumnezeiască”.
Constantin și-a încheiat discursul astfel:
„Vă rog și vă implor să acordati onoarea și ascultarea cuvenite comandantilor voștri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului și slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.
În seara aceleiași zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creștină care s-a săvârșit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii:
 „Marea ceremonie din seara [acelei zile – n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creștină celebrată în biserica Înțelepciunii dumnezeiești. […] Erau de față împăratul și comandanții de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare – n. trad .], iar lăcașul era încă o dată și pentru ultima oară înțesat cu dreptcredincioși creștini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creștină și frumusețea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul și cardinalul, mulțimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană și Apuseană; împăratul și aristocrații, ultima rămășiță a odinioară strălucitei și curajoasei aristocrații bizantine ; preoți și soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni și genovezi, toți erau prezenți, toți realizând primejdia aflată în fața lor și simțind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul și camarazii săi de arme s-au împărtășit cu „Preacuratele și Dumnezeieștile Taine” și și-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morții. Imperiul agoniza și se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârșită public în cea mai frumoasă biserică și înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare și a nașterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitorești din istorie, aceea a ultimei slujbe creștine în Sf. Sofia este cu siguranță printre cele mai tragice”.
„Cine va putea descrie”, scrie Phrantzes, „lacrimile și suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-și putea retine lacrimile”.
Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi și al doilea ale diminetii. La semnalul dat, orașul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea și ultimul atac.
Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porții Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai orașului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reușit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut și astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut.
Plecarea și moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediați. Tot mai multe noi breșe se deschideau în ziduri.
Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, și a căzut în luptă. Nu deținem informații precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric.
După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraș, cauzând o teribilă devastare. O mulțime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranță. Dar turcii au forțat intrarea și s-au năpustit în biserică; au ucis și au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi orașului sau poate a doua zi, sultanul și-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit și a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed și-a stabilit reședința în palatul imperial de la Blacherne.
Potrivit indicației unanime a izvoarelor, jefuirea orașului, așa cum promisese Mehmed soldaților, a durat trei zile și trei nopți. Populația a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia și manastirile, cu toată bogăția lor, au fost jefuire și profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăți, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute și risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărți, lucrările lui Aristotel și Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur și argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse și Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug.
Totuși, unii savanți – de pildă, F. Uspenski, cred că „turcii în 1453 au acționat cu mai multă blândețe și umanitate decât cruciații care au cucerit Constantinopolul în 1204.”
O tradiție creștină populară relatează că, în momentul apariției turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ținea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în fața lui, el a pătruns și s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creștinilor, preotul va ieși din zid și va continua Liturghia.
Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obișnuiau să le arate turiștilor, într-unul din colțurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria:
„Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest și anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoțiunea umilă l-a Constantine_XI_Palaiologosînconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi și noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deși pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe și de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioși”.
S-a afirmat îndeobște că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare și, aflând veștile despre căderea orașului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului.
În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În același timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe și pe amplasamentul său s-a fondat și s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul).
Imitând „lamentația” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri:
„O, oraș, oraș, cap al tuturor orașelor! O, oraș, oraș, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraș, oraș, mândria creștinilor și spaima barbarilor! O, oraș, oraș, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumusețea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală și trupească a darurilor tale duhovnicești? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaștele sfinților, unde sunt moaștele martirilor? Unde sunt rămășițele pământești ale marelui Constantin și ale celorlalți împărați?”.
Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei:
„Această înfrângere constantinopolitană, jalnică și vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credința romană a fost rănită, religia răvășită, numele lui Hristos batjocorit și asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creștinătății a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate și învățăturile literaturii grecești distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învățat”.
Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioșenie : „in ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.
Intrarea lui Mehmed in Constantinopol
Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creștinătății, deși schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioșilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situația. Papi, suverani, episcopi, printi și cavaleri au lăsat multe scrieri și epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situației și fac apel la o cruciadă contra islamului victorios și a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, „precursorul lui Antihrist și al doilea Sennacherib”.
Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o „nenorocire comună pentru întreaga credintă creștină” , a scris că (orașul) Constantinopol era „un adevărat sălaș (velut domiciulium proprium) al literaturii și învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]
Nici apelurile papilor și suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor și colectivitătilor, nici conștientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze și, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se știe, se află și astazi în mâinile turcilor.