Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș, membru al Curții Internaționale de Arbitraj Comercial și avocat, trage un semnal de alarmă legat de retrocedările din Transilvania, foarte multe dintre acestea fiind ilegale, urmărindu-se ca românii să fie scoși din toate centrele mari ale Transilvaniei.
„Catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităților române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societății, continuă. După părerea mea, este o tendință dirijată ca românii să fie scoși din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureș, aș zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate orașele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul orașului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timișoara, Sibiu. Aceeași situație este și cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foștii grofi maghiari sau către instituții, în majoritatea lor ilegale sau abuzive”, a spus Ioan Sabău Pop în Formula AS.
Reputatul profesor dă exemplul Ungariei, care a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari, spre deosebire de România care, la 28 de ani de la evenimentele din 1989, încă permite retrocedări, unele de cu valoare de sute de milioane de dolari.
„Lăsând deoparte faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari și că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor – peste 200.000 de proprietăți, situația la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înțelegeri și tratate internaționale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele im­periului pot opta pentru ce cetă­țenie doresc, față de țările ce îl compuneau. Acestora li s-a spus optanți. În România, majoritatea optanților maghiari au ales cetățenia maghiară, și statul român a avut mai multe procese pe această temă, inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de Titulescu, ajutat de alți doi avocați mari ai timpului. Ungaria a fost reprezentată de contele Apponyi. Din moment ce optanții alegeau cetățenia maghiară, ei își pierdeau proprietățile din țară, după cum era și firesc, cu condiția ca România să le plătească optanților maghiari despăgubiri pentru părțile expropriate. Deci, optanții care ale­geau cetățenia maghiară renunțau la proprietățile lor din România și statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe atunci, și Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va șterge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 și până în 1934, sume imense către acești optanți: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiți de statul român ca despăgubiri de război și pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plăților. Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiți către optanții maghiari. Toate aceste pământuri și proprietăți au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toți țăranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogați contra unei sume și s-a redistribuit către țăranii români. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat și a unui proces la Paris, astăzi vine a patra generație a optanților și recuperează de la statul român ceva ce nu le mai aparține de drept”, a mai spus acesta.
Aceste retrocedări ar putea fi stopate dacă s-ar verifica documente, o parte dintre acestea aflându-se la Paris: „La Tribunalul de Mare Instanță din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Și la noi, la Banca Națională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcționarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român și cine a beneficiat de plățile acelea. Așa s-a ajuns cu un caz de la Toplița, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca și familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy și alte familii ale foștilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanților despăgubiți deja de statul român, dar care vin și cer din nou să li se retrocedeze suprafețe și averi imense”, spune Sabău Pop.
Acesta relatează niste cazuri exteem de dubioase și avansează nume grele ale unor politicieni: „Trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau și băteau la ușă în Austria sau Ungaria și spuneau: „Iată, aveți de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înțelegeau cu un prefect, spri­jiniți de putere, și afacerea era foarte profitabilă. Deși statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureș, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda și alții, așa că la comisii s-au luat decizii greșite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­mește, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere și parchetul din Sighișoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicități împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost și multă ignoranță, nu doar corupție. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăți. Dar asta nu s-a întâmplat și s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuș, unde a apărut un moștenitor din Africa. Nu știe ungurește, nu își cunoștea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, președinte al Astra și senator, nu a reușit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că acești samsari au intervenit împotrivă.
Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, așa cum este cel al satului Nadeș. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puțin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică și cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeași situație este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 și cineva a venit cu o procură că îl reprezintă… Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război și a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Și totuși, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăți de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Toplița. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război și moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al orașului, strânge docu­mente și se dă nepotul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hec­tare și câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile celebre cu Hrebenciuc și Paltin Sturdza și retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în județul Bacău, sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde și astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals”.
Românii sunt discriminați când vine vorba despre retrocedări, fiind ignorați Pe de altă parte, biserica catolică, cea evanghelică și cea lutherană, dar și organizații etnice, au parte de retrocedări, în multe cazuri ilegale.
„E vorba despre biserica ca­tolică, cea evanghelică și cea lutherană. O să încerc să vă explic situația cu cât mai puține detalii tehnice, deși pentru ceea ce vă spun există o docu­men­tare legislativă temeinică. Bunurile bisericești sunt de două categorii: cele pioase – icoane, cărți sfinte etc. și cele civile – păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio pro­ble­mă cu cele pioa­se, ci cu cele civile. În 1942, prin­tr-o con­ven­­­ție între „Gru­pul Etnic Ger­man” și bi­sericile evan­ghelică și luthe­rană, toate bu­nu­rile ci­vile ale acestora sunt trecute în pro­prietatea „Gru­pului Etnic”, cele două bi­serici identificându-se cu el. „Grupul Etnic German” era o miș­care hitleristă, cum erau în România le­gio­narii, însă cu mem­bri mai duri chiar și decât naziștii. Motiv pentru care, ulterior, a și fost desființată. Du­pă 1944, toate bu­nu­rile de pe teritoriul statului român apar­ți­nând inamicilor sta­tului român și ai ali­a­ților săi se preiau de către stat în admi­nis­trare, mai puțin sol­dați, efecte de război și altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiin­țat CASBI – Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deținea „Grupul Etnic German”, dar și tot ce dețineau legionarii. Numai că după revoluția din 1989, se înființează „Fo­­­rumul Democrat Ger­­man” la Sibiu și ei se con­si­deră urmașii „Gru­­pului Etnic Ger­man”. Ca ur­mare, re­ven­dică tot ceea ce le-a aparținut. Așadar, igno­răm con­venția de ar­mis­tițiu din 12 septem­brie 1944, un document de drept internațional, ignorăm și Convenția de la Paris din 1948, ca­re nu a fost o lege abuzivă a co­muniștilor, ci o lege dată pentru cla­rificarea situației după cel de-al doilea război mondial, la nivel in­ter­național, și începem să retrocedam în mod abe­rant. Atunci, de ce nu le re­trocedăm și le­gio­narilor ceea ce au avut? Cum­va, pe același model s-a acționat și în cazul „Statu­su­lui Romano Ca­to­lic”, desființat în anii ’30, care nu a fost per­soană ju­ridică cu drept de proprietate asu­pra clă­dirilor din Transilvania. Cu toate aces­tea, în 2002 se în­fiin­țează o Asociație a Statusului Ro­mano Catolic și se auto-pro­cla­mă continua­toa­rea și moș­te­ni­toarea vechiului Status, pe baza unei ho­tărâri ju­decă­torești false și cu un procuror fie cum­părat, fie adormit. Această nouă asociație re­ven­dică apro­ximativ 2000 de clădiri din Tran­silvania, prin­tre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureș sau Liceul Piariștilor din Timișoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun și Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosință. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociație continuatoarea cu drept de pro­prie­tate a vechiului Status. În același timp s-a reînființat societatea „Astra” din Sibiu. „Astra” a avut foar­te multe proprietăți, mai ales pentru că românii de peste Carpați au trimis ajutoare bănești imen­se, pentru că înainte de Marea Unire, au fost re­lații extraor­di­nare între românii de dincolo și din­coace de Car­pați. Dar spre deosebire de ca­zul Sta­tusului, noua societate „Astra” nu este re­cu­­noscută și nu i se retrocedează NIMIC! Și ace­­lași lucru se întâmplă cu „Fundația Gojdu”. Deci, as­tăzi, în Transilvania, pe aceeași lege, pen­tru ma­ghiari și germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost fă­cute cu con­tri­buția ro­mâ­nilor, după cum a des­coperit în arhive domnul istoric Lechințan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcții, brânză, carne, susțineau românii cu ce puteau… Colegiul Unirea și Bolyai din Târgu Mureș au fost cons­truite cu mai multă contribuție românească, și astăzi am ajuns ca statul român să plătească aco­lo chirie 20 de mii de euro pe lună!”, a ma spus acesta.