Arhiva | 6:51 pm

GAULEITERUL NAZI ,PENALUL KLAUS WERNER JOHANNIS,EMISARUL GERMANIEI SI A GLOBALISTULUI MILIARDAR AMERICAN ,EVREUL KHAZAR GEORGE SOROS ESTE VIITORUL ASASIN ECONOMIC AL ROMANIEI CARE A FOST CUMPARATA DE ISRAEL!

15 iun.

ISRAEL  SAU MICA ROMANIE!

Imagini pentru IOHANNIS,ASASIN ECONOMIC,POZE

Am citit, cu mare dificutate, cele 58 de pagini ale “raportului prezidenţial” al lui Klaus Iohannis, intitulat „România lucrului bine făcut” (Doc-Pdf si prezentare dezbatere aici) scrise într-un veritabil limbaj de lemn, luat, direct, din textele rapoartelor prezentate la plenarele şi congresele partidelor comuniste. „România lucrului bine făcut” este o înşiruire de fraze sforăitoare, care nu ne spune nimic despre starea reală actuală a economiei şi societăţii româneşti şi nimic concret despre cum se va schimba această stare în cei 10 ani cât vrea să stea la Cotroceni autorul acestei mostre de demagogie electorală.

Nu aflăm nimic despre sărăcirea şi umilirea la care a fost supus poporul român în ultimii 25 de ani, nimic despre marea hoţie numită “privatizare”, despre modul în care poporul român a fost deposedat de avuţia productivă, de capitalul acumulat din munca lui de-a-lungul istoriei, nimic despre faptul că acest capital, în valoare de peste 500 miliarde de euro actuali, a fost trecut, pe nimic, în proprietatea guvernanţilor, uzurpatori şi trădători, şi a corporaţiilor transnaţionale, nimic despre cele peste 2.000 de miliarde de euro profituri realizate de acest capital şi însuşite de noii lui proprietari, nimic despre distrugerea a mai mult de o treime din acest capital, nimic despre distrugerea a peste 4 milioane de locuri de muncă, despre milioanele de români care au fost, astfel, obligaţi să-şi părăsească ţara şi familile, să lase milioane de copii în situaţia de a trăi fără mamă, sau fără tată, sau fără amândoi părinţii.

 

Nimic despre fatul că datoria externă a României a ajuns la peste 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii să se ridice la peste 40 miliarde de euro, ÎN FIECARE AN, adică la aproape o treime din PIB-ul ţării, din toată avuţia creată de români în ţara lor, ÎN FIECARE AN. Nimic despre faptul că un pumn de oligarhi, reprezentând mai puţin de 5% din familiile româneşti, împreună cu câteva corporaţii transnaţionale, au ajuns să deţină în proprietate privată peste 90% din avuţia ţării, în timp ce 90% din familiile românilor trăiesc în sărăcie şi umilinţă, sunt lipsite de capital şi sunt obligate să trăiască din salarii şi pensii de mizerie.

Nu aflăm nimic despre faptul că românii au fost deposedaţi nu numai de fabrici, de uzine şi de bănci, dar şi de suveranitatea lor naţională, de statul lor naţional. Nimic despre faptul că, în România, democraţia este o farsă, că suveranitatea naţională, puterea poltică, nu este exercitată de popor, ci de oligarhi, care controlează şi capitalul naţional şi statul, că statul este instrumentul prin care oligarhii jefuiesc poporul şi îşi apără privilegiile, averile dobândite prin furt şi înşelăciune.

„România lucrului bine făcut” nu ne spune nimic despre modul în care poporului român i se va face dreptate, despre modul în care el, poporul român, va fi despăgubit pentru capitalul de care a fost deposedat prin aşa-zisa privatizare, ca şi de profiturile create de acest capital în ultimii 25 de ani.

Nimic despre cum, cu ce bani, vor fi create cele 4 milioane de locuri de muncă, pentru a-i aduce acasă pe românii plecaţi în băjenie. Nimic despre cum, cu ce bani, va fi reindustrializată ţara şi va fi creată o agricultură care să asigure bunăstarea tuturor românilor. Nimic despre cum va fi oprită scurgerea de avuţie în afara tării, despre cum vom scăpa de datoria externă, despre cum vor deveni românii stăpâni în ţara lor, proprietari ai capitalului creat prin munca lor şi ai profiturilor realizate cu acest capital.

„România lucrului bine făcut” nu ne spune nimic despre cum vor ajunge românii să aibă un stat al lor, cu adevărat DEMOCRATIC, NAŢIONAL, un stat pe care să-l controleze ei, nu oligarhii şi corporaţiile transnaţionale, un stat care să apere drepturile şi interesele celor mulţi, nu ale oligarhilor şi corporaţiilor transnaţionale, un stat DE DREPT al poporului, nu un stat DE DREPT al oligarhilor.
„România lucrului bine făcut” a lui Klaus Iohannis nu va face niciun lucru bun, pentru România şi pentru poporul ei. Dimpotrivă.

La pagina 22 a vorbăriei prezentate drept program prezidenţial, Klaus Iohanis se dă de gol şi ne spune adevăratul său scop, ne spune ce va face el pentru România dacă va ajunge să-i decidă viitorul.
Iată ce scrie Klaus Iohannis, cu mânuţa lui:

“Cred că este necesar să implicăm mai mult comunităţile locale în acest proces de creştere a independenţei energetice a ţării noastre. Din acest motiv, cred că este necesară modificarea legislaţiei, pentru ca o parte din redevenţele către bugetul central să fie reorientate către comunităţile locale şi chiar către proprietarii terenurilor, aşa cum se întâmplă în SUA.”

Sub masca grijii pentru independenţa energetică a ţării şi pentru comunităţile locale, Klaus Iohannis ne spune că, în timpul preşedinţiei sale, nu numai că va continua jefuirea resurselor naturale ale ţării de către corporaţiile private, autohtone şi străine, dar se va trece la o fază nouă, aceea în care poporul român va fi deposedat şi de dreptul de proprietate publică asupra bogăţiilor subsolului.

Am fost deposedaţi de fabrici, uzine, bănci, am început să fim deposedaţi de terenurile agricole şi de păduri şi urmează, sub domnia lui Klaus Iohannis, să fim deposedaţi şi de bogăţiile subsolului.

 

Conform alineatului (3) al articolului 136 din Constituţia României, “Bunurile de interes public ale subsolului……fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, iar conform alineatului (4) al aceluiaşi articol, “bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, adică nu pot fi vândute, nu pot fi înstrăinate.

Klaus Iohannis, candidat la funcţia de Preşedinte al României, ştie, cu siguranţă, aceste prevederi ale Constituţiei României. Ştie, de asemenea, tot cu siguranţă, că, în SUA, proprietarul unui terten este şi proprietarul bogăţiilor de sub ale teren. De aceea, în SUA, cei care exploatează bogăţiile subsolului plătesc redevenţă proprietarului terenului, nu statului, adică poporului. În România, conform actualei Constituţii, singurul proprietar al bogăţiilor subsolului este poporul român, prin statul său naţional.

Pentru a ajunge la situaţia de a plătii redevenţe proprietarilor terenurilor, “aşa cum se întâmplă în SUA”, va trebui modificată legislaţia, astfel încât proprietarii terenurilor să devină şi proprietarii bogăţiilor subsolului, aşa cum se întâmplă în SUA.

Aceasta este adevărata “viziune” a lui Klaus Iohannis asupra viitorului României. Vor continua vânzările şi retrocedările de terenuri şi păduri, o parte din ce în ce mai mare din teritoriul naţional al românilor va intra în proprietatea străinilor, bogăţiile subsolului vor fi declarate de interes PRIVAT, printr-o lege, sau printr-o ordonanţă de urgenţă, astfel încât vor trece şi aceste bogăţii în propeietatea străinilor. Să nu ne mai încurcăm cu contracte de concesiune, cu redevenţe şi tot felul de piedici în calea liberei dominaţii străine asupra coloniei numită România.

Iată ce ne pregăteşte Klaus Iohannis!

Klaus Iohannis încurcă rău de tot borcanele. România nu este SUA. Poporul român nu este popor american. Poporul român nu s+a format acum 200 de ani, din oameni veniţi de aiurea, care s+au autoîmproprietărit cu pământul luat de la indieni exterminaţi, cu ajutorul forţei. Poporul român este stăpân pe teritoriul lui naţional de la începutul lumii. Bogăţiile subsolului teritoriului naţional sunt ale întregului popor român. Ele au fost apărate cu sângele TUTUROR românilor. Ele nu pot face obiectul proprietăţii PRIVATE, “aşa cum se întâmplă în SUA”. Ele aparţin TUTUROR romanilor şi trebuie exploatate în beneficiul TUTUROR românilor. În vecii vecilor. Aşa cum scrie în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR.

 

Constantin COJOCARU
30.09.2014

„Mişcarea RADICALĂ-REBELIUNEA CIVICĂ” : https://www.facebook.com/groups/miscarea.radicala.rebeliunea.civica/permalink/591597544300643/

Reclame

BREAKING NEWS CU CEAUSESCU SI JOHANNIS:”VIZITA ISTORICA „A LUI KLAUS WERNER JOHANNIS ARANJATA DE SERVICIILE SECRETE SI AJC,IN USA O GOGOASA UMFLATA DE PROPAGANDA MEDIA A NOII SECURITATI A PUPENKLAUSILOR JOHANNISTI!

15 iun.

    Salt de 48 de ani, contexte diferite               Breaking news cu Ceaușescu […]

 

Salt de 48 de ani, contexte diferite

              Breaking news cu Ceaușescu și Iohannis

Image may contain: 3 people, people smiling, people on stage and text

La 2 august 1969 preşedintele Richard Nixon, republican, a venit în România, fiind invitat de şeful statului român la acea vreme, Nicolae Ceauşescu.

A fost prima vizită oficială a unui preşedinte american în Europa de Est, din toate timpurile, peste un milion de oameni, întinşi pe DN 1 de la Aeroportul Otopeni, până în centrul oraşului, i-au aclamat exuberanţi pe cei doi preşedinţi (Ceauşescu, preşedinte al Consiliului de Stat al României), evenimentul a avut un ecou internaţional extraordinar, toate televiziunile din lume l-au transmis în direct, sau în ediţii imediate de ştiri şi n-a rămas deloc în umbra altui breaking news extraordinar din urmă cu 12 zile – primul om pe Lună, astronautul american Neil Armstrong. În acele zile astrale, fiecare dintre cei doi şefi de stat au chibzuit ce au vrut. Preşedintele de la Casa Albă a crezut că, folosindu-l pe Ceauşescu, un lider aparent curajos de dincolo de Cortina de Fier, America va reuşi să zdruncine unitatea monolitică a blocului comunist din Est, ceea ce nu s-a întâmplat aproape două decenii.

În ce-l priveşte, Ceauşescu a fost, în realitate, beneficiarul imediat şi pe termen lung al venirii preşedintelui american în România. Girul primit de la Nixon la Bucureşti şi condamnarea, cu doi ani în urmă, a invaziei sovieticilor şi a partenerilor din Pactul de la Varşovia, i-au asigurat liderului român ascendenţa asupra României şi a românilor vreme de două decenii pline, o ascendenţă ieşită din toate proporţiile.

Ieri, 9 iunie 2017, la sfârşitul unei vizite de lucru de 6 zile în SUA, ca invitat al lui American Jewish Committee, preşedintele României, Klaus Iohannis, a fost primit oficial de către preşedintele SUA, Donald Trump, la sfârşitul convorbirii cei doi şefi de stat au susţinut o conferinţă de presă la Casa Albă. Fiind vorba de o vizită de lucru, preşedintele român nu a fost întâmpinat la sosirea în SUA, la aeroport, de vreun reprezentant al Administraţiei, populaţia Capitalei americane nu a stat pe borduri să salute maşini cu alte steaguri naţionale pe aripile din faţă (o face cu rarisime excepţii), preşedintele român, un pasager anonim într-o limuzină de lux a fost primit direct de către preşedintele Trump la peronul din incinta Case Albe. Prezenţa presei s-a limitat la cei cu acreditări la conferinţa de presă, nicio televiziune americană sau străină, cu excepţia CNN-ului şi a televiziunilor româneşti, nu au transmis live evenimentul.

Marile cotidiene New York Times, Washington Post, Los Angeles Time etc. nu au publicat nimic, televiziunile MSNBC şi CBSN, în video-ştiri de câteva zeci sau 120 de secunde s-au referit exclusiv la comentariile lui Trump despre audierea fostului director FBI, James Comey (prima întrebare de la conferinţa de presă), pe scurt la NATO şi la terorismul sponsorizat de Qatar – absolut nimic despre întâlnirea celor doi preşedinţi, nimic din răspunsurile şi cuvântul preşedintelui României, nimic despre vizele românilor în SUA – chestiune ridicată timid de partea română şi expediată rapid, fără răspuns, de cea americană. În ce priveşte absenteismul cvasitotal al mediei americane faţă de periplul transoceanic al preşedintelui Iohannis, şi mai bizar a apărut faptul, că reputatul cotidian politic de la Washington, The HILL, ziar tipărit şi online, a lui New Communications, Inc., strict specializat în ştiri şi comentarii despre Congresul SUA, Casa Albă şi alegerile prezidenţiale, a publicat o fotografie a celor doi preşedinţi la conferinţa de presă, fără explicaţie, şi doar câteva pasaje din scurtul speech şi răspunsurile lui Trump, numai cele referitoare la Qatar şi Orientul Mijlociu, fără să menţioneze undeva, că este vorba de o conferinţă de presă comună româno-americană. Fără să spună cum îl chemă şi cine este personajul din fotografie, din stânga preşedintelui american (?!), sau că şi acesta a vorbit etc. – o ignorare cel puţin ciudată a părţii române.

Iohannis, ca Neica Nimeni… (a se vedea textul şi fotografia din The HILL, din 9 iunie 2017, ataşate acestui comentariu).

Ce se constată după întâlnirea Trump – Iohannis şi conferinţa de presă comună de la Casa Albă?

Că istoria s-a repetat la Washington, ieri, după cum a decurs în 1969, la Bucureşti. Ieri, preşedintele (şi omul de afaceri de succes) Trump a fost prietenos şi plin de complimente, pentru că a văzut în Iohannis un personaj bun de adus de partea lui în conflictul privind NATO, cu Berlinul, Parisul şi Bruxellesul. A văzut în el un alt potenţial „spărgător” din Est, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, cumva Slovacia şi chiar Bulgaria, al blocului celor mari ai Uniunii Europene. Aşa cum Nixon a văzut în Ceauşescu, în 1969, înfăptuitorul unei schisme majore în blocul sovietic.

Totuşi, lucrurile au stat atunci altfel decât acum. Cum spuneam, atunci Nixon nu a câştigat mai nimic, nici n-a slăbit fosta URSS, şi nici n-a ajuns „mai aproape” de China, via Bucureşti. În schimb, tot cum ziceam, Ceauşescu şi-a consolidat enorm propria-i poziţie, dar a făcut şi multe lucruri bune pentru România – preţ de vreo 10 ani, toţi anii ’70, industria a crescut, hrana produsă acasă a fost din belşug, ţara s-a modernizat, politica şi comerţul exterior au funcţionat, milioane de români s-au mutat în case noi, iar viaţa urbană modernă s-a înfiripat, sănătatea, şcoala publică şi educaţia, în general, au fost foarte bune. A fost încheiată edificarea României sociale. Acum, Trump s-ar putea să aibă succes în disputa cu mai marii UE şi, dacă va ţine aproape de el, fără fund în două luntri, şi Iohannis va avea succes – opoziţia va fi ca şi inexistentă şi, poate, va obţine şi un al doilea mandat, în 2019.

Dar, ne îndoim serios că, alături de succesul personal al Iohannis, vom trăi şi o poveste de succes a României.

                       Trump blasts Qatar hours after Tillerson urges end to blockade

hill

President Trump on Friday chided Qatar for funding terrorism, remarks that could complicate U.S. efforts to ease the diplomatic crisis in the Persian Gulf.

“The nation of Qatar has unfortunately been a funder of terrorism, and at a very high level,” Trump said during a press conference at the White House.

Trump’s comments came just hours after Secretary of State Rex Tillerson called for all sides to de-escalate the conflict, and for other Arab nations to end a blockade against Qatar. Tillerson was in the White House rose garden during the remarks.

A senior administration official told reporters later Friday that Trump and Tillerson are „on the same page” when it comes to Qatar. Regarding the blockade, the official said Trump relayed his position privately to Gulf state leaders this week.

„What he said was consistent with what the secretary of State said,” the official told reporters aboard Air Force One.

„He mentioned that he was concerned with the food issue, the family separation issue. But he’s also very concerned about Qatar support for terrorist finance and for supporting extremist ideology and other things, and he wants to see that addressed, too.”

On Monday Saudi Arabia, the United Arab Emirates, Egypt and Bahrain severed diplomatic relations with Qatar and closed all land, sea and air borders. The countries accused its government of supporting extremist groups such as Hamas, al-Qaeda and the Muslim Brotherhood, and for its relations with Iran.

Qatar has so far denied the allegations.

“I’ve decided, along with Secretary of State Rex Tillerson, our great generals, and military people, the time has come to call on Qatar to end its funding,” Trump said Friday.

“They have to end that funding and its extremist ideology in terms of funding. I want all of the nations to stop immediately supporting terrorism. Stop teaching people to kill other people and filling their minds with hate and intolerance.”

Trump — who traveled to Saudi Arabia last month and met with numerous Gulf leaders at a summit of Gulf Cooperation Council nations — said several nations “came together and spoke to me about confronting Qatar over its behavior,” following the conference.

Tillerson took a more diplomatic approach with the regional dispute earlier on Friday. In a four-minute speech at the State Department, he said Qatar needed to address its neighbors’ concerns about terrorist financing, but asked Saudi Arabia, the United Arab Emirates, Bahrain and Egypt to ease the blockade.

The United States relies closely on nearly all Gulf countries involved in the dispute for military operations in the region.

Saudi Arabia and Qatar both have funded rebels fighting in the Syrian civil war, and about 8,000 to 10,000 U.S. troops are at Udeid Air Base in Doha, Qatar’s capital. Udeid Air Base is the largest U.S. base in the Middle East, the forward headquarters of Central Command and the staging area for much of the war against the Islamic State in Iraq and Syria (ISIS).

Bahrain, meanwhile, hosts the U.S. Navy.

U.S. officials have sought to avoid taking sides in the dispute, but Trump earlier this week muddled the administration’s message when he took credit for the decision to cut ties with Qatar, saying his speech in Saudi Arabia calling on Muslim countries to unite against terrorism and Iran was the reason.

“During my recent trip to the Middle East, I stated that there can no longer be funding of Radical Ideology. Leaders pointed to Qatar – look!” Trump tweeted Tuesday.

“So good to see the Saudi Arabia visit with the King and 50 countries already paying off. They said they would take a hard line on funding …. extremism, and all reference was pointing to Qatar. Perhaps this will be the beginning of the end to the horror of terrorism!” he continued later.

The tweets blindsided top U.S. officials who had tried to downplay the issue.

Defense Secretary James Mattis and Tillerson on Monday told reporters it was up to the countries involved to work it out among themselves.

A Pentagon spokesman also on Monday said the United States was “grateful to the Qataris for their longstanding support of our presence and their enduring commitment to regional security.”

                                                                                                                                   Radu TOMA

Sursa: „Cotidianul”

TRATATUL RATIFICAT INTRE ROMANIA SI UKRAINA ,IN 1997 DE EMIL CONSTANTINESCU,PETRE ROMAN,ADRIAN SEVERIN,VICTOR CIORBEA:UN ACT DE INALTA TRADARE DE TARA!

15 iun.

Imagini pentru EMIL CONSTANTINESCU,PETRE ROMAN,ADRIAN SEVERIN,POZE

 

Apariţia, în anul 2015, a volumului „Istoria unei trădări naţionale: Tratatul cu Ucraina”, autor profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, fizician, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România a încercat să trezească la realitate sentimentul de demnitate națională. Reacția oficială românească (dacă mai poate fi vorba de așa ceva – n.n.) nu s-a ridicat atunci la gravitatea deciziei, dimpotrivă, „operațiile” EuroMaidanului au „anesteziat” total orice urmă de trezire la realitate și orice reacție firească a demnității naționale. Asăzi, în scandalul perpetuu dintre președintele de țară, președinții „partidelor”, alianțelor politice și ale cele două camere ale Parlamentului României, un astfel de subiect este mult prea departe de abordare.

Pentru a înțelege mai bine împrejurările în care România a pierdut teritoriile din componența României Mari, subliniem:
– 23 august 1939 – a fost semnat așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop și anexele sale secrete;
– 26-28 iunie 1940 – U.R.S.S. a înaintat României ultimatumuri în urma cărora românia a abandonat fără luptă: Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța;
– 23 august 1944 – Regele Mihai și camarila complotiștilor a trădat Țara, oferind-o gratuit inamicului în plin conflict militar;
– 10 februarie 1947 – Tratatul de pace de la Paris, unde România nu a fost admisă ca parte cobeligerantă. În plus, „cu o economie distrusă de pe urma războiului, în condițiile unei secete severe, România a fost nevoită să facă față unor obligații economice împovărătoare”[1];
– 20 mai 1997 a fost ratificat tratatul dintre România și Ucraina, prin care erau stabilite granițele dintre cele două state. Fără putință de tăgadă, actul poate fi numit Act de Înaltă Trădare Națională de care se fac vinovate cele mai înalte oficialități ale României acelor ani:
– Președintele României – Emil Constantinescu;
– Președintele Senatului României – Petre Roman;
– Ministrul Afacerilor Externe – Adrian Severin ;
– Prim ministrul României (concomitant și Primar al Capitalei) – Victor Ciorbea
Prin semnarea și ratificarea Tratatului România-Ucraina, România a renunțat la teritoriile sale, depășind chiar prevederile Tratatului impus cu forța de către Aliați.

Ne aflăm în Anno Domini 2017, în ajunul Centenarului Marii Uniri din 1918 și o privire înapoi ne poate aduce aminte că la 77 de ani după abandonarea fără luptă a teritoriilor românești, consecință a ultimatumurilor sovietice din 26-28 iunie 1940 – și la 70 de ani după discreționarele impuneri ale injustului Tratat de Pace de la Paris, România sângerează neîntregită, iar Trădarea de Țară se află ridicată la rang de Politică de Stat. Cineva trebuie să fie tras la răspundere pentru faptele comise, dar cine s-o facă ? Într-o dezbatere publică am amintit auditoriului că România nu a denunțat niciodată prevederile lovite de nulitate ab inițio ale criminalului Pact Ribbentrop-Molotov și anexele sale. Țările Baltice, Polonia, au făcut-o. Chiar dacă frontierele statelor participante la cel de-Al Doilea Război Mondial au fost „țintuite” cu piroanele anului 1947, asta nu înseamnă că nu pot fi revizuite sub un „arbitraj” juridic internațional. Motivația a oferit-o însuși unul dintre protagoniștii învingătorilor, participant la lucrările Tratatului de Pace de la Paris: „Istoria nu cunoaşte până în prezent vreun caz în care, în urmă unui război purtat « pe viaţă şi pe moarte », încheiat cu victoria clară a unei tabere şi capitularea necondiţionată a celeilalte, a învinşilor, primii – învingătorii – să critice rezultatele păcii pe care ei au dictat-o. Şi totuşi, la puţin timp după ce, la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda, unul dintre învingători critică climatul şi modalităţile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratate. Nu era un învingător oarecare, ci chiar un participant important la luarea şi impunerea deciziilor: James Byrnes, secretarul de stat în administraţia americană din anii 1945-1947, care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace. Acesta a declarat ulterior: « Ziua de 10 februarie a fost rezultatul unei lungi şi plictisitoare serii de conferinţe, reuniuni, discuţii contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosfera apăsătoare şi au împiedicat că bunele intenţii iniţiale să prevaleze ». în continuare, James Byrnes avertiza că «evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influenţă tragică asupra viitorului lumii », atrăgând atenţia că « tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe ». Şi, pentru a îndrepta lucrurile-opina secretarul de stat american-, « nu trebuie să se întârzie [cu revizuirea tratatelor n.n.]; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat – dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată»[2]. Dacă tot suntem colonie americană, U.E.-istă, a Noii Ordini Mondiale sau Dumnezeu mai știe a cui, de ce mai marii Țării nu folosesc aces „avantaj”. Răspunsul e simplu și crud: nu se vrea ! (Ion Măldărescu).

Poporul Român cere denunţarea Tratatului cu Ucraina !

La „indicațiile prețioase” ale lui Silviu Brucan, teritoriile patriei-mamă au fost cedate pentru ca România să fie primită în N.A.T.O. România a fost acceptată abia după șapte ani de la comiterea crimei de Înaltă Trădare Națională (ratificarea tratatului) ; etapele principale s-au derulat astfel:
– la 3 mai 1997, avut loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „Relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări;
– la 2 iunie 1997 președinții celor două țări au semnat tratatul la Neptun;
– la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat.
Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior, prin forță, în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost „motivată” ca fiind una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în N.A.T.O. Practic, Ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de „discreție” politică, pe care acum, actorii scenei politice de atunci nu o mai recunosc. Moti

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud. Când își poate înceta valabilitatea acest tratat Conform Articolului 27 ? „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”. Deși criticat vehement Tratatul nu a fost denunțat până astăzi de partea Română. Poporul Român cere denunţarea Tratatului cu Ucraina, ca fiind un tratat de înaltă trădare!

Comentariile domnului prof. univ. dr. Tiberiu Tudor

1. Politica de stat capitulardă a guvernului Ciorbea

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenţia Democrată, am fost luaţi prin surprindere de câteva declaraţii contrare interesului naţional pe termen lung ale rectorului Universităţii noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit Preşedinte al României. Printre altele, la conferinţa de la Davos, în ianuarie 1997, şi-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit « sacrificiul istoric » – recunoaşterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor româneşti ocupate prin forţă de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declaraţii ale preşedintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României. În discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu şi mulţi colegi consideram interese naţionale strategice ale României, la est şi la vest. În disperare de cauză şi în regim de urgenţă am constituit şi am înregistrat o formaţiune civică – „Forumul Civic Naţional Român” – menită să stopeze sau cel puţin să dea replica disponibilităţilor de acest fel ale Preşedinţiei şi ale Guvernului Ciorbea care, cu mare repeziune şi eficienţă, s-au constituit în politici de stat capitularde: la est Tratatul cu Ucraina, la vest Ordonanţa Guvernamentală de Urgenţă 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului, printre altele în sensul fundamentării legislative a segregării etnice până la nivel universitar a învăţământului de stat din România.

În Senatul Forumului Civic Naţional Român, în 1997 erau personalităţi importante ale ştiinţei şi culturii române, printre care academicienii: Ion Irimescu, marele nostru sculptor, Leon Dănăilă, şeful şcolii româneşti de neurochirurgie modernă, Sergiu Chiriacescu, preşedintele Consiliului Rectorilor la acea dată, Florin Constantiniu, marele nostru istoric, Vasile Gionea, unul dintre părinţii Constituţiei din 1991, Horia Mazilu, decanul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, etc. Din păcate, mişcarea noastră, constituită ad-hoc începând cu martie 1997, nu a putut ţine pasul cu avalanşa acţiunilor Puterii – pe care am descris-o detaliat în carte – şi în iulie 1997, preşedintele Constantinescu a promulgat tratatul. În schimb, în toamna lui 1997 această mişcare civică, predominant universitară, a avut suficientă forţă pentru a bloca articolele antinaţionale ale Ordonanţei 36: spargerea Universităţii « Babeş-Bolyai » nu a mai avut loc, procesul de segregare a învăţământului de stat din România pe criterii etnice nu a putut fi extins şi la nivelul învăţământului universitar, aşa cum o cerea imperativ U.D.M.R.-ul (aflat la guvernare, în cadrul Convenţiei Democrate). Cartea „Istoria unei trădări naţionale – Tratatul cu Ucraina” am scris-o şi pentru a pune la dispoziţia unei viitoare diplomaţii româneşti responsabile argumentele că validarea Tratatului cu Ucraina a fost obţinută de către Putere printr-o amplă manipulare a societăţii româneşti, exprimând voinţa de cabinet a unei camarile şi nu voinţa poporului român, care ar fi trebuit să fie larg consultat, eventual prin referendum, într-o problemă de o asemenea anvergură. Prin delimitarea de o minoritate responsabilă de validarea acestui tratat, diplomaţia noastră va avea legitimitatea denunţării lui, la momentul istoric potrivit”.

2. Pierderea Basarabiei, a ţinutului Herţa şi a Bucovinei de nord la 28 iunie 1940, o rană deschisă a sufletului românesc

„Herţa a fost o culme a abuzului ocupaţiei sovietice din 1940 a teritoriilor româneşti. Dar problema noastră, a contenciosului nostru cu Ucraina, nu este a Herţei, nici a Insulei Şerpilor sau a Platoului Continental al Mării Negre. Problema este cea scandată de Marea Adunare Naţională de la Chişinău – cum a numit Mircea Druc uriaşa demonstraţie naţională anticomunistă din 27 august 1989: « Muntele şi Marea »! Bucureştiul va trebui să înţeleagă ceea ce pentru Chişinău a fost clar de la început. Kievul va trebui să accepte ceea ce înţelege foarte bine: nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor, nordul şi sudul Basarabiei sunt pământuri româneşti, pe care va trebui să le restituie în întregime.
Ucraina este un stat artificial, extins peste orice măsură prin anexiunile sovietice din anii ʼ40 şi includerea în graniţele unionale ale R.S.S. Ucrainene a unor teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, România, Cehoslovacia şi actuala Federaţie Rusă. Anul 2014 a arătat că Ucraina – indiferent de susţinerea şi interesul geopolitic în această zonă al unor mari puteri – este la limita imploziei, implozie care, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Ucraina va avea stabilitate statală numai când se va retrage în graniţele sale etnice istoric justificate. Aşa cum au făcut foste mari puteri ale căror ambiţii fuseseră susţinute de posibilităţile lor într-o mult mai mare măsură decât in cazul Ucrainei: Austria şi Turcia, actualmente state stabile şi surse autentice de stabilitate.

3. Ofensivă, defensivă, capitulare !

În 1989-1990, românii au dus o politică ofensivă. Ei au contribuit din plin la forţarea cursului istoriei, prin voinţa unită a poporului şi a oamenilor de stat care se ridicau dincolo de Prut. Românii au fost, alături de gruzini şi de baltici, în linia întâi a ofensivei pentru demolarea imperiului sovietic. Chişinăul a depăşit prin amploarea manifestaţiilor toate celelalte capitale răzvrătite ale imperiului. Revoluţia naţională anticomunistă a românilor de dincolo de Prut a adus o contribuţie importantă la una dintre marile răsturnări istorice ale acestui secol: prăbuşirea comunismului şi destrămarea imperiului sovietic.
In anii 1988-1989 începuse procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Republicile Baltice, Moldova, Republicile Transcaucaziene şi cele din Asia Centrală îşi revendică independenţa. La 27 august 1989 o jumătate de milion de oameni inundă Chişinăul. Sub flamurile tricolorului mulţimea intonează cu hotărâre Deşteaptă-te Române! Printre pancartele şi pânzele albe ale lozincilor: « Muntele şi Marea » ! După 40 de ani de rezistenţă anticomunistă şi după aproape două secole de rezistenţă îndârjită împotriva deznaţionalizării, românii de dincolo de Prut au conştiinţa naţională intactă. Ei revendică, o dată cu independenţa Republicii Moldova, şi realipirea teritoriilor româneşti ocupate de R.S.S. Ucraina: Muntele (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Basarabiei) şi Marea (sudul Basarabiei).

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, şi apariţia noilor state independente desprinse din Uniune, problema Teritoriilor Româneşti Ocupate revine stringent în actualitate. Uniunea Sovietică, deţinătoarea titlurilor de suveranitate – contestabile şi ele – asupra acestor teritorii, dispare ca subiect de drept internaţional; apar ca subiect de drept internaţional noi state; printre ele Republica Ucraina şi Republica Moldova. Imediat după eşuarea puciului de la Moscova, când destrămarea Uniunii Sovietice devenise iminentă, sau cel puţin a doua zi după dispariţia Uniunii Sovietice ca subiect de drept internaţional, în decembrie 1991, politica externă a României ar fi trebuit să se orienteze spre aducerea fermă la cunoştinţa comunităţii internaţionale şi menţinerea permanentă în conştiinţa acesteia a faptului că estul şi nordul Moldovei – teritoriu românesc înainte de semnarea Protocolului Secret al Pactului Molotov – Ribbentrop şi de invazia sovietică – se află într-o situaţie identică, din toate punctele de vedere, cu cea a Ţărilor Baltice şi că România cere, la dezmembrarea Imperiului, restitutio in integrum.

4 . În anii ʼ90, românii au reuşit să piardă înfăptuirea Unirii între cele două state româneşti

Roadele formidabilei mişcări naţionale de la Chişinău nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune şi coerenţă a clasei politice de la Bucureşti precum şi datorită apatiei civice a ţării în problemele de interes naţional major. În perioada marilor reaşezări statale din Europa de Est, când porţile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii şi a recuperării Teritoriilor Româneşti Ocupate, orizontul politic al Bucureştiului nu depăşea, de o parte şi de alta, perimetrul Pieţii Universităţii. Ţara era în război civil rece; antrenaţi într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul Unirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 şi a durat până în 1997. În 1991, Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-Al Doilea Război Mondial, este în plină criză de legitimitate: ea deţine de facto teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România şi, foarte important, Rusia. Rada Supremă proclamase independenţa Republicii Ucraina la 24 august 1991. Conştienţi, de la bun început, de dificultăţile Ucrainei „de a supravieţui, de a se legitima şi defini ca identitate”, ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu referendumul pentru legitimarea pe plan intern a independenţei. Ucraina este singura fostă republică unională care organizează referendum în problema independenţei.

În 1991, Parlamentul României reacţionează prompt, barând calea ofensivei pentru legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne priveşte, însemna o ofensivă pentru uzurparea drepturilor noastre asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate. În Declaraţia, Parlamentul României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în şedinţa Camerelor reunite, se spune: „Parlamentul României, luând cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina, declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţinutul Hotin precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia, cere parlamentarilor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde şi asupra teritoriilor româneşti menţionate.
solicită Guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de U.R.S.S.”.

5. Spiritul Actului Final de la Helsinki

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariţiei Uniunii Sovietice şi a apariţiei la frontiera de est a României a două noi state independente – Ucraina şi Republica Moldova – Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părţii române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu. Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 şi Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condiţiile ocupaţiei sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră şi ale colaborării şi asistenţei mutuale. Notificarea caducităţii Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariţiei acesteia ca subiect de drept internaţional, şi exprimarea disponibilităţii de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuţiei problemei frontierei dintre România şi Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki. Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.

6. Preşedintele Emil Constantinescu nu a consultat nici poporul român, prin referendum, nici Parlamentul României

După câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată, politica externă a României în privinţa contenciosului teritorial cu Ucraina devine capitulardă. Imediat după investitură, la reuniunea de la Davos din ianuarie 1997, preşedintele Constantinescu lansează ideea „sacrificiului istoric”. Intr-un interviu acordat postului privat de radio ucrainean Nova Mova, în februarie 1997, preşedintele Constantinescu declară: „Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menţionând de asemenea că „Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”. In februarie 1997 preşedintele Constantinescu nu avea mandat pentru avansarea ideii „sacrificiului istoric”. Nu consultase poporul român, prin referendum, nu consultase nici măcar Parlamentul ţării. În continuare întreaga diplomaţie românească este pusă să lucreze în favoarea consolidării statalităţii „tânărului stat ucrainean”.

7. Principalii artizani ai tratatului au fost : preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi Ministrul de Externe, Adrian Severin

Primul implicat a fost Ministerul Afacerilor Externe. La 7 martie apare stupefiantul comunicat al M.A.E.: „Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privinţa intereselor legitime ale României. In acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independenţa, stabilitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaştem, ci chiar să le susţinem prin toate mijloacele politice şi juridice care ne stau la îndemână”.

Semnarea Tratatului cu Ucraina din 1997 e fost rezultatul unei extraordinare campanii de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor. Principalii artizani ai acestei acţiuni sunt preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin. Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor celor care au participat la redactarea şi validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile şi de reuşita redactării tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa tratatului este achiesarea, acceptul liber consimţit al României, la actuala frontieră cu Ucraina. Ucraina a apărut ca subiect de drept internaţional în 1991. Tratatul întrerupe linia contestării drepturilor Ucrainei asupra Teritoriilor Ocupate, începută prin Declaraţia din noiembrie 1991 a Parlamentului României, şi, în 1997, România face cadou Ucrainei recunoaşterea actualei ei frontiere de sud-vest. Recunoaşterea actualei frontiere de stat între România şi Ucraina este explicită în Schimbul de Scrisori între cei doi miniştri ai Afacerilor Externe (aşa-numitul „Acord Conex”) prevăzut la art.2.2 al Tratatului. Iată care este conţinutul acestui Schimb de Scrisori:

„1. Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, în cel mult doi ani, un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două state, pe baza principiului succesiunii
statelor în privinţa frontierelor, potrivit căruia proclamarea independenţei Ucrainei nu afectează frontiera de stat existentă între România şi Ucraina, aşa cum a fost definită şi descrisă în Tratatul din 1961 privitor la regimul frontierei de stat româno-sovietice şi în documentele de demarcare corespunzătoare valabile la 16 iulie 1990, data adoptării Declaraţiei privind suveranitatea statală a Ucrainei.
3. Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare ofensive pe Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei, potrivit punctului 1 de mai sus.
Astfel, esenţa „principiilor şi procedurilor convenite prin Schimbul de Scrisori”
este:
– renunţarea la efectele notificării din 1993 a caducităţii Tratatului din 1961 privind regimul frontierei de stat româno-sovietice;
– anularea efectelor Declaraţiei din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României cu privire la referendumul asupra independenţei Ucrainei;
– recunoaşterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate de fosta Uniune Sovietică şi deţinute acum de Republica Ucraina.
Schimbul de Scrisori nu a fost prezentat plenului Parlamentului în cursul şedinţelor de ratificare, motivându-se că „el nu este parte a Tratatului” (cu toate că prevederile lui
– art.2.2 din Tratat – „vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat”). Puţini parlamentari cunosc conţinutul Schimbului de Scrisori implicat în tratatul pe care l-au votat.
Semnarea Tratatului a însemnat anularea tuturor eforturilor de prudenţă diplomatică din perioada ’91 -’96. Ea a însemnat sfârşitul defensivei. A însemnat capitularea totală a României în faţa Ucrainei. Până la ratificarea şi promulgarea acestui tratat, „tânărul stat ucrainean” nu avea nici un act prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.

„Pentru prima dată de la constituirea României Mari, în 1918, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional, fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunile dramatice ale evenimentului. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda şi presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al tratativelor şi al tratatului” – va spune marele istoric şi patriot, academicianul Florin Constantiniu. Am prezentat pe larg, toate procedeele acestei ocultări, care au dus la validarea, ratificarea şi promulgarea acestei forme capitularde a Tratatului cu Ucraina.

„Pentru toate acestea, judecata istoriei va veni oricum, dar până atunci trebuie să-i judece justiţia!” (Prof. dr. Vasile Gionea – membru de onoare al Academiei Române)

8. Răni nevindecate în sufletul românilor

Moldova glorioşilor Alexandru Cel Bun şi Ştefan Cel Mare, cu teritoriile vechiului voievodat medieval Moldova se află în acest moment în trei state: România, Moldova şi Ucraina. Am o neabătută încredere în luminozitatea destinului nostru ca popor şi ca naţiune. El este asemenea unui pârâu subteran care iese din timp în timp în lumină, uimind cu strălucirea şi prospeţimea lui: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire. Cursul lui este deja jalonat de oameni de stat de anvergură europeană care ne-au ridicat Ţara în Istorie. Nu trebuie decât să urmăm aceste jaloane pentru a ne reîntâlni cu el atunci când va străluci din nou în lumina evenimentelor istorice favorabile. Întâlnirea cu destinul nostru istoric a fost ratată la un moment extrem de fast: 1990-91. Dar acest destin există şi îşi continuă, cu răbdare şi tenacitate, cursul. Să ne pregătim pentru viitoarea noastră întâlnire cu el. Cum? Aducând la conducerea ţării, oameni competenţi, cu o vastă cultură istorică şi politică, dornici să-şi slujească Ţara şi având curajul, înţelepciunea şi abilitatea în a o face. Reînfiinţând, pe toate planurile, marea Şcoală a Educaţiei Naţionale – aceea la care au crescut elitele care au realizat ridicarea naţiunii pe treptele împlinirii ei, din generaţie în generaţie. Adaptându-ne cu supleţe tacticile politice de moment obiectivului naţional strategic major – în momentul de faţă refacerea unităţii statale a României – cu flexibilitatea, abilitatea şi înţelepciunea de a fructifica în direcţia acestui obiectiv strategic oportunităţile care se ivesc mereu în cadrul echilibrului de forţe, mereu schimbător, realizat între marile puteri. Şi de aici începe discuţia asupra a ceea ce este şi a ce ar trebui să fie, politica externă a României în momentul de faţă.

Notă: O parte a textului este adaptat după dialogul profesorului univ. dr. Tiberiu Tudor, cu publicista Emilia Ţuţuianu (2015)[3].
––––––––––-
[1] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris
[2] ibidem.
[3] http://melidonium.ro/2015/02/17/istoria-unei-tradari-nationale-tratatul-cu-ucraina/

Willi Filderman, colegul de liceu al Mareşalului

15 iun.

E BINE SA STIM! – Lista cu personalitati de origine evreiasca / jidaneasca ale vietii publice din Romania

15 iun.

DE CE POARTA”KIPA” FOSTII PRESEDINTI SI ACTUALUL GAULEITER NAZI JOHANNIS SI POLITICIENII ROMANI :SUNT EVREI RELIGIOSI?!”

15 iun.

    Evreii nu impun celor de alte religii să poarte kipa la evenimentele lor, indiferent dacă acestea au loc […]

Imagini pentru EMIL CONSTANTINESCU,KIPA ,POZE

Evreii nu impun celor de alte religii să poarte kipa la evenimentele lor, indiferent dacă acestea au loc  în sinagogă, muzee sau spații deschise. Cu toate acestea, unii politicieni români din vârful ierarhiei poartă kipa la ceremoniile evreiești. Oare de ce? Revenim la întrebarea din titlu: „De ce poartă politicienii români kipa, sunt evrei religioși ?” Iată ce spune despre purtatul kipei site-ul „Fundaţia pentru cultivarea şi promovarea iudaismului din România – Pinhas Eliahu Wasserman” (http://www.wassermanrabbi.co.il/ro/show_page.asp?page_id=1):

 

                                         „KIPA”: origine

 

Vreau să dedic aceste rânduri originii tradiţiei acoperirii capului, respectiv de a purta o „Kipa” (tichiuţă sau scufie) pe cap.

În cartea sa „Şulhan aruh” (codul de legi al iudaismului), Rabi Iosef Karo (1488-1575) a fixat o normă halahică după care „nu se poate merge pe o distanţă de 4 amot (2,50 metri) cu capul descoperit”. De atunci, obiceiul acoperirii capului a fost transformat în obligaţie pentru fiecare evreu religios. El a devenit unul dintre semnele acceptării obligaţiilor religioase. În ultimele generaţii acoperirea capului cu o „Kipa” a devenit atât o obligaţie, cât şi o formă de recunoaştere reciprocă în public pentru cei care o poartă.

https://i1.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/06/iliescu-sinagoga.jpg

Diferitelor feluri de „Kipe” le-au fost date tot felul de explicaţii. Astfel, evreii naţionalişti-religioşi sionşti poartă o „Kipa” croşetată. Evreii ultraortodocşi, fanatici religioşi, poartă o „Kipa” neagră.

Obligaţia purtării de „Kipei” se bazează pe o lege din Tora care ne interzice să ne comportăm după obiceiurile celorlalte popoare. Deoarece participarea la rugăciune cu capul descoperit era lege pentru creştinii catolici, s-a hotărât ca evreii să-şi acopere capul. În acest fel, s-a decis că acoperirea capului este un semn de recunoaştere a evreului în general.

Acoperirea capului este obligatorie în timpul rugăciunilor, lecturii Cărţilor Sfinte, în sinagogă, atunci când se fac binecuvântări, când se mănâncă sau se bea ceva.

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/06/Basescu-Israel-Zidul-Plangerii.jpeg.jpg

„Kipa” simbolizează un fel de limită a omului menită să-i amintească faptul că există cineva deasupra lui. Chiar dacă purtarea „Kipei” a început ca un obicei hasidic menit să trezească respectul omului în faţa lui Dumnezeu, ea s-a transformat cu timpul în obligaţie prin interdicţia de a parcurge 4 amot cu capul descoperit.

– Din punct de vedere halahic, are voie un evreu să nu poarte „Kipa” dacă la locul de muncă nu-i este permis acest lucru?

O dată am auzit de la tatăl meu, de binecuvântată amintire, că în România un evreu care a găsit de lucru a întrebat dacă – din punct de vedere halahic – poate să stea la locul său de muncă fără „Kipa”, deoarece directorul i-a spus că dacă va veni la serviciu cu Kipa, nu-l va primi la lucru şi îşi va pierde postul.

https://i2.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/06/iohannis-cu-kippa-neagra-1.jpg

Tatăl meu i-a răspuns că deşi purtatul „Kipei”, obicei hasidic a devenit o obligaţie a tuturor evreilor, totuşi poate lucra fără „Kipa” pentru a nu-şi pierde locul de muncă. Este vorba însă de o întrebare pusă în România, unde ocuparea unui serviciu depindea de neevrei, care nu înţelegeau rostul purtării „Kipei”. Aici în Israel, problema nu se mai pune în aceeaşi formă: dimpotrivă, există respect pentru cei care poartă „Kipa”.

– Care este mărimea „Kipei”? Oare este o mărime obligatorie pentru „Kipa”?

Din punct de vedere al Halahei (dreptul tradiţional iudaic), nu este obligatoriu a se purta o Kipa care să acopere tot capul, însă cel puţin ea trebuie să fie văzută din toate părţile, atât din faţă cât şi din spate.

https://i1.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/06/dragnea-kipa.jpg

– Oare este logic, că evreii care nu poartă Kipa în mod permanent, să-şi acopere capul în sinagogă?

Este foarte adevărat – şi vedem de foarte multe ori – că evrei care nu poartă Kipa îşi acoperă capul atunci când intră în sinagogă, la cimitir, sau când mănâncă. Răspunsul este că din punct de vedere halahic există două grade în obligaţia de a purta „Kipa”:

1) Purtatul Kipei în mod permanent, sau mersul cu „Kipa” în cursul zilei – este un obicei hasidic, transformat în obicei general, devenit obicei permanent pentru toţi evreii.

2) Interdicţia pronunţării Numelui lui Dumnezeu cu capul descoperit, deci obligaţia de a purta „Kipa” atunci când se spune Numele lui Dumnezeu, precum şi în sinagogă. În „Şulhan Aruh” (codul de legi iudaic) e permis a se răspunde „amen” la rugăciune cu capul descoperit. Nu este permis a se lua dreptul de a răspunde „amen” unui evreu pentru că nu are capul acoperit. Acest fapt este menţionat în Talmud, specificându-se clar: „Este mai important a răspunde „amen” la o binecuvântare decît a spune binecuvântarea însăşi, deoarece oricui care răspunde „amen” din tot sufletul, cu intenţia curată şi cu glas tare, i se deschid porţile raiului”.

– Bărbatul care poartă perucă are obligaţia de a-şi pune Kipa pe perucă?

În conformitate cu unele surse, peruca răspunde obligaţiei de a acoperi capul. Acest lucru nu este suficient pentru a desconsidera ca omul să respecte prescripţia divină. Nu este suficientă respectarea ei; este important ca şi alţi oameni să vadă acest lucru. De aceea, folosirea unei peruci este insuficientă. În afară de perucă, fiecare evreu trebuie să poarte şi „Kipa”.

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2017/06/klaus-in-sinagoga.jpg

În concluzie, cauzele sau motivele de a purta „Kipa” sunt:

  1. Respectul şi frica de Dumnezeu. Acoperindu-şi capul, evreul se educă pe sine însuşi cu frică de Dumnezeu. El ştie că există că există Dumnezeu în cer, care îl vede şi este cu el pretutindeni. Astfel evreul nu ajunge să devină mândru, aducându-şi aminte totdeauna că o putere supranaturală îi conduce viaţa.
  2. Al doilea motiv este că evreul care se deosebeşte de neevrei prin credinţa lui, trebuie să se deosebească de ei și prin aparenţa lui exterioară. Creştinii obişnuiesc să-şi descopere capul la intrarea în biserică. Evreii s-au detaşat de acest obicei, decizându-se asupra obiceiului de a purta „Kipa”. „După obiceiurile lor să nu mergeţi”.
  3. Ar fi fost bine ca toţi evreii să se comporte după obiceiul hasidic şi să poate Kipa toată ziua. Cu toate acestea, dacă cineva nu poate face acest lucru, cel puţin să aibă o Kipa în buzunar totdeauna şi să şi-o pună pe cap la intrarea în sinagogă sau în cimitir, când mănâncă sau bea, sau când face o rugăciune şi aminteşte Numele lui Dumnezeu.

Sursa: http://www.wassermanrabbi.co.il/ro/show_news.asp?table=rav&news_id=27 (Fundaţia pentru cultivarea şi promovarea iudaismului din România)

Notă: Sublinierile și ilustrația aparțin redacției „Justițiarul”

PENALUL KLAUS WERNER JOHANNIS SE FACE CA „LUCREAZA” SI TRIMITE PARLAMENTULUI O LEGE PENTRU A FI REEXAMINATA!

15 iun.

Joi, 15 iunie, preşedintele Klaus Iohannis a solicitat Parlamentului reexaminarea legii pentru aprobarea Programului carne de porc din fermele româneşti, care are ca scop instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru implementarea acestui program, deoarece actul normativ a fost adoptat cu ignorarea normelor europene în materie, anunţă Administraţia Prezidenţială.

 În cererea de reexaminare transmisă preşedintelui Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, se arată că prin această lege sunt reglementate criteriile de eligibilitate şi modalitatea de accesare a Programului, cuantumul şi modalitatea de acordare a ajutorului de stat, precum şi durata de aplicare şi bugetul schemei de ajutor de stat.

Astfel, se precizează că art. 17 din lege prevede că Programul se va desfăşura pe perioada 2017-2020. De asemenea, se arată că în contextul în care legea transmisă la promulgare nu prevede un termen pentru intrarea sa în vigoare, conform art. 78 din Constituţie aceasta va intra în vigoare la trei zile de la publicare.

Totodată, art. 19 din legea transmisă la promulgare prevede că, în situaţia în care decizia Comisiei Europene de acordare a ajutorului de stat conţine prevederi noi sau diferite faţă de schema notificată, prevederile schemei de ajutor de stat se completează şi/sau se modifică în mod corespunzător. ‘Aceste ultime dispoziţii ale legii transmise la promulgare, ce pun în evidenţă faptul că la data adoptării acesteia nu fuseseră epuizate procedurile legale obligatorii de acordare a ajutorului de stat, impun reanalizarea de către Parlament a actului normativ, în scopul evitării consecinţelor negative – atât pentru statul român, cât şi pentru beneficiari – ce ar putea fi generate de neîndeplinirea acestor obligaţii procedurale’, se precizează în cererea de reexaminare.

Şeful statului subliniază în document că în domeniul ajutorului de stat şi al concurenţei, Comisia Europeană este singura instituţie care decide asupra compatibilităţii măsurii cu normele UE incidente. Astfel, cadrul normativ privind acordarea ajutoarelor de stat este stabilit în Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Potrivit art. 107 alin. (1) din TFUE, cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Conform prevederilor TFUE, Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate. Astfel, orice măsuri de ajutor de stat sunt supuse obligaţiei de notificare şi de obţinere a autorizării din partea Comisiei Europene, iar aceste măsuri nu pot fi puse în aplicare de către statele membre înainte de pronunţarea de către Comisie a unei decizii definitive. Preşedintele Iohannis menţionează că în dreptul intern, ajutorul de stat este reglementat prin OUG nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată prin Legea nr. 20/2015 care, în art. 3 prevede că, în acord cu prevederile Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, poate fi adoptat şi acordat numai după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.

‘În consecinţă, din ansamblul normelor europene şi interne rezultă că măsurile ce constituie ajutor de stat pot fi adoptate şi acordate numai sub condiţia autorizării de către Comisia Europeană. Or, din analiza parcursului legislativ al Legii pentru aprobarea Programului carne de porc din fermele româneşti rezultă că ajutorul de stat, deşi notificat, nu a fost autorizat de către Comisia Europeană şi nici nu poate fi considerat a fi fost autorizat’, arată şeful statului, potrivit Agerpres. Se semnalează că prevederile art. 19 au şi semnificaţia adoptării unui act normativ sub condiţie, ceea ce afectează principiul legalităţii şi principiul securităţii raporturilor juridice prevăzute de Constituţie.

%d blogeri au apreciat asta: