Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.
Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susține o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă. Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.
Dar care este adevărul? A fost România un stat agresor prin actul de la 22 iunie 1941? Pentru a lămuri cititorii în privința acestui aspect foarte important, am ales să cităm un fragment din volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998. Pentru ușurința lecturii am eliminat explicațiile notelor de subsol, păstrând doar referința la acestea.
„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.(1)
Pe fundalul victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.(2)
Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații ofensive”(1).
Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.Cu consimțamîntul Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie (2) – și al Italiei, la 26 iunie,Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”(3) , așteptînd răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al n-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.(4)
Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.(1)
Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România /..”(2)
Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.(3) În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”. (4)
Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”(5), pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.
Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rînd a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate rîul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2 750 900 803 lei (3)
lei și sechestrind trenurile de evacuare(4)
.
Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.(5)
Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.(6) Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”.(7) Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României (8) – guvernul sovietic a precizat că„nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.(9)
În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea uneiconcluzii  importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941: Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.(1)
Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22(2)
In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.(3)
În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:, ,Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase apăra”.
Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Ș ianume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea. Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona:„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: /…/ 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”. Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu:Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.

B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum. Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. Este momentul să mentionăm aici că între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R. Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”.(2)
Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord: „Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de sovietici.
în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca. Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri. La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”(1). Dar chiar documentele sovietice tratează
ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]
Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941. Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, | U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!în privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează: „Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”.(2) Rusia era parte semnatară a acestei convenții.