În contextul actual, România nu ar mai avea nimic de pierdut și nu ar păți vreun pericol dacă ar recunoaște în mod oficial aceste evenimente dramatice ca „genocidul armean” din perioada 1915-1923, din Imperiul Otoman și republica subsecventă acestuia.
Cu prilejul anului centenar 2018, statul român ar putea să întreprindă acest gest de curtoazie diplomatică și solidaritate istorică.
Evoluțiile actuale din Orientul Mijlociu au slăbit mult autoritatea Turciei în regiune. Turcia este astăzi o mare putere politică și militară, dar nu se mai bucură de aceeași popularitate de dinainte de iulie 2016. SUA și NATO au o atitudine prudentă față de Ankara și se tem de amplificarea islamului politic în rândurile aparatului de stat. De asemenea, antanta regională Rusia-Iran, (axa musulmană șiită, agreată și de ruși), are o atitudine la fel de prudentă. Este o aparență de moment faptul că Turcia se înscrie tot mai mult în orbita intereselor ruso-persane. Turcia nu va renunța benevol la NATO.
Relațiile Ankarei cu UE sunt afectate de frustrare reciprocă. Turcia vrea să se poziționeze ca o putere globală, chiar dacă de talie mijlocie, independentă, suverană, candidată la un eventual loc permanent în Consiliul de securitate al ONU.
România s-a ferit să recunoască public genocidul armean de teama supărării Turciei. Acum, contextul este modificat. Mai multe state din UE și NATO au recunoscut formal această dramă istorică sau au afișat o atitudine favorabilă recunoașterii acesteia. Relația României cu Turcia s-a mai răcorit un pic; și-a făcut loc prudența reciprocă.
Noi ne-am chinuit enorm de mult cu recunoașterea oficială, dusă la paroxism în discursul public, a holocaustului evreiesc din Al Doilea Război Mondial. Am înființat și Institutul Elie Wiesel, susținut din fonduri publice. La fiecare vizită oficială a președintelui sau premierului român în SUA este obligatoriu și pelerinajul la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC. Comemorăm victimele holocaustului de câteva ori pe parcursul unui an, prin conferințe, seminarii, colocvii, decernări de titluri universitare doctor honoris causa, depuneri de coroane, ceremonii diverse. Ne-am acomodat…
Ne dorim să obținem recunoașterea internațională a genocidului românesc comis de armata și autoritățile sovietice din timpul și după Al Doilea Război. De asemenea, cel al regimului horthist împotriva populației românești din Ardeal. Și altele pe care le-am mai îndurat ca și alții din partea altora.
Cum s-ar face recunoașterea oficială de către statul român a genocidului armean?
Nu este un lucru complicat, dar se bazează în primul rând pe voință și consens politic. Există o practică internațională, nu foarte complexă, în acest sens.
De principiu, Parlamentul adoptă o rezoluție în urma unui vot în ședință plenară a celor două camere, care se publică în Monitorul Oficial. Ar fi suficientă, la rigoare, doar poziția unei camere a parlamentului, însă ar fi un gest cu jumătate de măsură din partea noastră. Textul unei astfel de rezoluții (hotărâre a parlamentului) nu este unul standardizat la nivel internațional. Trebuie să se recunoscă formal că evenimentele respective se înscriu în categoria „genocidului”, acceptată de comunitatea internațională în sensul Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimelor de genocid, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 9 decembrie 1948. Se poate face referire la faptul că alte parlamente naționale și/sau organizații internaționale au recunoscut deja aceasta.
De asemenea, Președintele României trebuie să se refere în câteva alocuțiuni oficiale la aceste evenimente, catalogându-le drept „genocid” și exprimând un mesaj de compasiune față de națiunea și statul armean, condamnând ferm astfel de atrocități, etc. Un comunicat oficial din partea administrației prezidențiale, cu un anumit prilej politic sau cultural, ar trebui să consfințească poziția Președintelui.
Guvernul și parlamentul ar putea decide ca o anumită zi din anul calendaristic, (24 aprilie?), în țara noastră, să fie dedicată comemorării acestei tragedii. Adiacent, se organizează câteva conferințe cu participarea Academiei Române, eventual a câtorva ierarhi ai B.O.R. și ai Bisericii armene (obs.: nu e vorba de ecumenism; nu sugerez slujbe propriu-zise comune …), a autorităților publice centrale sau locale și, desigur, a reprezentanților comunității armene din România.
În plan extern, MAE ar putea informa diplomații români aflați la post în străinătate că statul român a decis recunoașterea oficială a genocidului armean. Subsecvent, ambasadorii la București ai Armeniei și Turciei, posibil, întreg corpul diplomatic acreditat, vor fi notificați formal în acest sens.
Depinde de amploarea și accentul pe care dorim să îl dăm acestui fapt. Aș cugeta că pentru țara noastră ar fi suficient doar ceea ce este necesar – pașii instituționali pentru recunoașterea oficială, plus câteva manifestări culturale în plan intern – nu mai mult de atât. Nu ne-ar fi util să epatăm pe subiectul acesta. Nu ne servește ofensarea deliberată a Turciei. Este o chestiune morală, de principiu, un gest firesc de solidaritate istorică, dar și de oportunitate politică la un moment dat, (spre exemplu: Armenia constituie o poartă de mediere către Federația Rusă și Orient). Dacă Ankara ne-ar amenința cu ruperea relațiilor diplomatice, ar fi problema lor în primul rând, ar risca o auto-compromitere dezavantajoasă.
În învățământul public, la orele de istorie universală, dascălii ar putea să se refere la acest episod drept un genocid propriu-zis, o epurare etnică. Din nefericire, nu a fost singurul caz în istorie.
Despre recunoașterea oficială în plan internațional, un material relevant s-a redactat pe o pagină Wikipedia, la acest link. Aici se arată că, până în prezent, 29 de state naționale (inclusiv SUA) și câteva entități internaționale au recunoscut oficial sau indirect, declarativ, acest genocid.
Țări care au recunoscut genocidul armean și textul rezoluțiilor adoptate în această privință.
Contextul regional actual ne permite o relaxare față de Turcia, care ar fi benefică mutual. Ar mai rămâne doar apropierea geopolitică a Armeniei de Federația Rusă. Ar fi singurul inconvenient pentru statul român, angrenat ferm în NATO, dar acesta nu ar trebui să fie unul inhibitor în acest caz. Până la urmă, statul nostru ar recunoaște ceva ce au recunoscut și alte state euro-atlantice.
S-au scris mai multe articole despre acest subiect. În societatea noastră apar tot mai multe opinii favorabile recunoașterii genocidului în ultima vreme. Eforturile comunității armenilor, reprezentată foarte bine de dl. Varujan Vosganian, printre alții, au rezultat în mai multe conferințe și manifestări culturale.
Alte articole.