Arhiva | 11:00 am

GEOSTRATEGIA PLATITA LA KILLOWAT-ORA!

18 feb.

În 2017, statele europene au importat din Rusia 193,9 miliarde de metri cubi de gaze, cel mai mare volum înregistrat vreodată

Nabucco, South Stream, White Stream, Eastring, BRUA, TAP, TANAP, toate aceste proiecte de gazoducte au fost perfecte pentru ONG-uri, organizatori de conferințe, lobbyiști, contractori de studii de fezabilitate, însă toate au avut un mic defect – nu au ajuns să livreze niciun strop de gaz, fie el rusesc, azer, turkmen sau iranian.

Niciun proiect nu a sporit dependența energetică față de Rusia și nici nu a redus-o, dar facturile, mereu mai mari, pentru energie electrică au trântit guverne în statele est-europene, așa cum s-a întâmplat în Bulgaria, în 2013-2014, și riscă să o facă în continuare.

Fantoma lui Nabucco

Saga proiectelor energetice a început în 1992, cu inițiativa unui coridor sudic al gazelor, de la Marea Caspică și Iran către Europa, pentru diminuarea dependenței față de fosta URSS. Forma cea mai ambițioasă a acestui proiect de 4.000 de km. a fost Nabucco, care ar fi trebuit să aducă anual peste 30 de miliarde de metri cubi de gaze din Azerbaidjan, Turkmenistan sau Iran, pentru a limita importurile din Rusia. A fost un proiect al Azerbaidjanului (SOCAR), Austriei (OMV), României, Ungariei, Bulgariei și Turciei, puternic sprijinit de SUA. S-a dovedit o himeră, pentru că atunci când OMV a anunțat că nu contractează decât un miliard de metri cubi din cele zece miliarde promise, guvernul azer a devenit reticent.

Au urmat interesele de afaceri ale exploatatorilor gazelor azere de la Marea Caspică (SOCAR, britanicii de la BP și francezii de la Total), care au preferat calea spre Est nu cu partenerii din România, Bulgaria, Ungaria, ci cu cei din Norvegia (Statoil), Germania (E.ON) și Elveția (EGL), ale căror companii dețineau proiectul Gazoductului Trans-Adriatic (TAP), ce urmează să fie conectat, până la Marea Caspică, la gazoductul Trans-Anatolian (TANAP). Așa se face că, în 2013, România a pierdut Nabucco, iar Transgaz raporta pierderi de peste 25 de milioane de euro. În schimb, România a rămas ca amintire cu statuia lui Gaidar Aliev din București, tatăl actualului lider autoritar al Azerbaidjanului, îndelung curtat de Traian Băsescu.

Geostrategie cu dublă măsură

Rusia a ripostat la strategia SUA și UE de limitare a accesului pe piața europeană prin South Stream, gazoductul ce ar fi trebuit să aducă gazele rusești, via Marea Neagră, până în Bulgaria și Grecia, și apoi către Serbia, Croația. Capacitatea gazoductului era proiectată la peste 60 de miliarde de metri cubi anul. Fără a implica companii occidentale, ci doar Gazprom și companii est-europene, proiectul South Stream a fost blocat de Comisia Europeană. În 2014, Bruxellesul a considerat că acesta este un proiect geostrategic și a aplicat la sânge regulile care interzic companiei care deține infrastructura (Gazprom) să decidă ce furnizori de gaze au acces la conductă. UE a interzis Bulgariei participarea la proiect, iar președintele rus, Vladimir Putin, a declarat atunci că guvernanților bulgari „le-a lipsit bărbăția“ pentru a continua.

„Bărbăția“ Germaniei

În schimb, Putin a găsit „bărbăție“ în Germania. Gazprom și partenerii germani nu au întâmpinat niciun obstacol legal pentru construirea gazoductului Nord Stream, pe sub Marea Baltică, care funcționează la capacitate maximă (55 de miliarde de metri cubi anual) începând din 2012. Rațiunea Moscovei din spatele acestui proiect a fost eliminarea statelor de tranzit ex-sovietice (Belarus, Ucraina) și a celor din fosta sferă de influență (Polonia, statele baltice). Aceasta avea să faciliteze șantajul energetic al Rusiei față de foștii sateliți, fără însă a perturba profitabilul comerț cu gaze cu Germania și Vestul. Strategia a continuat cu proiectul Nord Stream 2, lansat în 2011, și care, în ciuda anexării Crimeii de către Rusia, a războiului din estul Ucrainei, a sancțiunilor impuse de UE și SUA și a opoziției îndârjite a Poloniei, a primit undă verde din partea Comisiei Europene, care nu l-a considerat proiect geostrategic, așa cum este văzut însă la Washington. Comisia a impus Gazprom doar condiția ca partea rusă să nu se opună revânzării gazelor primite de Germania către statele central-europene, ceea ce însă nu reduce cu nimic dependența Europei de gazele din Rusia.

Pentru Polonia, Nord Stream 2 este o amenințare strategică evidentă, la fel și pentru Ucraina, țară pe care cancelarul Merkel o sprijină neîncetat la nivel declarativ. Însă pentru acționarii proiectului – E.ON, Engie, Shell (Olanda), OMV (Austria), Uniper și Wintershall (ambele din Germania) – este o afacere profitabilă, iar afacerea a avut câștig de cauză. Diferența dintre cele doua proiecte rusești (South Stream și Nord Stream 2) este „bărbăția“ Germaniei.

Dans pe cadavrul Coridorului Sudic

În timp ce tandemul ruso-german calcă în picioare geostrategia americană la Marea Baltică, Gazprom vine și cu un proiect concurent pentru ce a mai rămas din ambițiosul Coridor Sudic al gazelor, de această dată în tandem cu un alt aliat al SUA – Turcia.

Învins de regulamentele UE în Bulgaria, proiectul South Stream renaște în Turcia președintelui Recep Erdogan sub numele de Turkish Stream – un gazoduct din Rusia, via Marea Neagră, către Turcia și Grecia, aflat în construcție începând din 2017. Ungaria premierului Viktor Orban dorește acces la acest gazoduct, prin țările balcanilor de Vest, acolo unde disputele energetice Est-Vest au alimentat din plin instabilitatea politică din Macedonia, aflată pe traseul conexiunii gazelor rusești cu Europa Centrală.

Replica europeană la încăpățânarea Rusiei de a concura Coridorul Sudic este un lanț de interconexiuni menit să limiteze potențialul șantaj energetic al Moscovei. Este vorba de proiectele BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) și Eastring (o conexiune între Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria prin care să fie pompat fie gaz exploatat în România, fie gaze rusești sau din rețele vestice). Ungaria „dansează“ între aceste două proiecte, iar una dintre temele întâlnirii recente dintre miniștrii de Externe român și ungar a fost cooperarea energetică.

Războiul continuă

Cazul Poloniei, din nou victimă a calculelor strategice ruso-germane, este poate cel mai relevant, căci aici guvernele au ales să se lupte nu doar cu Rusia, ci și cu geografia: Varșovia a încheiat în 2017 un contract pentru import de gaze naturale lichefiate, peste Ocean, din SUA. Mult mai realistă este inițiativa recentă a regimului Kaczynski de a relua proiectul vechi de 20 de ani al unei conexiuni cu Norvegia, bogată în gaze naturale. Însă Polonia va avea de suferit, căci nu dispune de energie nucleară și va fi constrânsă de directivele europene să renunțe la arderea cărbunelui.

Agenția federală Energy Information Administration din SUA estimează că producția mondială de gaze va crește continuu (cu circa 50%) până în jurul anului 2030. Se anunță, așadar, peste un deceniu de război al gazelor în Europa, de conferințe și lobby energetic bănos, război la finalul căruia nu se va ridica vreo statuie a consumatorului anonim (fie el polonez, fie bulgar), sacrificat pe altarul geostrategiei, ci va fi început deja un la fel de profitabil război energetic, legat, poate, de panourile solare „made in China“ sau o altă formă de producere a energiei. l

În război cu geografia

Geostrategia costă, iar în cazul energiei prețul este plătit direct de alegători. Costul realizării Coridorului Sudic al gazelor este estimat în acest moment la circa 45 de miliarde de dolari, iar el se bazează doar pe un zăcământ azer din Marea Caspică (Shah Deniz II), atât timp cât administrația SUA alege o politică de confruntare cu Iranul, iar Rusia va bloca exporturile turkmene de gaz pe sub Marea Caspică. Apoi, proiectele concurente ale Rusiei sunt mai ieftine: Turkish Stream este estimat la 12,7 miliarde de dolari, iar proiectul ruso-german Nord Stream 2 va costa 11,8 miliarde de dolari. În plus, Rusia este ajutată de geografie și se poate orienta către exporturile spre China, ca pârghie de șantaj asupra UE.

Dependența de Rusia a importurilor de gaze (40% din totalul UE)

Sub 20% România, Croația

20-49% Germania, Cehia, Slovacia, Lituania

50-74% Polonia, Ungaria, Austria, Grecia

75-100% Estonia, Letonia, Bulgaria, Serbia, Macedonia

%d blogeri au apreciat: