Arhiva | 11:33 am

RANJETUL SINISTRU AL DRONEI KLAUS JOHANNIS!

2 mart.

                          Drona Klaus Iohannis   Mă întreb dacă […]

 

                        Drona Klaus Iohannis

 

Mă întreb dacă nu cumva consilierii de imagine ai președintelui Iohannis or fi fost infiltrați la Palatul Cotroceni de PSD. Căci, dom’le, prea își bat joc de el!

Să ai ca materie primă un bărbat înalt, prezentabil, pe care hainele cad bine, cu ochi albaștri, cu trăsături regulate și toți dinții in gură, fără burtă, chelie ori alte defecte stridente de fabricație, și să-ți propui, el fiind deja președinte al României, să-l transformi într-un cyborg, într-un personaj caricatural, de benzi desenate,  ce umblă ca pe șenile și vorbește ca un ventriloc, miroase de departe ori a umor negru, ori a sabotaj.

Nu pricep (dacă, repet, nu cumva fac jocul PSD-ului) de ce au ales acești consilieri de imagine  să-l dezumanizeze în halul ăsta pe președinte. Și să-l propună judecății națiunii complet mineralizat, inautentic și inafectiv.

https://i2.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/03/iohannis-licurici.jpg

Rânjetul acela sardonic, de mască rigidă la care doar colțurile gurii glisează minimal și sacadat, de parcă ar fi cuplate la o cremalieră cu foarte puțini dinți pe tambur și cu vaselina uscată…

Vorbirea aceea tărăgănată, cu ridicări și coborâri de ton atât de artificiale și deconcertante încât te fac să uiți complet de mesaj și să te gândești că, poate, ți se oferă o parodie, nu un discurs…

Și, mai ales, senzația aceea oribilă de carcasă metalică, de tinichea goală, zdrăngănitoare, fără urmă de suflet ori sentiment pe dinăuntru, senzație pe care ți-o induce lipsa totală de empatie a președintelui, lipsa lui absolută de implicare afectivă,  absența unei minime rezonanțe cu ofurile celor numiți generic „poporul său”.

https://i1.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/03/ioha-retardat.jpg

De data asta nu vreau să pun accentul pe CE a spus, ieri și în zilele din urmă, Klaus Iohannis despre scandalul cu revocarea Laurei Kovesi. Eu consider că omul este complet sinucigaș. Și nu pentru că asta ar dori, pentru că s-ar fi săturat de viața dulce de președinte, ci pentru că asta i se picură zi de zi în ureche: cum că toate ieșirile demne i s-ar fi închis și că nu mai are de ales altceva decât să fie docil și să facă ce i se spune.  Că nu ar mai exista pentru el, altfel zis, nicio soluție și salvatoare și onorabilă.

Să alegi între milioane de români care sunt revoltați de evidentele abuzuri din justiție și câteva mii de manifestanți care au decis să nu recunoască aceste ticăloșii, oricât de abominabile ar fi ele, să alegi, zic, pe cei din urmă, pare a fi un comportament de dronă și nicidecum unul de președinte de țară. Dronele se duc acolo unde sunt trimise. Și fac ceea ce li se cere să facă. Ele nu au discernământ. Și nici liber arbitru. Adică nu au exact ceea ce un președinte de țară ar trebui să aibă!

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/03/klaus-tanc.jpg

Da! Eu cred că în scandalul momentului Klaus Iohannis se comportă ca o dronă. ESTE o dronă.

Să revenim însă la imaginea sa. La CUM spune, mai presus de CE spune.

Ce consilieri or fi aceia care îl împing să ajungă de miștoul poporului său (un popor care, trebuie să recunoaștem, e maestru în miștouri)? Care îl învață cum să genereze în acest popor mai multă ură chiar decât a generat, la vremea lui, Traian Băsescu?

Cum să nu-l sfătuiască să renunțe la rânjetul acela absolut horror? Și să nu-i predea în schimb tehnici de mimică prietenoasă și, mai ales, umanizantă? Cum să nu organizeze cu domnia sa ședințe de fotogenie și teste de spontaneitate pentru ca țara să înțeleagă că președintele ei nu e făcut doar din cipuri și circuite integrate ci are în alcătuire și niscaiva materie vie? Minime urme de carne, sânge și neuroni?

Cum să nu-l  învețe pe Klaus Iohannis să vorbească precum un om normal și nu ca roboții cu sintetizator? Să-i explice despre fluență, despre emoție, despre inflexiuni dictate de trăiri interioare și nu, exclusiv, de semne de punctuație?

În fine, cum să nu-l determine acești consilieri de imagine, oricât de indolent le-ar fi învățăcelul, să facă efortul de a se apropia mai mult de modelul unei ființe umane decât de acela al unei erou grotesc de benzi desenate?

Sondajele din ultima vreme sunt devastatoare și pentru justiție, și pentru serviciile secrete, și pentru Kovesi, și pentru Iohannis. Oamenii aceștia, dimpreună cu instituțiile – parașută care încă îi susțin, cred că, pentru ei, gravitația a fost abolită. Deși sunt înfiorător de îngreunați de păcate, își închipuie că prăbușirea îi va ocoli și că vor pluti în condiția privilegiantă de acum.

Se înșiră pe verticală, ca într-o acrobație cu parașutiști atârnați unul de altul deasupra pământului care se apropie vertiginos: Iohannis, Kovesi, Onea, Negulescu.

https://i1.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/03/parasute_incurcate.png

Chingile parașutei se mai pot și încurca! Precum în fotografie.

Negulescu ține chingile lui Onea și Kovesi iar Kovesi pe cele ale lui iohannis. Cât ar părea de paradoxal, în acest moment Negulescu e mai puternic și decât șefa DNA și decât președintele României. Altfel spus, țara e la mâna lui Negulescu!

Asta e valoarea României sub conducerea lui Iohannis și Kovesi.

Modelul Negulescu a triumfat! Și știți cum? Prin arătarea pisicii!

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/03/portocala_klaus.png

Acesta e mesajul cu care Negulescu, zis Portocală, zis Zdreanță, îi ține în lesă pe  cei doi și conduce România cu procură.

Kovesi il apără ca pe ochii din cap, ca și Iohannis, de altfel, prin tranzitivitate!

                                                                                                                          Contele de Saint Germain

Notă: Ilustrația aparțne revistei „Justițiarul”.
Reclame

LAURA CODRUTA KOVESI ESTE O INFRACTOARE( IV)

2 mart.

  Am aflat și eu, cu întîrziere, că la începutul acestui an, Sebastian Ghiță a declarat că Laura Codruța Kovesi. […]

 

Am aflat și eu, cu întîrziere, că la începutul acestui an, Sebastian Ghiță a declarat că Laura Codruța Kovesi. dar și Florian Coldea. ar fi agenții unui serviciu secret străin, care aparține unui stat partener al României. Nu este greu să-ți dai seama care ar fi acesta.

Nu cred din prima tot ce spun cei ajunși condamnați, dar nici nu resping, precum Klaus Iohannis, ceea ce spun aceștia numai pentru faptul că sînt „penali”.

Sebastian Ghiță este evident un infractor, dar un infractor care intra în sediul SRI ca la el acasă. Teza lui explică două lucruri, și anume, pe de-o parte, de ce L. C. Kovesi nu se atinge de corupții străini care șpăguiesc demnitarii români, iar pe de-altă parte de ce Hans Klemm (în primul rînd) dar și ceilalți ambasadori, cei din UE, o susțin cu fervoare – fiindcă le apără corupții!

                                                               *

Am primit pe mail mai multe texte, neasumate de nimeni, fie că F. Coldea și. L. C. Kovesi sînt amanți, fie o listă cu vreo 25 de întrbări către Coldea, legate de zeci de milioane de euro pe care i-ar fi  strîns prin fapte penale. Nu dau doi bani pe materialele neasumate de autor.

Dacă cei doi au fost amanți, asta este treaba lor. Nu o să îi critic tocmai eu, care în 1981 eram convocat la cadre să dau declarații despre legăturile mele cu tînăra secretară șefă de la procuratura unde lucram pe atunci (eu necăsătorit, ea divorțată).

Dar este o altă problemă. Acum 10 ani, plecînd de la ziua lui (unde nu cred că s-a băut Ci-Co, întrucît nu se mai producea) cu mașina SRI pe care o conducea, împreună cu L. C. Kovesi, Coldea a provocat un grav accident de circulație, în urma căruia mașina SRI a fost făcută praf.

Nu comentez, dar vă las să citiți.

https://www.luju.ro/dezvaluiri/anchete/dosarul-accidentul-lui-coldea-senatorul-valer-marian-o-someaza-pe-ministresa-raluca-pruna-in-seara-de-21-09-2008-dupa-ce-si-a-sarbatorit-aniversarea-zilei-de-nastere-florian-coldea-a-fost-implicat-intr-un-accident-pe-bd-stefan-cel-mare-in-timp-ce-conducea

                                                                *

La sfîrșitul lui 1989, în fruntea României a ajuns Ion Iliescu, un trădător, omul KGB. Dar românii nu știau asta, pentru cei mai mulți, „Iliescu apare/ Soarele răsare”. Prim ministru a ajuns Petre Roman, despre care am auzit că încă de prin 1967 fusese racolat, la Toulouse, de cei de la DST. Demonizată, acuzată de crimele săvîrșite de DIA și, se pare, și de Rețeaua R (organizată tot de M.Ap.N. – aici nu pot să mă pronunț, am primit informații, dar nu și probe), securitatea a fost desființată. În locul ei, a fost înființat SRI, al cărui director a fost numit, de către Ion Iliescu, agentul KGB Virgil Măgureanu, un alt trădător. Măgureanu i-a dat afară pe ofițerii cu experiență, nu pe cei care îi prigoneau pe dizidenți, ci pe ofițerii de obiectiv, adică cei care apărau de sabotaje sau de corupție marile întreprinderi – s-a deschis astfel calea falimentării acestora.

După alegerile din 1996, piaza rea Emil Constantinescu (ucigașul speranței românilor) i-a numit în fruntea celor mai importante servicii secrete ale țării pe Costin Georgescu și pe Cătălin Harnagea, oameni pe care îi consider cinstiți și de bună credință, dar care aveau cu aceste servicii exact aceiași legătură pe care o au cîinii cu prezervativele.

Revenit la Cotroceni, Ion Iliescu l-a numit în fruntea SRI pe vechiul agent GRU Radu Timofte.

Dacă  l-aș putea întîlni pe Florian Coldea, eventual chiar la o bere (dar la o terasă, ca să pot fuma!).i-aș pune și lui zeci de întrebări.

De ce, sub ochii blînzi și pasivi ai șefilor SRI, economia României a fost distrusă?

De ce SRI nu l-a cercetat pe Radu Berceanu (am înțeles că la naștere era Arad Bercovici) pentru fapul că a vîndut Israelului planurile avionului românesc inventat la Craiova – presa susținea că pentru acest act de trădare, a primit 6 mil.$.

De ce SRI nu s-a interesat cum au ajuns în mîinile traficantului de droguri Frank Timiș hărțile secrete privind zăcămintele aurifere de la  Roșia Montana? Am reușit să aflăm și noi amănunte de la un fost procuror militar, boicotat în ancheta sa de către SRI.

Azi, mi s-a adus la cunoștință o noutate – din TOATE instituțile de resort ale statului   au dispărut TOATE actele, documentele, hărțile privind zăcămintele subsolului nostru.

În condțiile acestea, nici nu mai vreau să mă întîlnsc cu Coldea la o o bere – o să o bea. o să spună ca el nu știe nimic din ce îl întreb, după care  o să plece lasîndu-mă pe mine să plătesc nota. Este stilul lor, al demnitarilor bogați. Îi cunosc  foarte bine,.Pentru ei, totul este ofranda pe care trebuie să le o aducă poporul, inclusiv plata la cîrciumă (cu mine însă, unii au avut surprize neplăcute).

                                                            *

Vreau să fie clar – nu mă lamentez, nu crăp de foame. Dumnezeu m-a învățat cu un mod de viață ascetic, auster, în care poți trăi și fără icre negre. După moartea mea, tot ce am va folosi pentru acte de binefacere, dar și pentru acțiuni patriotice. Trăiesc fără mașină, fără aer condiționat, fără termopane, fără frigider, fără mașină de spălat rufe, fără cablu TV. Exceptînd cablul, pentru toate celelalte a fost opțiunea mea. Pentru cablu, a fost voința Romtelecomului (mai înainte, avusesem un alt război și cu escrocii de la RDS-RCS, așa că am renunțat la experiențe cu alții).

                                                         *

Dacă mă iau după un articol din „Libertatea”, la vîrsta de 45 ani, pentru lupta lui împotriva intereselor României, Florian Coldea are o pensie de peste 30.000 lei lunar.

https://www.libertatea.ro/stiri/ce-pensie-are-florian-coldea-dupa-retragerea-din-sri-1733013

Dar din cîte înțeleg, el cumulează deja pensia cu alte salarii, noi.

Fostul procuror general Ilie Botoș s-a pensionat la 51 de ani cu o o pensie de 24.000 de lei pe lună,

Un trădător de țară și un altul, apărător al Mafiei, se pensionează în floarea vîrstei, cu pensii de mii de euro. Eu, pentru o viață dedicată intereselor poporului meu, primesc 262 lei pensie pentru anii în care hăituiam zi și noapte infractorii (nu politici, ci cei din crima organizată), plus o pensie de 824 de lei din avocatură. Este vina mea! Apărînd gratuit poporul român, habar nu am avut că între timp, cînd românii mureau tot mai de tineri, guvernul majorase vechimea minimă pentru pensie la 35 de ani. Întrucît anii în slujba Poporului nu se pun, eu am doar 33 de ani, 9 luni și 25 de zile. Iar dacă gerul ăsta nenorocit nu se ostoiește, nu voi avea putere să mă duc să depun contestația împotriva pensiei de femeie de serviciu care mi-a fost acordată.

                                                                        *

Dar de ce să  mă plîng?  În Europa civilizată, care interzice pedeapsa cu moartea pentru criminali, mafioți și trădători, este dat liber la uciderea celor care luptă împotriva mafiei. În anul 1992 procurorii antimafia italieni Giovanni Falcone și Paolo  Borsellino au fost uciși. În octombrie  trecut, ziarista de invesitigații Daphne Carmena Galizia din Malta, care ancheta afacerile mafiote ale primei doamne locale, a sărit în aer o dată cu mașina sub care fusese plasată bomba. Zilele acestea, tînărul jurnalist de investigații antimafia din Slovacia, Jan Kuciak, deschizînd ușa, s-a trezit împușcat, dar și tînăra lui iubită, nevinovată.

Eu unul, nu îmi fac griji. În România, mafia nu este o instituție a statului,, ci este chiar statul. Dar ce scriu eu, are exact efectul pe care îl resimte un elefant înțepat de un purice. Mă întreb tot mai des, are rost să mai scriu?

                                                            *

Închei, repetînd pentru a multa oară versurile mele favorite, care în viață mi-au fost și călăuză, dar și far. Nu cred că elevii de azi mai învață poezia lui George Coșbuc, „Decebal către popor”:

Din zei de-am fi scoborîtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cîine-nlănţuit.

                                                                                                                       Dan Cristian IONESCU

 

Laura Codruța Kovesi este o infractoare (III)

Laura Codruța Kovesi este o infractoare (II)

Laura Codruța Kovesi este o o infractoare (I)

SURSA :http://justitiarul .ro/

NAZISTII SI MASONII VARIANTA „STATELOR UNITE ALE EUROPEI”,REINVENTIA ANILOR ’40!

2 mart.

Imagini pentru UNIUNEA NAZISTA EUROPEANA LOGO

 

 

                „Statele Unite ale Europei“, reinvenţia anilor 40

                                varianta naţional-socialismului german

Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu im­por­tante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Ger­ma­niei, pe ter­men extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie[1]. Si­mi­litudinile cu noul concept lansat de Ger­ma­nia, la capătul primei rece­si­uni, sunt izbitoare.

Istoriografia şi, în general, aşa-zisele „institute de studii euro­pe­­ne“ au trecut sub tăcere totală planurile pentru o Europă Unită ale Ger­­ma­­ni­ei naţi­o­nal socialiste, stabilind dogmatic ca moment fon­­da­tor al Uni­u­nii, anul postbelic 1951. Unitatea Europeană a con­sti­tu­it, însă, unul din ele­mentele centrale ale propagandei şi scopul na­ţional so­cia­liş­tilor (naziş­ti­lor). Werner Daitz, economistul parti­du­lui naţional socialist recomanda, în anul 1940, ca Germania să fie precaută şi să nu vorbească de con­du­cere: „a se vorbi numai de Europa, deoarece con­ducerea Germa­niei vine de la sine, da­to­ri­tă greutăţii politice, eco­­no­mice, culturale, tehnice şi am­pla­­să­rii ge­ografice a acesteia“.

Concretizarea acestor planuri şi a diferitelor tehnici de inte­gra­re economică a Europei au urmat la nivel ministerial în diverse grupuri de lucru guvernamentale ale Germaniei naziste, printre cele mai complexe fiind formularea actului constitutiv al Confederaţiei Europene din 1943, ela­borat de Joachim von Ribbentrop, ultimul mi­nistru de externe al Reich­ului. Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui co­misariat eco­nomic pentru marele spaţiu european“, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribben­trop chiar a format o „Comisie Euro­pea­nă“ în minister. (Prin­tre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germa­no-franceză şi colaborare euro­pea­nă“ din acelaşi an.)

Dar începutul a fost discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Eco­nomiei al Rei­ch­ului (Germania), Wal­ther Funk, intitulat „Reor­ga­nizarea Econo­mi­că a Europei“ (un fel de distilare a lungilor de­li­be­rări din presă – mai ales din cea germană – privind reorga­ni­za­rea economică a Europei) a făcut senzaţie în epocă, care a fost privit ca un fel de plan semi-ofi­ci­al al Germaniei pentru toate ţările „ocu­pate“ sau aliate. Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Eco­no­mic Eu­ro­pe­an“, despre care unele „direcţii“ ar fi fost trasate de în­suşi ma­re­le filosof Hegel, zicea el, conchizând:

„Deoarece nu există nici un plan deja bine stabilit şi rapid, ci nu­mai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordi­ne­lor mare­şalului Hermann Göring, care va decide privind forma fi­na­­lă de conce­pe­re şi de punere în apli­care a planurilor. Trebuie, de ace­ea, să mă limitez la o declaraţie ce pre­zin­tă principiile şi meto­de­le de bază. Tre­bu­ie aşa­dar să indic doar drumul prin care sco­pul nos­tru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie euro­pea­nă tre­buie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului co­mu­ni­tar eco­no­mic printre popoarele europene prin conlucrare în toa­te do­me­­­niile poli­ti­cii economice (monedă, credit, producţie, co­merţ etc.). Solidaritatea eco­no­mică a statelor europene trebuie să în­les­neas­că o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială. Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nici o en­titate din afara Europei condiţii de tip politic şi econo­mic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiu­lui Germa­ni­ei Mari un maximum de siguranţă economică şi popo­ru­lui german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bu­nă­stării. Către acest scop trebuie să se orienteze economia euro­pe­ană. Dezvoltarea se va produ­ce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi fac­tori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!“

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, con­cepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propa­gan­da­the­sen“, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul co­la­bo­rator al ma­re­şa­lului nazist von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“. Iată câ­te­va pasaje din acest memoran­dum: „Toate popoarele şi statele înte­me­iate în mod istoric în Euro­pa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe …Doar acolo unde, datorită si­tuaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile in­ter­ne. Ce­rinţa in­di­viduală faţă de statele europene: să fie membre loia­le, po­zi­ti­ve ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul par­ticularismului european. Pretenţia americană de domi­na­ţie mon­­dială este legată de decăderea culturii europene şi aban­donarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celor­lalte ţări europene… Transferul aces­tor idei către popoarele eu­ro­pe­ne garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.“

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribben­trop, din martie 1943, este, însă, cel mai important docu­ment, căci anun­ţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminen­ţa creă­rii Uniunii Sta­te­lor Europene: „Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele an­te­ri­­oare – scria Ribbentrop -, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu pu­­tin­ţă, în formă cât se poa­te de concretă, Uniunea Statelor Eu­ro­pene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar sem­ni­­­fi­cativ. Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guver­ne­le sta­telor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să sem­ne­ze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Fran­ţa, Da­ne­marca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bul­ga­ria, Croa­ţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adă­u­ga, în caz că Füh­re­rul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teri­to­ri­ile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei impotriva Germaniei i s-ar dis­­tru­ge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar fur­ni­za sloga­nuri pre­cum: „Ceea ce în America de Nord se poate, anu­me înte­me­ierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Eu­ropei. Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Por­tugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America. De ase­menea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balca­ni­ce, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Eu­ro­pe­ne… nu prejudiciem nimic printr-o aseme­nea uni­une de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul răz­bo­iului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…“. (La adre­­sa http://www4.dr-rath-foundation.org/brussels_eu/roots/ sunt postate în ger­ma­nă toate aceste texte, recent dezvăluite, ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei“, gru­pa­te sub titlul The roots of the „Brussels EU“.)

Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţio­na­rea politică şi ad­minis­tra­tivă, cei însărcinaţi de Germania pentru negoci­e­ri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai de­gra­bă prelucrarea propa­gan­­distă a Europei, ce asigura o cedare a suve­ra­nităţii fără garanţii poli­ti­ce. Astfel, Ribbentrop era convins de ne­ce­­sitatea afirmării credibile a su­ve­ranităţii României pe plan ex­tern, considerând-o indispensabilâ pentru o construcţie a Uniunii Sta­telor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional so­cia­list, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor na­ţi­onaliste în Europa de Est“, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germa­nia ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire. Avertiza, însă, tot­o­dată ca politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al Româ­ni­ei. „Trebuie să se pro­­cedeze astfel – explica Bormann -, pentru a se îm­părţi uşor uria­şa pră­jitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să ad­mi­nis­trăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este ne­voie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii po­pulaţiei ca cea care apăra legalitatea şi populaţia…“

 

                          Continuitatea Reich-ului, azi, în UE

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink[2] explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State“, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Euro­pei“, că, „având în vede­re situaţia sa geografică şi puterea sa de­mo­grafică, Germania este chemată să medieze interesele spe­ci­a­le ale statelor euro­pe­ne in­di­vidu­a­­le în interesul întregii Europe de a avea unitate“, peste ani, în 1995, Josch­­ka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Ger­maniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o he­ge­­mo­nie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale“. Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (cancelar al Ger­ma­­niei, atunci), împreună cu ministrul său de externe, Josch­ka Fischer, au reuşit, prin­tr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi par­ti­dele poli­ti­ce cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Ger­mania are tot interesul să se considere ea în­săşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica ex­ter­nă în acest sens“.

Şi mecanismele economice ale actualei Uniuni Europene sunt cele inventate de Germania nazistă. Astfel, în iulie 1934 re­zer­­vele germane de aur şi valută au scăzut la 78 milioane mărci im­periale. Guvernul ger­man a întocmit atunci aşa numitul „Plan Nou“ economic, care implica un control direct al statului şi un sistem de manevrare a comerţului extern. Oricum, Germania înlocuise „eta­lo­nul aur“ (nemaivând rezerve după an­te­­riorul război mondial, pier­dut), cu „etalonul muncă“, pentru emiterea pro­priei monede, prin care se făceau plăţile interne, iar în plan extern a pro­pus şi a ob­ţinut succesul în sud-estul Europei cu sistemul de cliring (clea­ring), ceva între barter şi decontări reciproce în schimbul de mărfuri, fără a folosi valute străine precum dolarul american.

„Noul plan“, al controlului central, de stat, pentru export-im­port şi al cliringului, a fost conceput nu numai ca o reacţie pe ter­men scurt la reducerea valutei, ci şi ca un instrument de „schim­ba­re sis­tematică“ în ceea ce priveşte activitatea de import a Germa­niei. Guvernul era singu­rul care decidea asupra cererii şi ofertei, re­glementând importul printr-o listă de priorităţi pentru materii prime, acoperit prin contracte de schimb de produse, fără bani.

În Europa confederată („Statele Unite ale Europei“), con­ce­pu­tă de Germania nazistă, şi pe care trebuia să o conducă, acest sistem eco­no­mic urma să fie extins la nivel continental, iar con­ver­tirile de cliring ur­mau să fie practicate de către Banca Central-Eu­ro­peană, conform pla­nului propus de Funk. Întrebat fiind dacă, în con­cluzie, şi actuala Banca Cen­tral-Europeană a Uniuniii Europene (cu sediul la Frank­furt, în Germa­nia, ce administrează moneda unică europeană, Euro, şi defineşte şi pune în aplicare politica eco­no­mi­că şi mone­tară a UE) îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică, dr. Golban răspundea că: „Asta este situaţia. Pro­iec­tata Bancă Cen­tral-Europeană [nazistă] nu se deosebeşte absolut de­loc de actu­a­la BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e ma­ma, ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezer­ve, nu are active proprii, ci e doar o bancă ce ges­tio­nează creanţele re­ci­pro­ce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un pro­dus al cliringului; o fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a trans­for­mat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dez­voltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi ace­eaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de po­sibilităţi de acţiune.“

Revelaţiile privind continuitatea proiectelor naziste pentru Europa şi Uniunea Europeană de azi, pleacă de la dr. german Mathias Rath, care, la 23 aprilie 2003, arăta către New York Times că „Bruxelles-UE“ – Uni­u­nea Europeană este o construcţie po­litică ne­­­democratică, funcţio­nând ca un Politburo al cartelului pe­tro­­lului şi medicamentelor şi este de sor­gin­te nazistă. Apoi, în cartea „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE“ publi­­ca­tă de Fundaţia Dr. Rath, se arată că, con­form arhivelor devenite pu­­bli­ce – 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la Mün­chen, puse în ultimii ani la dispoziţia publi­cu­lui, ş.a. – Europa de la Bruxelles, „a fost concepută în struc­tură şi finalităţile sale reale îna­inte de al doilea război mondial. Astfel, directorul concernului ger­man IG Farben[3], a vorbit, în 1940, într-o scrisoare, despre o mone­dă unică europeană, o legislaţie uni­­că şi un sis­tem juridic euro­pe­an. IG Farben a finanţat campania elec­torală şi accesul la putere al lui Hitler. În 1941 era întocmit „planul de creare a Noii Europe“ al nazistului Arno Solter, care conducea „Institu­tul Central de Cercetare pentru Ordine Economică Naţională şi Econo­mia Sferei Extinse“, condus de „Cartelul Marelui Spaţiu“ (chimie-far­ma­­cie-petrol), a cărui „operă perfectă este Comunitatea Eco­no­mi­că Europeană“.

Conform arhivelor evocate, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în con­ducerea componentelor refă­cute ale lui IG Farben (Bayer, Hoechst, BASF) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bru­xelles“. Planurile con­ce­pu­te de ei – scrie Dr. Rath -, au dus „la aceas­tă magistrală struc­tură an­ti­de­mocratică care este Comisia Euro­pea­nă, nealeasă, dotată cu o pute­re exorbitantă şi aflată în între­gi­me la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în gu­verne din Europa Occidentală“.

După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombar­da­men­te­lor ma­sive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situa­ţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. O mare parte din contribuţia la această reuşită i s-a datorat lui Ludwig Erhard, care a fost pregătit special în acest scop încă din timpul războiului şi a devenit lider influent în Germania de după răz­boi, fiind cel dintâi ministru al eco­nomiei al RFG, iar între 1963 şi 1966, cancelar. În timpul Germaniei na­zis­te, Erhard fusese o vreme di­rec­tor adjunct al unui Institut de cercetare de marketing, dar, între semi-oficial şi secret, a lucrat la scenarii eco­no­mi­ce de după război. Ofi­­­cial astfel de studii erau relativ prohobite, dar Erhard a con­­ti­nu­at să lu­cre­ze pe această temă, din 1942, prin ordin al „Reich­s­gru­p­pe industrie“ (Grupul Industrial al Reichului, unul din cele mai mari gru­puri in­dus­triale create conform politicii „sincronizării“ aso­cia­ţii­lor de sala­ri­aţi a naţional-socialiştilor, fiind compus din 31 de alte gru­­puri eco­no­mice şi departamente).

În 1944 Erhard a scris studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­da­rea datoriei, în care presupunea că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul şi a discutat acest scenariu cu Otto Ohlendorf – SS-Gru­p­pen­führer şi şef al Inland-SD, o secţi­u­ne a SD, agenţia de infor­ma­­ţii a SS şi a Partidulului na­zist, res­pon­sa­bi­lă de informaţii şi secu­ri­ta­te în Germania, totodată secretar ad­junct de stat în Minis­te­rul Eco­nomiei Reichului. Ohlendorf s-a pronunţat po­zitiv pentru acest „an­tre­prenoriat activ şi curajos“, destinat să în­lo­cu­iască după război pla­nificarea de stat birocratică a economiei.

Ohlendorf a coordonat planurile de reconstrucţie a econo­mi­ei ger­mane după război, un război pe care şi el şi alţii îl con­si­de­­rau a fi pierdut. O astfel de planificare pentru momentul de du­pă răz­­­boi nu putea fi pu­bli­că sau oficială. Totodată, Hein­rich Him­m­ler, care detesta regimul inter­ven­ţionist de stat pro­mo­vat de Albert Speer, ministru de Armament şi Pro­duc­ţie de răz­boi, ca fi­ind „total bolşe­vic“ şi spera el însuşi într-o carie­ră mili­ta­ră într-o vii­toa­re Germanie învinsă, a protejat grupul de lucru din jurul lui Ohlen­dorf, Erhard şi alţi experţi, ce planifica, printre alte, cum să in­tro­ducă noua mone­dă germană Deutsche Mark.

Postbelic, Erhard a conceput această relansare a Ger­ma­ni­ei prin exporturi masive în Europa, iar aceasta presupunea subor­do­narea pre­me­ditată a suveranităţii naţionale unui organism inter­na­ţi­onal. Acest or­ga­nism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţe­lu­lui, precursorul economic al Uniunii Europene, creat în apri­lie 1951 de către şase state vest-europene. Dar îna­in­te de crearea acestei pieţe comune, industria şi naziştii trebuiau de­­culpabilizaţi iar bancherii şi oficialii nazişti reinte­graţi. În 1957, înal­tul comisar american pentru Germania, John J. Mc Clay, i-a am­nis­tiat pe indus­tri­a­şii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eli­be­raţi din închi­soa­re, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au de­ve­nit printre cele mai puternice din Europa. „Continuitatea eco­no­mi­ei Germaniei după război este şocantă – scria istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky -. Figuri marcante ale economiei naziste au deve­nit fon­datori de frunte ai Uniunii Europene“. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic ban­cher al Germaniei postbelice, pro­­sperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din board­ul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finan­ţat şi cer­cetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a de­venit una dintre cele mai importante figuri ale re­construcţiei Ger­ma­niei de după război, ocu­pându-se, prin adminis­tra­rea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Ger­ma­niei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi mem­­bru al Ligii euro­pene pentru cooperare economică, un grup de pre­si­u­ne intelectuală creat în 1946, care milita pentru o piaţă comună, pre­cursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea can­ce­la­ri­ei fe­de­rale, Abs a devenit principalul său consilier finan­ci­ar şi s-a ocu­pat de re­facerea lui Deutsche Bank.

„Klaus Iohannis este noul Konrad Adenauer“, declara la fine­le anu­lui 2014 Elmar Brok, membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) din Germania şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Ex­ter­ne din Parla­men­tul Eu­ro­pean (PE). Konrad Adenauer a fost primul cancelar federal de du­pă război al Ger­ma­niei. Fost primar al Kolnu-lui încă din 1909, Adena­u­er a avut de suferit odată cu venirea na­zis­mului la putere, deşi a reuşit să obţină o pensie şi era admirat chiar şi de că­tre Adolf Hitler, pentru spi­ri­tul său gospodăresc. De numele lui Konrad Adenauer este legat mitul „miracolul ec­onomic“ postbelic, ce a permis Germaniei occidentale (RFG) „să renască din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi să devină una din cele mai mari puteri ale lumii“ (cum recunosc chiar şi ruşii). Este evi­dent că el a fost preferatul americanilor (care ocupau vestul Germa­ni­ei), atunci când în 1949 a fost numit/ales în funcţia de primul cancelar postbelic, dar în spatele lui erau aliniaţi mulţi foşti nazişti.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, autorităţile mi­li­tare americane l-au repus în funcţia de primar al oraşului Koln, dar britanicii, care au preluat controlul oraşului în iunie 1945, l-au în­lă­tu­rat din funcţie în octombrie acelaşi an. Această cădere de la pu­te­re, în loc să-l deter­mi­ne să se retragă din viaţa publică, l-a revi­go­­rat şi mai mult, implicându-se în crearea partidului Uniunea Creş­tin Democrată (ce reconcilia cato­li­cii cu protestanţii şi cele­lalte con­fe­siuni creştine).

Primele alegeri pentru Bundestag-ul Germaniei de Vest au avut loc pe 15 august 1949, creştin-democraţii fiind cel mai pu­ter­nic partid nou creat. În timpul alegerilor din 1949, Adenauer – care apărea ca un fel de anglofob – acuza guvernul britanic că îi sus­ţi­ne din umbră pe social-de­mo­craţi, dar că un guvern socialist ar rui­na Germania din punct de ve­de­re economic, eliminând, astfel, un potenţial rival economic al Marii Brita­nii. Existau două viziuni con­tradictorii ale unei viitoare Germanii: cea sus­ţi­nută de Adenauer şi cea a principalului său rival, social-demo­cra­tul Kurt Schu­ma­cher. Adenauer se uita spre Occident, favorizând „in­te­gra­rea“ Repu­blicii Federale a Germaniei cu alte state occi­den­tale, în spe­cial cu Fran­ţa şi cu Statele Unite ale Americii, în scopul de a lupta în Războiul Rece, chiar dacă preţul acesta era continuarea divizării Germaniei (cea de Est fiind ocupată de sovietici şi orientată spre comunism). Prin con­trast, Schumacher, deşi anti-comunist, era în favoarea ne­utralităţii în tim­pul Răz­bo­iu­lui Rece, voind să vadă o Germanie uni­tă, socialistă şi neu­tră. Prin urmare, Adenauer era în favoarea ade­rării Germaniei la NATO, fapt la care Schumacher se împotrivea cu fermitate.

Cât de corecte au fost alegerile sub o ocupaţie americană, este greu de spus, dar Adenauer a câştigat, spre satisfacţia SUA (cam ca cele de sub ocupaţie sovietică, am crede). În spatele lui Adenauer au stat, însă, o mulţime de planificatori eco­nomici ce-şi dez­vol­taseră planurile în timpul Germaniei naziste, mai ales în ce priveşte integrarea europeană („State­le Unite ale Euro­pei“, cu Germania putere dominantă), dar şi noul ser­vi­ciu secret (BND-ul), aşa că atribuirea „miracolului economic“ lui K. Adena­uer este exagerată, el se datorează mai multor forţe.

La scurt timp după înfiinţarea sa, Serviciul German de In­for­maţii Externe, BND, a efectuat activităţi de spionaj şi pe plan in­tern şi a strâns date despre politicieni şi partide. Totul la ordinele celui care ar fi trebuit de fapt să controleze activitatea serviciului, dar care a abuzat de servi­ciul de informaţii: guvernul cancelarului Konrad Adenauer, care a guvernat astfel din 1949 până în 1963.

Adevărul acesta a fost descoperit în rândurile scrise la în­ce­putul anilor ’60 de fostul şef al BND Reinhard Gehlen (care şi mai înainte fu­se­se tot general, nazist). Aflăm ast­fel că foşti nazişti au fost angajaţi după răz­boi, fără rezerve, în ca­drul serviciilor de informa­ţii. Cancelaria lui Ade­­na­uer ar fi trebuit de fapt să supravegheze ac­ti­vitatea BND, dar „sus­pi­ci­u­nea că ser­viciul este folosit în mod abu­ziv de către guvern a planat în întrea­ga eră Adenauer asupra BND. Dar nu a putut fi niciodată do­ve­di­tă“ – spu­ne dr. Henke -. Astăzi ştim că prezenţa pe plan intern a BND a fost mult mai amplă decât şi-au închipuit oamenii la vremea aceea.“[4]

Cancelarul Adenauer a folosit serviciul de informaţii ex­ter­ne pe plan intern, în interes politic personal. A însărcinat BND să strângă in­for­maţii despre prietenii şi duşmanii săi, despre opoziţie şi aliaţi. În arhi­vele BND se găsesc cel puţin 210 dosare despre po­liticieni, oameni de ştiinţă şi jurnalişti; de exemplu despre politi­ci­a­nul social-democrat Willy Brandt (care, ca primar al Berlinului de vest „ar fost impus berlinezilor de către aliaţi“, fiind „mânat de o mare ambiţie“, confom raportului secret), dar şi des­pre ministrul conser­vator Franz Josef Strauß, biroul cance­la­ru­­lui dând ordin ca aceste date să fie colectate prin acţiuni de spionaj. Câteva sute de infor­ma­tori, plasaţi strategic în toate dome­niile impor­tan­te din politică şi viaţa socială, transmiteau date către BND, iar şeful BND Gehlen re­transmitea mai departe informaţiile către Cancelaria federală.

Walter Hallstein, „arhitectul cheie al Uniunii Europene“ a fost un ju­rist puter­nic în Germania nazistă, însărcinat cu formularea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Ger­ma­niei după pierderea primului război mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de carte­lul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein participase la negocie­ri­le oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în sco­pul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa vii­toare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tri­bu­­nalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cu­cerirea econo­mi­că a Europei. După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în State­le Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate“ specială pen­tru a-i edu­­ca pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drep­tu­ri­le lor. Reu­şeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist im­por­tant, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frank­furt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numă­rân­du-se printre primii „savanţi“ germani in­vitaţi la o universitate ameri­ca­nă, înţe­lege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi ade­ra­rea Germaniei la alianţe interna­ţio­nale precum ONU şi NATO, ca fiind ne­ce­sare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi“, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al po­li­ticii ex­terne a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta de­sem­nându-l în frun­­tea de­le­gaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii eu­ropene embrionare (Planul Schu­man).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scri­soare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxem­bur­ghez, dar german prin naştere şi formare[5]), în care îi su­ge­ra instituirea unei „Înalte Autorităţi“, supranaţională, abilitată în controlul in­dus­­triilor căr­bunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică co­mu­nă şi de a pune capăt ad­ver­si­tăţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea“ diplomatul Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman“. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona. În anii răz­bo­iului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie an­che­tat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spă­lare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.“[6] Aşă că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşe­din­telui ame­rican Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit con­­silier per­sonal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a uni­fied Europe“ a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot“. Jean Monnet şi „colaboratorii săi“ au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bul­ver­sând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tra­di­ţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, pre­fe­rân­du-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau con­trapropuneri. În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de gu­vern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pen­tru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Fe­derală Germa­nă a apărut ca un egal pe scena internaţională, can­celarul Adenauer l-a nu­mit pe juristul ex-na­zis­t Walter Hallstein în frun­tea de­le­gaţiei germane pentru nego­ci­erile asupra Planului de „integrare“ a industriilor de oţel şi cărbune fran­ceză şi ger­ma­nă, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pre­gătit de ani buni să joa­ce cartea germană. Astfel, în 1951, el reuşea să re­­unească, prin Tra­tatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Lu­xemburg şi Olan­da în fondarea Comunităţii Europene a Căr­bu­nelui şi Oţelului (European Coal and Steel Co­mmunity), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a nego­ci­at cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „in­­tegrării“ eco­nomice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică“. Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxem­bur­gul să semneze, la Roma, Tratatul Comu­ni­­tăţii Econo­mice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comuni­ta­tea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intra­rea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Con­si­liul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parla­men­tară Europeană, iar Wal­ter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comu­ni­tăţii Econo­mi­ce Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre „Planul Schuman“ că:

„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care ac­cep­tă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub pre­şe­dintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Pla­nu­lui francez. Ex­pli­caţia acestei duble paternităţi este că legătu­ra strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile ger­ma­ne …este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o pre­lungire a Planului Marshall, tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, eco­no­mi­că şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.“[7]

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a co­man­dat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui con­trol de­mo­cra­tic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus ele­men­te­le cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tra­ta­tu­lui de la Lisa­bona, 27 şefi de state, au sem­nat un «act de acti­va­re»; si­mi­lar cu anul 1993, ei au deschis por­ţi­le pen­tru guvernarea asupra Euro­pei a intereselor corporatiste de car­tel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al II-lea război mondial.“[8]

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, „con­di­ţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală“ ca mem­bră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al par­tidului lui Ade­nauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afa­cerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului eco­no­mic“ al Germaniei în refa­ce­rea economiei distruse de război. În 1957, Erhard a devenit vice­cancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l ex­clu­­­dă de la eventuala suc­ce­si­une la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul răz­bo­iu­lui, în 1944, studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­darea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest sce­nariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gru­ppen­führer, ei aflându-se sub pro­tec­ţia şi încurajarea directă a lui Hein­rich Himmler însuşi, unul din­tre liderii na­zişti de prim rang, coman­dan­­tul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui Dr. Guth, conducătorul or­ga­­ni­zaţiei „Reichsguppe Industrie“, asociaţia oficială nazistă a in­dus­tri­aşilor din Reich-ul geman. În funcţiile sale postbelice, el a re­in­te­grat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru „cri­me împotriva umanităţii“, în poziţii de conducere corporatistă în Ger­­ma­­nia occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie decla­rând că „a fost necesară datorită ex­pe­rienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice“.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din func­­ţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzu­ri­le lui inter­ne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a de­ve­nit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o repre­zen­­ta şi la „Bru­xe­lles UE“, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein. Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964, prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cu­noaş­teţi finanţatorii „Bru­xe­lles UE“, erau pre­zentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri ac­tivi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxe­lles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului eu­ropean“. Aceştia erau: preşedintele Comisiei Euro­pe­ne Walter Hall­stein; can­celarul ger­man Ludwig Erhard; Ludger Wes­trick, şe­ful can­celariei Ger­ma­niei; Karl Carstens, secretar de stat al minis­terului german al Afa­ce­ri­lor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Ser­vi­ciu­lui de Presă şi Infor­ma­ţii al guvernului ger­man. Publicaţia dă şi trecutul „nazist“ al acestor im­portante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere finan­ciar, între excedentele comerciale ger­mane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările aso­ciate [în U.E.] nu le-a cores­puns o creştere comparabilă a pre­ţu­rilor la nivelul Germaniei. Con­cret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări pre­cum Grecia, Spania, Por­tu­galia, România a redus competitivitatea eco­nomică şi a dete­ri­o­rat balanţele comer­ciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor ger­ma­ne, con­sti­­tu­ind un element central în contextul crizei actuale. Extin­de­rea co­mer­­ţului german intra-comunitar a generat un excedent comer­ci­al german… Actu­a­la arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sis­tem de bănci cen­trale naţionale ce funcţi­onează pe principiul des­cen­tra­li­ză­rii opera­ţi­u­ni­lor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului ro­mân, grec, spaniol, portughez sau italian…“( Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, „De la Cliring la euro”)   

                                                                                                              Cornel-Dan NICULAE

Fragment din cartea „IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum” (http://carpathia-rex.ro/imperium-anglo-saxono-judeo-masonicum-fur-eine-kleine-furer-klaus/)

[1] Radu Golban, Corneliu Vlad, Holograma Europa – politica euro­pe­a­nă a Germaniei, Bucureşti, 2012.

[2] diplomatul Renthe-Fink, cum am mai arătat, era principalul co­la­bo­rator al lui mareşalului von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“, cei doi fiind cei care au propus în 1943 crearea confe­de­ra­ţi­ei europene, care să aibă o singură politică economică, să excludă ba­ri­e­re­le vamale şi să aibă o ban­că centrală, la Berlin sau Viena.

[3] IG Farben este prescurtarea de la „Interessen-Gemeinschaft Far­ben­industrie AG“ (Sindicatul Societăţilor de Coloranţi), fiind un con­glo­me­­rat de com­panii din domeniul preponderent chimic (nu doar de co­lo­ranţi) constituit în 1925 dintr-un număr de companii mari (precum AGFA din Berlin, Cassella din Frank­furt, BASF, Bayer, Hoechst Farbwerke, Che­mische Fabrik, Höchst sau Grie­­sheim-Elektron.) care au lucrat împreună încă din timpul primului război mon­dial. IG Farben era cea mai mare companie chimică din lume şi al patrulea cel mai mare gigant industrial global, după General Motors, US Steel şi Standard Oil (Chevron).

[4] informaţii parvin de la Klaus-Dietmar Henke, care a avut acces la aces­te înscri­suri. El este un istoric de 68 de ani, purtător de cuvânt al Co­misiei inde­pen­dente de cercetare a istoriei BND. Dosarele de politică in­ter­nă alcătuite în pri­mii ani de funcţionare a BND au fost distruse în 1969-1970 la cererea Cance­la­riei federale şi doar cu ajutorul anumitor du­bluri s-a reuşit reconstituirea lor.

[5] Robert Schuman provenea dintr-o familie sasă (saxonă) vorbitoare de limbă lu­xem­­burgheză – un dialect al germanei – şi de germană clasică. Schuman şi-a făcut studiile superioare de drept în Germania, la Bonn, Berlin, Mun­chen, apoi şi-a de­schis un cabinet de avocatură în Metz, Franţa, în 1912.

[6] Christopher Booker, Richard North, The Great Deception – A Secret Histo­ry of the European Union.

[7] 6 februarie 1951, Geneva: «Declaraţia făcută de către delegaţii so­vietic şi cehoslovac, domnii Arutiunian şi Biheller, Comisiei Economice pentru Europa».

[8] Radu Golban, Holograma Europa… (op.citat.)

Nota redacției „Justițiarul”: Parte din cei pomeniți în articol ca fiind creatori ai Uniunii Europene sunt „imortalizați” în Parcul Herăstrău din București ca parte componentă în „Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene”, inaugurat de primarul Adriean Videanu în 9 mai 2006.

Monumentul_parintilor_fondatori_ai_Uniunii_Europene

Pensionarii hâtri, care-și plimbă nepoțeii pe acolo, au botezat sinistrul monument cu șăgalnicul „La căpățâni”. E vorba de 12  capete – fiindcă nu pot să fie numite busturi! – ale următorilor: Jean Monnet, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Alcide De Gasperi, Konrad Adenauer, Walter Hallstein, Paul Henri Spaak, Jean Rey, Johann Willem Beyen, Sicco Mansholt, Joseph Bech, Pierre Werner.

  1. Jean Monnet(1888-1979); diplomat și om de afaceri francez, care, împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), și a fost primul președinte al Înaltei Autorități CECO.
  2. Robert Schuman(1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948) și ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul (Declarația Schuman) prin care propunea înființarea CECO, zi declarată ulterior „Ziua Europei”.
  3. Altiero Spinelli(1907-1986); om politic italian; lider al Mișcării Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene de Apărare și a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii Europene
  4. Alcide De Gasperi(1881-1954); om politic italian; premier (1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO și NATO.
  5. Konrad Adenauer(1876-1967); om politic german; cancelar al RFG (1949-1963). A fost inițiator al CECO, alături de Schuman și Monnet, și semnatar al Tratatului de la Elysee.
  6. Walter Hallstein(1901-1982); om politic german; secretar de stat în Ministerul de externe german. A fost inițiatorul doctrinei Hallstein și primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene. În timpul președinției sale s-a inițiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare.
  7. Paul-Henri Spaak(1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene.
  8. Jean Rey(1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucției în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) și i-a succedat lui Hallstein ca Președinte al Comisiei (1967-1970).
  9. Johann Willem Beyen(1897-1976); om politic olandez; inițiatorul Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol decisiv în crearea Comunității Economice Europene.
  10. Sicco Leendert Mansholt(1908-1995); om politic olandez; inițiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunității Economice Europene. A fost vicepreședinte (1958-1972) și apoi președinte al Comisiei Europene (1972-1973).
  11. Joseph Bech(1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe guverne și premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinței de la Messina (1955), unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înființare a Comunității Economice Europene.
  12. Pierre Werner(1913-2002); om politic luxemburghez; premier și ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice și monetare, fiind considerat „tatăl” monedei unice Euro. (Wikipedia)

DEPUTATUL PSD LIVIU PLESOIANU INDIGNAT DE DECLARATIILE COMISARUL SOVIETIC FRANS VISINSKI,SCUZE TIMMERMANS: „SCUZE PLUBLICE SAU DEMISIA!”

2 mart.

Dragă domnule Timmermans, vă scriu în cele ce urmează referitor la câteva afirmații ABOMINABILE pe care le-ați făcut azi în țara mea:

Având în vedere că ne-ați asigurat astăzi de faptul că sunteți „extrem de bine informat” de distinsa Angela Cristea, şefa Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti („Face o treabă incredibilă, mă informează mereu corect și sunt foarte mândru de ea!”), mizez pe faptul că respectiva distinsă vă va informa și cu privire la ce vă scriu aici. Oricum, vom verifica foarte ușor dacă v-a informat, deoarece vă voi trimite și direct o scrisoare, peste doar câteva zile.

Trei comentarii am deocamdată pe marginea declarațiilor pe care tocmai le-ați făcut în capitala țării mele:

„Atacarea justiției în mass-media, în declarațiile publice poate conduce la impresia în rândul populației că justiția este slăbită. Respectul pentru justiție, pentru legislativ sunt necesare pentru a ajunge în momentul în care putem considera că putem încheia MCV-ul.”

Domnule Timmermans, trebuie să vă spun că ați reușit să spuneți trei lucruri ABOMINABILE în doar două fraze. Iată-le:

  1. „Atacarea justiției în mass-media”… Acesta este primul lucru abominabil pe care l-ați rostit. Domnule Timmermans, nu știu cum înțelegeți dumneavoastră funcționarea democrației, dar noi TOȚI ceilalți oameni din Europa considerăm că aceasta nu poate fi garantată decât de existența unei prese libere. Iar rolul presei libere, distinse domn, este tocmai acela de a prezenta lucrurile exact așa cum sunt. Spre exemplu, dacă o televiziune se află în posesia unor înregistrări cu niște procurori care falsifică probe, ea are OBLIGAȚIA morală și profesională de a difuza acele înregistrări. Aceasta NU înseamnă „Atacarea justiției în mass-media”!

Eu NU accept ca, în țara mea, prim-vicepreședintele Comisiei Europene să susțină o conferință de… presă, în fața… presei și să-i transmită chiar… presei că trebuie să-și pună singură BOTNIȚĂ! În numele presei românești și europene libere, vă solicit public să vă cereți scuze pentru afirmația făcută! Este inacceptabil și nu putem lăsa lucrurile așa! În Uniunea Europeană, în această zonă civilizată a lumii, când un om care ocupă poziția dumneavoastră cere cenzurarea presei, există doar două variante: își cere scuze public sau demisionează! Aștept decizia dumneavoastră…

  1. „Atacarea justiției în mass-media, în declarațiile publice poate conduce la impresia în rândul populației că justiția este slăbită.” …Acesta este al doilea lucru ilogic și abominabil pe care l-ați rostit. Carevasăzică, dacă presa ne arată abuzurile unor procurori, aceasta înseamnă că face un lucru… rău și că ne creează o… falsă impresie cum că lucrurile nu ar funcționa bine în sistemul de Justiție!? Nu știu dacă sunteți religios sau ateu, dar… Doamne ferește, distinse domn! Cum puteți spune o asemenea bazaconie!?

Deci dacă o parte din Justiție e putredă și presa ne arată asta, problema nu e cu acea parte putredă a Justiției, ci cu… presa!?? Domnule Timmermans, și această afirmație nu poate atrage decât două variante: scuze publice sau demisia!

  1. „Atacarea justiției în mass-media, în declarațiile publice poate conduce la impresia în rândul populației că justiția este slăbită. Respectul pentru justiție, pentru legislativ sunt necesare pentru a ajunge în momentul în care putem considera că putem încheia MCV-ul.”

…Avem, deci, așa: presa liberă „atacă” Justiția atunci când ne arată abuzurile acesteia, face foarte rău că ne informează asupra acestor abuzuri și, într-un final, acest lucru afectează încheierea MCV-ului pentru că e… știrbit respectul față de Justiție. …Din nou, religios sau ateu, Doamne ferește, domnule Timmermans! Adică, în traducere liberă, să se cam abțină presa liberă de la a prezenta abuzurile din Justiție, pentru că asta vă va determina să nu închideți MCV-ul? #ABOMINABIL!

Șantajați presa liberă din țara mea? Îi cereți, practic, să înceteze numaidecât să vorbească despre ororile din Justiție pentru că asta… afectează Justiția, pentru că asta… afectează MCV-ul? Scuze publice sau demisia, stimabile!

Eu sunt parlamentar ales democratic într-o țară care tocmai sărbătorește Centenarul Marii Uniri. Și nu am de gând să vă las să vă bateți joc de acest popor și de presa liberă de aici! Este pur și simplu inacceptabil modul în care v-ați exprimat azi în capitala europeană a țării mele, la fel de europeană ca și capitala țării dumneavoastră!

                                                                                                                          Liviu Pleșoianu,
                                                                                                         Deputat PSD, Parlamentul României

MASONUL SOROSIST COMISARUL UNIUNII SOVIETICE NAZISTE EUROPENE,FRANS TIMMERMANS AMIC CU JOHANNIS SI MEMBRU AL CLUBULUI BILDEBERG:”DE CE NU TREBUIE SA CADA LAURA CODRUTA KOVESI!

2 mart.

Pe deoparte, Klaus Iohannis imi lasa impresia ca joaca o drama siropoasa, mizand pe victimizarea Codrutei Kovesi in fata oricui este dispus  sa asiste la acest teatru mizerabil, la care pana si lumea civilizata ar azvarli cu rosii dupa actori. Ioana dArc a anticoruptiei moare pe scena la fiecare spectacol desi, logic, ar trebui sa-si dea duhul dupa valvataile din primul. De murit, se moare doar o data. Da de unde! E „revergorata” si pusa sa moara si la reprezentatiile ce urmeaza.

                     Laura Codruța Kovesi este o infractoare (I)               Laura […]

„Adio, dar raman cu tine”, cel mai prost film care ruleaza pe ecranele politicii din Romania.

Dar Iohannis n-a aflat ca numai o replica ca „a fi sau a nu fi” poate rezista de pe la 1600 incoace, nu si „sunt un om modest care-si face datoria”, rostita de Kovesi. Prima contine filosofie cat pentru patru secole de gandire. A doua nu contine nimic. Cel mult niste vorbe insailate pe tivul unor conjuncturi.

Codruta si Strada, mainile drepte ale lui Iohannis

Pe de alta parte, Iohannis stie ca Laura Codruta Kovesi nu trebuie sa piara. Este personajul care nu numai ca ii aduce cei mai multi spectatori, indiferent de calitatea acestora. Este pretext de mobilizare a Strazii, iar aceasta poate fi facuta sa scandeze orice i se cere si sa voteze dupa cum i se dicteaza. Strada este cea care ii va aduce lui Klaus Iohannis al doilea mandat, oricat de straniu ar suna. De aia Kovesi trebuie sa ramana. Daca la alegerile din 2014 Strada a fost doar un experiment, acum a devenit o garantie a castigului, iar presedintele stie bine asta. O sustin partidele din opozitie, ONG-urile finantate de Soros si, aproape sigur, nici serviciile de informatii nu au stat cu mainile in san. Este Strada pe care niciun om al puterii nu s-a incumetat s-o dea afara din strada, mimand intelepciunea si democratia. Iar cand greselile trecutului se vor razbuna pe viitor, abia atunci vor intelege, dar asta nu ii va ajuta cu nimic. Intretinuta ca imagine a luptei anticoruptie, Codruta Kovesi a devenit din puternica si mai puternica. Chiar si ea este constienta de asta si stie ce loc ocupa in lista de preferinte a lui Iohannis.

Buna si coruptia la ceva

Iohannis a realizat de multa vreme cat, cum si unde ii este folositoare DNA sub conducerea Codrutei Kovesi. A preluat-o de la Basescu si a lasat-o sa faca ce stia ea cel mai bine: epurare politica. Daca pui tabelele fata in fata, cati de colo si cati de dincolo, nu ai cum sa nu constati ca, intr-un numar covarsitor de mare, cei mai multi apartin puterii. Adica PSD. Adica cei cu care Iohannis are un razboi declarat din prima zi de mandat. Afara, Iohannis vorbeste de coruptia din Romania. In tara, in schimb, constati ca flagelul a lovit doar PSD. Nu prea inteleg cum vine asta. Molima asta a mers doar pe anumite strazi, n-a traversat prin loc nemarcat, n-a trecut pe rosu si n-a sarit si gardurile altora?

Ori suntem colonie sau ce?

In colimatorul DNA, lucru arhicunoscut, au cazut si cad afaceristii romani. Niste fraieri numai buni de lasat mofluzi, cu viata, cariera si familiile distruse. Mofturi. Nu intereseaza pe nimeni. De multinationalele care golesc tara prin metode neortodoxe Kovesi nu a auzit. Ea pastreaza traditia bunelor relatii cu toate tarile, in special cu cele din UE. Cu cele mai obraznice din UE, vreau sa zic. Adica cele ale caror ambasadori fac presiuni peste tot unde au nevoie, ca sa-si favorizeze sau sa-si scape de belele firmele. Evident, ambasadorii isi informeaza guvernele care, la randul lor, au grija sa ne puna toata Uniunea Europeana in cap. Noi ne alegem cu emisari care ne invata pana si cum trebuie amestecata mamaliga sau cum trebuie sa ne tinem femeile in brate, Kovesi se alege cu recunoastere internationala, cu distinctii si diplome in semn de recunostinta. De aia, ma gandesc eu, Kovesi trebuie sa nu cada. Ca sa nu ramana tara fara medalii. Apoi, dupa ce Binomul si-a rupt un picior, de Coldea spun, cum va mai merge Iohannis la alegerile din 2019? Si fara al doilea? Ca sa castige ce?

NAZISTUL WALTER HALLSTEIN „PARINTELE UE”.CARTEA MANIFEST :”RADACINILE NAZISTE ALE BRUXELLES – UE!

2 mart.

Patru autori uniti de acelasi tel – acela de a arata „ceea ce ati vrut intotdeauna sa stiti despre Bruxelles-UE, dar nimeni n-a indraznit sa va spuna” – au detonat in cateva sute de file intreaga constructie de decenii a ceea ce se numeste Europa unita!

Autorii sunt: Paul Anthony Taylor – un militant pentru alimentele naturale, Aleksandra Niedzwiecki – doctor in biochimie, dr. Matthias Rath – fondatorul Institutului de Cercetare Rath, centru pentru medicina naturista, si August Kowalczik – fost prizonier in lagarul nazist de concentrare si exterminare de la Auschwitz, cu numarul 6804.

IG Farben, Bayer, BASF, Hoechst, in spatele lui Hitler

Kowalczik este autorul cartii „Refrenul sarmei ghimpate”, posesor al multor documente care leaga formarea Uniunii Europene de „Cartelul industriei chimice, al petrolului si medicamentelor”, pe care le-a anexat la o plangere catre Tribunalul International de la Haga.

Din 2003, i s-au alaturat cercetatorii de la Institutul Rath, care au demarat actiuni pentru demascarea „elitei care vrea sa controleze intreaga lume”, incurajand politicienii europeni, in special pe cei care-si exercita functiile la Bruxelles, sa studieze in original documentele publicate.

Walter Hallstein are statuie ca „parinte al UE”

In „Radacinile naziste ale Bruxelles-UE” se demonstreaza ca nu Hitler a declansat Al Doilea Razboi Mondial, ci elita ce forma cartelul industrial chimico-petrolier, cu scopul de a controla pietele globale.

Fostul Institut Kaizer Wilhelm, unde IG Farben crea noii conducatori ai Europei

Documente oficiale ale Congresului S.U.A. si ale Tribunalului de la Nuremberg pentru Crime de Razboi arata ca Al Doilea Razboi Mondial a fost pregatit si facilitat financiar,  logistic si tehnic de catre cel mai mare si mai renumit cartel al petrolului si medicamentelor de la acea vreme, si anume cartelul german IG Farben, format din Bayer, BASF, Hoechst si alte companii chimice.

Primul Razboi Mondial a fost, conform autorilor, prima incercare de cucerire a lumii de catre aceste interese corporatiste.

Nazistul Walter Hallstein, „parintele” Uniunii Europene

Dupa ce ambele incercari militare de a subjuga Europa au esuat, Cartelul a investit in a treia incercare: cucerirea economica si politica a Europei prin intermediul „Bruxelles UE”. Autorii demonstreaza cu documente ca arhitectii Uniunii Europene au fost recrutati din randul acelor tehnocrati care deja facusera planurile pentru o Europa postbelica sub controlul coalitiei Nazi/Cartel. Cel mai renumit a fost Walter Hallstein, primul presedinte al asa-numitei Comisii UE. Acesta a fost un avocat proeminent al regimului nazist, implicat in planificarea juridica si administrativa a Europei postbelice sub controlul nazistilor si al elitei de la IG Farben. Hallstein absolvise „Institutul Kaizer Wilhelm” din Berlin, finantat de IG Farben. A facut parte din Rechswahrer (Asociatia nazista a Aparatarilor Legii). In 1938, Hallstein a reprezentat guvernul nazist in negocierile cu Italia fascista despre cadrul legislativ pentru o dictatura extinsa asupra intregii Europe, din care e suficient sa citam doar un fragment: „Ordinea de drept a statului dictatorial (Fuhrerstaat sau „Marea Germanie”) are sarcina de a proteja integritatea si sanatatea rasiala a poporului sau (…) Rasa suprema trbuie sa fie protejata in mod special de rasa evreiasca prin eliminarea acesteia din societate pentru totdeauna”. Negocierile s-au desfasurat la Roma, unde avea sa revina mai tarziu ca „parinte” al unei Europe „democratice”.

Comisia Europeana, dupa modelul Fuhrerstaat

Imediat dupa aceasta conferinta germano-italiana, Institutul Kaizer Wilhelm, al carui presedinte, Carl Bosch, era directorul IG Farben, a anuntat descoperirea fisiunii nucleare si posibilitatea construirii unei „arme supreme”, cu ajutorul careia ar fi fost instaurata noua ordine europeana, dictata de IG Farben si de nazisti. Insa, la 25 martie 1957, „spalat”, Hallstein a fost numit unul dintre cei 12 „parinti fondatori” ai „Tratatului de la Roma”, temelia UE, iar in 1958 a fost numit presedinte al Comisiei UE, decretand: „Comisia Europeana are puteri depline si nelimitate pentru toate deciziile legate de arhitectura acestei comunitati europene”. Intr-un discurs propagandistic nazist tinut in 1939, Hallstein sustinea acelasi lucru, dar cu alte cuvinte: „Crearea Noii Legi (a nazismului) este NUMAI sarcina Legislatorilor!” Curat democratic! Prin functia cu care a fost investit, Hallstein a modelat structura UE dupa planurile initiale, a Europei postbelice naziste, subjugate cartelului IG Farben. Toata increngatura dintre nazisti, IG Farben si „parintii” UE este dezvaluita pe larg in volumul „Radacinile naziste ale Bruxelles-UE”. Detalii pot fi gasite la http://www.eu-facts.org (documentele), http://www.eu-referendum.org (campanie pentru referendumuri europene in privinta oricarei schimbari legislative care afecteaza popoarele UE).

Ştiri din R.Moldova. VIDEO

2 mart.

CER SI PAMANT ROMANESC

 Guvernul susține comercializarea produselor autohtone

Parlamentul de la Chişinau a adoptat în data de 8 februarie a.c. o declaraţie, prin care condamnă atacurile Federaţiei Ruse asupra securităţii informaţionale naţionale şi amestecul în activitatea politică din Republica Moldova. 

Prin declaraţia adoptată, Parlamentul de la Chişinău condamnă blocajele impuse exportatorilor din Republica Moldova, hărţuirea politică a unor oficialităţi şi implicarea anumitor instituţii din Federaţia Rusă în politica internă a Republicii Moldova.

În text se face referire şi la faptul că unele partide politice din Republica Moldova ar fi patronate de Moscova.

Iniţiativa deputaţilor din coaliţia majoritară, condusă de Partidul Democrat, de a condamna Rusia în chiar prima şedinţă din această sesiune parlamentară a provocat criticile socialiştilor şi comuniştilor.

În Codul audiovizualului din R.Moldova a apărut noțiunea de ”securitate informațională” . Ea presupune „statutul protejat al resurselor informaționale, persoanelor, societății și statului, inclusiv un set de măsuri care să asigure protecția persoanelor, a societății și statului împotriva posibilelor…

Vezi articolul original 937 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat asta: