Arhiva | 12:10 pm

PREMIERUL VIORICA DANCILA SPUNE PAS INVITATIEI GAULEITERULUI NAZI ,CORUPTUL CARE UCIDE ,KLAUAS ADOLF JOHANNIS CARE A CHEMAT-O LA PALATUL COTROCENI!

17 iul.

Preşedintele

Klaus Iohannis a invitat-o pe Viorica Dăncilă la Palatul Cotroceni pentru discuţii, întâlnirea cu premierul urmând a avea loc miercuri dimineaţă, informează Administraţia Prezidenţială.

Întrevederea vine după discuția premierului cu preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care le-a cerut autorităților de la București ca instituțiile să coopereze între ele.

Mai mult, președintele Iohannis i-ar fi propus premierului să se întâlnească înaintea ședinței de Guvern de marți, însă Dăncilă i-ar fi răspuns că nu este posibil acest lucru din cauza agendei pe care o are, dar l-a asigurat pe președinte că Executivul nu pregătește nicio OUG privind amnistia și grațierea, potrivit surse antena3.

FAKENEWS.PREZENTA-SURPRIZA LA SEDINTA DE GUVERN DE ASTAZI!

17 iul.

Preşedintele Klaus Iohannis ar putea participa la şedinţa de Guvern de marți, având în vedere zvonurile conform cărora Executivul ar pregăti o ordonanţă de urgenţă pe tema amnistiei şi graţierii.

Tudorel Toader susţine că la Ministerul Justiţiei nu există niciun astfel de proiect de lege, iar deputatul ALDE, Varujan Vosganian, spune că partidul său nu va susţine o astfel de ordonanţă. Liviu Dragnea spune, de asemenea, că şi ministrul Justiţiei, dar şi premierul Viorica Dancilă, l-au asigurat că ordonanţa nu este pe ordinea de zi a şedinţei de Guvern de marți.

Guvernul se reuneşte marţi în şedinţă, iar potrivit liderului ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, ar urma să fie adoptată o Ordonanţă de Urgenţă pe mediu care trebuie să pună în acord cu o Directivă europeană, acesta fiind singurul motiv pentru care şedinţa Executivului are loc marţi, şi nu miercuri sau joi, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit.

Tăriceanu neagă…

Tăriceanu a negat astfel informaţiile potrivit cărora în şedinţa de astăzi Executivul ar pregăti o Ordonanţă de Urgenţă privind aministierea şi graţierea unor fapte de corupţie.

Şedinţa Guvernului este programată de la ora 14.00. “Mâine (marţi – n.r.) este şedinţă de Guvern, vreau să spun foarrte clar, m-am interesat, nu este pe ordinea zi a şedinţei de Guvern (OUG privind aministie şi graţiere – n.r). (…) Nu e pe ordinea de zi. Mâine se ţine şedinţa de Guvern pentru că este o altă OUG, pe mediu, care trebuie să pună în acord Directiva europeană şi acesta este motivul pentru care s-a decalat pentru marţi şedinţa de Guvern”, a declarat liderul ALDE, luni seară, la TVR, întrebat despre informaţiile potrivit cărora Executivul ar pregăti o Ordonanţă de Urgenţă pentru pentru amnistierea şi graţierea unor fapte penale.

CNN-UL LUI GEORGE SOROS SI TEFELISTII DEMOCRATI AMERICANI SI U.E. ,INEBUNITI DE URA.SUMMITUL DE LA HELSINKI ,SAU DSFARSITUL RAZBOIULUI RECE LASA UNIUNEA EUROPEANA FONDATA DE NAZISTI ,FARA OBIECTUL MUNCII,SI VA DISPAREA!

17 iul.

”A fost cea mai dezgustătoare prestații a unui președinte american la un summit alături de omologul său rus”, a fost prima remarca a comentatorilor CNN după încheierea conferinței de presă de la Helsinki, după întrevederea istorică dintre Donald Trump și Vladimir Putin. Președintele SUA crede mai mult în spusele președintelui Rusiei decât în probele aduse de agențiile americane de informații, arată CNN.

Fost director CIA: Trump este la mâna lui Putin

O reacție dură a venit din partea lui John O. Brennan, fost director CIA în administrația Obama, unul dintre oficialii despre care presa pro-Trump scrie că a fost implicat în sabotarea candidaturii actualului președinte. ”Prestația lui Donald Trump la Helsinki depășește limita ”infracțiunilor și delictelor”. Este legată de înaltă trădare. Comentariile lui Trump nu numai ca au fost imbecile, el este cu totul la mâna lui Putin. Patrioți republicani: Unde sunteți???”, a scris fostul sef al CIA pe Twitter. Brennan le-a cerut apoi secretarului de Stat Mike Pompeo, șefului de cabinet John Kelly și consilierului pentru Securitate John Bolton să demsioneze.

Ancheta privind implicarea Rusiei în alegerile din 2016 a acaparat conferința de presă de la Helsinki, precum și analizele presei americane. Așa cum aceasta anchetă a dus la un război americano-american si paralizează de doi ani administrația Trump, la fel ea a aruncat în plan secund conflictul din Siria, Ucraina, schimbarea granițelor în Europa.

Reacțiile presei americane vin după o conferință de presă în care Vladimir Putin și Donald Trump par să fi pus capăt oficial Războiului Rece. Trump și Putin par să fie de acord să recurgă la experiența celor care au menținut linia roșie dintre Moscova și Washington în perioada războiului rece și să renunțe la paradigma confruntațională a ultimelor decenii. În cancelariile aliate și în presa vestică există teama că cei doi lideri ar putea încheia un ”mare târg” peste capetele statelor europene.

Războiul Rece s-a încheiat

”Războiul Rece s-a terminat, iar America și Rusia trebuie să rezolve peroblemele împreună. Fiind cele mai mari puteri nucleare avem responsabilitatea securității internaționale. Cred că este important și am discutat despre asta, pentru a stabili un dialog privind stabilitatea strategică și neproliferarea armelor de distrugere în masă. Am trimis mai multe propuneri concrete colegilor noștri americani”, a spus Vladimir Putin.

Președintele rus a anunțat că a discutat cu Donald Trump despre evoluția scutului antirachetă american, despre situația din Ucraina și cooperarea economică. Cât privește Orientul Mijlociu, Putin a arătat că Trump a acordat o atenție deosebită securității Israelului. Președintele rus a declarat că trebuie să se revină la regimul separării trupelor israeliene și siriene în Înălțimile Golan, potrivit acordului din 1974, ceea ce ar permite restabilirea păcii în regiune și ar proteja Israelul. ”Donald Trump a vorbit despre asta astăzi. Vreau să confirm că Rusia este interesată de acest scenariu”, a spus Putin.

”Ideea este să creăm un consiliu de experți din ambele țări care să identifice puncte de contact între cele două state”, a spus Putin, sugerând că acest consiliu poate fi format din foști înalți oficiali din diplomațiile și armatele Rusiei și Statelor Unite. Iată ce spunea în urmă cu peste 40 de ani unul dintre americanii care ar putea face parte din acest consiliu al experților. „Peste 20 de ani, succesorul dumneavoastră, dacă va fi la fel de înțelept, se va îndrepta către o apropiere de ruși, împotriva chinezilor“. „Trebuie să influențăm echilibrul puterilor cu sânge rece. Acum avem nevoie de chinezi pentru a-i disciplina pe ruși. În viitor va fi invers“, spunea fostul secretar de stat Henry Kissinger, în 1972.

Putin a catalogat întâlnirea cu Donald Trump drept una ”deschisă”.  ”Cred că pot spune că a fost un succes”. ”Tensiunea și atmosfera actuala nu au un motiv serios în spate. Războiul Rece este de domeniul trecutului”, a spus Putin.

Primul pas spre un ”viitor mai luminos”

Președintele SUA a anunțat că întâlnirea de la Helsinki ”este primul pas spre un viitor mai luminos și un pas către un dialog puternic”. Trump se așteaptă că SUA și Rusia să participe la dialog și in viitor. ”Dacă vrem să rezolvăm multe din problemele lumii, atunci trebuie să căutăm căi de cooperare pentru promovarea intereselor comune”, a spus Trump. El a arătat că relația tensionată cu Rusia s-a ”schimbat” în urma summitului. ”Voi risca din punct de vedere politic pentru a căuta pacea, însă nu voi risca pacea de dragul politicii”, a declarat Donald Trump.

Mingea e în terenul lui Trump

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a oferit o minge oficială de la Campionatul Mondial de Fotbal omologului său din SUA, Donald Trump. „Acum, mingea este în terenul dumneavoastră”, a glumit liderul de la Kremlin. Donald Trump a mulţumit pentru minge şi a apreciat că îi va plăcea fiului său cel mic. Liderul SUA a aruncat mingea spre soţia sa, Melania Trump, prezentă la conferinţa de presă de la Helsinki.

”Oferta incredibilă” a lui Putin

O bună parte din întrebările jurnaliștilor au atins problema presupusei implicări a Rusiei în alegerile prezidențiale ce l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă. Donald Trump a declarat că ancheta privind ingerința rusă este un ”dezastru” și a arătat că a discutat cu Vladimir Putin despre asta. ”Nu a fost nicio conivență cu Rusia. Toată lumea știe asta. Am avut o campanie remarcabilă și acesta este motivul pentru care sunt președinte”.

Și liderul de la Kremlin a respins acuzația că Rusia s-a implicat in alegerea lui Trump. ”Trebuie să repet ce am mai repetat deja de multe ori: guvernul rus nu s-a amestecat și nici nu a încercat să se amestece în afacerile interne ale Statelor Unite, incluzând aici și procesul electoral”. Putin a declarat că a propus ca Washingtonul să-i poata interoga pe agenții serviciilor ruse acuzați de ingerinta în alegerile din 2016, daca si SUA vor permite interogarea unor agenți americani. Trump a replicat imediat, spunând că sugestia lui Putin este o ”ofertă incredibilă”. Putin a recunoscut însă că a dorit ca Trump să câștige alegerile. ”Da, da, pentru ca a spus va vrea să readucă relațiile SUA-Rusia la normalitate”.

Singurul moment în care presedintele Trump a părut să nu fie de acord cu omologul rus a fost cel in care s-a discutat despre contracte energetice și bani. Trump a declarat că SUA și Rusia vor concura pentru furnizarea gazelor în Europa, făcând referire la gazoductul ruso-german Nord Stream. ”Nu sunt sigur că este în interesul Germaniei” să continue această afacere cu Rusia, a spus Trump. Vladimir Putin a declarat că, în calitate de mari producătoare de petrol și gaze, Rusia si SUA ”nu au interesul ca prețurile să scadă”.

PRESEDINTII USA SI RUSIA:DONALD TRUMP SI VLADIMIR PUTIN LA CONFERINTA DE PRESA !,SE CONFIGUREAZA O NOUA ALIANTA ,INTRE USA+ISRAEL+RUSIA,IN TIMP CE TRIADA MAFIOTA CARE CONDUCE U.E. SI SOROS SUNT DUSMANII UMANITATII!

17 iul.

Donald Trump și Vladimir Putin au susținut o conferință de presă comună după întâlnirea de la Helsinki.

„Am avut un dialog direct, deschis, profund productiv. S-a desfăşurat foarte bine”, a declarat, printre altele, Trump, catalogând întrevederea cu Vladimir Putin drept „un bun început”.

„Dezacordurile între ţările noastre sunt cunoscute, iar eu şi preşedintele Putin am discutat pe larg astăzi despre aceste lucruri. Relaţiile noastre nu am mai fost niciodată mai proaste decât acum. Dar situaţia a început să se schimbe de acum patru ore. Chiar şi în timpul tensiunilor Războiului Rece, când lumea arăta cu mult diferit comparativ cu situaţia de acum, Rusia şi Statele Unite au putut menţine un dialog puternic”, a adăugat Trump.

Liderul de la Casa Albă a explicat că a abordat în cursul întrevederii problema ingerinţelor ruse în scrutinul din SUA. „Am simţit că mesajul trebuie transmis cel mai bine personal, am vorbit mult despre asta”, a spus Trump, fără a oferi detalii.

Donald Trump a subliniat că investigaţia privind ingerinţele ruse a afectat relaţiile între „cele mai mari puteri nucleare din lume”, reiterând că echipa sa de campanie electorală nu a avut „niciun contact” cu Moscova.

„Proliferarea nucleară, stoparea acesteia reprezintă cel mai mai important lucru”, a insistat Donald Trump.

La rândul său, Vladimir Putin a catalogat „absurde” acuzaţiile privind ingerinţele electorale ruse. „Procurorul special american Robert Mueller poate utiliza un tratat bilateral prin care să facă o solicitare, iar noi îi vom interoga pe indivizii suspectaţi de implicare în infracţiuni”, a spus Putin, referindu-se la ancheta din Statele Unite privind ingerinţele Moscovei.

A fost prima conferință comună a celor doi, fiind organizată la câteva zile după ce președintele american s-a certat cu aliații țării sale la summit-ul NATO de la Bruxelles.

LAZARICA TRACTORISTU’ SE PLANGE CA ESTE „HARTUIT!”

17 iul.

Lazar mandat Horodniceanu

Procurorul general al României, Augustin Lazăr, spune că se simte hărţuit de reporterii care îl aşteaptă dimineața în faţa Parchetului General. Acesta a refuzat să comenteze, marți dimineaţă, informaţia că Laura Codruta Kovesi ar putea fi numită consiliera sa în curand.

Procurorul general al României, Augustin Lazăr, spune că se simte hărţuit de reporterii care îl aşteaptă dimineața în faţa Parchetului General. Acesta a refuzat să comenteze, marți dimineaţă, informaţia că Laura Codruta Kovesi ar putea fi numită consiliera sa în curand.

„Biroul de presă! Poftiți! Dimineața nu dăm interviuri în fața instituției, că nu e corect. La Biroul de presă. Este un fel de hărțuire ceea ce faceți dumneavoastră, nu este corect!”, i-a spus Lazăr reporterului Antena3, la sediul PG.

CUKI TARICEANU A DEVOALAT SCOPUL SEDINTEI DE GUVERN!

17 iul.

Guvernul se reuneşte marţi în şedinţă, iar potrivit liderului ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, ar urma să fie adoptată o Ordonanţă de Urgenţă pe mediu care trebuie să pună în acord cu o Directivă europeană, acesta fiind singurul motiv pentru care şedinţa Executivului are loc marţi, şi nu miercuri sau joi, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit.

Tăriceanu neagă…

Tăriceanu a negat astfel informaţiile potrivit cărora în şedinţa de astăzi Executivul ar pregăti o Ordonanţă de Urgenţă privind aministierea şi graţierea unor fapte de corupţie.

Şedinţa Guvernului este programată de la ora 14.00. “Mâine (marţi – n.r.) este şedinţă de Guvern, vreau să spun foarrte clar, m-am interesat, nu este pe ordinea zi a şedinţei de Guvern (OUG privind aministie şi graţiere – n.r). (…) Nu e pe ordinea de zi. Mâine se ţine şedinţa de Guvern pentru că este o altă OUG, pe mediu, care trebuie să pună în acord Directiva europeană şi acesta este motivul pentru care s-a decalat pentru marţi şedinţa de Guvern”, a declarat liderul ALDE, luni seară, la TVR, întrebat despre informaţiile potrivit cărora Executivul ar pregăti o Ordonanţă de Urgenţă pentru pentru amnistierea şi graţierea unor fapte penale.

Dragnea neagă…

Şi liderul PSD, Liviu Dragnea, a negat aceste informaţii. „I-am întrebat pe doamna premier şi pe domnul ministru al Justiţiei dacă există vreo intenţie de adoptare a unei OUG de graţiere pentru şedinţa de Guvern de mâine. Amândoi au infirmat aceste zvonuri apărute în spaţiul public”, a transmis Liviu Dragnea pentru Digi 24.

Anterior, ministrul Tudorel Toader a declarat că la Ministerul Justiţiei nu există în dezbatere sau în avizare o Ordonanţă de Urgenţă privind amnistia şi graţierea.

G4Media.ro anunţase că o Ordonanţă de Urgenţă privind amministirea sau graţierea unor fapte de corupţie ar urma să fie adoptată în şedinţa de guvern de marţi, dar liderul PSD „ar fi bătut în retragere”, în condiţiile în care ministrul Tudorel Toader nu ar fi vrut să îşi asume semnarea acestei OUG.

SALVATI SOLDATUL KOVESI!

17 iul.

Nu l-am bănuit niciodată pe Klaus Werner de o inteligenţă sclipitoare, însă nici complet rupt de realitate nu l-am crezut! […]

Nu l-am bănuit niciodată pe Klaus Werner de o inteligenţă sclipitoare, însă nici complet rupt de realitate nu l-am crezut! Cred că nici nu este… şi până la urmă nici nu mi-ar păsa dacă nu ar fi preşedintele României.

Cu toţii am acceptat că este un tip insipid şi anost, însă cel puţin nu bea şampanie din sticlă precum Traian Băsescu şi asta a cântărit destul de mult în ochii alegătorilor în 2014. După 4 ani de mandat, Klaus Werner ne-a dovedit că nu patriotismul, nu calităţile de lider sau alte însuşiri deosebite ale oamenilor de stat, l-au mânat în lupta pentru alegerile prezidenţiale, ci doar nişte păpuşari… nişte păpuşari, iscusiţi de altfel, care au ştiut să creeze păpuşa perfectă.

După refuzul președintelui de a respecta o decizie a Curţii Constituţionale, României i se pregăteşte un viitor sumbru, umbrit de neadevăr și nedreptate, un viitor osândit de un om politic care a anulat toate valorile democratice şi constituţionale construite cu multă trudă după 1989. Iată cum ambiţiile unui individ lipsit de virtuți a întors România cu 30 de ani în urmă! Tot la fel de adevărat este faptul că ne aflăm aici şi  datorită deciziilor noastre, decizii care au făcut să avem o clasă politică neputincioasă care „ne-a ridicat” la rangul de colonie militară a americanilor și colonie economică a austriecilor și a francezilor.

Vă mai amintiţi filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”,  în care un grup de 8 soldaţi conduşi de căpitanul Miller, un simplu profesor de engleză pleacă în căutarea soldatului Ryan dispărut în misiune. Intriga acestui film este generată tocmai de ideea de a sacrifica mai multe persoane pentru una singură şi pe nemulţumirea salvatorilor care constată că sunt conduşi de un simplu profesor de colegiu într-o operaţiune crucială. Legătura care se naşte între aceşti oameni, în condiţiile acestea grele, dă sorţi de izbândă acestei misiuni, solidaritatea umană triumfând în aceste condiţii.

După zile întregi de declaraţii, scenarii şi mai ales de încercări de a găsi soluţii pentru o situaţie umilitoare în care se află poporul român, mi se pare din ce în ce mai mult că România seamănă cu un câmp de luptă. O întrebare se naşte. Ce anume îl mână în luptă pe Klaus Werner încât să sacrifice un întreg popor pentru „soldatul Kovesi”?
România se află pe un drum primejdios în încercarea acestor doi „soldaţi” de a se salva. E clar că Kovesi  a avut o misiune de îndeplinit: aceea de distruge mediul de afaceri românesc, de a distruge oamenii politici incomozi şi de a asigura liniştea şi bunăstarea unor multinaţionale venite să facă profit în România, cu forţă de muncă ieftină.

Acum „soldatul Kovesi” este pe cale să dispară pe câmpul de luptă, răpusă de dreptatea unui popor transformat în groapa de gunoi a Europei.  „Profesorul-soldat”  Werner  a primit misiunea de a o salva cu orice preţ, chiar cu preţul  sacrificării valorilor democratice ale unei naţiuni de care nu-i pasă… Nu sunt ale lui, nu ştie cum au fost dobândite şi nici nu îi pasă dacă ar trebui păstrate.

                                                                                                                      Ciprian DEMETER

SURSA:justitiarul.ro/

ROMANII DIN COVASNA,HARGHITA SI MURES,DUMINICA 29 IULIE: DIN PIATA CONSTITUTIEI LA PALATUL COTROCENI!

17 iul.

            Românii din Covasna, Harghita și Mureș solicită o întrevedere cu Președintele României       […]

          Românii din Covasna, Harghita și Mureș solicită o întrevedere cu Președintele României

                                              Scrisoare deschisă

                               Excelenței Sale, Domnului Klaus Werner Iohannis, Președintele României

                                                      Stimate Domnule Președinte,

În numele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș și al Asociației Calea Neamului – asociații care au ca obiectiv promovarea şi apărarea prin toate mijloacele legale a identităţii naţionale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în condiţiile specifice conferite în această zonă de ponderea lor numeric scăzută – Vă solicităm să nu promulgați Legea privind Codul Administrativ al României, în forma adoptată de Parlament, act normativ prin care limba maghiară dobândește statut de limbă oficială pe o arie ce depășește cu mult județele Covasna, Harghita și Mureș.

Astfel, conform art. 94, alin. (2) din Legea privind Codul Administrativ al României, „Autoritățile și instituțiile publice, precum și celelalte entități juridice prevăzute la alin. (1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere, pot decide asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”, respectiv de 20% din totalul populației. Textul de lege menționat impune obligativitatea folosirii limbilor materne ale minorităților naționale nu doar autorităților administrației publice locale și serviciilor publice deconcentrate, enumerate limitativ de Legea fundamentală, ci și instituțiilor publice aflate în subordine, organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, precum și prefecturilor, ceea ce contravine art. 120 alin. (2) din Constituție. În acest fel, se nesocotește obligația constituțională a existenței unei ponderi semnificative ca premisă a folosirii limbii materne a persoanelor aparținând unei minorități naționale în relația cu autoritățile publice, pragul de 20% devenind opțional, iar nesocotirea lui este lăsată la arbitrariul organelor deliberative sau chiar a unei singure persoane în cadrul instituțiilor sau autorităților cu conducere unipersonală.

În scopul exercitării dreptului prevăzut la alin. (2) din Legea privind Codul Administrativ al României, în forma adoptată de Parlament, autoritățile publice și entitățile prevăzute la art. 94 alin. (1) „au obligația să pună la dispoziția cetățenilor aparținând unei minorități naționale formulare și texte administrative de uz curent și în limba lor maternă”. Practic, Codul permite introducerea formularelor bilingve în administrație și, mai rău, statuează faptul că redactarea acestora se realizează de către Departamentul pentru Relații Interetnice din subordinea Guvernului României, respectiv de Institutul pentru Studierea problemelor Minorităților Naționale. Prin prevederile sale, noul Cod Administrativ determină deteriorarea statutului de limbă oficială al limbii române. Este introdus caracterul obligatoriu al limbii maghiare în instituțiile prefectului și serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.

Potrivit prevederilor Constituției României, actele oficiale se întocmesc în limba oficială. Înscrisul în limba maternă a persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să aibă, din punct de vedere al regimului juridic, doar caracter de traducere. În caz contrar, avem două acte oficiale în două limbi, ceea ce conferă, contrar Constituției, caracter de limbă oficială limbii minoritare. Aceleași argumente subzistă și în cazul formularelor reglementate prin art. 3. În situația în care se folosește un formular unic, atunci măsura de reglementat prin Codul Administrativ, pentru a nu se aduce atingere limbii oficiale, ar fi fost aceea ca înscrierile în formular în limba minorității naționale să aibă dimensiuni mai mici și caractere italice, conform practicii celorlalte state care acceptă asemenea formulare. În acest fel se protejează caracterul constituțional de unică limbă oficială a limbii române, în acord și cu preambulul Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, potrivit căruia protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi a necesității de a le însuși.

Este cunoscut faptul că, în acord cu Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare, Constituția reglementează dreptul de utilizare a limbii minoritare sau regionale numai în raport de existența în cadrul unei Unități Administrativ Teritoriale a unei ponderi semnificative a cetățenilor aparținând unei minorități naționale. De asemenea, se cuvine menționat că în raportul Comisiei de la Veneția, din octombrie 2001, cu privire la tratamentul preferențial acordat minorităților naționale, se precizează că acest tratament preferențial „nu poate să fie acordat în alte domenii în afară de educație și cultură, decât în cazuri excepționale”. Raportul Comisiei nu menționează în niciun fel tratamentul preferențial în domeniul administrației publice. Introducerea limbii maghiare în instituțiile de stat nu face decât să izoleze mai mult cele două comunități, română și maghiară, și să adâncească separatismul în relațiile interetnice.

Prin eliminarea pragului de 20% pentru folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale în administraţia locală, prin asigurarea dreptului de a utiliza limba maternă în instituțiile publice ale administrației publice centrale și reintroducerea cuvântului „etnic” în definiţia judeţului, prin diminuarea rolului prefectului, pentru a nu mai putea ataca, cu aceeași consecvență, deciziile emise de administrațiile publice locale, Legea privind Codul Administrativ al României nu face altceva decât sa reducă aproape de disoluție autoritatea statului român în unele zone ale țării, în care populația românească este redusă numeric și va favoriza obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic și formarea unei enclave etnice, în inima României. Astfel românii din județele Covasna, Harghita și parțial Mureș, în care sunt numeric minoritari, nu vor mai avea nicio șansă de supraviețuire.

Din punctul nostru de vedere, acestea sunt argumentele pentru care vă solicităm să nu promulgați Legea privind Codul Administrativ al României, lege pe care o considerăm neconformă cu o serie de prevederi din Constituția României, iar promulgarea ei în forma adoptată de parlament va avea consecințe grave pentru România, în anul când aniversăm Centenarul Marii Uniri.

Pentru a vă prezenta și alte argumente în favoarea nepromulgării Legii privind Codul Administrativ al României, precum și principalele probleme cu care se confruntă comunitatea românească din cele trei județe, pentru păstrarea și afirmarea identității naționale, într-un mediu refractar la prezența alterității, în care liderii politici ai populației de etnie maghiară promovează proiecte separatiste, Vă rugăm să ne acordați o audiență, duminică, 29 iulie a.c., ora 19, la încheierea marșului de protest organizat pentru contestarea votării Codului Administrativ de către Parlamentul României.

Sfântu Gheorghe, 16 iulie 2018

                                                           Cu deosebită considerație,
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, Președinte Prof.univ. dr. Ioan Sabău Pop,
Asociația Calea Neamului, Președinte Dr. Mihai Tîrnoveanu.

SURSA:justitiarul.ro/

TIMISOARA CENTENARUL MARII UNIRI IN UNIFORMELE HABSBURGICE ALE UCIGASILOR DE ROMANI!

17 iul.

    Timișoara, schimbarea gărzii. Bine ați venit în neo-Kakania! În perioada 1804–1867 a funcționat, în Imperiul Habsburgic, expresia „Kaiserlich-Königlich” […]

    Timișoara, schimbarea gărzii. Bine ați venit în neo-Kakania!

În perioada 1804–1867 a funcționat, în Imperiul Habsburgic, expresia „Kaiserlich-Königlich” (devenită ulterior „Kaiserlich und Königlich”) care, în românește, s-a tradus prin „chezaro-crăiesc”. „Kaiserlich und Königlich” a circulat și cu abrevierea K.K. Primul K se referea la titlul de Împărat (Kaiser) ales al Sfântului Imperiu Roman, pe care-l purta monarhul de Habsburg, iar al doilea K se referea la diversele coroane regale ale monarhului (Coroana sfântului Venceslau, a lui Ștefan, a Croației, a Slavoniei, a Dalmației etc.). Monarhia imperială și regală (k. u. k.) a fost numită popular și „Kakania“, iar viața în cadrul monarhiei se numea „kakanică“.

Am făcut acest preambul pentru a lansa o temă de gândire în legătură cu inaugurarea, sâmbătă 12 mai 2018, a ceremonialului schimbării gărzii în Timișoara, eveniment spectaculos și oarecum decorativ în contextul anului Centenar al Marii Uniri. Ideea organizarii unei astfel de ceremonii la Timișoara a apărut odată cu schimbarea la față a centrului istoric, iar inițiativa a aparținut lui Vasile Sopon, președintele Asociației Eugeniu de Savoya. Dupa o pauză de două săptămâni, la Timișoara ceremonialul de schimbare de gardă se va ține doar o dată pe săptămână, în fiecare zi de sâmbătă, în Piața Libertății.

Asemenea ceremonii sunt o mare atracție pentru turiști și ele se desfășoară în cam toate capitalele lumii. Cele mai spectaculoase sunt la Londra (Palatul Buckingam), Vatican, Atena, Valletta (capitala Maltei), Stockholm etc., dar și la Praga, Moscova, Budapesta și chiar Chișinău. Dar, în TOATE, elementul proeminent al spectacolului – ca și sensul profund al întregului ceremonial – este cel militar-identitar, cu trimitere la eroismul specific al poporului sau țării reprezentate.

La Timișoara, perioada de maximă glorie militară a fost cea din timpul lui Iancu de Hunedoara, care a fost, printre altele, și comite de Timișoara. Se putea găsi, cred, un ceremonial românesc adecvat personalității acestuia. Autoritățile au preferat totuși uniformele habsburgice de pe vremea „Kakaniei”. Sunt frumoase, într-adevăr, dar nu reprezintă istoria noastră, ci istoria unui imperiu împotriva căruia am luptat.

Același lucru s-a întâmplat la Alba-Iulia, unde ceremonialul schimbării gărzii este tot un produs „made in Kakania”. Nu se putea găsi și aici o soluție românească? Soldații lui Mihai Viteazu (primul unificator al Țărilor Române) n-aveau și ei uniforme? Și, în sfârșit, toate acestea nu au și ele un subtext? Întreb, nu dau cu parul. Bine ați venit în neo-Kakania!

A existat doar prescurtarea k. k. (a expresiei kaiserlich-königlich, în română chezaro-crăiesc). Până în 1806, primul k. se referea la titlul de Împărat (Kaiser) ales al Sfântului Imperiu Roman pe care îl purta monarhul de Habsburg, iar al doilea k se referea la diversele coroane regale ale monarhului (Coroana sfântului Venceslau, a lui Ștefan, a Croației, a Slavoniei, a Dalmației etc.) De la sfârșitul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, primul k. s-a referit la titlul de împărat moștenitor al Imperiului Austriac pe care și l-a conferit Francisc al II-lea în anul 1804.

Monarhia imperială și regală (k. u. k.) a fost ocazional numită și „Kakania“, iar viața în cadrul monarhiei „kakanică“. Această denumire a fost forjată după destrămarea Austro-Ungariei de scriitorul Robert Musil în romanul „Omul fără însușiri”. Denumirea a intrat în dicționare importante de limbă germană (Österreichisches Wörterbuch și Duden). În Austria anilor ’70, într-un context politic oarecum tensionat, termenul „K.u.K.“ a fost folosit și ca prescurtare a numelor a doi politicieni din regiune: Kreisky și Kádár.

Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, țară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizație pervertită. Ea trebuie distrusă.”  Îl știți pe autorul acestei afirmații? E Karl Marx, tătucul Manifestului Partidului Comunist. Da’ pe cel care îl consideră „un filosof care a gândit pentru viitor, a avut aspirații creative…”, îl știți? E Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. Și am citat doar un crâmpei dintr-un adevărat laudatio, ținut în timp ce dezvelea un bust al lui Karl Marx, acum câteva zile, prin miezul german al Europei.

Ce se intamplă peste câteva zile, la Timișoara? Se schimbă garda. În Piața Unirii, unde era așteptată acum vreun secol cu flori și mare bucurie Armata Română, ca simbol al izbăvirii de imperiul habsburgo-austro-ungar, are loc o ceremonie de schimbare a gărzii. În uniforme habsburgice, cu ștaif neo-k.u.k , așa cum se întâmplă multe de ani încoace și cu sprijin de la Primărie și Consiliul Județean. 

Nu m-am referit întâmplător la cele două evenimente. Fiindcă nici manifestarea lor nu e deloc întâmplătoare. Marxismul și kakanismul urmăreau același lucru – neantizarea realităților existente prin distrugerea identităților, credințelor și a valorilor înrădăcinate, pentru construirea unor noi realități, construite în folosul elitelor inițiatoare. Istoria ne arată și mijloacele folosite și efectele dobândite: sluj formal, identități golite de fond, eșec. Cu milioane și milioane de victime.

În loc de învățăminte, ce concluzie putem trage azi, de 9 mai, când steagurile albastre cu steluțe galbene sunt ridicate reglementat peste tot, între o dezvelire de bust a lui Marx și o etalare de uniforme habsburgice? Că UE își arată dezinvolt adevărata față. Aceea de neo-kakanie marxistă. Așa că singurul lucru ce-mi rămâne de sărbătorit azi, pe 9 mai, este Independența de stat a României. La fel ca mâine, poimâine și de acum încolo!

                                                                                                                         Miron MANEGA

Sursa: Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr. 28.

Două notificări foarte importante:

1. Domnul Ciprian Oros a postat un comentariu în pagina de Facebook „Justițiarul” pe marginea acestui articol despre așa-zisele spectacole cu gărzile orașului îmbrăcate în uniformele militare habsburgice ale ocupanților venetici din Timișoara, unde până și primarul are un nume predestinat de slugă (Robu):

„La fel este și în Cetatea de la Alba Iulia… după o petiție trimisă în acest sens primăriei, aici e răspunsul lor oficial:

«Buna ziua,
Am primit solicitarea dumneavoastra cu privire la uniformele pe care le utilizeaza Garda Cetatii. Facem precizarea ca acest spectacol este sustinut in regim privat, Primaria neavand o autoritate in acest sens. O sa inaintam solicitarea dumneavoastra catre respectiva firma. Fara a avea pretentia unei dezbateri, va invitam sa analizati si progresul remarcabil al acestor locuri din perioada istorica la care faceti referire.

Va multumim pentru interes
Mihai Coser
Consilier Cabinet Primar»

Deci se dezic autoritățile de aceste manifestări, care cică sunt private, dar până la urmă nu tot autoritățile aprobă sau autorizează manifestările acestea? Nemernici și trădători…”

Ce ticăloși ăia de la primărie, cică „progresul remarcabil al acestor locuri din perioada istorica la care faceti referire”! Progres pentru ocupanții străini, în nici un caz pentru românii ținuți în sărăcie și ignoranță, fără drepturi sociale! Băi nemernicilor, tot acolo la voi, în Alba Iulia, martirii neamului românesc, Horea și Cloșca au fost uciși în chinuri îngrozitoare, care au revoltat toată Europa, de criminalii imperiului habsburgic, îmbrăcați exact în aceleași uniforme!!!

2. Am primit informații din surse credibile că Vasile Sopon, președintele Asociației Eugeniu de Savoya, cel care a organizat parada militară în uniformele cotropitorilor, a fost ofițer de Securitate până în decembrie 1989, când a început așa-zisa „revoluție” taman acolo, la Timișoara, la fel și nevastă-sa.

Vasile Sopon

După 1989, Vasile Sopon a trecut la SRI. Probabil acesta a făcut parte din aripa trădătoare a Securității, de  aceea a și fost menținut în SRI, iar după pensionare a primit misiunea să îndobitocească românii pentru ca aceștia să nu se opună la dezmembrarea țării, ba chiar să lupte pentru cauza dușmanilor. Acum, fiind pensionar și mason, individul primește finanțări la greu din străinătate pentru a spăla creierii românilor și a le radia conștiința identitară.

                                                                                                                Redacția „Justițiarul”

 

Alte articole despre același subiect apărute în „Justițiarul”:

După modelul Alba Iulia, și Timișoara scoate gărzile criminalilor habsburgi la defilare

Cum se sărbătorește centenarul Marii Uniri în Ardeal? Prin tendințe secesioniste: La Alba Iulia se defileză zilnic cu gărzile austriece ale imperiului habsburgo-austro-ungar! Sibiul sărbătorește prin promovarea în prima ligă de fotbal cu echipa F.C. Hermannstadt, numele săsesc al orașului de pe vremea când românilor le era interzis înnoptatul în cetate!

Propagandă secesionistă în Transilvania

ATROCITATILE SASILOR IMPOTRIVA ROMANILOR ARDELENI!

17 iul.

     „Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile […]

   Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi. ” (Vasile Stoica„Suferințele din Ardeal”)

Cât de mult ne-au iubit sașii de-a lungul zbuciumatei istorii a Transilvaniei? Ne spune scriitorul Vasile Stoica (1889-1959), un mare patriot român din Avrig (Sibiu), un intelectual ardelean care a fugit din imperiul austro-ungar ca să lupte cu arma în mână alături de frații români pentru Marea Unire, fiind și rănit pe front. După terminarea Războiului de Reîntregire Națională, Vasile Stoica a devenit diplomat român în SUA, ambasador în diverse țări și în final a murit în temnițele comuniste, în 27 iulie 1959 la Jilava. Aceasta a fost răsplata pentru o viață întregă dedicată României, astfel a fost răsplătit acest mare patriot, din păcate prea puțin cunoscut. A fost ucis în țara lui de către evreii bolșevici veniți pe tancurile sovietice, după ce mai fusese condamnat la moarte în contumacie de alți dușmani ai românilor, în data de 1 noiembrie 1917 printr-o sentință a Curții Marţiale din Clujul austro-ungar pentru trecerea Carpaţilor la inamic și publicarea lucrării „Suferinţele din Ardeal” (1916), carte din care vă invităm să citiți capitolul „Noi și sașii”.

Noi și sașii

Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată. Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe. Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic „Vadul Muchii” apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate „Livada Bulgărilor”, şi din sus „Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş „bulgăr” (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săseascăîmpăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam. E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

                                                                                                Vasile Stoica

                                                                                     Capitol din cartea „Suferințele din Ardeal”

 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917

 

Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica

Vasile Stoicaîndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu1, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României2.

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari3. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-19194. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial5, iar în continuare pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt6 ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington7, sub conducerea dr. Constantin Angelescu8, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson9 , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino10. După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române11, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari12. De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA13 şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa14.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)15, trecut în administraţia Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)16 , pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei17.

Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”18.

În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 195919.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar20, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic21.

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate) ; sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei22 şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913. în rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.

Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!

În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

Iaşi, 5 ianuarie 2008

1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.

2 Ibidem, p. 153.

3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).

4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.

5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.

6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.

Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.

7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.

8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.

9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).

10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.

11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).

12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.

13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţii

„Al. I. Cuza”, 1993, passim).

14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.

15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei”

(ibidem, p. 222-223).

16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).

17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e

18 Ibidem, p. 154.

19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Portrete politice, ediţie I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 345).

20 CrisantaPodăreanu, FondulpersonalVasile Stoica, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, nr. 1/1993, pp. 76-82. Filofteia Rînziş, Arhivele personale şi familiale, I, Repertorii arhivistice, Bucureşti, 2001, p. 155. Reţinem numele unora dintre personalităţile cu care Vasile Stoica a corespondat: Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Aron Cotruş, PatriarhulMiron Cristea, I. Gigurtu, dr. Petru Groza, Iorgu Iordan, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, M. Sadoveanu, Gh. Tătărescu, Viorel Virgil Tilea,

N.Titulescu, Al. Vaida-Voievod, Elena Văcărescu, Traian Vuia ş.a. (ibidem).

21 Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, p. 329-345; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226; „Magazin Istoric”, nr. 12/1992; 10/1994; 11/1994; 12/1994; 1/1995; 10/1995; 10/1996; 11/1996 şi „Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 5-6/1997, materiale valorificate de D. Preda şi, îndeosebi, I. Lăcustă. Pe acelaşi temei, al arhivei personale, istoricul Ioan Opriş pregăteşte o biografie a lui Vasile Stoica.

Pentru excepţii, vezi supra, documentele valorificate în paginile revistei „Magazin Istoric”.

22 Editori: Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu.

SURSA:http://justitiarul.ro/

EVAPORAREA LUI FIFOR!

17 iul.

Același eveniment, summitul NATO de la Bruxelles, are conotații diferite. Totul depinde de perspectiva din care analizezi, în mare sau în detaliu, pe fond sau sub aspect anecdotic, ce s-a întâmplat acolo. Cum se vede pantomima NATO din spatele micilor ecrane? Pentru români, probabil cel mai interesant fenomen este modul în care s-a evaporat ministrul Apărării, Mihai Fifor. Pentru alții, cum s-a împleticit Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene.

În mod normal, o reuniune NATO, cum este cea care tocmai a avut loc zilele trecute la Bruxelles, are o greutate specifică, care o transformă în prima știre pe întregul mapamond. În definitiv, s-au întâlnit cei mai importați oameni de decizie ai planetei și au reglat ceasul funcționării politice și militare a alianței.

Ca de obicei, vom afla mai târziu, văzând consecințele, în ce termeni s-a negociat la Bruxelles, ce s-a negociat și care sunt pericolele pentru alianță. Până una alta, cum precizam, fiecare ia de pe această masă a bucatelor ceea ce i se pare mai apetisant. Pentru mine unul, cu adevărat senzațională este dispariția lui Mihai Fifor, ministrul Apărării, din imaginea de grup postată pe site-ul oficial al instituției prezidențiale.

Imaginea, așa cum s-a stabilit fără echivoc, a fost photoshopată de către consilierii de imagine ai președintelui Klaus Iohannis. Se observă cum, spre deosebire de celelalte delegații, cea a României nu se deplasează în linie, ci total diferit. Președintele Klaus Iohannis merge țanțoș, mărind mereu pasul cu câțiva metri în fața delegației oficiale a României, din care au făcut parte, cel puțin în această fază a preumblării pe peluza de la Bruxelles, Teodor Meleșcanu, ministrul de Externe, Mihai Fifor, ministrul Apărării, și ambasadorul nostru în capitala Belgiei. Este clar, dintr-o lectură fie ea și rapidă a acestei scurte deplasări, că președintele Klaus Iohannis încearcă din răsputeri, aproape alergând, să separe imaginea sa de a celorlalți. Oare de ce?

Intervine din nou o temă mai veche , cea a rivalității dinte palate. Dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria. Președintele Klaus Iohannis, cum a făcut de altfel și celălalt jucător, ex-președintele Traian Băsescu, încearcă din răsputeri să acrediteze ideea, printr-o interpretare subtilă și originală a Constituției, că el și nimeni altul este cel care face agenda de politică externă a României. Că nu Guvernul, reprezentat în acest caz de Teodor Meleșcanu, decide și construiește în materie de politică externă, ci el, în calitate de președinte. Nu uriașa infrastrucură a Guvernului, concentrat în acest caz în aparatul diplomației românești, asigură suportul și laboratorul de creație al promovării demersurilor de politică externă, ci nucleul redus numeric și discutabil calitativ al consilierilor în acest domeniu de la Cotroceni.

Dar, treacă-meargă. În definitiv, componenta politică a acestui summit NATO a trecut, conform ordinii de zi, pe plan secund. Primadona  acestei reuniuni de vârf a fost componenta militară. Iar în ceea ce privește componenta militară, vârful de lance l-a reprezentat, în viziunea de altfel corectă a lui Donald Trump, președintele statului cu cea mai mare contribuție la bugetul NATO, procentul din Produsul Intern Brut pe care statele membre sunt dispuse să-l aloce politicii de securitate colectivă. Dar cine în România decide acest lucru? Cine a decis și cine decide în continuare ca România să aloce securității colective 2% sau chiar mai mult din Produsul Intern Brut? Și cine hotărăște cum anume vor fi alocate cele patru miliarde de euro pe an? Evident, Executivul. Adică Guvernul României. Alt palat. Palatul Victoria. Nu Palatul Cotroceni.

Numai că domnul Klaus Iohannis a dorit musai să fure startul. În vizita sa la Washingon, la invitația lui Donald Trump, după ce acesta l-a bătut pe umăr la intrarea în Casa Albă, Klaus Iohannis s-a grăbit să se angajeze, desigur nu în numele său, ci al Guvernului României, pentru un efort reprezentând 2% din PIB. Executivul de la București fiind la acest capitol în deplin acord cu Donald Trump nu a schițat niciun gest de împotrivire. Dimpotrivă. A făcut toate diligențele, mai întâi prin intermediul fostului ministru al Apărării, Adrian Țuțuianu, apoi pe mâna actualului ministru al Apărării, Mihai Fifor, pentru a pune în operă angajamentul colectiv luat de București.

Dar pe peluza de la Bruxelles, pe care defilau VIP-urile NATO, președintele a dorit să fie singur. Să rămână doar el în fotografiile istorice care urmau să fie postate pe site-ul instituției de la Cotroceni. Chiar singur-singur nu se putea. Astfel încât el a luat o decizie strategică. Să-l elimine pe Mihai Fifor.

Și astfel, printr-o operațiune laborioasă de photoshopare, imaginile au fost falsificate, iar falsul a fost postat. Mihai Fifor a dispărut literalmente. Dar nu și integral. Aparatul prezidențial de la Cotroceni nu a dorit să lucreze metodic, pas cu pas, și să construiască un lucru bine făcut. Consilierii pentru imagine ai lui Klaus Iohannis s-au grăbit săi satisfacă acestuia apetitul de tip narcisist. Și, grăbindu-se, l-au eliminat, e drept, pe Fifor, dar au uitat să-i șteargă și mânuța, care continuă să apară supărător pe post de termometru la subrațul președintelui României.

Această operațiune, dacă o analizăm cu atenție, trădează modul de operare a lui Klaus Iohannis, maniera în care acesta își materializează orgoliul și umorile, graba care îl încearcă, atunci când se pune problema eliminării adversarilor politici, și amatorismul plus primitivismul instituției pe care o conduce.

Dacă românii, pe mâna lui Klaus Iohannis, și-au evaporat ditamai ministrul Apărării printr-o simplă operațiune de photoshopare, mă întreb de ce oficialii de la Bruxelles nu au procedat la fel cu președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care se bâțâia ceva mai târziu, în același spațiu, scurtcircuitat de aburii alcoolului – el pretinde că de sciatică. Oare de ce nu l-au evaporat pe Juncker? Eu cred că nu a avut cine să le dea dispoziție, pitorescul președinte al Comisiei UE fiind mult prea preocupat de propria echilibristică.

În raport cu ceea ce a făcut Klaus Iohannis, eliminându-l printr-un fals pe ministrul Apărării din imaginile postate pe site-ul instituției pe care o conduce, lipsa de reacție a staff-ului Comisiei Europene pare de-a dreptul suspectă. Oare acolo, la Bruxelles, nu se photoshopează deloc? L-am văzut pe Donald Trump – și nu numai pe el – strâmbând dezgustat din nas și făcându-se că nu vede scena penibilă jucată de Juncker. În schimb, trucul utilizat de instituția prezidențială de la București a trecut, în plan extern vorbind, cu totul și cu totul neobservat. Mult mai neobservat decât umbrela sub care a stat Putin la Moscova, în timp ce rafalele de apă șiroiau pe fețele unei numeroase asistențe, între care se aflau chiar și doamne șefi de stat. Și, apropo. Cum ar fi fost dacă Kremlinul ar fi photoshopat această imagine, făcând să dispară umbrela, dar păstrându-l pe Putin curat și uscat? Sau cum ar fi fost ca președintele Macron să decidă photoshoparea accidentului de motocicletă din timpul paradei sau imaginea deformată a steagului Franței, desenat de avioanele cu reacție pe cerul Parisului?

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

O INTALNIRE ISTORICA CU URMARI NEGATIVE PENTRU U.E. SI GEORGE SOROS!

17 iul.

Trump se vede cu Putin într-o întâlnire mult prea mult amânată. Aceasta ar putea fi principalul titlu al momentului în condiţiile în care, deep state-ul american a făcut tot posibilul pentru ca o asemenea întâlnire să nu aibă loc. Motivul? Se va juca un joc direct, cu cărţile pe masă. În ciuda fake news-urilor care au tot bombardat perioada premergătoare summit-ului ruso-american, o să încerc în cele ce urmează să creionez principalele elemente care vor sta la baza discuţiei dintre cei doi.

Situaţia mondială nu e deloc una simplă. Avem conflict în Ucraina, conflict în Siria, o răzmeriţă generalizată în Iraq – în urma căreia muncitorii companiilor străine au fost extraşi din ţară, o situaţie critică între Iran şi alianţa Israel-Arabia Saudită, o situaţie critică în Marea Chinei de Sud, un conflict intrat în pauză în Coreea s.a.m.d. Sunt principalele elemente ale tablei de şah mondiale. Ce au toate acestea în comun? Aţi ghicit: SUA! În fiecare dintre aceste conflicte SUA este amestecată. De cealaltă parte apare ba China, ba Rusia, ba altcineva. Privind astfel ecuaţia devine cât se poate de simplă: SUA e în război cu toată lumea, un război care-o seacă.

Economia americană este prinsă într-o spirală a problemelor. E ceva extrem de grav, în ciuda cosmetizării atente. Cel mai bine se vede în raport cu Rusia. Sancţiunile şi embargoul impuse lui Putin nu doar că nu au produs efectele scontate, dar au condus, în mod inexplicabil, o renaştere economică a Rusiei. Trimisă la colţ, Rusia a învăţat să-şi devină auto suficientă. Nu mai importă mâncare deoarece şi-o produce singură. „Pariul cu agricultura” demarat de Putin a transformat Rusia în primul jucător pe piaţa mondială a grâului, aruncându-i în derizoriu pe fermierii americani. Imensele combinate zootehnice au reuşit să depăşească suratele occidentale. În prezent Rusia se îndreaptă spre o economie rotundă, în care hidrocarburile vor juca un rol din ce în ce mai mic. Mai mult, în aproximativ şapte ani Rusia va atinge un moment al dezvoltării la care n-ar fi visat nici măcar Petru.

Ce-i poate propune Putin lui Trump? Nici mai mult nici mai puţin decât o retragere din toate conflictele momentului. SUA are o problemă cu modelul său de dezvoltare bazat aproape exclusiv pe conglomeratul militaro-industrial. Dacă după Război acest conglomerat a contribuit – oarecum în virtutea inerţiei – la bunăstarea americană, la ora actuală este cel care-o seacă. Este un parazit mult prea mare pentru o ţară din ce în ce mai mică, într-o lume în care lucrurile se schimbă accelerat.

În primul rând Putin îi poate arăta lui Trump adevărul, anume că Rusia nu-şi doreşte decât statutul de putere regională într-o lume multipolară. N-are idealuri globale, însă nu poate suporta ameninţări directe la graniţele sale. De asemenea, îi poate arăta încălcările flagrante ale înţelegerii de la Malta. Mai mult, făcându-i cu ochiul dinspre URSS, îi poate sugera că, la momentul actual, URSS-ul lumii e SUA.

Nu-i o speculaţie minoră. SUA deja nu mai face faţă cheltuielilor militare, în condiţiile în care datoriile au scăpat de sub control. De aceea face apel la aliaţi să dubleze cheltuielile de înarmare cu încă 2% din PIB, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a membrilor NATO nici măcar n-au ajuns la cei 2% consideraţi obligatorii. Însă statele NATO, conştiente că nu există vreun conflict iminent, pur şi simplu n-au chef s-o facă. Şi, probabil, nici bani. Iar argumentul e unul simplu: de ce-ar plăti tribut SUA pentru parazitul suprem, anume complexul militaro-industrial, în condiţiile în care au provocări grave în statele lor cu probleme tipice economiilor din ce în ce mai socialiste.

Putin i-ar putea arăta lui Trump că statutul de putere regională nu-i unul tocmai rău ci, din contră, îţi permite să te concentrezi pe interesele tale, să-ţi maximizezi profiturile în favoarea propriilor cetăţeni. În plus, e un model mai suplu, care nu mai presupune plata inutilă a atâtor păduchi grupaţi prin ONG-uri „strategice” şi care nu fac altceva decât să slujească interesele aceluiaşi parazit care suge seva economiei americane. Până la urmă, tot ceea ce-a făcut Trump până acum s-a încadrat în acest tablou. Nu-i oare clar că impunerea de tarife vamale şi retorica radicală legată de reinternalizarea producţiei nu-s elemente ale unei strategii globaliste?

Dacă privim limpede modul în care se aşează lumea, putem înţelege că modelul viitorului este cel multipolar. Nu-i unul obligatoriu mai bun, dar e mult mai eficient din punct de vedere economic. Realitatea pe care Trump pare a o înţelege este aceea că menţinerea agendei globale are un singur câştigător, anume China. O ştie şi Putin, dar n-o atacă frontal întrucât, în cazul în care lucrurile vor merge în direcţia continuării utopiei actuale, o alianţă China-Rusia va fi de neocolit atât din punct de vedere teritorial cât şi economic.

La modul teoretic, Rusia şi SUA se cam află în aceeaşi barcă. De-aceea întâlnirea dintre cei doi lideri ar trebui să-i găsească pe aceeaşi parte a baricadei. Problema este însă că, într-o asemenea înţelegere, SUA ar trebui să abandoneze cam tot ce-au construit globaliştii: alianţele militare, înţelegerile comerciale s.a.m.d. Practic, pentru a se restructura, SUA ar trebui să treacă printr-un infern similar celui prin care-a trecut URSS. Şi-aici vine marea întrebare: este oare cineva dispus să facă asemenea sacrificii? Şi asta, mai ales în condiţiile în care lucrurile nu-s atât de stringente. Economia pare să funcţioneze şi-aşa, iar mafia militaro-industrială are oameni plasaţi peste tot în punctele cheie.

Aceste elemente mă fac să cred că, în ciuda evidenţelor pe care americanii le conştientizează de ceva vreme, nu vor fi dispuşi să facă pasul în spate. Şi-o vor continua la fel, până la marea implozie. O implozie care va veni prea târziu, atunci când asta nu va mai interesa pe nimeni. Dacă vă întrebaţi cam cât va dura până atunci, o să vă dau răspunsul în termeni comunişti: un cincinal şi ceva. Nu mai mult!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

GERMANIA ESTE CONTROLATA DE RUSIA!

17 iul.

Summitul NATO de la Bruxelles reprezintă o schimbare foarte dură a politicii americane în raport cu Europa și mai ales cu Germania. Declarațiile lui Trump, deși nu reprezintă o informație nouă, fac Europa să tresară și să se întrebe dacă în această situație este convenabil pentru Uniunea Europeană ca Germania să fie statul-fanion.

‘Germania este prizoniera Rusiei pentru că îşi primeşte o mare parte din energie de la Rusia’, a spus Trump la un mic dejun cu secretarul general al NATO, Jesn Stoltenberg, înainte de deschiderea oficială a summitului. Germanii ‘plătesc miliarde şi miliarde de dolari Rusiei când noi trebuie să-i apărăm de Rusia (…) Nu este normal’ – Donald Trump

Apropierea dintre Angela Merkel și Vladimir Putin

Atât Merkel cât și Putin controlează Germania respectiv Rusia de mulți ani. Acest lucru îi este imputabil lui Putin, dar Merkel nu pare să aibă o problemă. Relațiile foarte bune între Germania și Rusia au început încă din anii 2000 dar Merkel a dus această relație la un alt nivel.

Mai exact, Germania este dependentă de gazul rusesc. Industria germană depinde în proporție de peste 70% de resursele rusești dar și Kremlinul are nevoie de un flux de bani constant. Astfel, relația dintre Rusia și Germania evoluează chiar și după sancțiunile economice impuse de NATO și UE.

În luna martie, executivul de la Berlin a aprobat construcţia şi exploatarea gazoductului Nord Stream-2, conducta submarină care ar urma să transporte gaze naturale între Rusia şi Germania. Proiectul, ale cărui costuri sunt estimate la 9,5 miliarde de euro, va duce la creşterea livrărilor de gaze naturale din Rusia direct în Germania, chiar dacă mai multe state UE acuză creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia și implicarea tot mai mare a Gazprom în jocurile politice ale statelor europene.

În acest context, Statele Unite au repetat avertismentul că ar putea sancţiona firmele care participă la proiectul conductei de gaze Nord Stream 2.

România cum se poziționează

După alegerea lui Iohannis, politica externă românească a devenit evident filo germană. Deși pe plan intern Iohannis ne vorbește de pe la petrecerile date de ambasada SUA, președintele american îl evită și anulează o întâlnire bilaterală cu doar câteva minute înainte de începere.

Iohannis este clar poziționat în siajul lui Merkel ceea ce-l face foarte sensibil la jocurile rusești din regiune. În context conflictului deschis Merkel- Trump este de urmărit poziționarea lui Iohannis în viitorul apropiat.

Autor: Alexandru David

RUDIMENTAL & MAJOR LAZER ft. ANNE-MARIE & MR.EASI – LET ME LIVE!

17 iul.

SOFI TKKER ft.CHARLIE BARKER – GOOD TIME GIRL!

17 iul.

%d blogeri au apreciat: