Arhiva | 9:47 am

1 DECEMBRIE – ZIUA NATIONALA A ROMANIEI!

1 dec.

1-decembrieAstăzi, 1 decembrie 2018, se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează lupta românilor transilvăneni pentru unitate naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se în continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) și Bucovina (28 noiembrie 1918).

MARITA NATIE ROMANA!

1 dec.

                Cuvântarea istorică a lui Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului de atunci și viitor Patriarh al României, din ziua de […]

 

              Cuvântarea istorică a lui Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului de atunci și viitor Patriarh al României, din ziua de 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare  de la Alba Iulia pe câmpul lui Horea:

                        Mărită nație română!

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în „Dacia Felix”. Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor  veacuri. Amintesc numai:
Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;
Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;
Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;
Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;
Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;
Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;
Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri „Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” –, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului: „Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.” Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul, tot român, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița „ideii de stat național maghiar” nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: „Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”. Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu: „Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar: „Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală… Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg. Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Episcopul Miron Cristea (în centrul imaginii) ascultând, împreună cu ceilalți participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Declarația de Unire citită de episcopul Iuliu Hossu.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris „Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”. Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu: „Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”. După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson: „Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde. Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată. Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii? Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere. Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger: „Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: „acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:  Pân-la Tisa! Amin!…

ROMAN – romanie – ROMANIA!

1 dec.

  În Șeitanii, roman în care am vrut să fac personaj literar din limba română (sic!), fac câteva observații legate de […]

În Șeitanii, roman în care am vrut să fac personaj literar din limba română (sic!), fac câteva observații legate de cuvîntul România, într-un comentariu cum nu s-a mai făcut de către colegii mei filologi. Iată-le:

Numele România are o caracteristică specifică, prin care se deosebește de celelalte nume de țări: Ungaria, Bulgaria, Grecia, Anglia, Serbia, Croația, Rusia etc… Cititorii acestei fraze sunt invitați să identifice care este detaliul lingvistic prin care numele țării noastre se deosebește de celelalte nume de țări. Îi invit să zăbovească asupra listei de nume proprii de mai sus și să încerce să identifice prin ce se deosebesc de numele țării noastre. Dacă, așa cum bănuiesc, nu remarcă nimic deosebit, le spun eu: este vorba de poziția accentului. Toate numele de țări sunt accentuate pe o silabă din rădăcina numelui, pe ultima silabă din rădăcină, dacă rădăcina are mai multe silabe. Vezi Croația, Portugalia, Brazilia. (Am în vedere îndeosebi numele de țară terminate în -ia, derivate de la un etnonim.) Cuvîntul România în schimb, se accentuează pe prima vocală din sufixul -ia. Acest sufix este de fapt sufixul -ie, accentuat : -ia.

Avem oare/așadar sufixul -ie în numele țării, nume care nu derivă de la român, ci de la românie, devenit prin articulare numele propriu România? Există în limba română cuvîntul românie?

Firește că există. Substantivul comun românie este chiar mai vechi decât numele propriu România, care apare prima dată abia pe la începutul secolului al XIX-lea.

Ce înseamnă românie? Ca derivat cu sufixul abstract -ie, cunoscut oricărui român din perechile de cuvinte prieten-prietenie, mândru-mândrie, vesel-veselie, cioban-ciobănie, slugarnic-slugărnicie etc., cuvîntul românie ar denumi „atitudinea de român, o manifestare a calitității de român, trăirea spirituală a faptului că ești român”. Ai putea spune despre cineva că „nutrește o românie indiscutabilă sau precară ori de paradă”. În puținele texte vechi în care apare cuvîntul românie, acesta este legat ca înțeles de limba română: pe românie, adică românește, pe românește. La Eminescu: „pe românie ticluită.”

La Alecu Russo găsim secvența „dovezi ale româniei” unde, cel mai probabil, avem de-a face cu sensul cel mai abstract: „afirmarea calității de român”. Așadar, românia, ca nume comun, este un substantiv abstract, derivat de la adjectivul român. Cuvînt vechi așadar, românie ar fi sinonim cu neologismele românism, românitate. A fi român presupunea o anumită calitate, complexă, denumită prin acest cuvânt, român, care a fost dintotdeauna un etnonim, dar a dezvoltat și alte înțelesuri de-a lungul secolelor, sensuri mai mult sau mai puțin uitate după ce s-a folosit tot mai des sensul de etnonim. Alte sensuri ale cuvîntului român sunt: soț, bărbat, creștin, om în general, persoană, țăran.

La un moment dat, la sfârșitul secolului 16, în Țara Românească, zic mulți istorici, cuvîntul român ajunge să poarte înțelesul de „iobag”! Iar a români sensul de „a aduce în stare de iobăgie”. Pentru mine pare un non-sens ca în țara care se numește Țara Românească, cuvînul român să decadă atât de jos. Am încercat să mă lămuresc asupra subiectului, citind primele texte unde este înregistrat acest sens. N-am făcut o cercetare exhaustivă, ci am mers numai pe textele publicate de Constantin Giurescu într-o carte al cărei titlu l-am uitat, dar trimitea la subiectul acesta. Și ce am înțeles din acele documente?

Pe vremea lui Mihai Viteazu taxele și dările la care erau supuși țăranii români, din Țara Românească, ajunseseră greu de suportat, probabil din pricina marilor cheltuieli pe care le impuneau războaiele în care se angajase marele voievod. O armată cu mulți mercenari se ține cu multă cheltuială. Țăranii nu mai erau buni de armată, nefiind înarmați cu noile arme de foc. Cu coase și cu topoare ei nu mai aveau nicio eficiență pe un câmp de luptă. Contribuția lor la apărarea gliei străbune rămânea să fie una financiară, deloc plăcută. Drept care țăranii încercau să se sustragă acestei obligații renunțând la statutul de cetățeni ai Țării Românești. Anume treceau Dunărea unde, la marginea imperiului otoman, sarcinile fiscale erau mult mai mici. Mihai a conceput o politică de aducere înapoi a acestor „transfugi”, obligându-i să se facă la loc români! Cu sensul de a trăi în Țara Românească, cu obligațiile pe care le presupunea această condiție. În mod deosebit să-și plătească sarcinile fiscale de români!… Acesta se pare că a fost contextul în care cuvîntul român a căpătat și sensul de „persoană legată de pământ”, iobag!… Cred că se impune o cercetare atentă a textelor originale, din epocă. Din câte texte am citit eu, în cartea lui Giurescu, am rămas cu impresia că este vorba de un abuz al istoricilor moderni, o interpretare pripită a acestora…

Invit pe onor cititorii acestui site să facă un efort și să încerce să-și imagineze ce ar putea să însemne cuvîntul românie, ca derivat abstract de la adjectivul român, așa cum de la prieten avem derivatul prietenie, și celelalte: veselie, măreție, feciorie, zburdălnicie, trăinicie, veșnicie…

Cuvîntul românie nu trebuie lăsat să moară, trebuie resuscitat, recuperat și valorificat ca pe o moștenire din neatenție ignorată. Din România nu poate lipsi românia noastră cea fără de leac!

Dixi et salvavi animam meam!

                                                                                                 Ion COJA

                                                                                        30 noiembrie 2018

OAMENI PENTRU CENTENAR!

1 dec.

  Departe de casă, nu-mi rămîne decît să ma gîndesc la Sărbătoarea de la Alba Iulia, unde se  află mulţi […]

 

Departe de casă, nu-mi rămîne decît să ma gîndesc la Sărbătoarea de la Alba Iulia, unde se  află mulţi dintre prietenii mei. Nu ştiu să scriu nici ode, nici poezii, iar o încercare de a întocmi un bilanţ, fără nici o documentare la îndemînă, mi se pare o mare naivitate. Fiecare sărbătoreşte aceasta zi cum crede eI, cu ce-l ajută gîndul.

Mi-a rămas şi mie soluţia să mă gîndesc la ai mei. La bunicul meu Adam, cel care a plecat la Alba Iulia cu o ceată de feciori din comună. Îmbrăcaţi la patru ace, de sărbatoare, adică în cojoc, cioareci, căciulă de miel şi flanelă de oaie, ca să înfrunte frigul, bunicul a rămas de pomina neamului nostru cu o întîmplare banală, dar plină de înţelesuri. Pe platoul Unirii, după ce s-a anunţat decizia Marii Adunării, mulţimea a început să strige “Ura,ura-ura!”. Iar bunicul, probabil că şi alţii au făcut la fel, a început să-şi arunce căciula spre cer. În emoţia puternică stîrnită cu acel prilej, (românii  îşi vedeau cu ochii un vis istoric, mai ales al ardelenilor, acela de a fi alături de fraţii lor de peste Munţii Carpaţi) bunicul şi-a pierdut căciula de miel de Astrahan, unul dintre cele mai preţioase obiecte ale sale. A venit acasă fără ea, îngheţat, cu un batic transformat în şal şi petrecut peste urechi. De cîte ori a fost vorba despre 1 Decembrie 1918, sau despre Sărbătoarea de la Alba Iulia, se auzea o menţiune:

„- Acolo şi-a pierdut moşul nostru căciula!“

Bunicului îi spuneam moşul, nu din cauza  vîrstei, ci pentru că acesta era un fel de rang al său în casa noastră. Şi, cînd vorbea el, toată familia trebuia să tacă.

Povestea căciulii pierdute la Alba Iulia face parte din micul tezaur de amintiri istorice al neamului meu de ţărani ardeleni.

Fiind la New York, într-un restaurant românesc, m-am trezit abordat de un om pe care nu l-am mai văzut din anii ‘70. Era fotoreporterul Gheorghe Tărţan.

Pe vremea „Vieţii studenţeşti (poate cel mai spectaculos centru de presă din anii comunismului. Acolo au lucrat Grigore Popescu Arbore, Dinu Flămând, Ion Cristoiu, Mihai Tatulici, Tudor Octavian, Sorin Roşca Stănescu, Constanţa Buzea, Ion Longin Popescu, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu şi mulţi alţii) răspundeam, pe rînd, de diverse subredacţii din ţară. O vreme am răspuns de subredacţia din Timişoara, unde activa una dintre cele mai bune echipe de reporteri studenţi. Între ei, Gheorghe Tărţan, student la Institutul Agronomic, un foarte dibaci fotoreporter.

Omul care mă aborda la New York nu mai semăna cu fotoreporterul de acum 40 de ani. Trecuse vremea şi peste el. Şi l-am ales pentru o poveste aniversară exact pentru urmele lăsate de trecerea timpului. Tărţan a terminat Agronomia şi s-a întors în Maramureş, de unde se trăgea. Nu-i ştiu povestea din anii comunismului. Nici pe cea de după. Fiecare om are drumurile sale. Gheorghe Tărţan a avut o fermă de creşterea porcilor. Poartă cu el un ziar care îl arată între primele 50-100 de firme din domeniu. A dat de belea (nu ştiu cum şi de ce) într-o relaţie cu deja faimoasa pentru chifle Banca Carpatica din Sibiu. Şi firma sa s-a dus pe copcă. Nu povestea  fermei lui Gheorghe Tărţan mă impresioneaza, ci noua sa îndeletnicire de la New York. Locuieşte de unul singur în Queens şi administrează un program de susţinere a românilor vîrstnici. Îi colectează cu microbuzul de două-trei ori pe săptămînă, îi aduce la restaurantul Boon, cunoscut de cîteva decenii drept “restaurantul românilor”. Acolo, cei incluşi în acest program de asistenţă primesc o masă şi au parte de tot soiul de activităţi şi de  jocuri, menite a le face senectutea mai plăcută.

Asta este tot. O simplă poveste de viaţă văzută din mers, care nu are nimic eroic, dar spune cîte ceva despre un om şi despre nişte compatrioţi care şi-au căutat fericirea pe alte meleaguri.

                                                                                                 Cornel NISTORESCU

SURSA:justitiarul.ro/

Un alogen rudimentar și submediocru a fost numit Gauleiter peste colonia România

1 dec.

Lupul Dacic

  Un ipochimen rudimentar, cu anvergură milimetrică și resurse psiho-afective submediocre, a revărsat (și) azi URĂ din strânsoarea aproape patologică […]

Un ipochimen rudimentar, cu anvergură milimetrică și resurse psiho-afective submediocre, a revărsat (și) azi URĂ din strânsoarea aproape patologică a celor două maxilare rigide…

Domnule Werner, ori de câte ori vă cuprinde nevroza prezidențială și simțiți că, dacă nu revărsați „ruckzuck” otravă, vă apucă iarăși gâdilatul ăla interior insuportabil, vă recomand să dați câte șase ture cu bicla în jurul fiecăreia dintre cele șase case pe care le-ați obținut dumneavoastră „din meditații” la materia FALS ȘI UZ DE FALS. E un exercițiu terapeutic. Vă vindecă temporar de hachițele cotrocenice.

De asemenea, de fiecare dată când simțiți nevoia să ne vorbiți cu dinții maxilarului inferior apăsând teutonic și chiar tectonic pe dinții maxilarului superior, nu vă rețineți și lăsați-vă personalitatea să zburde liber. Însă doar în recluziune totală și în fața unei oglinzi! Gândiți-vă (sau rugați-vă consilierii să se ocupe cu aceasta activitate obositoare) că suntem un popor sensibil și că pentru…

Vezi articolul original 403 cuvinte mai mult

Ce a urmărit Klaus Iohannis prin discursul său violent din Parlamentul României? În inima Albei Iulia a fost montată o bombă cu ceas…

1 dec.

Lupul Dacic

Discursul lui Klaus Iohannis, care a deschis sesiunea jubiliară a Parlamentului României dedicată Marii Uniri, incită la nesupunere civică. Și la violență. Împotriva majorității parlamentare. Și a Guvernului. Iar primul moment în care susținătorii săi se pot manifesta public este sărbătoarea de 1 decembrie de la Alba Iulia.

În plan secund, sărbătorile programate la București. Nici discursul liderului USR Dan Barna nu a fost mai prejos. Și de mai multe săptămâni, în spațiul virtual, adepții #Rezist sunt chemați să se manifeste. Într-un mod izbitor de asemănător celui care a precedat evenimentele din 10 august. În fine, în inima Albei Iulia a fost montată o bombă cu ceas. Austriacă. Cu sprijinul primarului liberal Mircea Hava. Iată ingredientele unui scandal de tip exploziv.

Vezi articolul original 674 de cuvinte mai mult

ROMÂNIA – Despre profanarea unei națiuni și cea mai pestilențială formă de înaltă trădare

1 dec.

Lupul Dacic

Din 1990 încoace, România s-a istovit mental între excesele naționalismului tribal, în care fiecare grupuscul deținea rețeta românismului absolut, orb și surd la tot ce venea din altă parte, și voluptatea unei autodenigrări feroce, fără precedent, dar și fără similaritate cu un alt popor sau o altă națiune. Între aceste două extreme ne-am epuizat energiile și perspectivele, canibalizându-ne furibund, până în pragul disoluției definitive.

„Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ”– scria, în 1936, Emil Cioran în „Schimbarea la față a României”. Nu s-a schimbat, de atunci, absolut nimic! Mai mult chiar, sensul și semnificația cuvintelor lui Cioran au căpătat, astăzi, dimensiuni tragice

Lobby-ul maghiar internațional pentru reîncorporarea Transilvaniei este imens, ca forță financiară și influență politică, cu toate că nu e vorba de nicio „reîncorporare”, ci de o acaparare. Căci, începând din 1526, după bătălia de la Mohacs…

Vezi articolul original 2.262 de cuvinte mai mult

Tezaur DACIC spectaculos din aur și argint, descoperit în urmă cu 10 zile în județul Mureș

1 dec.

Lupul Dacic

O descoperire de proporții a fost făcută acum 10 zile, în localitatea Ernei, unde un tezaur format din 64 de piese de aur și argint a fost descoperit accidental de Harsányi Zsolt, actor, regizor și director al Departamentului de Teatru și Arte Vizuale la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, care în timpul liber se ocupă de un hobby mai puțin obișnuit – arheologia.

Piesele au fost identificate acum aproximativ 10 zile, după care au fost curățate și conservate de restauratorul muzeului într-o fază primară ca să poată fi prezentate și desigur să fie stabilizate. Fiind dintr-un argint pur 98%, ele sunt foarte fragile, deci este important ca ele să fie conservate

Piesele au aparținut unui nobil dac. Daniel Cioată, arheologul muzeului, a oferit mai multe detalii în ceea ce privește descoperirea. „Este vorba de un tezaur din argint, care prin morfologia pieselor se înscrie în cadrul tezaurelor aparținând civilizației dacice…

Vezi articolul original 414 cuvinte mai mult

MYLENE FARMER – AINSI SOIT JE – ENCORE UNE CHANSON!

1 dec.

DIDO – HURRICANES!

1 dec.

INNA – IGUANA!

1 dec.

JOAN JETT – LOVE HURTS!

1 dec.

CORRODED – BURN!

1 dec.

FROZEN CROWN – I AM THE TYRANT!

1 dec.

100 de ani de la înfăptuirea României MARI. Un erou al Marii Uniri – episcopul Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Intregite

1 dec.

CER SI PAMANT ROMANESC

Patriarhul BOR, Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 18 iulie 1868, la  Topliţa, judeţul Harghita, părinţii săi fiind ţărani simpli, pe nume George şi Domniţa Cristea.

În anul 1887 a fost admis la Institutul teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1890.

Timp de un an (1890-1891) a fost învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie, iar apoi, la 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, însă pentru a studia la Universitatea din Budapesta.

A fost admis  la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde obţine doctoratul cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”, în anul 1895.

În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile…

Vezi articolul original 2.046 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat: