A PROSTIT SCOALA ARDELEANA EUROPENII SAU VATICANUL PE ROMANI CU FALSA LOR TEZA LATINISTA!

9 ian.

 

Pentru început vom spune răspicat că ”romanizarea” nu a avut loc nicăieri, nici în Grecia, nici în Siria, nici în Egipt, nici în Israel, nici în Britania, cu atât mai puțin în Carpați, iar asta pentru a îndepărta suspiciunea că rândurile următoare ar susține stupida teză susținută de corifeii latinității.

Asemănarea limbii române cu franceza, italiana, spaniola, portugheza, se datorează faptului că toți suntem urmașii pelasgo-geților.

Chiar și celelalte limbi nordice au similarități cu limba română pentru că toate se trag dintr’o limbă foarte veche din care se trage și sanscrita în Asia. Iar cine mai spune că limba română nu este urmașa demnă a limbii getice este în mare eroare. Cu toate împrumuturile recente din franceza puternic și artificial latinizată, limba română mai are peste 50-60 % din lexicul arhaic în folosință, mai ales în regionalisme unde raportul este chiar mai mare.

Imensa greșeală care se face mai mult (din motive politice) sau mai puțin (din ignoranță) voită, este să se considere asemănarea acestor limbi prin influența unei limbi moarte și nu prin îndepărtarea vechilor populații care vorbeau aceeași limbă și diferențierea regională a aceleiași limbi de bază, vechea limbă europeană a pelasgo-geților.

În orice caz, latiniștii au rămas datori cu multe explicații de dat românilor. Numai una dintre întrebări se ridică doar de la descoperirea primului nume românesc ”Petre” (vezi prima poză), dintr’o inscripție găsită pe un vas de lut datat în secolul III d.Hr, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică, deci la aproape 4 secole după ce romanii pacifică triburile getice din această regiune și unde își impune hegemonia și presupusa ”latinizare” și ”romanizare”.

O altă întrebare la fel de justă este cum se va putea demonstra vreodată că geții macedoneni înrolați în Legiunea a V-a Macedonica care a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis, și’au abandonat limba maternă și și’au pus în cap să latinizeze geții din Dacia Romană când ei cu toții se puteau înțelege în limba lor de acasă?

Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.

Citește și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

O limbă vie este o limbă vorbită de un popor…real. Latinii nu au fost un popor real, latinii nu erau un popor. Limba latina a fost doar o lingua franca de circulație a unei administrații în teritoriul ocupat. În peninsula Italică trăiau în schimb zeci de popoare cu limbi diferite.

Apoi, pe principiul avansat de latiniști, limba română trebuia să aibă nu o sintaxă latină, ci o sintaxă avară, cumană sau slavă la câtă ”influență” au exercitat avarii, cumanii, dar mai ales slavii după sec V d.Hr, apoi sintaxă maghiară după anii 900, sintaxă turcică între anii 1360-1877, adică peste 1500 de ani până când geto-românii își recâștigă independența.

În al doilea rând, Școala Ardeleană a fost un instrument prin care papalitatea folosea această mișcare de renaștere națională pentru împlântarea catolicismului în inima ortodoxismului tradițional românesc.

Cu toate acestea, dincolo de teza falsă a latinității noastre și de scopurile explicite ale Vaticanului, Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania, și nu numai.

Astăzi, după 2 secole de la aceste evenimente, următoarea întrebare rămâne încă fără răspuns:

Corifeii Școlii Ardelene au fost inițiatorii tezei latiniste sau la origine se află însăși Vaticanul? Dacă la originea acestei teze se află Vaticanul atunci titlul acestor rânduri ar trebui schimbat în:

CUM AU FOST PROSTIȚI ROMÂNII DE VATICAN?

De altfel, românii au mai fost înșelați și în alte rânduri de catolici, cei care au pornit renumitele cruciade împotriva ortodocșilor, dar și prin promisiunile făcute la momentul unirii bisericilor din Ardeal, prin crearea Bisericii Unite.

Citește și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Originile mișcării ardelene

Şcoala Ardeleană s’a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi. Reformele ”despoţilor luminaţi” Maria Tereza şi Iosif al II-lea au fost de mare impact asupra creştinilor ardeleni.

Iluminismul a fost receptat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mișcarea iluministă transilvăneană își are rădăcinile în curentul iluminist european. Acesta „detesta trecutul pentru iraționalul, ignoranța și întunecimea sa, și pornea la reformarea societății în numele rațiunii, luminii, culturii.”

Curentul iluminist a început la nivelul elitelor intelectuale. În Austria iluminismul a luat în plan politic forma absolutismului luminat, întemeiat pe nobilime. Absolutismul luminat a atras și burghezia în funcțiunile statului.

Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată. Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într’o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%.

Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani.
Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc.

Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox.

În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara.

În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.

În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i’a atras și pe iobagii maghiari din Trascău, autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra Şcolii Ardelene. Pe de’o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de’a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce’au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La 21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie, credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Promisiuni uitate de Vatican

Dar trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei nu s’a soldat cu respectarea promisiunilor. După moartea lui Atanasie Anghel, primul păstor al greco-catolicilor români, i’au succedat în jilţul episcopal teologul iezuit Francisc Szunyogh şi preotul romano-catolic Ioan Patachi. Dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor au prilejuit tulburări.

Uniţi ori rămaşi în ”legea strămoşească”, ardelenii şi’au continuat viaţa de dinainte.
Un memoriu al iobagilor de pe moşia Recea (Făgăraş) a contelui Teleki, reprodus de David Prodan (”Transilvania şi iar Transilvania”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002) descrie astfel viaţa nefericiţilor români:

”…ne ruinăm şi ne sărăcim şi din pricina slujbei peste măsură, căci deşi iarna domnul nostru ne lasă una sau două zile să lucrăm şi pe seama noastră, dar vara nici o zi, afară de duminica, ci îndată ce primăvara soseşte timpul lucrului, ne ţine de luni dimineaţa până sâmbătă seara, până la jumătatea iernii.
(…) Pe deasupra, cu toate că noi suntem zi de zi la slujbă, soţiile noastre torc necontenit, iarna cânepă şi vara lână. Din pricina acestei grele slujbe, noi deloc nu mai ajungem să lucrăm şi pe socoteala noastră.”

Școala Ardeleană, s’a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu Roma.

Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru naţiunea română din Transilvania, bazându’şi solicitările pe argumente juridice solide.

În aceeaşi tradiţie se înscrie petiţia trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Haţegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petiţiile lui Iuliu Maniu adresate mareşalului Ion Antonescu, mişcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcţia regională a României, memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca şi protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundaţiei Gojdu din Sibiu.

Extrase din Supplex Libellus Valachorum de unde rezultă eminamente falsa teză latinistă susținută fără echivoc de Școala Ardeleană, că noi nu suntem urmașii pelasgo-geților de acum peste 3000-4000 de ani, ci doar a romanilor de acum 1900 de ani:

”Fericite auguste împărate! (…) Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia. Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne’o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Când ungurii, către sfîrşitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părţi) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi’a pierdut şi domnia şi viaţa. (…) Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s’au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amândouă neamurile şi’au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n’au voi s’o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. (…) Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut (şi ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile şi diplomele principilor. Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne’o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care (au obţinut’o) şi ungurii, care au venit pe la sfîrşitul secolului al IX-lea. (…)”, D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţia 1967: Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 493-509

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Lexiconul de la Buda, 1825 (coperta interioară)

Lexiconul de la Buda, titlul complet Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat, apărut în 1825, este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Școlii Ardelene.

Preocupări de elaborare a unui dicționar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800, Dictionarium Valachico-Latinum, pe care autorul l’a lansat într’un prospect din 1806, ca urmând să apară la tipografia Universității din Buda. Dar autorul a murit în același an și tipărirea s’a sistat.

La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicționar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul unit Vasile Coloși din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu și constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicționarului.

Necesitatea unui dicționar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii și autoritățile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită și îndemnată insistent la tipărirea lucrării.

În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea Lexiconului colossian, cum îl numeau contemporanii. De la bun început apare o controversă între Petru Maior și Vasile Coloși, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării.

Răspunderea era într’adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicționar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu’se astfel un vechi deziderat al latiniștilor ardeleni. Întreaga strategie desfășurată de Maior, din 1809 și până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-românești care să reprezinte concepțiile filologice ale Școlii Ardelene, așa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu și Gheorghe Șincai.

Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanța aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului:

”Opera este de interes național, cititorii acestui lesicon nu’l vor primi ca de la un autor tânăr (se referea la vârsta lui Vasile Coloși când adunase materialul pentru dicționar n.n.), ci ca de la tot neamul.”

Pregătirea tipografică a lexiconului colossian s’a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloși în 1814, apoi a lui Ioan Piuariu-Molnar în 1816, în fine, prin imixtiunea în redactarea lexiconului a canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenența Regească a Ungariei.

În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într’o situație fără ieșire.

În același an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur.

În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere științifică a lexiconului colossian, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor și corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părții a doua, de la litera H până la sfârșit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 și 1815. Dar moartea îl surprinde și pe Petru Maior cu lucrul neterminat.

Lexiconul colossian a fost dus la bun sfârșit de către frații Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din Orthographia Română.

Astfel lucrarea a apărut în 1825, cu titlul „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat”.

În cele aproape 1.000 de pagini, lucrarea cuprinde traducerea cvadrilingvă și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte și termeni ai limbii române, având inclusă în deschiderea lucrării și o reeditare a Orthographiei Romane a lui Petru Maior.

Sub numele comun de „Lexicon de la Buda”, această operă monumentală încheie în mod simbolic perioada clasică a Școlii Ardelene, ale cărei învățăminte multiple le lasă moștenire noului secol de spiritualitate românească

Deviza Școlii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într’o singură țară.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.

Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

Din mila ”bunului împărat”

Aceasta şi alte amare poveşti consemnate în documentele vremii se petrec în plin iluminism reformator. În secolul al XVIII-lea, împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii.

Iar fundamentele învăţământului secularizat în Imperiul Habsurgic le’a pus prin ”ratio educationes” în 1774.

Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti.

Şi’a construit un fond religios din proprietăţile lor, aflat sub controlul său şi folosit pentru înzestrarea parohiilor şi construcţia de noi biserici. Au beneficiat de această practică şi comunităţi ortodoxe româneşti din Mărginimea Sibiului şi ţinuturile braşovene.

”Bunul împărat”, cum îl numeau supuşii transilvăneni în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa românilor din comunele grănicereşti năsăudene:

”Vă salut mici nepoţi ai Romei!”.

Cuvintele sale – Salve Parvae Nepos Romuli – au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac şi civilizaţia lor rudimentară i’au stârnit compasiunea.

Iosif al II-lea a consemnat în impresiile călătoriei prin Marele Principat al Transilvaniei răscolit de sinceritatea, fiind se pare mereu izbit de mizeria și sărăcia românilor:

”Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într’adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns.”

În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr’o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru românii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s’a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.

Colegiul Santa Barbara din Viena La mijlocul secolului al XVIII-lea, iezuiţii deţineau cel mai important sistem de educaţie, cu reţele în întreaga lume. În 1773 însă, ordinul a fost interzis temporar. Doi ani mai târziu, printr’un edict al Mariei Tereza, clădirea convictului iezuit din Viena s’a transformat în sediu al Seminarului Greco-Catolic Santa Barbara.

Catedrala ”Sfânta Treime” de la Blaj,ctitorită de Inochentie Micu Aici s’a format tânărul cler de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Alţi învăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s’au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi’au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce’o auzeau vorbită și au crezut în ignoranța lor că limba română este o urmașă a limbii latine moarte.

Mare greșeală, similară celor care au considerat că limba română este o limbă slavă. Niciunii dintre ei nu aveau, însă, dreptate.

Așa se naște, totuși, stindardul mişcării iluministe româneşti şi clipa de ”trezire” a conştiinţei naţionale

”Suntem urmaşii Romei.”

Corifei ai mişcării sunt socotiţi Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816).

Iluminismul românesc

În spiritul curentului iluminist european, au scris cărţi de istorie, literatură, gramatică şi dicţionare. Au înfiinţat şcoli, dar şi biserici. Dar mai ales au introdus grafia latină, în locul slovelor chirilice.

Să nu uităm însă că Imanuel Kant publicase deja ”Critica raţiunii pure” (1781), înaintea slovelor lui Ienăchiţă Văcărescu, poet indexat, actualmente, în categoria iluminiştilor. Este şi aceasta, dacă vrem, o măsură pentru distanţa dintre cultura română şi matricele sale occidentale.

Trăsătura fundamentală a iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că românii sunt urmaşi ai romanilor. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale ”naţiunilor” transilvănene.
În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792).

1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieci Episcopul Inochentie Micu

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s’au înălţat amândoi mult peste starea românilor. Şi’au pus viaţa în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i’a unit şi prin întristarea de’a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînţeleşi de semenii lor.

Premoniţia iezuitului

Inochentie Micu (Klein) s’a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce’şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i’a atras atenţia unui iezuit. Acela i’ar fi propus plugarului să’i trimită copilul la şcoală.

”Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş. Tânărul episcop al românilor uniţi şi’a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei.

Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate.

”Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de ”toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu ”naţiunile recepte”.

Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor. A obţinut un domeniu la Blaj, unde a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi. Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n’au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să’i supere pe nobilii calvini, lipsindu’i de braţele de lucru valahe.

Vaticanul l’a surghiunit până la moarte pe Inochentie Micu. Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s’a prezentat la Viena, ci s’a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş. Ultimii 24 de ani i’a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi’a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.

O mărturisea astfel în testamentul său:

”Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi’ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj.”

A murit în 1768. Dorinţa de’a aştepta reînvierea la Blaj i’a fost împlinită abia în 1997.
Ceremonia s’a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

„Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm.”

Inochentie Micu episcop

1997: La Catedrala greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au avut loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii greco-catolice.

Rămăşiţele pământeşti ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.

Etapele Școlii Ardelene

  1. Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
  2. Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc;

  3. Etapa pronunțat iluministă, care a culminat în Revoluția de la 1848

Trăsăturile mișcării

Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într’o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;

Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:

Istorie: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând în mod mincinos, teoria complet falsă a exterminării geților:

  1. Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;
  • Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri – dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, opera fiind plină de râvnă în susținerea adevărului în care credea;

  • Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără talent literar.

  • Lingvistică: au susținut ideea falsă a originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:

    1. Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor în mod cu totul artificial cu neologisme latinești;
  • Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește artificial limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu’le pe cele de alte origini;

  • Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă eronat că limba română provine din latina populară, o ”limbă” inexistentă nicăieri, pentru că oricât de prost utilizată latina tot latină era. În schimb limbile surori cu latina nu erau latine, ci doar… alte limbi similare, dar în niciun caz cu origine într’o limbă la fel de tânără.

  • Literatură: Ion Budai Deleanu, Țiganiada.

    Cartea ”Floarea Adevărului”

    În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat ”Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta.

    Aceasta este opera colectivă a ”cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s’au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului.

    Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură.

    Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, ”Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: ”Flosculus Veritatis“ (1753) și ”Doctrina Christiana“ (1757).

    https://thraxusares.wordpress.com

    Reclame

    2 răspunsuri to “A PROSTIT SCOALA ARDELEANA EUROPENII SAU VATICANUL PE ROMANI CU FALSA LOR TEZA LATINISTA!”

    1. liberlandraceblog 9 ianuarie 2019 la 4:34 pm #

      A republicat asta pe liberlandraceblog și a comentat:

      Interesant.

      Apreciază

    INTELEPCIUNE SI ADEVAR

    Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Google

    Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

    Conectare la %s

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    %d blogeri au apreciat asta: