Arhiva | 12:06 pm

ACEASTA-I INTREBAREA: „DE CE NU SE PROGRESEAZA PE CORVETE?”

31 ian.

 Klaus Iohannis s-a întrebat joi, referitor la suspendarea achiziției pentru corvete, de ce nu se progresează, spunând că Ministerul Apărării trebuie să „livreze”.

„România și-a asumat 2% pentru apărare. În CSAT am luat aceste chestiuni în discuție la început și avem o mare oportunitate de tip strategic, putem să abordăm înzestrarea armatei din punct de vedere strategic, aproape lung. Avem un plan pentru 10 ani. Acest lucru face posibile achiziții care nu au fost la îndemâna programelor de înzestrare. Unele au demarat foarte bine și sunt în desfășurare. Deci nu trebuie să spunem că nu se întâmplă nimic. Sigur neavând practic de la Revoluție încoace exercițiul unor programe mari de înzestrare de tip strategic, lucrurile se mișcă parțial mai greu. Apar sincope, probleme neprevăzute și toate acestea trebuie depășite. În CSAT am discutat în fiecare an cum adaptăm aceste programe strategice. Suntem în grafic.

De ce nu se progresează pe corvete? E o întrebare la care Ministerul Apărării trebuie să răspundă. Din punctul meu de vedere lucrurile sunt clare. MApN trebuie să livreze. Sper că această abordare se regăsește și la MapN. Răspunsul cu corvetele o să îl primim probabil când va primi răspuns la acea sesizare. Dar în ansamblu avem la dispoziție fondurile, poentru că e un angajament al României, nu doar al CSAT, al Ministerului”, a afirmat Klaus Iohannis, într-o conferință comună cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg.

La rândul său, șeful NATO și-a exprimat speranța că România va reuși în acest an să își respecte angajamentul de 2% din PIB alocat pentru apărare.

„Mai întâi de toate aș vrea să spun că mă bucur să văd o creștere semnificativă a cheltuielilor în România pentru a investi fonduri în capacități moderne. Sunt bucuros să văd o creștere mare a cheltuielilor. În ceea ce privește planul de atinge 2%, înțeleg că cifra e așteptată pentru 2019 și sper ca anul acesta va reuși să atingă 2%. Alianții europeni și Canada au aloca 41 miliarde în plus la bugetul de apărare. Pe baza planurilor naționale ne așteptăm ca această cifră să ajungă la 100 miliarde anul viitor”, a spus Jens Stoltenberg.

Ministerul Apărării Naţionale a anunţat, la începutul acestei luni, că a suspendat procedura de achiziţie a corvetelor multifuncţionale (vezi detalii aici).

HASTA LA VISTA SI-UN PRAZ VERDE PRESIDENTE!

31 ian.

MOTTO: „…Avem o nouă majoritate în Parlament (…) Ce fel de majoritate vom avea încă nu ştim. Deocamdată, noua majoritate nu a făcut nimic. Și-au impus câţiva şefi de comisii, şi-au votat câteva promisiuni populiste din campanie…Dar asta a fost uşor. Vom avea o majoritate care vrea să impună legea majorităţii, indiferent de ce se discută, care va vrea să dovedească că face jocurile în Parlament, care va dori să albească dosarele celor incriminaţi sau vom avea o majoritate matură, care înţelege că România este numai una şi care VA VENI LÂNGĂ PREȘEDINTE PENTRU CA, ÎMPREUNĂ, SĂ GARANTEZE SECURITATEA NAȚIONALĂ, STATUL DE DREPT ȘI ÎMPREUNĂ SĂ DOVEDIM că România este sigură pentru cetăţenii ei şi este o naţiune puternică în corul celorlalte naţiuni?… ” ( Președintele Klaus Iohannis, 17 ianuarie 2017, Declarație de presă, pe la orele 18:30).

Presidente… sunt convinsă că nimeni nu vă mai sfătuiește, ci le faceți pe toate, de la un timp, după mintea dumneavoastră, acea minte la care fac referiri , deloc măgulitoare și din ce în ce mai des următorii și următoarele: NET-ul, presa scrisă și virtuală, televiziunile, bârfa din colțul străzii dar și efervescenta filozofie a cârciumioarelor de cartier.

N-ați vrea să știți, Presidente, ce spun toți ăștia despre IQ-ul dumneavoastră, credeți-mă… mai bine citiți comentariile de pe pagina de Facebook, și vă domoliți incertitudinea existențială… că acolo toată lumea vă iubește și vă consideră un inteligent și un titan!

Dar, Presidente, așa inteligent și titan cum sunteți, ce anume ați dorit dumneavoastră să transmiteți populației, când sub titlul pompos „Alocuțiunea Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, susținută în cadrul ceremoniei de decorare a unor supraviețuitori ai Holocaustului”, din 28 ianuarie 2019, v-ați aventurat să faceți aceste declarații:

„Să nu uităm că, în numele unui așa-zis ideal suprem, schimbând legi și capturând instituții una câte una, s-a consolidat REGIMUL NAZIST.
Percepția că politicienii, care reprezintă oamenii și interesele lor, au dreptul să calce în picioare adevăruri, să identifice dușmani, să dea vina pentru eșecurile lor pe diferite categorii de cetățeni reprezintă o filosofie toxică(…) ASTĂZI, în tentativa lor nesăbuită de a se salva de justiție și de a-și prezerva puterea, UNII POLITICIENI învinuiesc magistrați, blamează multinaționalele viclene, cum zic ei, și diabolizează Uniunea Europeană, descrisă drept abuzivă și trufașă…După cei arătați acum cu degetul, ar urma alții, apoi alții, și tot așa până când indistincția și căutarea continuă a vinovaților s-ar transforma în pretextul perfect pentru ACAPARAREA STATULUI(…).

Așadar, trecutul este un avertisment mereu actual, iar efortul de a-l înțelege nu este niciodată îndeajuns.Este datoria noastră să prevenim și să anihilăm orice acțiune menită sa destabilizeze pacea și să aducă atingere valorilor europene fundamentale.”

Dumneavoastră, Prezidente, păreați să nu vă-ngroziți deloc, dar deloc de paralela pe care o comiteați între instaurarea regimului nazist și actuala ciufulire binemeritată a multinaționalelor sau necesara demascare a lui Portocală. Nu poate fi decât părerea dumneavoastră, Presidente , așa o gogomănie dezgustătoare, nu poate ea să fi ieșit dintr-o minte mai luminată! ( Eu mereu îmi imaginez cum în creierul dumneavoastră stă un piticuț fără odihnă care se întreabă necontenit, mijndu-și ochii către circumvoluțiunile abia schițate: „DE CE E ( atât de) ÎNTUNERIC NOAPTEA?”)

Și, până la urmă, ce încercați să ne transmiteți aproape zilnic cu astfel de cascadorii oratorice ? Necontenit, din iarna lui 2016 încoace, nu încetați să ne spuneți că ați constatat, cu mare scârbă, că au fost unii în România care au câștigat alegerile și că ăia nu sunt PENELEII!

E nasoală conjunctura, Presidente, nu-i așa? Vedeți, e una dintre acele situații enervante când observați că nu întotdeauna statura contează… că uneori cei doi metri și jumătate, cu căciulă cu tot, nu vă fac nici mai vizibil, nici mai impunător, și nici măcar mai simpatic… iar mai deștept, nici nu e cazul să discutăm…
…………………………………………………………………………….
P.S. Nu știu dacă Iohannis Klaus Werner are obiceiul de a-și roade unghiile de ciudă, în intimitate. Dar aspectul mi se pare irelevant, deoarece, din păcate pentru el, Klaus arată exact ca și cum ar face-o.

Sursa: Luminița Arhire Facebook

SENATORUL ALDE DANIEL ZAMFIR,A FACUT PUBLICE DOCUMENTE IN CARE REIESE CA FOSTUL ECONOMIST SEF AL ING BANK ROMANIA ,PND=ISTUL FLORIN CATU,AFIRMA CA ROBOR ESTE „O INTELEGERE INTRE BANCI”.BNR A FOST COMPLICE?

31 ian.

Senatorul ALDE, Daniel Zamfir, a făcut publice documente care arată cum fostul economist șef al ING Bank România le scria colegilor de la alte bănci că „ROBOR este o înțelegere între bănci”, informează EVZ. Persoana în cauză este senatorul PNL, Florin Cîțu. Cîțu a fost economist-șef al ING România până în 2011.
Dezvăluirile apar în contextul în care Mugur Isărescu, șeful Băncii Naționale a României, a refuzat să se prezinte în fața Comisiei Economice a Senatului pentru a discuta despre subiectul ROBOR.

Imagini pentru BNR,POZE

Am avut indicii clare că BNR s-a implicat în manipularea ROBOR, dovezi evidente. Domnul Isărescu nu a vrut să se confrunte cu aceste lucruri. Evident, a lipsit de la această întâlnire. Dar eu voi insista”, a spus senatorul Zamfir.
Senatorul Daniel Zamfir a declarat, ieri, pentru Evenimentul zilei, că recurge la o modalitate care îl obligă pe Isărescu să meargă în comisie.

„Am depus la Biroul Permanent al Senatului o serie de documente din care reiese că ceea ce spun eu nu sunt fake-news. Sunt mailuri între băncile comerciale, între BNR și bănci. Se înțeleg cum să procedeze, cum să manipuleze ROBOR. Pe baza acestor documente, voi cere Biroului Permanent să îl cheme pe Mugur Isărescu. Cererea va veni de la comisia mixtă, Economică și de Buget Finanțe”, a declarat Zamfir. Acesta a dat detalii în legătură cu practicile BNR, care au început în 2008, a dat și documente care arată implicarea senatorului Florin Cîțu. „Domnul Cîțu le spunea bancherilor că ROBOR trebuie să fie o înțelegere între bănci”, a arătat Zamfir pentru EVZ.

Senatorul l-a acuzat și pe președintele Consiliului Concurenței, Bogdan Chirițoiu, că se complace în această cârdășie. Chirițoiu susține că instituția a început, anul trecut, o investigație în ceea ce privește evoluția ROBOR. „Avem o investigație începută în urmă cu un an, care este în lucru în momentul de față și pe care o terminăm în acest an. Investigația se va termina atunci când vom avea dovezi dacă au încălcat sau nu legea. Au avut loc inspecții la 25 de bănci, a fost cea mai mare inspecție făcută de Consiliu vreodată, s-au colectat date și în câteva luni vom avea confirmarea dacă băncile au încălcat sau nu Legea concurenței, dar pentru fapte recente, de acum doi ani, nu din 2008”, a declarat Chirițoiu.

Imagini pentru DANIEL ZAMFIR,ISARESCU,POZE

Sursa: activenews.ro

AFACEREA PRIVATIZARII HUMANITAS DE CATRE PLESU SI LIICEANU AFLAT INTR-UN DOSAR LA CEDO!

31 ian.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Mai mult: conform procesului aflat pe rol la CEDO în Afacerea Humanitas a fost implicat și un alt membru al GDS și totodată al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN): cunoscutul activist Gabriel Andreescu.

Dacă DNA ar lua la puricat operațiunile ilegale ale tuturor guvernelor post-decembriste, Andrei Pleşu ar trebuie să fie invitat pentru a da explicaţii, alături de Petre Roman și Ion Iliescu, nu numai despre mineriada din 1990. În contextul în care Pleşu şi-a publicat toate cărţile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracţiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN-GDS.

Guvern rezultat din conspirația „grupului preconstituit anterior datei de 22 decembrie 1989”, ca să cităm din Comunicatul Parchetului General cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale faţă de inculpatul Ion Iliescu și compania lui sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanităţii.

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative şi pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundaţiei Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”.

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleşu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă nişte ciudăţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii politice (document atașat).

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariţia ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajaţi și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut. Jurnalistul Ion Spânu afirma în Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format şi din „mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”. Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.

Am corelat această informație cu documentarea pe care am avut-o întocmită pentru apărare în procesul pe care Gabriel Liiceanu mi l-a intentat mie și colegului Ion Spânu pentru devoalarea grupului de interese GDS/Humanitas și l-am identificat imediat pe personajul aflat și în CFSN / CPUN și în GDS în persoana lui Gabriel Andreescu.

Ion Spânu ne-a furnizat rapid și un pasaj pe care l-a copiat la Tribunal în timpul desfășurării paralele a procesului nostru, în februarie 2013, și a celui ajuns acum la CEDO, și lucrurile stau așa (rezumăm din documente, și folosim prescurtarea numelor și a unor instituții): În timp ce avea calitatea de membru al „organului suprem al puterii de stat” (Consiliul Frontului Salvării Naționale-CFSN, transformat, la 9 februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională-CPUN), Gabriel Andreescu, alături de colegii săi din Dialog Social (GDS) Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P., acesta din urmă ocupând şi el la acea dată o importantă poziţie publică, aceea de ministru de resort, al Culturii), a fost unul dintre autorii controversatei privatizări (inclusiv în beneficiul propriu) a celei mai mari Edituri de stat, Editura Politică. Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanţa de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice şi a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul („Humanitas”) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura „Humanitas SRL”, al cărei acţionar a şi devenit. Înfiinţarea Editurii „Humanitas” şi preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. şi al lui G.L.

Este foarte important de precizat că Ordinul menţionat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispoziţiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reuşit să ocolească „dispoziţiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informaţiile de interes public.

Foarte important de precizat de asemenea, pentru a se da o aparenţă de corectitudine „operaţiunilor” şi „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura „Humanitas SRL”, iniţial a fost înfiinţată Editura „Humanitas” – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii şi al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, şi la care, de asemenea cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acţionar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice şi „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura „Humanitas” – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN/ CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operaţiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menţionate (inclusiv al lui G.A.) a reieşit că Editura la care el a devenit acţionar prin „privatizarea” Editurii Politice, a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public.

Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizarilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?

„S-au dus vremurile cu Minima moralia”

Conchidem, cu câteva rânduri istorice, despre cum a ratat Pleșu să devină candidatul Convenției Democrate la alegerile din 1992 – și deci, președintele României – pentru că a vrut să rămână de mână cu Petre Roman, inculpatul de azi din Procesul Mineriadei și al Revoluției. Monica Lovinescu, Jurnal, 1990 – 1993, pagina 253: „Duminică, 21 iunie 1992. (…) Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenției pentru ca l-a dus Mihnea [Berindei] la… socialiștii francezi, dar Pleșu, care a rămas până la capăt în Guvernul Roman, da. (…) Pleșu trimite prin faxul lui Mihnea (el e încă la Berlin) o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul și al Convenției, și al FSN-ului lui Roman! Egal deci în ambiguitatatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace și pe care constat c-a ținut-o proaspată în frigiderul berlinez de vreo șase luni încoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.”

Seniorul Coposu reproșa Guvernului FSN-GDS monopolul. Politic și cultural

E bine să rememorăm și momentul în care se desfășoară tranzacția Humanitas: suntem după prima mineriadă, când Corneliu Coposu era să fie linșat de hoardele asmuțite asupra PNȚ de specialiștii FSN în manipulare și operațiuni murdare. Ce cerea bătrânul lider țărănist înainte de a fi asaltat în prima mineriadă și băgat apoi în tanchetă de colegul lui Andrei Pleșu, Petre Roman? Citez din memoriile lui Coposu: „Ca reprezentanţii puterii politice să anunţe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine şi dorinţa de a intra în competiţie cu partidele politice, ei renunţă la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri”.

Nu au renunțat. Nici unul dintre ei. Ba au mai instaurat și monopolul cultural. Ne întrebăm, totuși, de ce intelectuali fini ca Andrei Pleșu și Mihai Șora, membri fondatori ai GDS, nu au tresărit la acel moment criminal din 29 ianuarie 1990 sau la mineriada din 19 februarie 1990, care a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, modalitatea de operare a FSN? Cei doi, însoțiți de secretarii lor de stat din GDS și Fundația Soros proaspăt înființată au rămas în continuare, cuminți, la locurile și în fotoliile lor călduțe de miniștri ai FSN, chiar și după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când sângele studenților a împroșcat sălile devastate ale Universității și Arhitecturii și cadavrele bucureștenilor s-au rostogolit pe caldarâmul din Km 0 al Capitalei României, inclusiv în brațele subsemnatului.

Sursa: evz.ro

ANALIST DE TOP – II DA PREMIERULUI VIORICA DANCILA „UN MARE 10” SI IL DISTRUGE PE GAULEITERUL NAZIST KLAUS JOHANNIS!

31 ian.

Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă

”Mi se pare mai nobil să adopți chiar tu copilul, pe care n-ai avut șansa sau dorința să-l primești de la Dumnezeu, decât să faci asta pentru alții, desigur în urma unui comision corespunzător”

 ”S-a aflat marele adevăr despre premierul Viorica Dăncilă – ei bine, fiul său, Victor, aflat pe 10 ianuarie sub cupola Ateneului român, un tânăr cu toate cele de trebuință la el, a fost înfiat, în 1990, de tânăra ingineră Dăncilă, în etate la vremea aceea de 26 de ani”, scrie analistul Bogdan Chirieac, descriind știrea care s-a dorit a fi ”de senzație”, dar… a revoltat România!

Acest gen de informație încalcă toată legislația în vigoare, consideră Chirieac, referindu-se la  pachetul european de legi privind protecția datelor personale (GDPR) dar și ”legile umanității”. Deontologie curată, comentează ironic Chirieac.

”Poate că tânărul nu știe că nu este fiul natural al părinților săi – acum însă, chiar dacă nu știa, a aflat și au aflat toți din jurul său”, arată analistul fața dificil de acceptat a situației. ”I s-a prezentat, cu fotografii și declarații, și toată familia biologică”, redă Chirieac fapta reprobabilă a autorilor articolului.

Motivul ascuns al articolului ar putea fi legat de anumite nereguli la înfierea din 1990 – ”s-a făcut direct din maternitate” dar ”Cineva a uitat faptul că eventualele fapte penale s-au prescris demult”.

Și textul (neobișnuit) al lui Bogdan Chirieac continuă, cu o sensibilitate altfel greu de intuit la cinicul analist politic de top: ”A rămas doar gestul, de o noblețe extraordinară, acela că o familie de tineri a înfiat un copil”.

Și, spune analistul, aşa cum l-a văzut prima dată în spațiul public pe fiul familiei Dăncilă, ”au avut mare grijă de el, de creșterea și educația lui – mândrie pentru părinți, și el se mândrește cu părinții săi”.

Iar acum urmează lovitura, în care acest dur al comentariului politic dă măsura ascuțimii ”penei” sale:

”Gestul tinerei Dăncilă de acum 29 de ani se petrecea într-un moment în care alți profesori, între timp ajunși șefi de stat, nu adoptau copii, dar intermediau cu succes adopții internaționale”, scrie Chirieac.

Și adaugă o completare pentru cunoscători: ”Nu spun că și copiii adoptați în Canada nu au avut o soarta mult mai bună decât cea hărăzită în România”. Desigur, cu referire la bunica acelor copii care l-a acuzat ulterior, în fel și chip, pe Iohannis, cel care participase la ”adopția” făcută pe bani mulți. (a se vede arhiva ”Justițiarul”, textele lui Marius Albin Marinescu și Daniel Tomozei Dimian)

”Totuși, mi se pare mai nobil să adopți chiar tu copilul, pe care n-ai avut șansa sau dorința să-l primești de la Dumnezeu, decât să faci asta pentru alții, desigur în urma unui comision corespunzător”, taie adânc Chirieac.

Iar concluzia analistului este că ”Omul Viorica Dăncilă are, în acest moment, un mare 10 pentru profilul său moral”.

”Nu poate salva lumea cel care nu poate salva un singur om”, parafrazează superb Bogdan Chirieac. ”Omul Dăncilă are documente, atestate chiar de adversarii politici, că a salvat cel puțin un om”, încheie fondatorul DC News frumosul și mai puțin obișnuitul (pentru el) articol.

https://ro.sputnik.md/

USA PRIMESC O CONTRA PUTERNICA DE LA GRUPUL DE LA LIMA FORMAT DIN 14 STATE PLUS CANADA,IN INCERCAREA LUI BOLTON DE A -L RASTURNA PE NICOLAS MADURO!

31 ian.

Советник президента США по вопросам национальной безопасности Джон Болтон

În contextul în care SUA au lăsat să se înțeleagă că ar putea proceda sau susține o intervenție militară, de la organizația statelor americane a venit o contră puternică. ”Statele Unite doresc ca Nicolas Maduro să abandoneze puterea, deci toate opţiunile sunt pe masă”, a declarat recent consilierul lui Trump John Bolton, înțelegând prin asta că este posibilă și opțiunea militară.

Mai mult, pe unul din dosarele lui Bolton, presa a văzut o notare ”uitată” la vedere, în care era vorba de ”5000 de militari în Columbia” – deci lăsând să se înțeleagă că ar putea fi vorba de un corp expediționar care să acționeze în Venezuela.

În acest context, vine ca o contră puternică poziția Grupul de la Lima format din 14 ţări din America Latină plus Canada.

”Ca Grup de la Lima, am spus că nu susţinem nicio intervenţie militară în Venezuela”, a declarat ministrul peruan de externe, Nestor Popolizio, citat de HispanTV.

Ministrul peruan subliniat că Grupul de la Lima se va reuni luni, la Ottawa, pentru a studia situați și eventuale măsuri pentru a-l sprijini pe Juan Guaido, preşedintele parlamentului, care s-a autoproclamat preşedinte interimar al Venezuelei.

Reamintim că, din cele 14 ţări membre ale Grupului de la Lima, 11 au recunoscut lovitura de stat și pe Juan Guaido ca preşedinte interimar, situându-se de partea Statelor Unite. Dintre țările Grupului de la Lima, doar Mexic, Guyana şi St. Lucia sunt în favoarea lui Maduro.

La nivel internațional, Rusia și Turcia au exprimat poziții ferme în favoarea președintelui ales constituțional, Nicolas Maduro.

 

BUCUREȘTI, 30 ian – Sputnik, Evan Răutu

https://ro.sputnik.md

FAKENEWS,MADE PROPAGANDA SOROS:”MADURO SOCHEAZA: TRUMP AR FI „ORDONAT GUVERNULUI SI MAFIEI COLOMBIENE SA MA LICHIDEZE!”

31 ian.

President Nicolas Maduro

Președintele venezuelean Nicolas Maduro a declarat pentru Sputnik, într-un interviu exclusiv, că este sigur că președintele american Donald Trump a ordonat guvernului și mafiei columbiene să-l asasineze.

Nicolas Maduro a declarat că, dacă i se va „întâmpla ceva”, responsabilitatea o vor avea Donald Trump și președintele columbian.

„Nu încape îndoială că Trump a dat ordin să fiu ucis, el a spus guvernului columbian, mafiei columbiene să mă omoare. Dacă se va întâmpla ceva cu mine într-o zi, Donald Trump și președintele columbian, Ivan Duque, vor fi responsabili pentru tot ceea ce mi se va întâmpla”, a spus Maduro.

Comentând cu privire la posibilitatea unei noi încercări de a fi asasinat, Maduro a reiterat că este bine protejat.

„Sunt protejat permanent de poporul venezuelean, avem un serviciu de informații bun”, a declarat Maduro pentru Sputnik.

Declarația a apărut la scurt timp după ce Bolton a fost fotografiat ținând în mână un carneţel galben pe care scria: „5.000 de militari în Columbia”, ceea ce alimentează speculaţiile potrivit cărora înalți oficiali americani din securitate pun la cale un plan de a disloca forțe militare în țara latino-americană care se învecinează cu Venezuela.

Maduro a menționat că a făcut încercări de a stabili contacte cu guvernul american o perioadă destul de lungă, dar acest lucru nu a dat rezultate.

„În toți acești ani, am încercat la nivel personal [să stabilesc dialogul]. Am trimis mesaje care au ajuns la Trump în mod public, prin mass-media, pentru a stabili o relație cu guvernul SUA, pentru a avea respect și dialog , în ciuda diferențelor politice, culturale și ideologice dintre Donald Trump și Nicolas Maduro, care păreau ca o fereastră de oportunitate deschisă pentru asta, dar Bolton l-a împiedicat pe Donald Trump să inițieze un dialog cu Nicolas Maduro”, a spus Maduro.

Bolton a împiedicat dialogul dintre Maduro și Trump

În luna septembrie, Maduro a declarat că eventuala lui întâlnire cu omologul său american, Donald Trump, ar putea duce la schimbări semnificative, subliniind că a avut suficient curaj pentru a stabili un dialog respectuos la nivel înalt cu Statele Unite.

La rândul său, Trump a spus că este dispus să se întâlnească și cu Maduro, dacă acest lucru ar contribui la consolidarea Venezuelei.

Într-un interviu acordat Sputnik, Maduro și-a reiterat disponibilitatea de a se întâlni cu Trump, această întâlnire, în opinia sa, este puțin probabil să apară, deoarece echipa lui Trump va face totul pentru a preveni astfel de evoluții.

„În acest moment, cred că este dificil. Sunt gata să vorbesc cu Donald Trump personal, în public, în Statele Unite sau în Venezuela, oriunde dorește [și să discutăm] orice agendă și orice chestiune pe care el [Trump] o vrea”, a spus Maduro.

„În plus, sunt convins că, dacă ne întâlnim personal, va fi o poveste diferită, dar cred că ei [consilierii Trump] nu ne vor da șansa. Să rămânem răbdători. Deocamdată cred că este foarte dificil”, a adăugat Maduro.

Discuțiile cu opoziția sunt posibile

Comentând posibilitatea negocierilor cu opoziția condusă de Juan Guaido, Maduro a declarat pentru Sputnik că este pregătit să înceapă negocierile cu opoziția cu participarea mediatorilor internaționali.

„Sunt gata să mă așez la masa de negocieri cu opoziția, astfel încât să putem vorbi despre beneficiile pentru Venezuela”, a spus Maduro.

Vorbind despre o posibilitate de mediere internațională, Maduro a spus că „există mai multe guverne și organizații din lume care și-au manifestat preocuparea sinceră cu privire la ceea ce se întâmpla în Venezuela și au cerut dialog”.

Președintele a adăugat că dorește ca astfel de guverne și organizații „să sprijine dialogul în Venezuela”.

În ultimele câteva zile, Venezuela a înfruntat proteste anti-guvernamentale în masă. Săptămâna trecută, Juan Guaido s-a declarat președintele interimar al țării.

Statele Unite au cerut președintelui Venezuelei, Nicolas Maduro, să demisioneze și să-l lase pe Guaido să-și asume președinția. Maduro a răspuns că Washingtonul a încercat să organizeze o lovitură de stat în Venezuela și și-a anunțat decizia de a întrerupe legăturile diplomatice cu Statele Unite.

Bolton a declarat săptămâna trecută că decizia lui Trump de a-l recunoaște pe liderul opoziției, Juan Guaido, ca șef de stat legitim, a fost o mișcare curajoasă și un exemplu clar despre modul în care Washington conduce în lume.

BUCUREŞTI, 30 ian – Sputnik, Doina Crainic.

https://ro.sputnik.md/

LOVITURA LA NIVEL EUROPEAN – LEGE CONTRA PROTESTELOR !,INCHISOARE! #REZIST TERMINATA!

31 ian.

Proteste la București

”Propunerea este privită ca un test pentru toate capitalele europene, unde, de aproape o generație, dreptul la manifestație a devenit sinonim cu dreptul la violență și injurie continuă”

 În Adunarea Națională a Franței a fost prezentată o propunere legislativă, denumită deja ”legea Retailleau”  – cu privire la prevenirea actelor de vandalism si violență din timpul manifestațiilor de stradă.

Desigur, legea e dată în urma manifestațiilor ”vestelor galbene”, la care s-au înregistrat violențe – și au fost atacate instituții publice – și care dovedesc că beneficiază de programare și pregătire.

Analistul H. D. Hartmann este cel care publică un articol pe această demă pe site-ul cunoscutei agenții de presă DC News. Propunerile controversate ale ”Legii” Retailleau ”sigur vor avea efecte pentru întreaga Europă”, consideră analistul.

”Propunerea (…) este privită ca un test pentru toate capitalele europene, unde, de aproape o generație, dreptul la manifestație a devenit sinonim cu dreptul la violență și injurie continuă”, scrie analistul.

Europa vestică nu își mai aduce aminte de când nu a mai avut manifestații fără gaze lacrimogene și bastonade, fără violență sau fără televizarea unor grupuri minuscule radicale care pur și simplu puneau stăpânire pe spațiul fizic al manifestației și o transformau în câmp de luptă – scrie Hartmann.

Nu trebuie să mai comentăm faptul că descrierea seamănă cu manifestările #REZIST de la noi, cel puțin cu unele momente – descrise ca uz de dreptul la protest și liberă exprimare.

Senatul francez, de care a trecut deja propunerea, ”a îndulcit forma inițială, dar a păstrat câteva elemente, devenite, contondente, in hemiciclul Adunării Naționale, camera decizională”, consemnează analistul.

Iată câteva dintre prevederi, care au reținut atenția analistului, pentru că ”dau dimensiunea a ceea ce se va întâmpla  și în alte țări europene, dacă legea franceză va fi aprobată”.

Legea Retailleau, explică Hartmann, ”oferă noi instrumente de luptă împotriva vandalismului și celor care atacă, distrug sau creează turbulențe în timpul manifestațiilor de stradă”.

”Prima măsură, cea mai contestată de altfel, este impunerea unui perimetru de securitate unic, în funcție de numărul de participanți la manifestație, organizat de către forțele polițienești”, detaliază analistul, explicând că ”acest perimetru de securitate, va fi aplicat cu șase ore înainte de începerea manifestației și va reprezenta singurul punct autorizat de acces la locul acesteia”.

În caz contrar, dacă nu folosești acel acces organizat de poliție, ”legea va permite expulzarea ta imediată din manifestație”. Tot pe acolo se va face și plecarea de la manifestație, la ora stabilită.

A doua măsură este aceea că ”prefectul regiunii respective va putea emite decizii administrative de interzicere a prezenței la manifestații a acelora care au deja un istoric de participare la violență”.

”Acest istoric va fi catalogat și regăsit printr-un fișier de date, organizat de către poliția locală franceză, care va putea fi accesat doar de procurori special instruiți pentru asemenea evenimente”, explică Hartmann.

În fine,  analistul atrage atenția asupra unei alte ”noutăți” – instituirea ”delictului penal de acoperire a feței”!

Motivul este că ”a devenit o obișnuință ca principalii actori violenți din cadrul manifestanților să poarte cagule pe față pentru a nu fi identificați”, explică Hartmann. ”Acest lucru va deveni, conform noii legi, act penal și se va pedepsi cu închisoare până la un an sau amenzi usturătoare”.

În fine, tot în cadrul acestor măsuri se propune ”o listă a potențialelor persoane dispuse să arunce cu pietre din caldarâm și la adevărate lupte de stradă cu forțele de ordine”, scrie analistul.

”Iată că avem de a face cu o majoră schimbare de politică judiciară a guvernului francez precum și de o lărgire a paletei politicii naționale de securitate”, conchide Hartmann, care avansează ipoteza că dacă măsurile din legea propusă se vor dovedi eficiente în reducerea violențelor, ”atunci sigur ele vor fi copiate și de alte membre ale UE”.

În concluzie, este o lege care va permite statului și forțelor de ordine să intervină mult mai ferm și eficient în cazul manifestațiilor de care Europa vestică pare că s-a săturat – deși, culmea, le încurajează la noi!

Și apropo de ultimul comentariu al analistului – ”Manifestantul de serviciu, plătit cu un hamburger și 10 euro pentru fiecare piatră aruncată va fi pus la grea încercare” – oare nu era mai bine de votat în Parlamentul României legea propusă de Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae privind transparența activității și finanțării ONG-urilor?

Oricum ar fi, legea ar putea fi o lovitură mortală pentru mișcările așa zis civice și spontane – cu program, promovare și logistică. Iar în cazul în care Parisul ar adopta Legea Retailleau, nu se va putea opune ca și România să adopte o lege asemănătoare. Sau, cine știe?… Dubla măsură s-a dovedit caracteristică ”democrației europene”…

BUCUREȘTI, 30 ian – Sputnik, Dragoș Dumitriu.

https://ro.sputnik.md/

ISTERIA ANTIROMANEASCA IN AN DE CENTENAR!

31 ian.

Imagini pentru isteria antiromaneasca photos

 

 

 

 

Și nu, nu-i vorba despre o competiție clasică între niște grupări politice care se bat pentru același electorat. Dacă ar fi așa, ar trebui  să promoveze mesaje similare și să încerce să atragă de partea sa cetățenii cu afinități românești.

Nu observăm nicio deschidere spre o potențială îmbrățișare a vectorului românesc, dimpotrivă, vedem cum sunt marginalizați inclusiv cei din interior, care îndrăznesc să spună cu voce tare vreo vorbă la temă, de parcă a fi român și a vrea Unirea ar fi ceva mizerabil.

Pe de altă parte, așa-numitul război cu oligarhia, pe care îl prezintă ca fiind misiunea lor supremă, arată cam ciudat. Pentru că, la o privire mai atentă, vom observa că aici ei sunt foarte părtinitori.

Adică luptă împotriva unui oligarh, cot la cot cu alți oligarhi. În accepția lor, nu toți oligarhii sunt răi, or, în acest caz, este cam deplasat să te autodefinești ca fiind mișcare antioligarhică.Faptul că aceste organizații nu sunt suficient de reprezentative pentru românii dintre Prut și Nistru nu poate fi pus la îndoială, totuși, această atitudine denotă nu regrete sau dezamăgire, ci dușmănie pe față.

Nu doar față de oamenii pe care i-am numit, ci și în raport cu ideea unionistă, în general. De câte ori i-am auzit spunând că, astăzi, unirea cu România ar însemna, de fapt, contopirea a două oligarhii, că nu-i bine să vorbim despre asta atât timp cât nu ne-am făcut ordine la noi acasă, că România ar trebui să-și rezolve întâi propriile probleme, bla, bla, bla.

 Politicienii responsabili nu-și pot permite să bagatelizeze instituțiile unui alt stat, mai ales când acesta îți este frate de sânge. Și te ajută necondiționat.

Or, cel puțin în ultimii ani, politicienii din România, indiferent de culoarea politică și ostilitățile interne, au manifestat o solidaritate exemplară și unanimă față de Republica Moldova. Cu foarte mici excepții. Când a fost vorba să ne ajute, au ridicat cu toții mâna, fără să strâmbe din nas.

Și, dacă e să fim sinceri, măcar în raport cu noi înșine, cele peste 260 de grădinițe, reparate din banii României, sutele de autobuze școlare, donate copiilor noștri, multiplele proiecte de infrastructură, finanțate parțial sau integral de autoritățile de la București, creditele preferențiale acordate în momente critice, nemaivorbind de interconectarea energetică, atât de importantă pentru noi, sunt proiecte demarate și executate cu guvernarea PSD.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru podul de flori photos

 

 

 

 

 

 

 

 

Așa că noi ar trebui să fim un pic mai atenți, atunci ne manifestăm propriile simpatii și antipatii față de partidele de peste Prut.Privită dinspre noi, România nu poate avea o singură culoare, nu poate fi doar roșie-pesedistă, albastră-useristă sau galbenă-penelistă. E tricoloră. De la culorile drapelului, nu ale partidelor politice. Pentru că ei tot așa ne văd pe noi.

E o chestiune de bun simț, până la urmă. Maia Sandu și Andrei Năstase ar fi bine să-și țină în frâu frustrările și ambițiile și, dacă tot au pașapoarte românești, să aștepte alegerile și atunci să se expună. Pentru că, dacă ajung aici la putere, s-ar putea să ne compromită pe toți.

S-au împlinit 100 de ani de la reîntregirea României, țara din care am făcut și noi parte.

Prin urmare, are o încărcătură simbolică aparte, provoacă vibrații și poate trezi instincte. Se știe că, în astfel de momente, patriotismul explodează și poate căpăta proporții de nebănuit.

Admit că greșesc, dar pare să existe o legătură între acest eveniment și ceea ce se întâmplă, în prezent, la Chișinău și București (https://vox.publika.md/politica/isteria-antiromaneasca-in-an-centenar).

 

 

 

 

 

VA REPETA VENEZUELA GRESEALA ROMANIEI IN 1917,TRIMITAND AURUL BANCII NATIONALE A RUSIEI?

31 ian.

Imagini pentru tezaurul venezuelei photos

Opoziţia din Venezuela a avertizat recent că are informaţii potrivit cărora ar urma să fie sustrase 20 de tone din rezerva de aur a țării şi a cerut Băncii Naţionale „să dezvăluie ce se întâmplă”, informează publicaţia The Telegraph.

Parlamentul venezuelean, controlat de opoziţie, a acuzat regimul preşedintelui socialist Nicolas Maduro de încercarea de a scoate din ţară şi a trimite în Rusia rezervele de aur ale Venezuelei, conform unei postări făcute pe contul Twitter al legislativului venezuelean de către deputatul Jose Guerra, citat de portalul rusesc Lenta.ru.

„Noi am primit această informaţie de la un angajat al Băncii Centrale a Venezuelei. Un avion, care a sosit de la Moscova, ar urma să transporte cel puţin 20 de tone de aur (în Rusia). Cerem băncii explicaţii în legătură cu ceea ce se întâmplă. Acesta nu este aurul lui Calixto Ortega (preşedintele Băncii Centrale din Venezuela), ci al poporului venezuelean”, se menţionează în postare.

  

Deputatul venezuelean Jose Guerra, de profesie economist, care a lucrat mult timp la Banca Centrală a Venezuelei, a explicat că instituţia financiară este autorizată să efectueze tranzacţii cu aur, dar ‘poporul trebuie să ştie ce fel de tranzacţie intenţionează să facă banca şi dacă aceasta este convenabilă pentru ţară’.

Kremlinul, prin purtătorul său de cuvânt, Dmitri Peskov, a dezminţit miercuri această informaţie, potrivit agenţiei de presă oficiale TASS, transmite și Agerpres. 

În prezent, din aproximativ 150 de tone de aur aflate în depozitele Băncii Centrale a Venezuelei din Caracas, circa 20 de tone de aur urmând să fie trimise pe calea aerului în Rusia, scrie „Vocea Americii”, care il citeaza pe deputatului Adunării Naționale din Venezuela, José Guerra.

El este convins că aurul va fi transportat la bordul unui avion rusesc care a aterizat la aeroportul din capitala cu o zi înainte. Anterior, pe 28 ianuarie, un avion de pasageri Boeing-777 al companiei Nordwind Airlines, cu o capacitate de până la 400 de locuri, a aterizat pe aeroportul Maiquetia, la 20 km de Caracas. Novaya Gazeta a raportat că la bord se aflau doar cei doi membri ai echipajului.

Avionul trimis de Moscova a sosit la Caracas aproape imediat după refuzul Londrei de a returna aurul, în urma cererii lui Nicolas Maduro, nerecunoscut de comunitatea mondială.

 

 

 

 

Banca Naţională a Venezuelei deţine rezerve străine de tone de aur şi miliarde de dolari, afirmă surse citate de agenţia Bloomberg. Venezuela obişnuia să exporte aurul în Elveţia, dar nu a mai făcut acest lucru în ultimii doi ani, potrivit datelor transmise de autorităţile elveţiene.

Russ Dallen, director în cadrul Pieţei de capital din Caracas, afirmă că Administraţia Nicolas Maduro a exportat aur în valoare de peste două miliarde de dolari în ultimii doi ani – respectiv în valoare de 1,1 miliarde de dolari în Emiratele Arabe Unite şi 901 milioane de dolari în Turcia.

Alte tranzacţii rămân secrete. Aurul Băncii centrale din Venezuela provine din rezerve, precum şi din exploatarea petrolului şi resurselor miniere.

La 28 ianuarie, liderul opoziției, Juan Guaido, i-a cerut premierului britanic Theresa May să interzică repatrierea aurului venezuelean păstrat în Anglia.

În total, Banca Angliei deține 15% din rezervele de stat în aur ale Venezuelei, în valoare de aproximativ 1 miliard de dolari.

 

 

CITIȚI ȘI:  

Și Tezaurul spaniol a fost furat de ruși și dus pe drum fără întoarcere la MOSCOVA

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/06/01/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil/

RUSIA SI APARAREA IMPERIULUI SAU!

31 ian.

 

 

 

 

 

 

Toate imperiile pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul istoriei sale, se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune şi de declin, sunt confruntate cu crize şi trec prin perioade de înflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier.

Uneori, dispariţia unui imperiu este în urma unei lungi perioade de criză, poate de o pierdere a identităţii, sau este rezultatul cuceririi de către un alt imperiu. Nimeni nu face excepţie, istoria a demonstrat asta. Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscută, regiuni întregi până la o bună parte a globului, dar sfârşitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite dispariţiei, unul după altul.

Chiar dacă un nou imperiu apare, în zorii ridicării sale sunt prevăzuţi deja germenii dispariţiei. Mai devreme sau mai târziu, imperiul va intra în declin şi va dispărea ca şi imperiu. Istoria nu ne dă excepţii de la regulă, toate imperiile care au strălucit şi au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au dispărut. Cauzele dispariţiei sunt încă studiate de istorici, antropologi, economişti şi toată pleiada de înţelepţi pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii şi de idei, dar faptele rămân. Imperiile nu sunt făcute să dureze.

Fie că ne referim la zorii istoriei, la hitiţi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelaşi. Chiar şi în epoca modernă, care a văzut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai târziu. Aşa a căzut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, şi exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad şi sucombă treptat, ca şi o evoluţie logică a mersului istoriei.

Dar, în majoritatea cazurilor, se prăbuşesc în urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncină din temelii. Poate cel mai cunoscut şi mai plin de urmări a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, în urma primului război mondial. Atunci s-au prăbuşit patru imperii dintr-o dată, într-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc şi rus. Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii şi regiuni întinse au rămas pradă haosului, au urmat războaie după război (de după primul război mondial) care au provocat victime în număr comparabil cu cele din prima conflagraţie mondială.

Ca şi un singur exemplu, pot spune că războiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca şi primul război mondial, a înregistrat un număr de victime egal cu jumătatea celor din întreg războiul desfăşurat pe o arie mult mai mare, aproape pe întreg globul. La aceste victime se adaugă cele din războiul greco-turc, cu masacrele asupra populaţiilor civile, războiul sovieto-polonez, româno-ungar şi multe altele uitate astăzi. Un cutremur geopolitic major poate prăbuşi imperii, dar aduce victime şi războaie colaterale, în zonele de falie.

A urmat al doilea război mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, când Uniunea Sovietică şi-a împins stăpânirea peste jumătate din Europa, şi în alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietică, deşi putem vedea o continuitate între Rusia, Uniunea Sovietică, apoi din nou Rusia, o continuitate bizară, dar constantă. Vorbim aici de mentalităţi şi temeri.

Logica imperială defensivă Rusia, de la începutul expansiunii sale, de când a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindcă vorbim aici de o dinamică a expansiunii nemaiîntâlnită în istorie. „O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive… Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale…

Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (…suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.” Când i-a cucerit pe tătarii din Kuban şi Astrahan, a spus că o face în numele creştinismului, în luptele cu polonezii, în numele ortodoxismului, când a cucerit popoare ortodoxe, în numele panslavismului, dar când a dat peste popoare slave, a găsit altă explicaţie. Anul 1917 şi următorii, au dat Rusiei, devenită Uniunea Sovietică, justificarea expansiunii, în numele comunismului. Conform lui Lenin şi Troţki, revoluţia comunistă mondială trebuia impusă, chiar cu forţa armelor. Expansiunea era justificată, chiar era o obligaţie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume.

De a impune puterea şi dictatura proletariatului pe întreg mapamondul. De aici a decurs Războiul Rece, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Ciudat şi paradoxal, imperiul rus se teme. În ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme că va fi atacat şi cucerit de alţii. Se teme de răzbunarea istoriei, de momentul în care vor vedea reversul medaliei, prăbuşirea, deoarece sunt conştienţi că o asemenea expansiune extraordinară nu are cum să nu fie urmată de reflux. Această teamă s-a perpetuat timp de secole, menţinând până şi în ziua de astăzi mentalitatea de cetate asediată. Deşi în plină expansiune, împăraţii ruşi se temeau.

Numai astfel se justifică inclusiv alegerea unui alt ecartament al căilor ferate, odată cu apariţia acestui nou mijloc de transport în secolul XIX, de teamă că va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate că între 1700 şi 1870, Rusia a dus doar două campanii defensive, din totalul de treizeci şi opt, conform citatului de mai sus. Această logică ar părea greu de înţeles, dacă nu am studia puţin scrierile autorilor ruşi. Leontieff făcea o largă expunere, la jumătatea secolului XIX, asupra vieţii imperiilor, încercând să justifice şi să impună preponderenţa imperiului rus, bineînţeles, aducând omagii absolutismului rusesc.

Alţi scriitori ruşi încercau să impună ideea de continuitate între imperiul bizantin şi cel rus, încercând să acrediteze ideea că Moscova este a treia Romă, un imperiu ce continuă tradiţia celui roman şi bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendinţei imperiale, continuată sub formă comunistă, şi astăzi, sub orice formă la îndemână, panslavistă sau antioccidentală. În timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificată ideologic. iar apărarea era structurată pe trei cercuri.

Nu vorbim doar de apărare aici, ci şi de direcţiile sau zonele din care se putea desfăşura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietică.

Că vroiau sau, erau în componenţa Uniunii Sovietice, ce se întindea pe două continente, un spaţiu imens. Al doilea cerc era format din ţările satelit din Europa de est şi din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din ţările devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomaţiei sau armamentului şi suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar şi unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu. Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situaţia. Al treilea cerc, nemaifiind susţinut de Uniunea Sovietică confruntată cu probleme economice, s-a prăbuşit. La fel şi al doilea cerc, în urma revoluţiilor din Europa de Est.

Primul cerc a căzut şi el, în urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietică trei au intrat în UE şi NATO, respectiv ţările baltice: Lituania, Letonia şi Estonia.

Revoluţiile „portocalii” au aruncat o altă fostă republică în opoziţie cu imperiul, respectiv Georgia, în urma revoluţiei trandafirilor din 2003. Ucraina a încercat şi ea calea dizidenţei, în 2004, dar a revenit de curând, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca şi preşedinte. Moldova, ţinută aproape timp de mulţi ani, schimbă partea încet, dar sigur, după „revoluţia twitter” din 7 aprilie 2009. Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrală, acum republici independente, gravitează în jurul Rusiei, dar au şi tendinţe de a ieşi din orbita ei, la fel cum am exemplificat într-un alt articol ).

Azerbaidjanul are şi el tendinţele de apropiere de Turcia şi interesul de a-şi vinde gazul şi petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjează enorm Moscova, căreia îi ameninţă monopolul din regiune.

Aici aliatul fidel rămâne Armenia, temătoare de vecinătatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate şi dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor în timpul primului război mondial. 

 

 

 

Imagini pentru imperialism rus photos

 

Apărarea imperiului astăzi 

Rusia poate fi considerată un imperiu chiar şi în ziua de astăzi, nu datorită întinderii sale, de altfel apreciabilă, ci prin prisma faptului că ţine între graniţele ei peste o sută de popoare în cadrul a 21 de republici autonome, în mare parte dintre ele ponderea ruşilor fiind mai mică de 5%, în unele sub 2%.

Nu este de mirare că mulţi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declară mai nou siberieni. La fel, în Caucaz, ponderea ruşilor este redusă, (33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia) fapt care poate explica parţial mişcarea separatistă de aici.

De acum douăzeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se află în defensivă. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atât direct, cât şi indirect. Din multitudinea de clienţi din lumea a treia, i-au rămas enorm de puţini, iar pe unii nu poate să-şi permită să-i susţină, fiindcă aceştia erau total dependenţi de Uniunea Sovietică. Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prăbuşit, chiar şi cel interior are fisuri majore, după cum exemplificam mai sus. Rusia le-a înlocuit cu ce a putut, a mai cârpit pe ici, pe acolo, încercând să menţină ce mai putea din cele trei cercuri, sprijinind prin orice mijloace avea la îndemână regimurile din Siria  și Iran cu capabilităţi nucleare (în cazul celui din urmă),sau prin  vânzarea de  armament unor regimuri ca cel din Venezuela şi multe altele.

Ajutată de potenţialul său de export de materii prime, mai ales cu gaze naturale şi petrol, Rusia a început să creeze dependenţă mai ales în rândul ţărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse.

  Nu a fost uitat nici al doilea cerc, foştii sateliţi din grupul ţărilor foste socialiste, dar aici apare, pe lângă ideea de a le face dependente de gaze, şi tentaţia de a influenţa politic deciziile şi orientările acestora, treptat şi gradual. Se mai adaugă cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruşi miliardari apăruţi peste noapte, dar obedienţi Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă dacă nu se supun (vezi cazul Hodorkovski). În interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multă marjă de manevră.

A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a susţinut şi le susţine economic şi material, şi intervine în forţă atunci când existenţa lor este ameninţată. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah şi altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin potenţial explozive. În Asia Centrală a intervenit nu o dată cu trupe, cum a fost cazul în Tadjikistan. Susţinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar dacă lucrurile iau o turnură violentă, ca şi în Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, excepţii sunt doar acelea unde revoluţiile au reuşit, Georgia, Moldova şi pentru o scurtă perioadă Ucraina.

Dar această poziţie asumată de către imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm unde merg încasările uriaşe din petrol şi gaze, din moment ce, cetăţeanul de rând nu simte nicio ameliorare a condiţiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca şi acum douăzeci de ani, infrastructura continuă să fie la pământ.

Dar Rusia raportează cu mândrie noi şi noi arme, mai moderne şi mai puternice. Totuşi, începe să cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele întrebări. De ce? De ce Rusia îşi sabotează indirect propria producţie de armament şi credibilitatea pieţelor sale de export de armament, riscând să le piardă în favoarea altor competitori, care vor vedea în aceasta o recunoaştere indirectă a inferiorităţii produselor fabricate de propria industrie de profil, susţinută cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca şi cu câţiva ani în urmă? Răspunsul este afirmativ.

Imperiul se pregăteşte de luptă

Sunt foarte puţine, chiar infime, cazurile din istorie în care un imperiu renunţă pur şi simplu la poziţia sa predominantă. Un exemplu îl constituie imperiul britanic, care a înţeles că nu mai are cum să-şi menţină imperiul său colonial imens, ce se întindea pe toate meridianele. Totuşi, a trebuit să sângereze înainte de a înţelege pe deplin asta. A făcut-o în Palestina şi în alte părţi, dar a avut conducători înţelepţi care au perceput mersul istoriei şi s-au retras elegant, chiar dacă retragerea lor a fost presărată din loc în loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decât dacă ar fi încercat să se cramponeze de ceea ce nu mai puteau menţine.

Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiţi să poarte războaie îndelungate şi sângeroase în Indochina şi Algeria până când a apărut Charles de Gaulle care a înţeles. Până şi cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adică “V-am înţeles!” sunt mult mai pline de substanţă decât au părut atunci. Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe întreaga sa perioadă de existenţă a fost un caz special.

Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le întrece pe toate. În 1918, când patru imperii se prăbuşeau, Rusia intra în zodia războiului civil. Acest război civil a rezultat cu o ideologie învingătoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperială, dându-i proporţii globale. Revoluţia bolşevică urma să cuprindă întreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperială. Pentru rusul de rând, lucrurile rămâneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit şi tot condamnat la o viaţă de pe o zi pe alta. În plus se mai adăugau şi dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a împânzit Siberia cu gulaguri. Războiul Rece a fost pierdut de către Uniunea Sovietică în primul rând economic. O economie de stat, planificată şi centralizată nu avea cum să facă faţă unei economii bazate pe proprietate şi concurenţă, ca şi cea occidentală. Cei din lagărul socialist, nefiind proprietari decât cu numele, nu aveau interes să muncească, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor.

Iar concurenţa, care descătuşează energie, creativitate şi inovaţie, era inexistentă în lagărul socialist, unde totul era planificat. Economia socialistă nu avea cum să concureze cu cea capitalistă, bazată chiar pe concurenţă. Este o contradicţie chiar în termeni, cum să concurezi cu cineva bazat pe concurenţă. De aici apare rezultatul, economia capitalistă performantă a putut aloca bani mai mulţi pentru înarmare şi noi sisteme de armament, în timp ce economia socialistă nu a putut face acelaşi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militară a taberei socialiste, inferioritate pe care aceştia, în doctrina lor militară, încercau să o suplinească printr-o superioritate numerică.

Dar asta cerea mai mulţi militari, care trebuiau scoşi din procesul economic, şi spirala a continuat. Breşa majoră în sistemul comunist a fost Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită şi Războiul Stelelor) iniţiată de preşedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de apărare antirachetă în spaţiu, care reducea enorm potenţialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, ameninţarea nucleară sovietică era eliminată. Atunci a devenit clar pentru toată lumea că sovieticii nu mai pot ţine pasul. Uniunea Sovietică a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a înţeles că a pierdut cursa înarmării, şi a încercat atunci să o câştige pe cea a dezarmării. Iar pentru asta a trebuit să slăbească şurubul dictaturii, şi totul s-a prăbuşit.

Odată dând frâu liber libertăţii, este greu să revii imediat la dictatură, fără să calci peste multe cadavre. Dar Rusia de astăzi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Şi nu vrea să cedeze fără luptă, chiar dacă trosneşte din toate încheieturile. Iar această pregătire de luptă este cu atât mai ciudată, cu cât nimeni din exterior nu ameninţă Rusia. Nimeni nu se înarmează ca să provoace Rusia, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasă a Rusiei se îndreaptă şi spre Europa. Când s-a hotărât crearea sistemului antirachetă în estul Europei, un sistem defensiv, un înalt oficial rus a lăsat să-i scape porumbelul din gură, spunând că de fapt este preludiul unui potenţial atac asupra Rusiei. A trecut ceva vreme până când râsetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagră. Totuşi, Rusia îşi menţine aceeaşi atitudine, de parcă mâine ar trebui să intre în război.

Ca şi vechea Rusie, ca şi Uniunea Sovietică, Rusia de astăzi se teme. Se teme în primul rând de ideile democratice care traversează frontiere prin reţelele internetului şi ajung peste tot, ameninţând conducerea autoritară rusească. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia în ansamblu. La fel se teme şi conducerea chineză, care nu ezită să cenzureze internetul. Şi totuşi, ideile vin, traversează frontiere şi mobilizează oameni. În revoluţia română din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau informaţi prin posturile de radio occidentale, ca şi „Europa liberă”. Astăzi, este mult mai uşor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost parţial şi rezultatul unei mobilizări prin internet. Iar dovada că ideile circulă indiferent de restricţiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se văd şi în ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt şi chiar în Libia, unde puţini ar fi putut crede că regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat. Şi Rusia ia măsuri. Una dintre ele este revigorarea şi exacerbarea naţionalismului pentru a-şi asigura o bază internă de susţinere.

Se găsesc sau se inventează duşmani externi care sunt gata să năvălească asupra Rusiei, coagulând forţele interne în jurul conducerii. Astfel a fost zgândărit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicând chiar discuţiile lui Medvedev cu ministrul apărării referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estică a imperiului. Totuşi, Rusia sângerează, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rană care se extinde, nu este de ajuns că luptele şi atentatele de aici nu încetează ci se intensifică, cuprinzând noi şi noi teritorii, dar teroriştii au ajuns să lovească dur şi în Moscova, cu zeci de morţi şi răniţi. Nu este de mirare că un sondaj neoficial arată că mai bine de jumătate dintre ruşi doresc retragerea din Caucaz. Ori, când poporul şi conducerea au viziuni opuse, există o problemă majoră.

De aceea conducerea încearcă să arate că este la datorie, apărând ţara împotriva ameninţărilor externe, chiar dacă acestea nu prea există, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu ameninţările interne nu prea are succes, după cum se şi vede. Iar pentru a da greutate asigurărilor că este la datorie, Rusia trece la o înarmare fără precedent de la perioada sovietică. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logică această importanţă dată componentei navale, din moment ce Marea Neagră, Marea Baltică, Ocenul Pacific şi cel Îngheţat sunt covârşitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune îmbunătăţită a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat până acum jumătate din testele la care au fost supuse. Capabilă să poarte 10 ogive nucleare la o distanţă de 8000 kilometri, Rusia speră ca această armă să fie capabilă de o reală descurajare. Politica existentă în ultimele decenii, în timpul Războiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), în sensul că ambele blocuri militare aveau suficiente capabilităţi nucleare încât în cazul unui război direct, care ar putea deveni nuclear, să nu poată exista învingători, ambele tabere fiind total anihilate.

Acest concept strategic a menţinut un echilibru şi a împiedicat degenerarea într-un război direct între supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% în mâinile celor doi principali adversari, SUA şi URSS. După încheierea Războiului Rece, numărul lor a scăzut, în urma tratatelor de dezarmare nucleară, dar şi datorită faptului că întreţinerea lor costa enorm. Aceste sisteme se degradează în timp, şi menţinerea lor costă mult. După un număr de ani, nu mai poţi fi sigur că vor funcţiona. Mai ales în cazul celor sovietice, majoritatea păstrate în condiţii necorespunzătoare.

Este suficient să ne gândim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o mare parte din dispozitive, ca şi motoarele lor, sunt mecanice, iar o cât de mică disfuncţionalitate poate genera un eşec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe bază de combustibil lichid, mai predispuse eşecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, încă nimeni nu a încercat un război lansând o mulţime de rachete purtătoare de ogive nucleare, pentru a putea măsura rata de succes. Rusia are nevoie acum de o armă credibilă de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear.

Deşi mai are din vremea sovietică circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (faţă de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totuşi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o rachetă purtătoare mai credibilă, în locul celor deja existente, dar depăşite şi care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antirachetă. Aici apare rolul Bulava, de a putea depăşi scuturile antirachetă, inclusiv cel care va fi construit în Europa de Est, dând astfel greutate cuvântului Rusiei. În cazul unui schimb nuclear, fiecare va încerca să anihileze rachetele celuilalt înainte de a fi lansate. Asta înseamnă că primele vizate vor fi silozurile şi bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge şansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele şi capabilităţile existente. Deci, cine dădea prima lovitură, era în avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a încercat, pe lângă construirea unui sistem defensiv antirachetă (Iniţiativa de Apărare Strategică, sau Războiul Stelelor al lui Ronald Reagan) şi dispersarea ţintelor, pentru a putea rămâne suficiente pentru ripostă.

Astfel au apărut rachetele tractate, care sunt dispersate şi ascunse în diferite puncte, dar gată să fie lansate la momentul oportun. Dar cel mai important factor îl constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta în imersiune perioade de ordinul anilor, şi pot fi ascunse suficient de bine încât adversarul să nu ştie unde se află. Greu de detectat şi greu de urmărit, un astfel de submarin poate lansa fără veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei. În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate.

ă fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie.

Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adăpost de sonarele şi marina americană.

Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Se părea că scopul principal era abaterea atenţiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, când un atacator sinucigaş din Caucaz a detonat o bombă care a ucis 35 de oameni şi a rănit peste o sută. Dar mai era şi un alt motiv. Preşedintele Dmitri Medvedev a decis întărirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate şi elicoptere, deşi această divizie este destul de bine dotată, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizată, inclusiv porturile pentru a putea găzdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi lărgit în aşa fel încât să permită decolarea şi aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce întăriri în caz de conflict. Deşi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinătate, găzduieşte un regiment de avioane de luptă ce poate interveni în câteva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune S-400, cele mai moderne din dotarea forţelor armate ruseşti.

Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apărarea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitală din Europa permanent apărată cu rachete antiaeriene, ceea ce spune multe despre paranoia rusească).

Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detaşat în Kurile: două divizioane cu câte opt lansatoare fiecare, fiecare lansator având opt rachete. De ce această înarmare a Kurilelor? Nu poate fi împotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii să atace Rusia prea curând pentru a-şi revendica stăpânirea insulelor. Nici chinezii.

Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea.

De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. Rusia a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii o ameninţare necredibilă.

În Marea Neagră, flota militară turcă depăşeşte flota rusă. Tot în Marea Neagră, Rusia intenţionează să doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafaţă de alte tipuri şi 5 submarine. Noile rezerve de gaze şi petrol şi rutele acestora necesită o sporită prezenţă militară. Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80.

Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia.

Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar.

Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă?

Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva.

În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi.

Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. Iar acum Rusia nu mai doreşte să fie pusă în aceeaşi situaţie. Îşi dotează regimentele antiaeriene cu rachete şi militari, le comasează cu cele radar, cumpără armament performant din Occident, construieşte nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar şi un portavion, rachete balistice etc.

Un program de 650 miliarde dolari în următorii zece ani, doar pentru menţinerea imperiului, deşi nimeni nu se gândeşte să-l atace. Dar Moscova uită că tot printr-o astfel de cursă a înarmării a fost falimentată şi s-a prăbuşit Uniunea Sovietică.

Iar în paranoia ei şi în goana după gloria şi statutul pierdut, Rusia îi calcă rapid pe urme.

http://cristiannegrea.blogspot.com/

In Franta se deschide o scoala etno-nationalista

31 ian.

Invictus

In armonie cu impulsul populismului care se extinde prin trezire, liderii politici europeni de succes sunt in contact cu presiunea popoarelor, cu noi initiative.

In timp ce presedintele francez Emmanuel Macron se confrunta cu gulerul alb si albastru anti-globalizant, chiar sub nasul lui s-a deschis o scoala nationalista.
In Vestul Frantei, Marion Marechal deschide propria scoala etno-nationalista postuniversitara in septembrie. Ea prevede formarea studentilor pentru lideri francezi anti-establishment, anti-europeni.

Marion Marechal a spus intr-un interviu: „Trebuie sa recastigăm influenta si elita in Franta, si tinerii nostri, cei care au o viziune, radacini si sunt patrioti, trebuie sa lucreze pentru a reusi si a se angaja in dezbaterea nationala”.

Considerata ca o stea in crestere a Dreptei, Marechal, care este nepoata fondatorului Frontului National, Jean-Marie Le Pen, a fost laudata de consilierul lui Donald Trump, Steve Bannon, ca „unul dintre cei mai impresionati oameni din intreaga lume”.

Atunci cand matusa…

Vezi articolul original 359 de cuvinte mai mult

Facebook inseala agentii de publicitate cu statistici false

31 ian.

Invictus

facebook-breached-cs-false-claim-active-blocks

Cat de grave sunt lucrurile pentru Facebook, de cand a izbucnit scandalul Cambridge Analytica acum un an, incat o echipa de cercetatori, condusa de un fost coleg al lui Mark Zuckerberg de la Harvard, care a creat unul dintre prototipurile originale Facebook, crede ca realitatea circumstantelor companiei este chiar mai dezagreabila decat cred investitorii si agentii de publicitate.

Intr-un raport publicat de PlainSite, un magazin independent de cercetare condus de Aaron Greenspan, analistii au calculat ca Mark Zuckerberg, CEO-ul Facebook, a fost in mod repetat necinstit pentru investitori si public cu privire la valorile utilizatorilor companiei si compania ar putea supraestima numarul de utilizatori in 50%.

fb-advocates-free-speech

Echipa a detaliat concluziile lor intr-un raport de 70 de pagini publicat pe site-ul lor. In cele din urma, acesta este doar cel mai recent semnal ca Facebook, anterior una dintre cele mai de succes companii din lume, este condamnata sa urmeze drumul…

Vezi articolul original 348 de cuvinte mai mult

BILLIE EILISH – BURY A FRIEND!

31 ian.

THALIA,LALI – LINDO PERO BRUTO!

31 ian.

%d blogeri au apreciat: