AFACEREA PRIVATIZARII HUMANITAS DE CATRE PLESU SI LIICEANU AFLAT INTR-UN DOSAR LA CEDO!

31 ian.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Mai mult: conform procesului aflat pe rol la CEDO în Afacerea Humanitas a fost implicat și un alt membru al GDS și totodată al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN): cunoscutul activist Gabriel Andreescu.

Dacă DNA ar lua la puricat operațiunile ilegale ale tuturor guvernelor post-decembriste, Andrei Pleşu ar trebuie să fie invitat pentru a da explicaţii, alături de Petre Roman și Ion Iliescu, nu numai despre mineriada din 1990. În contextul în care Pleşu şi-a publicat toate cărţile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracţiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN-GDS.

Guvern rezultat din conspirația „grupului preconstituit anterior datei de 22 decembrie 1989”, ca să cităm din Comunicatul Parchetului General cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale faţă de inculpatul Ion Iliescu și compania lui sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanităţii.

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative şi pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundaţiei Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”.

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleşu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă nişte ciudăţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii politice (document atașat).

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariţia ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajaţi și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut. Jurnalistul Ion Spânu afirma în Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format şi din „mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”. Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.

Am corelat această informație cu documentarea pe care am avut-o întocmită pentru apărare în procesul pe care Gabriel Liiceanu mi l-a intentat mie și colegului Ion Spânu pentru devoalarea grupului de interese GDS/Humanitas și l-am identificat imediat pe personajul aflat și în CFSN / CPUN și în GDS în persoana lui Gabriel Andreescu.

Ion Spânu ne-a furnizat rapid și un pasaj pe care l-a copiat la Tribunal în timpul desfășurării paralele a procesului nostru, în februarie 2013, și a celui ajuns acum la CEDO, și lucrurile stau așa (rezumăm din documente, și folosim prescurtarea numelor și a unor instituții): În timp ce avea calitatea de membru al „organului suprem al puterii de stat” (Consiliul Frontului Salvării Naționale-CFSN, transformat, la 9 februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională-CPUN), Gabriel Andreescu, alături de colegii săi din Dialog Social (GDS) Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P., acesta din urmă ocupând şi el la acea dată o importantă poziţie publică, aceea de ministru de resort, al Culturii), a fost unul dintre autorii controversatei privatizări (inclusiv în beneficiul propriu) a celei mai mari Edituri de stat, Editura Politică. Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanţa de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice şi a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul („Humanitas”) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura „Humanitas SRL”, al cărei acţionar a şi devenit. Înfiinţarea Editurii „Humanitas” şi preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. şi al lui G.L.

Este foarte important de precizat că Ordinul menţionat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispoziţiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reuşit să ocolească „dispoziţiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informaţiile de interes public.

Foarte important de precizat de asemenea, pentru a se da o aparenţă de corectitudine „operaţiunilor” şi „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura „Humanitas SRL”, iniţial a fost înfiinţată Editura „Humanitas” – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii şi al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, şi la care, de asemenea cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acţionar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice şi „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura „Humanitas” – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN/ CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operaţiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menţionate (inclusiv al lui G.A.) a reieşit că Editura la care el a devenit acţionar prin „privatizarea” Editurii Politice, a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public.

Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizarilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?

„S-au dus vremurile cu Minima moralia”

Conchidem, cu câteva rânduri istorice, despre cum a ratat Pleșu să devină candidatul Convenției Democrate la alegerile din 1992 – și deci, președintele României – pentru că a vrut să rămână de mână cu Petre Roman, inculpatul de azi din Procesul Mineriadei și al Revoluției. Monica Lovinescu, Jurnal, 1990 – 1993, pagina 253: „Duminică, 21 iunie 1992. (…) Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenției pentru ca l-a dus Mihnea [Berindei] la… socialiștii francezi, dar Pleșu, care a rămas până la capăt în Guvernul Roman, da. (…) Pleșu trimite prin faxul lui Mihnea (el e încă la Berlin) o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul și al Convenției, și al FSN-ului lui Roman! Egal deci în ambiguitatatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace și pe care constat c-a ținut-o proaspată în frigiderul berlinez de vreo șase luni încoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.”

Seniorul Coposu reproșa Guvernului FSN-GDS monopolul. Politic și cultural

E bine să rememorăm și momentul în care se desfășoară tranzacția Humanitas: suntem după prima mineriadă, când Corneliu Coposu era să fie linșat de hoardele asmuțite asupra PNȚ de specialiștii FSN în manipulare și operațiuni murdare. Ce cerea bătrânul lider țărănist înainte de a fi asaltat în prima mineriadă și băgat apoi în tanchetă de colegul lui Andrei Pleșu, Petre Roman? Citez din memoriile lui Coposu: „Ca reprezentanţii puterii politice să anunţe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine şi dorinţa de a intra în competiţie cu partidele politice, ei renunţă la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri”.

Nu au renunțat. Nici unul dintre ei. Ba au mai instaurat și monopolul cultural. Ne întrebăm, totuși, de ce intelectuali fini ca Andrei Pleșu și Mihai Șora, membri fondatori ai GDS, nu au tresărit la acel moment criminal din 29 ianuarie 1990 sau la mineriada din 19 februarie 1990, care a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, modalitatea de operare a FSN? Cei doi, însoțiți de secretarii lor de stat din GDS și Fundația Soros proaspăt înființată au rămas în continuare, cuminți, la locurile și în fotoliile lor călduțe de miniștri ai FSN, chiar și după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când sângele studenților a împroșcat sălile devastate ale Universității și Arhitecturii și cadavrele bucureștenilor s-au rostogolit pe caldarâmul din Km 0 al Capitalei României, inclusiv în brațele subsemnatului.

Sursa: evz.ro

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: