DOCTRINA COLONIALA MONROE DIN 1823 – O REGULA POLITICA A USA,DAR CARE A INSEMNAT ASCENSIUNEA USA IN AMERICA LATINA SI EUROPA DE VEST, SI S-A EXTINS SI ASTAZI IN EUROPA CENTRALA SI DE EST!

5 mart.

Imagini pentru JAMES MONROE ,POZE

Nicolas Maduro, devenit președinte al Venezuelei în 2013, Q Magazine

Criza politică din Venezuela poate fi privită ca o bătălie de ariergardă a globalismului neoconservator cu multipolarismul național. Ea reflectă și criza politică internă din SUA. Cine va câștiga?

„DOCTRINA MONROE” SAU UN GLOBALISM SUROGAT

Pe 2 decembrie 1823, Președintele american James Monroe făcea o declarație care avea să rămână în istorie sub numele de „doctrina Monroe”. Potrivit acesteia, orice intervenție a puterilor (coloniale) europene în emisfera vestică (mai exact în America Latină) era socotită ca amenințare la adresa securității SUA și îndreptățea măsurile de retaliere ale acestora, inclusiv prin mijloace militare. Astfel, un stat își extindea zona de influență și își proclama dreptul la intervenție dincolo de frontierele sale internaționale.

Două remarci trebuie făcute în legătură cu aceasta. Prima se referă la împrejurarea că, din punct de vedere declarativ, cel puțin, scopul inițial al doctrinei era acela de a sprijini emanciparea statelor sud-americane de sub dominația colonială a monarhiilor europene. Așadar, libertatea iar nu dominarea era valoarea apărată. Ulterior ordinea lucrurilor s-a schimbat.

A doua remarcă privește faptul că doctrina Monroe a intrat în dreptul internațional pe temeiul intervenției în legitimă apărare, admițându-se că securitatea unei națiuni începe a fi pusă în discuție de pericole apărute în proximitatea sa (peste mulți ani Președintele Boris Elțin vorbea despre „vecinătatea apropiată”) iar nu doar odată cu violarea frontierelor sale oficiale. În acest sens, prin doctrina menționată SUA renunțau unilateral la orice intervenție în conflictele dintre puterile europene și coloniile acestora situate pe alte continente decât cele ale emisferei vestice. Când SUA au devenit putere globală, vecinătatea lor, respectiv domeniul de aplicare a doctrinei Monroe a ajuns a fi… globul pământesc.

Iată o perspectivă din care poate fi privită și implicarea SUA în criza postelectorală din Venezuela care în aceste zile aduce iarăși față în față, într-o confruntare cu perspective pe cât de incerte pe atât de amenințătoare, America „globalismului unipolar” și câțiva dintre concurenții săi europeni și asiatici, adepți ai „globalismului multipolar”. În acest caz, doctrina Monroe se combină cu cea a „loviturii preventive”, dezvoltată anterior de Președintele neoconservator George Bush Jr.

Să fie aceasta o renunțare la „naționalismul imperial” al Președintelui Donald Trump care recunoștea la ONU „dreptul fiecărui stat de a-și urmări propriile interese naționale” și anunța că administrația sa, spre deosebire de cele precedente, „nu va promova o politică externă îndreptată spre înlăturarea regimurilor din alte state”? Cu alte cuvinte, evenimentele din Venezuela se pot interpreta ca o înfrângere a Casei Albe în lupta cu Departamentul de Stat (încă clintonist), ca o nuanțare a naționalismului trumpist în sens monrovian sau ca altceva?

CRONICA UNEI REBELIUNI ANUNȚATE

Ce s-a petrecut, însă, în Venezuela?

Au fost alegeri prezidențiale care au acordat un nou mandat Președintelui Nicolas Maduro (în unele opinii național-populist iar în altele neo-marxist) care, succedându-l pe defunctul lider al „revoluției bolivariene” Hugo Chavez, a continuat ruinarea economiei prin programe sociale nesustenabile, finanțate pe termen scurt prin secătuirea bogatelor resurse de țiței ale țării. O importantă parte a populației, împreună cu voci din comunitatea internațională, a contestat corectitudinea scrutinului. Între contestatari și forțele de ordine au izbucnit confruntări violente, totul amintind scenariul Maidanului ucrainean și a altor „revoluții colorate” din Europa și Asia, în spatele cărora se știe că s-au aflat cercuri neoconservatoare euro-atlantice. În aceste circumstanțe, Președintele Parlamentului (lider al opoziției), Juan Guaido, s-a proclamat Președinte interimar al Republicii.

Juan Guaido, Venezuela între doctrina Monroe și un nou Golf al Porcilor, Q Magazine

Juan Guaido

Armata a rămas de partea Președintelui oficial. SUA l-au recunoscut pe celălalt ca fiind moralmente legitim; iar de aici încolo străinătatea s-a împărțit… mai puțin după principii, cât după interese. Așa se întâmplă când pseudo-democrația națională se intersectează cu pseudo-democrația globală, și oportunismul legitimist cu oportunismul revoluționar.

Interesant este că în grupul susținătorilor lui Nicolas Maduro se înscriu state ca Rusia, Turcia, Iranul, China și Mexicul. Dacă cel din urmă plătește astfel polița pentru zidul pe care Președintele Trump vrea să îl ridice la frontiera americano-mexicană, iar Beijingul nu face decât să urmeze tradiționala sa politică legitimistă, este o evidentă ciudățenie cum un lider marxist / populist a ajuns a fi vehement apărat de trei țări conservatoare, dintre care două musulmane (Iaranul și Turcia).

UE, în ansamblul ei, a cerut solomonic alegeri libere, sugerând astfel că nu recunoaște pe nici unul dintre pretendenți, dar subînțelegând că este obligată procedural să discute cu ultimul în funcție. (Adică Maduro, cu care, evident, nu discută SUA). Din nou reflexul americano-sceptic franco-german la lucru.

În aceste condiții, Președintele Maduro a decis ruperea relațiilor diplomatice cu SUA și a cerut ca întregul corp diplomatic american să părăsească Venezuela în decurs de trei zile. Ceea ce americanii nu vor face. Cel puțin întrucât nu recunosc autoritatea celui care vrea să îi expulzeze.

După scurgerea celor trei zile, însă, orice incident implicând un diplomat sau pe oricine altcineva din personalul ambasadei americane la Caracas, fie spontan fie premeditat, fie provocat fie autoprovocat, poate conduce la un conflict militar. Atunci SUA se vor găsi față în față, însă, nu doar cu forțele venezuelene, ci, teoretic, și cu susținătorii lor terți. Ce va fi atunci?

POZIȚII COMUNE, ȚINTE DIFERITE

Acum că piesele sunt așezate pe tablă, să ne întoarcem la jucători.

Potrivit doctrinei Monroe, Președintele Trump a decis retragerea din Siria (și în perspectivă din Asia Centrală) considerând că acelea nu sunt zone de interes vital pentru securitatea unui imperiu american care, într-un sistem mondial multipolar, nu este în același timp și gardianul ordinii globale. El a invitat în consecință Turcia, (explicit) și Rusia (implicit) să ocupe locul rămas liber, conform cu „responsabilitățile” lor tradiționale.

Problema este însă Iranul. Acesta amenință, prin pretențiile sale imperiale cu față religioasă, pe toți aliații strategici ai SUA din Orientul Mijlociu lărgit (Arabia Saudită, Egiptul și desigur Israelul). De aceea, Casa Albă încearcă să coalizeze Rusia și Turcia împotriva sa. Aceasta simultan cu susținerea politică pentru loviturile militare ale Israelului date bazelor iraniene, oriunde s-ar afla.

Sub o atare amenințare, ayatolahii și-au oferit sprijinul Președintelui venezuelean Maduro, urmând strategia lui Scipio Africanul care, pe când Roma era asediată de Hanibal, a atacat Cartagina la ea acasă. Tehnologia militară pe care Iranul a dezvoltat-o îi permite acest lucru. Chiar dacă aceasta nu i-ar aduce victoria într-un război purtat pe teritoriul american, America ar putea fi rănită și mai ales mitul invincibilității, pe care se sprijină astăzi autoritatea ei, ar fi spulberat. Hotărât lucru, SUA nu mai sunt superputerea (unică) de altădată.

Venezuela bolivariană, la rândul ei, are nevoie de un conflict extern care să o victimizeze și să îi permită, pe de o parte, exportarea tensiunilor interne, iar pe de altă parte, obținerea unor ajutoare internaționale care să compenseze diminuarea severă, crescândă, accelerată și ireversibilă  a resurselor sale interne. Fără acestea regimul nu mai poate supraviețui multă vreme prin forțe proprii.

Iată de ce oferta Iranului era una de nerefuzat pentru Nicolas Maduro. Și de ce, potrivit doctrinei Monroe combinate cu doctrina „loviturii preventive”, strategii americani au găsit cu cale să prevină apariția unei flote iraniene la porțile SUA amorsând o „mică” lovitură de stat colorată la Caracas. Așa cum a fost, cu mai multe decenii în urmă, „operațiunea Task 1”, menită să îl răstoarne de la putere pe Fidel Castro, liderul cubanez tot mai comunist și tot mai apropiat de URSS.

Turcia și Rusia nu puteau lăsa însă Iranul să meargă singur într-o asemenea aventuroasă întreprindere. Cea dintâi întrucât nu se cuvine ca imperiul neo-otoman să aibă o anvergură inferioară imperiului neo-persan în ceea ce privește mișcările strategice la scară planetară. Cum ar putea pune oare Ankara stavilă expansiunii Teheranului pe uscat (în Orientul Mijlociu), dacă nu este în stare să fie cel puțin la egalitate cu acesta pe mare (în Atlanticul de sud). În plus, Președintele Erdogan, el însuși ținta unei lovituri de stat pregătite, se zice, la Washington, se simte desigur obligat să se solidarizeze cu toți cei aflați sub amenințări similare.

Președintele Turciei, Recep Erdogan către omologul său venezuelean Rezistă, te susținem

Președintele Turciei, Recep Erdogan către Nicolas Maduro: Rezistă, te susținem!

Cea de a doua, Rusia, întrucât deocamdată încearcă să își păstreze influența asupra Iranului și să îi controleze mișcările mai degrabă alăturându-i-se decât opunându-i-se, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă arhitectura de securitate în Europa nu a fost încă agreată cu Washingtonul și desigur o poziție geostrategică mai avansată pe teren îi poate conferi o poziție psihopolitică mai avantajoasă la negocieri.

PREȚUL PLANIFICAT AL UNEI POSIBILE UMILINȚE

 Raportul de forțe (în calcul căruia intră și loialismul armatei venezuelene) care se conturează astfel este defavorabil net SUA. Asta în ciuda faptului că anumite state sud americane (tot mai înclinate către guvernări de dreapta) și nu numai, au urmat Washingtonul în recunoașterea președintelui interimar al Venezuelei. Probabil că mai înțeleaptă ar fi fost răbdarea de a lăsa regimul Maduro să implodeze sub lucrarea propriilor erori și să se sufoce în condițiile izolării sale regionale tot mai accentuate. Aceasta simultan cu angajarea în negocieri substanțiale, raționale și constructive cu Rusia pe chestiunile referitoare la arhitectura de securitate europeană și euro-asiatică în primul rând.

În asemenea condiții o intervenție militară americană este greu de anticipat, chiar și în cazul unei umilințe la care ar fi supuși diplomații americani de la Caracas. Ea ar echivala cu transformarea „crizei rachetelor cubanze” din anii 1960 în război mondial. Cine va plăti însă prețul acestei umilințe? Și ce vor negocia principalii actori globali în umbra decontării lui?

Când Președintele John Kennedy a suferit eșecul loviturii de la Golful Porcilor, înghițind înfrângerea rușinoasă administrată de Cuba castristă, amenda onorabilă a fost achitată prompt de directorul CIA, legendarul Allen Dulles, care îl împinsese în respectiva aventură și care ambiționase să îi controleze mișcările.

Oare nu cumva, de astă dată, Președintele Donald Trump, aparent în ciuda pragmatismului său de om de afaceri, s-a lăsat cu bună știință împins într-o mișcare din care nu are cum ieși câștigător, tocmai pentru a se putea descotorosi apoi de Mike Pompeo (cel mai activ demintar american în susținerea opoziției venezuelene și încurajarea pe față a rebeliunii ei) și globaliștii neoconservatori pro-democrați care populează Departamentul de Stat și serviciile secrete americane, așa cum altădată a făcut-o Kennedy cu establishmentul conservator de la Langley?? Astfel, după ce recursul la forță va fi eșuat și se va fi demonstrat că neoconservatorismul nu este calea corectă, vor fi înlăturate și obstacolele interne din calea unei înțelegeri comprehensive cu Rusia în chestiuni de securitate globală și regională. Șocul unui eșec calculat în Venezuela ar putea transforma, în raporturile de politică internă americană, în care pentru moment Președintele este blocat, opțiunile sale acum inacceptabile, în opțiuni inevitabile; cu consecințe pentru o nouă ordine globală multipolară.

Mike Pompeo, Q Magazine

Ipoteza, altminteri foarte trumpistă, nu poate fi exclusă. Ea va fi confirmată sau infirmată în cursul zilelor și săptămânilor următoare.

În acest joc complex și riscant, diplomația românească, acum înzestrată și cu atuurile președinției rotative a Consiliului UE, pe lângă cele ale parteneriatului strategic cu SUA, are toate șansele să se afirme sau ocazia să își rupă gâtul.

https://www.qmagazine.ro/venezuela-revenirea-la-doctrina-monroe-sau-repetarea-ist

Deşi la Congresul de la Viena, din anul 1815, care urma să rezolve toate problemele litigioase ale Europei, au participat majoritatea statelor mari, mijlocii şi mici de pe continent, „Actul final“ a fost semnat numai de reprezentanţii a şapte puteri. Acest act cuprindea 17 documente, unele întocmite şi semnate înainte, altele – după încheierea Congresului. Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici, semnat în martie 1815, poate fi caracterizat drept o piatră de hotar în evoluţia raporturilor dintre state. El cuprindea, în cele 67 de articole ale sale, o delimitare exactă a diplomaţilor acreditaţi în străinătate, chestiuni de reprezentare, de protocol, precum şi instituirea clasei agenţilor diplomatici – categorie intermediară între miniştrii rezidenţi şi însărcinaţii cu afaceri.

Practic, în 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră, şi Marea Britanie, monarhie constituţională, stăpâna mărilor şi oceanelor, posesoare a unei redutabile flote militare şi comerciale. Atât Anglia, cât şi Rusia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în domeniul militar, cât şi în cel politic. Diplomaţia ţaristă va iniţia Sfânta Alianţă, ţarul chemând toate statele – o invitaţie cu ca-racter religios – să adere la Alianţă, făcând un apel deosebit puterilor maritime: Spania, Ţările de Jos, Franţa, S.U.A. Este vorba de un document personal fără precedent în istoria actelor diplomatice, deoarece accentul se pune ex-clusiv pe naţiunile creş-tine. Americanii au comentat favorabil tratatul, dar au refuzat politicos, însă categoric, motivând că principiile lor de politică externă se deosebesc de cele ale Rusiei, ei sprijinind orice mişcare de emancipare naţională, în speţă cea a coloniilor spaniole din America. Cum s-a născut doctrina Monroe La 8 ani după iscălirea Tratatului de la Viena, ne regăsim într-o Europă ameninţată acut de un război anglo-francez de care, evident, diplomaţia rusă era încântată. Spania s-a regăsit în postura de cal de bătaie. Guvernul de la Madrid nu s-a pregătit pentru rezistenţă, mizând pe ridicarea maselor, pe sprijinul englez şi pe inexpugnabila fortăreaţă Cadiz. Rezultatul a fost acela că garnizoanele franceze au staţionat în Spania până în 1828; ocupanţii au dus în Franţa numeroşi prizonieri, captivitatea lor încetând abia după izbucnirea revoluţiei din 1830. Constatând că Anglia n-a avut curajul să intervină în sprijinul Spaniei, Alianţa a încercat să extindă intervenţia dincolo de ocean, din dorinţa de a opri procesul de emancipare a coloniilor spaniole, dar SUA s-au opus categoric unei asemenea intervenţii. Astfel a luat naştere doctrina Monroe, prin care era reafirmat principiul neintervenţiei, ca răspuns la ameninţarea unei intervenţii din partea Sfintei Alianţe în treburile ţărilor continetului american. Doctrina Monroe, proclamată la 2 decembrie 1823, în mesajul adresat Congresului de James Monroe, preşedintele SUA, a fost cunoscută ulterior sub sintagma „America americanilor“. În mesajul său anual, preşedintele SUA face referiri la propunerea Rusiei ca, prin reglementări şi negocieri amicale, interesele celor două naţiuni să fie satisfăcute pe coasta nord-vestică a continentului american. Este vorba de Alaska, aflată în stăpânirea Imperiului rus, prin aceasta guvernul american dorind să demonstreze preţul pe care-l pune pe prietenia ţarului. Monroe afirma că cele două Americi (de Nord şi de Sud ) „ … nu pot fi, de acum înainte, considerate ca obiect de viitoare colonizare din partea nici unei puteri europene“. „Este de datoria noastră, faţă de sinceritatea şi caracterul amical al relaţi-ilor existente între Statele Unite şi alte puteri, să declarăm că am considera primejdioasă pentru pacea şi siguranţa noastră orice încercare din partea lor de a-şi extinde dominaţia asupra oricărei părţi din această emisferă.“ Se subliniază că SUA nu au intervenit în războaiele europene deoarece considerau că ele reprezintă o problemă internă a vechiului continent, dar că Statele Unite vor riposta prompt în cazul în care drepturile lor sunt încălcate sau serios ameninţate. În mesaj se fac referiri la evenimentele din Spania şi Portugalia, la intervenţia Sfintei Alianţe în Spania şi la faptul că SUA s-au declarat neutre, deoarece ele se ghidează după principiul „ … a nu se amesteca în afacerile interne ale nici unei puteri europene, a considera guvernele de facto ca guverne legitime, a cultiva relaţii printr-o politică deschisă, fermă şi hotărâtă, ţinând seama în orice moment de pretenţiile juste ale fiecărei puteri, dar netolerând vexaţiuni din partea nici uneia“. Dacă, faţă de Europa, aceasta era optica politicii externe americane, „ … în privinţa continentelor noastre, circumstanţele sunt total şi vădit diferite (…). Este tot atât de imposibil ca noi să ne comportăm cu indiferenţă faţă de o asemenea intervenţie, în orice formă s-ar produce“. Concluziile sunt clare: SUA, simţindu-se destul de puternice, se opun categoric oricărei intervenţii pe continentul american. Sesizând dorinţa de independenţă a coloniilor spaniole din America Centrală şi de Sud, SUA realizează că, pentru obiectivele politice ale Washingtonului, era mult mai convenabil să poată trata cu state independente, dar care nu reprezentau o forţă economică sau militară, decât cu posesiuni ale Marii Britanii, ale Rusiei sau ale oricărei alte puteri europene; totodată, SUA doreau să apară în ochii noilor state independente drept ţara prin a cărei intervenţie le-a fost garantată obţinerea suveranităţii naţionale, obligându-le moral şi transformându-le într-un partener docil în viitoarele combinaţii ale politicii americane. Doctrina Monroe – o regulă de politică a SUA În esenţă, doctrina Monroe conţinea trei mari idei: nepermiterea colonizării continentului american de către statele europene; nepermiterea intervenţiei statelor europene în afacerile continentului american; SUA se vor abţine de la intervenţia în treburile Europei. Secretarul de stat al SUA, Richard Olney, într-o notă adresată guvernului englez la 20 iulie 1895, spunea că „ … în virtutea doctrinei Monroe, Statele Unite au un fel de protectorat asupra continentului american şi, fiind suverane în problemele care le privesc, pot să-şi impună voinţa, aici ea având forţă de lege“. Senatorul Knox, fost secretar de stat al preşedintelui Taft, spunea, în august 1919: „Doctrina Monroe nu este un angajament internaţional sau o înţelegere internaţională. Ea este o regulă de politică a Statelor Unite, de care noi ne servim în măsura în care avem nevoie. Ea nu este supusă altor reguli decât necesităţilor noastre, voinţei noastre şi forţei armatelor noastre“. Doctrina Monroe a fost folosită de nenumărate ori pentru justificarea inter-venţiilor americane în Cuba, Nicaragua, Mexic, Guatemala, Haiti etc. La conferinţa de pace de la Paris din 1919, în urma insistenţelor preşedintelui Wilson, doctrina Monroe a fost introdusă în articolul 21 al pactului Ligii Naţiunilor, care prevedea că: „obligaţiile internaţionale, cum sunt tratatele de arbitraj şi acordurile limitate la cadrul unor anumite regiuni, ca doctina Monroe, care asigură menţinerea păcii, nu sunt considerate incompatibile cu vreuna dintre prevederile prezen-tului pact“. La cea de-a cincea Conferinţă panamericană de la Santiago de Chile din 1923, reprezentanţii unor ţări latino-americane au ridicat problema caracterului, a însemnătăţii şi interpretării doctrinei Monroe. Reprezentantul SUA la această conferinţă a declarat că doctrina nu implică discuţii şi că ea este o chestiune unilaterală a politicii naţionale a SUA. Politica expansionistă americană Principiul neintervenţiei, în forma sa generală, a fost consacrat în articolele 2 şi 7 ale Cartei Naţiunilor Unite. Din acestea rezultă că statele, Organizaţia Naţiunilor Unite însăşi, organele sale şi alte organizaţii sunt obligate ca, în activitatea lor, să se abţină de la orice intervenţie în afacerile care intră în competenţa internă a unui stat, fie el membru sau nemembru al organizaţiei. Noua politică externă americană a fost inaugurată în 1898, printr-un război cu Spania. Ca urmare a acestuia, SUA şi-au impus protectoratul asupra Cubei (pe care au ocupat-o) şi au anexat Puerto Rico. Acţiunea în Antile era în chiar litera doctrinei Monroe. Prin acelaşi război însă, Statele Unite au anexat Filipinele, punct de plecare al expansiunii în Pacificul de Vest. Războiul hispano-american din 1898 este primul război imperialist pentru împărţirea posesiunilor coloniale la sfârşitul secolului al XIX-lea, deoarece, lumea fiind deja împărţită, puteau avea loc numai reîmpărţiri ale ei, adică „trecerea de la un stăpân la altul şi nu trecerea de la situaţia de teritorii fără stăpâni la cea de teritorii cu stăpâni“. Politica expansionistă americană şi-a găsit teoreticienii cei mai avizaţi în cei trei preşedinţi de la începutul secolului: Th. Roosevelt, G. Taft şi W. Wilson. Primul sublinia că, datorită interdependenţei crescânde a relaţiilor internaţionale, Marile Puteri au dreptul de a exercita o poliţie internaţională în zona lor de influenţă, Statele Unite avându-l în emisfera occidentală. Era politica bâtei (big stick) aplicată prin intervenţiile uneori brutale în Columbia, Venezuela, Antile, ceea ce nu l-a împiedicat pe Th. Roosevelt să primească Premiul Nobel pentru Pace (1906). Taft a inaugurat o nouă politică, diplomaţia dolarului, în conformitate cu care acţiunea diplomatico-militară urmează capitalurile, cum s-a întâmplat în Nicaragua (1912) sau în China. În sfârşit, Wilson a reluat tradiţia misiunii civilizatoare, moralitatea, şi nu oportunitatea, trebuind să conducă. Big stick, diplomaţia dolarului şi moralismul civilizator sunt trei manifestări diferite ale aceleiaşi schimbări: ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială. Era o încununare a întregii evoluţii anterioare a Statelor Unite, fiind îndreptată către viitor. Nicolae Iorga a avut o intuiţie deosebită când considera că epoca contemporană începe cu războiul de independenţă american. Participarea la Primul Război Mondial, desfăşurat departe de hotarele SUA, nu a modificat liniile esenţiale ale dezvoltării sale ulterioare. ▲ Politica big stick „Din ce în ce mai mult, interdependenţa crescândă şi complexitatea relaţiilor internaţionale, politice şi economice impun tuturor naţiunilor civilizate şi organizate să exercite propria lor poliţie în toată lumea (…). Incidente cronice, incapacitatea (unor guverne) pot, în America, ca şi oriunde, cere intervenţia unei naţiuni civilizate şi, în emisfera occcidentală, adeziunea Statelor Unite la doctrina Monroe le poate forţa să exercite acţiuni de poliţie internaţională în cazuri evidente de astfel de incidente sau incapacităţi.“ Diplomaţia dolarului „Dacă este adevărat că politica noastră externă nu trebuie să se îndepărteze (…) de drumul drept al justiţiei, aceasta nu exclude nicicum o intervenţie activă pentru a asigura mărfurilor şi capitalurilor noastre facilităţi pentru investiţii profitabile, surse de beneficii pentru ambele părţi.“ Moralismul civilizator „Nu ne vom îndepărta niciodată de principiul conform căruia moralitatea, şi nu oportunitatea, trebuie să ne conducă şi nu vom accepta niciodată inechitatea sub pretext că este mai comod s-o faci.“

http://ziarullumina.ro/ascensiunea-statelor-unite-la-rangul-de-putere-mondiala-

Monroe Doctrine, 1823

In his December 2, 1823, address to Congress, President James Monroe articulated United States’ policy on the new political order developing in the rest of the Americas and the role of Europe in the Western Hemisphere.

Imagini pentru JAMES MONROE ,POZE

President James Monroe

The statement, known as the Monroe Doctrine, was little noted by the Great Powers of Europe, but eventually became a longstanding tenet of U.S. foreign policy. Monroe and his Secretary of State John Quincy Adams drew upon a foundation of American diplomatic ideals such as disentanglement from European affairs and defense of neutral rights as expressed in Washington’s Farewell Address and Madison’s stated rationale for waging the War of 1812. The three main concepts of the doctrine—separate spheres of influence for the Americas and Europe, non-colonization, and non-intervention—were designed to signify a clear break between the New World and the autocratic realm of Europe. Monroe’s administration forewarned the imperial European powers against interfering in the affairs of the newly independent Latin American states or potential United States territories. While Americans generally objected to European colonies in the New World, they also desired to increase United States influence and trading ties throughout the region to their south. European mercantilism posed the greatest obstacle to economic expansion. In particular, Americans feared that Spain and France might reassert colonialism over the Latin American peoples who had just overthrown European rule. Signs that Russia was expanding its presence southward from Alaska toward the Oregon Territory were also disconcerting.

For their part, the British also had a strong interest in ensuring the demise of Spanish colonialism, with all the trade restrictions mercantilism imposed. Earlier in 1823 British Foreign Minister George Canning suggested to Americans that two nations issue a joint declaration to deter any other power from intervening in Central and South America. Secretary of State John Quincy Adams, however, vigorously opposed cooperation with Great Britain, contending that a statement of bilateral nature could limit United States expansion in the future. He also argued that the British were not committed to recognizing the Latin American republics and must have had imperial motivations themselves.

British Foreign Minister George Canning

The bilateral statement proposed by the British thereby became a unilateral declaration by the United States. As Monroe stated: “The American continents … are henceforth not to be considered as subjects for future colonization by any European powers.” Monroe outlined two separate spheres of influence: the Americas and Europe. The independent lands of the Western Hemisphere would be solely the United States’ domain. In exchange, the United States pledged to avoid involvement in the political affairs of Europe, such as the ongoing Greek struggle for independence from the Ottoman Empire, and not to interfere in the existing European colonies already in the Americas.

By the mid-1800s, Monroe’s declaration, combined with ideas of Manifest Destiny, provided precedent and support for U.S. expansion on the American continent. In the late 1800s, U.S. economic and military power enabled it to enforce the Monroe Doctrine. The doctrine’s greatest extension came with Theodore Roosevelt’s Corollary, which inverted the original meaning of the doctrine and came to justify unilateral U.S. intervention in Latin America.

 

Nicolas Maduro, devenit președinte al Venezuelei în 2013, Q Magazine

Imagini pentru JAMES MONROE ,POZE

https://history.state.gov/milestones/1801-1829/monroe

 

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: