BASARABIA LA JUDECATA ISTORIEI!

10 iun.

Cu prilejul Centenarului Unirii Basarabiei cu România am publicat în revista „Limba Română” din Chişinău un articol, în care am evocat evenimentele din 1917-1918 şi din perioada urmnătoare, până în prezent. Cred că este util ca, în actualul context tensionat din Republica Moldova, să evoc cele scrise în acel articol.
La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. În preambulul tratatului se preciza: “Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ; Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ; Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România; Considerând, în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din teritoriile de curând transferate. Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.
Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia: “Art. 1. Înaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Se preciza cǎ “Înaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”.
Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ: “Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”. Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de Japonia.
Treptat, conducerea sovieticǎ şi-a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv. România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.
Peste cinci ani, la 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între miniştrii de externe Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. În document se menţiona: “Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integritatea teritorialǎ, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru.
Nicolae Titulescu a stǎruit sǎ obţinǎ aceastǎ recunoaştere prin tratative cu omologul sǎu sovietic. Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ. În document se menţiona: ”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”. Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.
Numai că Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document. La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul României va promova o politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie 1936, cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”. S-a ajuns astfel la o „îngheţare” a relaţiilor româno-sovietice.
Numele Basarabia avea sǎ fie menţionat peste trei ani, în Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovieticǎ, semnat la 23 august 1939 de cei doi miniştri de Externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexǎ secretǎ prin care cele douǎ state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Balticǎ şi Marea Neagrǎ. La articolul 3 se preciza: ”În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovieticǎ subliniazǎ interesul pe care-l manifestǎ pentru Basarabia. Partea Germanǎ îşi declarǎ totalul dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii”. Documentul, semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între Marile Puteri privind sfărâmarea integrităţii teritoriale a României. Peste o sǎptǎmânǎ, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial.
În plin război, la 26 iunie 1940, dupǎ ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notǎ în care se menţiona: “Guvernul URSS propune Guvernului regal al României: Sǎ înapoieze Basarabia cǎtre Uniunea Sovieticǎ; Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hǎrţii alǎturate” . Guvernul sovietic aştepta rǎspunsul “în decursul zilei de 27 iunie curent”. Dupǎ primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroanǎ, care s-a desfǎşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au fost împǎrţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova cǎ “este gata sǎ procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicalǎ şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic. În consecinţǎ, Guvernul român cere Guvernului sovietic sǎ binevoiascǎ a indica locul şi data ce doreşte sǎ fixeze în acest scop”.
Nemulţumit de rǎspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de 27/28 iunie (dupǎ ora 1,30), o nouǎ notǎ ultimativǎ în care se cerea Guvernului român: “1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, dupǎ ora Moscovei, la 28 iunie, sǎ evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti. 2. Trupele sovietice în acelaşi timp sǎ ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei. 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice sǎ ocupe urmǎtoarele puncte: Cernǎuţi, Chişinǎu, Cetatea Albǎ”. Rǎspunsul era aşteptat “nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. După un nou Consiliu de Coroană, guvernul român a declarat cǎ “se vede nevoit” sǎ satisfacǎ cererile sovietice.
A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în 1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupatǎ de Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit sǎ cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940. Astfel, prin forţă şi dictat, România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri totalitare.
Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamentalǎ a existenţei sale, şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice în vederea restabilirii graniţei de Est şi Nord-Est prin recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, România replica faţǎ de agresiunea sovieticǎ din iunie 1940.
Dupǎ lupte grele, la 25 iulie 194l, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, rǎniţi şi dispǎruţi).
La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea rǎzboiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de rǎzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreunǎ cu Uniunea Sovieticǎ, Coaliţia Naţiunilor Unite. Evoluţia rǎzboiului din Est, iniţial favorabilǎ, a cunoscut o cotiturǎ dupǎ înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).
În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis sǎ acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionatǎ. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.
Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlǎturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din rǎzboiul purtat împreunǎ cu Germania şi s-a alǎturat coaliţiei Naţiunilor Unite. Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, prevedea: “Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilitǎ prin convenţiunea sovieto-românǎ din 28 iunie 1940”. În realitate, nu era vorba despre o „convenţiune”, iar SUA şi Marea Britanie cauţionau un fals grosolan. În acelaşi timp, guvernele celor douǎ mari democraţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care România a fost nevoitǎ sǎ cedeze o parte a teritoriului sǎu în iunie 1940 şi care prin conducǎtorii lor – Wiston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt – declaraserǎ cǎ nu recunosc nici o modificare teritorialǎ survenitǎ dupǎ 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial) ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se la remorca lui I.V. Stalin.
Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltǎ parte, relua într-o formǎ puţin modificatǎ textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: “Frontiera sovieto-românǎ este astfel fixatǎ în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Acum nu mai era “convenţie”, ci “acord”, termen dar la fel de fals. Astfel prin documente oficiale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie 1940, care priveau Basarabia şi nordul Bucovinei. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.
Pe lângǎ impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Republicii Sovietice Sociualiste Ucrainene nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei, precum şi Insula Şerpilor. Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ a fost inclus o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numit Transnistria.
Această situaţia s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat – ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”. Uniunea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei nici măcar nu ridicat această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul întrunit la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.
Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate, nici una dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii Republicii Moldova cu România. Este de semnalat, totuşi, că Senatul SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca administraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la România”. Numai că, la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înregistrat o asemenea „încercare”.
O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o imagine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată limpede că unirea Basarabiei cu România s-a realizat într-un context intern şi internaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Demcratică Moldovenească, stat autonom, egal cu celelalte state din cadrul „Republicii Democratice Federative Ruse”. La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi, care părăseau frontul din Moldova trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul său, Rada naţionaliată de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din Ucraina şi urmărea să o anexeze.
Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locuitorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel moment, decembrie 1917- ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezentau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu V. I. Lenin şi Leon Troţki, pusereră la cale extinderea revoluţiei bolşevice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-l asasina pe regele Ferdinand (complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile române); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna de fapt o capitulare etc.
Cu toate aceste condiţii dramatice, regele Ferdinand, guvernul Brătianu, şeful Marelui Cartier General, generalul Constantin Presan au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patriotism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române comandate de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt celor 106 ani de stăpânire rusească.
Atunci românii au avut în fruntea lor patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc. etc.
La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţională din Chişinău – lideri politici, intelectuali, peste 100 000 persoane – au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei socialiste de conducerea sovietică. Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu conducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în demersul lor. Esenţial este – pentru istorie – că ei nu au avut curajul să propună şi să susţină public unirea Republicii Moldova cu România.
La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi primul-ministru aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar de fapt ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.
Dacă ar fi citit cartea de istorie – atât liderii politici din Basarabia şi nordul Bucovinei, cât şi cei din România – ar fi ştiut că generaţia de la 1918 nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea masă a populaţiei – stimulată de preoţi şi învăţători – a susţinut cu fermitate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basarabenilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.
În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ruperea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor de tratate de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997, preşedintele României a semnat un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei, precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina. Astfel, printr-un act oficial, preşedintele Românbiei ştergea cu buretele hotărârile Congresului general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 şi ale Sfatului Ţării din Basarabia de la 27 martie 1918.
Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii, de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. În campania electorală pentru alegerea parlamentului, de la începutul anului 1919, nici un partid politic basarabean nu a pledat pentru unirea Basarabiei cu România. Relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.
Frământarile şi disputele actuale din Republica Moldova au o explicaţie istorică: niciodată, până în 1991, nu a existat un stat independent cu acest nume, astfel că, neavând o tradiţie şi o experienţă de guvernare, nu-şi poate găsi echilibrul intern.
La judecata istoriei, Basarabia rămâne victima intereselor geopolitice ale marilor puteri. Republica Moldova este un stat măcinat de dispute interne, în acest timp liderii politici de la Bucureşti nu au învăţat nimic din istoria poporului în fruntea căruia au ajuns..

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: