Tătucul Klaus vrea și „komisarul meu”!

31 oct.

   „A Romanian Commissioners Saga”, o coproducție Bruxelles-București România, țară pe deplin integrată în Uniunea Europeană, are dreptul să nominalizeze […]

   „A Romanian Commissioners Saga”, o coproducție Bruxelles-București

România, țară pe deplin integrată în Uniunea Europeană, are dreptul să nominalizeze un comisar european. Adică, i se cuvine să aibă un ministru în guvernul european care se numește Comisia Europeană. Numai că, așa cum bine știm, pentru noi, pentru români, oricare demers la nivel european, chiar și cel mai simplu și mai firesc, se dovedește a fi extrem de complicat. Ca să nu credeți că exagerez, putem analiza împreună modul în care decurge admiterea României în spațiul Schengen sau procesul stabilirii unor redevențe firești pentru resursele noastre exploatate de alții (măcar până la nivelul la care să nu mai pară a fi un furt…). Ori, de ce să n-o spunem, putem exemplifica prin lupta inutilă pentru stoparea circului cu prosteala MCV (Mecanismul de cooperare și verificare), „mecanism” impus României și Bulgariei pentru a le aminti anual că UE nu uită și nu iartă că cele două sunt state de mâna a treia, primite în Uniune cu scârbă și numai pentru că interesele unora în zonă depășeau puterea de respingere a celor care hotărau la Bruxelles.

Cu privire la acceptarea în acest an a comisarului român, nu încetează să ne uimească modul în care se comportă țările partenere, cele cu democrație consolidată râvnită până la durere de noi excomuniștii. Văzându-le suita de contre, ți se înmoaie genunchii și îți vine să te așezi în pozitia în care Gânditorul de la Hamangia cugetă inutil de vreo opt mii de ani. Dar, să nu cădem în păcatul, destul de frecvent azi, al refugiului în preistorie și să purcedem la depănarea filmului…

                                           Partea I-a

Prin urmare să trecem, îngăduitori, peste semantica profund bolșevică a termenului „comisar” și să vedem cum a procedat guvernul României. A respectat el cerințele Tratatului UE? Cum era de așteptat, temător (de prea multe ori i se dăduse peste nas), disciplinat și ascultător, guvernul a nominalizat un comisar și, bucuros, și-a frecat palmele cu satisfacția trebii împlinite. Dar, s-a dovedit imediat, degeaba și-a frecționat mâinile. Fiindcă, naiv, nu a ținut cont că în UE există state cu o democrație consolidată care nu uită nicio clipă să ne aducă aminte că noi, esticii, trebuie să fim educați prin admonestare și în nicio împrejurare lăsați de capul nostru. În consecință, vigilent, așa cum îi stă bine cuiva trăitor într-o democrație adevărată, Bruxellesul îi dă peste nas guvernului român. Diplomatic și în același timp profund democratic, îi transmite că degeaba are România  dreptul la comisar dacă el, comisarul, nu este omul care îi convine ei, democrației bruxelleze.

Să încercăm a pricepe adevăratul motiv al refuzului? Ar fi inutil. Pentru o strâmbare democratică din nas și pentru respingerea la fel de democratică a propunerii unui stat care nu contează, așa cum este România, se găsesc suficiente pretexte. Vorba preiubitului nostru fost președinte (”preaiubit”, fiindcă ne-a păstorit, ales de noi democratic, timp de zece ani!), exprimată convingător după ce a pocnit strașnic peste ceafă un puștan care nu păstrase distanța prezidențială: „O fi făcut el, copilul, ceva. M-o fi înjurat, o fi vorbit urât…” Tot așa și cu comisarul român. O fi făcut el ceva. O fi luat el cândva vreun împrumut pe care democrația bruxelleză consideră că nu-l poate înapoia…

                                      Partea a II-a

Prin urmare, în mod democratic, desigur, se cere guvernului român să nominalizeze un alt comisar, mai puțin împrumutat. Guvernul român, cam nătâng și încă nu pe deplin pătruns de spiritul democratic consolidat, nu s-a prins că democrații aceia bătuseră șeaua la Bruxelles ca să priceapă iapa de la București. Și, nărod cum e, face o altă propunere. De data aceasta, cu un personaj mai puțin împrumutat.

Dar, nu vă mirați, nici acest potențial comisar nu-i pe placul democrației consolidate. De ce? În primul rând, pentru că, prea pudic, guvernul cazat în palatul din Piața Victoriei, condus de o femeie rușinoasă, înaintea nominalizarii nu l-a căutat pe noul propozabil la părțile moi. Așa cum se procedează cu Papa înainte de ungerea sa pontifială. Prin urmare, nu s-a prins că persoana este bărbat și nu femeie. Vedeți dumneavoastră, democrația bruxelleză spune, ne discriminatoriu, că numărul comisarilor bărbați trebuie musai să fie egal cu al comisarilor femei! Iar împărțeala, democratică și ea, impunea că noi, românii, să propunem o femeie, întocmai așa cum procedasem cu precedenta propunere. Cu preaîmprumutata.

                                      Partea a III-a

Dar nu-i numai atât! Democrații consolidați repetă și sceneta scatoalcei peste ceafă, motivată de clasicul: „O fi făcut el ceva. M-o fi înjurat, o fi vorbit urât…” Și, astfel, ei constată că domnul trimis pe postul de comisar ne căutat la vintre a ”făcut și el ceva”. Ce a făcut? Ceva impardonabil! Cu 20 de ani în urmă a fost, nenorocitul, ministru în guvernul autoîmpușcatului Năstase. Adică a fost membru în guvernul condus de un corupt nedovedit pe deplin dar condamnat la câțiva ani de pușcărie fiindcă știe el de ce! Consolidata democrație bruxeleză este sigură că dacă prim-ministrul a fost corupt, atunci și miniștrii guvernului său au fost așișderea. Niște corupți. Iar un român corupt nu poate fi comisar european fiindcă, la sediul UE de la Bruxelles nu sunt admiși decât mituiții din țările cu o democrație de mult consolidată. În guvernul european, corupții necopți, proveniți dintr-o țară excomunistă și vai de capul ei, nu pot accede întrucât l-ar compromite iremediabil. Ceea ce, desigur, nu poate fi acceptat.

                                      Partea a VI-a

Prin urmare, aceluiași guvern român i se transmite porunca să numească un al treilea comisar. Unul ne împrumutat și ne susceptibil de acceptarea unor mite dâmbovițene. Dar, să nu ne grăbim! Mai există o condiție. Condiția este ca, de data aceasta, guvernul să nu se pronunțe înainte de observa spre cine arată cu coada ochiului democrația bruxelleză. La o primă vedere, pare simplu. Însă nu și în România. La noi, nominalizarea, chiar și așa, condiționată, se poate materializa numai dacă guvernul acesta bolând, împins de pe linie până la deraiere, va mai supraviețui. Pentru că, la noi, în România, actul guvernamental este atât de dinamic încât s-a ajuns la faza în care, conform principuilui profund românesc „Eu te-am făcut, eu te omor!”, guvernul este dărâmat periodic de chiar partidul care l-a născut.

                                       Va continua…

Așadar, povestea fără sfârșit a numirii comisarului european român la Bruxelles continuă. Guvernul alungat de parlament, cazat încă la palatul din Piață în timp ce își face bagajele, pare că nu mai poate nominaliza un alt comisar. Nu mai poate și fiindcă, grijuliu, tătuca Iohannis a dat o raită până la prietenii săi democrații consolidați de la Bruxelles și, deși el nu avea nicio treabă cu numirea comisarului, le-a cerut să nu cumva să accepte vreo propunere de la guvernul dărâmat. Fiindcă ist nicht korrekt ca aflatul pe picior de plecare să nominalizeze un comisar social democrat când la ușa palatului bate deja cu pumnii și cu picioarele guvernul său liberal. Nici nu mai contează că acest guvern, încă în funcție, ar mai avea, încă, acest drept…

„Germanul” Klaus Iohannis insistând în fața nemțoaicei Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, ca un liberal să fie numit comisar european al României. (Foto și text „Justițiarul”)

Ca într-o veritabilă saga înmugurită pe malurile Dâmboviței cu ajutor venit dinspre apele curate ale Zennei, strădania numirii comisarului român riscă să  împletească istoria cu mitologia. Se mai așteaptă (nu se știe cât) instalarea noului guvern care, condus de un prim-ministru nășit la Cortoceni, va aștepta și el ca tătuca să se gândească la o persoană corespunzătoare îndeplinirii înaltei misiuni de la Poartă. Cum procesul gândirii la palatul din deal reprezintă el însuși un demers extrem de dificil, cu preponderență cronofag, nimeni nu poate prognoza data la care comisarul român își va ocupa fotoliul de la Bruxelles.

Deci, răbdare. Ca în orice poveste lungă, există și o țâră de suspans. Continuarea poveștii o vom afla, desigur, dacă vom privi, cuprinși de adevăratul spirit european, scenariile ne scrise încă ale coproducției de succes Bruxelles-București.

                                  În loc de încheiere

Niciodată, dar niciodată, vreun comisar european român nu a ajutat cu ceva România. Ca urmare, saga încă ne încheiată prezentată mai sus trebuie privită numai și numai ca o ilustrare a modului în care te poți simți atunci când ești considerat a fi oaia neagră într-o familie de mioare albe și diafane, vopsite astfel cu un profesionalism indelung exersat. Deci, povestea aceasta adevărată nu reprezintă nici pe departe expresia regretului pierderii iremediabile a vocii României în guvernul european. Voce neimportantă pentru Europa și cu atât mai puțin importantă pentru România. Este doar suspinul inutil al celui veșnic umilit.

                                                                                                            Teodor PALADE

SURSA://http://justitiarul.ro/

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: