Arhiva | 2:54 pm

La braț cu Mussolini, Hitler & Company?

17 nov.

După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țâfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, când orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vârful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată. O semnalează, har Domnului, și publicații internaționale, în care caracterizările sunt „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”. Îmi spun părerea căci în acest caz nu este politică, așa cum o înțelege lumea civilizată, nici democrația de care este nevoie pentru a fi oameni, iar Europa este cu totul altceva decât clamează limitații ei „avocați” de azi.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decât niște absolvenți oarecari (ca să rămânem eleganți!). Atât de oarecari încât un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămân în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adânci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsându-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se  afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă  creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate câmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar când nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de  inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decât Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punând întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care  îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decât el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocând o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observându-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete –  embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încât convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decât este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, când trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe când el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii  nu stau la nesfârșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încât opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărâmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mâna, spunând „nu dau mâna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată câteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stânga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni  în funcții sunt și azi , chiar  sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la  clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decât la autoritarismul  incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune,  măcar de la Goethe, trecând prin Heinrich Böll, la  Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe  că alegerile prefabricate  nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți câștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea pur propagandistică  a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decât propagandă  străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discredintează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva când președintele actual vrea câștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual  vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice?  Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă  președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați?  Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mântuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic,  șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”.  Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormântul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strângerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vânzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire.

Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin.

ANDREI MARGA://cotidianul.ro/

Înalt ca bradul. Şi cam atât.

17 nov.

În februarie 2014, cand puţini îl creditau politic la nivel naţional pe actualul preşedinte al Romaniei, am prezentat în plenul Senatului o declaraţie politică intitulată „ A venit vremea teutonilor ”, în contextul diferendului declanşat în USL de nominalizarea de către PNL a lui Klaus Werner Iohannis pentru funcţiile de vicepremier şi ministru de Interne în guvernul condus de premierul Victor Ponta, care a fost respinsă de către acesta şi a cauzat ruptura dintre liberali şi social-democrati.

In declaratia respectiva am incercat, in esenta, sa arat motivele pentru care premierul Ponta si ciracii sai nu au vrut, sub nicio forma si cu niciun pret, sa dea unda verde in fruntea Guvernului unui politician cu studii la zi, cu doctorat, cu cariera universitara si cu experienta administrativa, care dovedise seriozitate, competenta si performanta in calitate de primar al Sibiului, comparativ cu vicepremierii necalificati si caricaturali agreati de seful de atunci al Guvernului: Liviu Dragnea(PSD), Gabriel Oprea(UNPR) si Daniel Constantin(PC).

In finalul declaratiei am precizat ca nu-l consideram pe primarul german al Sibiului un om providential pentru guvernarea Romaniei, dar credeam ca acesta poate reprezenta un impuls si un reper pentru multasteptata primenire, calificare si eficientizare a clasei politice autohtone. Am conchis ca a venit vremea teutonilor in politica romaneasca, adica a unor oameni politici care poarta armurile grele ale competentei, experientei, decentei, rigorii si responsabilitatii.

Primele poticniri, primele dezamagiri

Castigarea alegerilor prezidentiale din 2014, prin infrangerea zdrobitoare a contracandidatului PSD, Victor Ponta, in turul doi, in contextul in care premierul in functie castigase primul tur cu 40% la 30%, mi-a confirmat in parte supozitiile si sperantele puse in Klaus Iohannis. Personal, l-am sustinut si l-am votat atunci si nu regret acest fapt, pentru ca nu puteam accepta aroganta, amatorismul si derbedeismul politic ale lui Ponta, despre care stiam ca este aservit atat unor servicii secrete (SIE si apoi SRI) cat si unor brokeri transpartinici de combinatii politice si economico-financiare, ca fostul deputat Sebastian Ghita si fostul ministru Ioan Rus. Dupa instalarea la Palatul Cotroceni au aparut insa primele dezamagiri referitoare la presedintele Iohannis, legate de constituirea echipei sale de consilieri si de mentinerea in functie a aproape tuturor sefilor de sevicii secrete numiti de predecesorul sau Traian Basescu, unul mai controversat decat altul.

Astfel, l-a mentinut, in functia de sef al Cancelariei Ordinelor, pe consilierul Gheorghe Angelescu, care a fost numit de ex-presedintele Ion Iliescu si a fost pastrat de ex-presedintele Traian Basescu, fiul unui securist tortionar, generalul Vasile Angelescu, scolit de KGB in anii 50. A mentinut-o in functia de sef al protocolului prezidential pe doamna colonel Delia Dinu, care a activat in Serviciul de Protectie si Paza, serviciu despre care se aflase ca a facut politie politica, prin unitatea sa informativa, in mandatele lui Traian Basescu. A numit in importanta functie de consilier pe probleme de securitate nationala un politician fara expertiza necesara si cu probleme penale, Gheorghe Scutaru, care a fost inculpat ulterior de DNA si a trebuit sa demisioneze.

A numit personaje contoversate si in functiile de sef al cancelariei prezidentiale si de consilier pe probleme economice, respectiv pe Dan Mihalache, acuzat de oportunism si traseism politic, si pe Cosmin Marinescu, acuzat de plagiat si de sinecuri politice. Nici ulterior nu au aparut in jurul sau consilieri exceptionali. Consilierul pe probleme juridice, Simina Tanasescu a pierdut majoritatea litigiilor in care a reprezentat Presedintia Romaniei la Curtea Constitutinala, iar, drept rasplata, a numit-o in cursul acestui an judecator la aceasta instanta.

Nici de numele consilierului pe probleme de politica externe, Bogdan Aurescu, numit recent ministru de externe in guvernul Ludovic Orban, nu se leaga vreun succes notabil. Mult laudat pentru castigarea litigiului cu Ucraina pentru Insula Serpilor, in care a beneficiat de o echipa profesionista si de o conjunctura favorabila, Aurescu lasa impresia unui birocrat complexat, care in niciun caz nu ar putea ridica tonul sau sa bata cu pumnul in masa, ca omologii sai de la Varsovia sau de la Budapesta, pentru apararea intereselor nationale ale Romaniei.

Presedintele Iohannis l-a schimbat rapid din functia de director al SRI pe controversatul George Maior, dar l-a mentinut inca doi ani in functia de prim-adjunct pe funestul general Florian Coldea, care a fost seful de facto al acestui serviciu in timpul mandatelor lui Traian Basescu. I-a mentinut pana la pensionare in 2018 pe generalul Marcel Opris, in functia de director al STS, si pe generalul Silviu Predoiu, care si-a inceput cariera ca ofiter de Securitate, in functia de prim-adjunct al directorului SIE. Mai mult, dupa demisia intempestiva si misterioasa a lui Mihai Razvan Ungureanu, generalul Predoiu a fost imputernicit, timp de doi ani, director interimar al SIE, incalcandu-se astfel legea organica si cutumele europene privind conducerea unui astfel de serviciu secret de catre un director civil. Si mai sugestiva este mentinerea pana in prezent, in functia de director al SPP, a generalului Lucian Pahontu, fost ofiter in Comandamentul Trupelor de Securitate, numit in aceasta functie de ex-presedintele Traian Basescu in 2005, care a preluat rolul generalului Coldea pe linie de politie politica, dupa trecerea in rezerva si pensionarea acestuia. Mentinerea acestor generali controversati, promovati si apropiati de Basescu, a creat impresia ca presedintele Iohannis a devenit un captiv al sefilor serviciilor secrete, al statului paralel creat de predecesorul sau.

Un mandat fara palmares

Din pacate, dupa cinci ani de mandat prezidential, in care a avut mai bine de un an guvernul sau, condus de premierul tehnocrat Dacian Ciolos, Klaus Iohannis nu poate prezenta niciun succes notabil pe plan intern sau in politica externa, care s-a aflat sub patronajul sau. „ Romania lucrului bine facut ” a ramas doar un slogan electoral prafuit. Romania nu a scapat de MCV si nu a intrat in spatiul Schengen sub presedintia sa, ramanand in continuare un paria al Uniunii Europene. Romania nu a beneficiat de ridicarea vizelor din partea Statelor Unite ale Americii, principalul nostru partener strategic, ca si mult mai verticala Polonie, care a reusit recent acest lucru, in pofida unor schimbari majore efectuate in justitie si in serviciile secrete, care au starnit nemultumirea principalilor parteneri din UE si NATO.

Romania nu a fost asaltata de investitii straine, nici macar, cum se spera, dinspre Germania, care a devenit principalul motor economic, contributor financiar si lider politic al Uniunii Europene. Spre deosebire de predecesorii sai, presedintele Iohannis nu a manifestat interes fata de situatia Republicii Moldova si fata de problemele romanilor din jurul granitelor tarii noastre, respectiv din Ucraina, Serbia, Ungaria.

Pe plan intern, nu a stiut sau nu a vrut sa fie un bun mediator intre puterile statului si intre stat si societatea civila. Nu a condamnat niciodata abuzurile si excesele Binomului SRI-DNA si nici protocoalele secrete in baza carora parchetele si instantele judecatoresti au fost aservite principalului serviciu autohton de informatii. Nu a stiut sau nu a vrut sa fie un bun comunicator cu cetatenii, neorganizand intalniri sau conferinte de presa pe teme presante si interesante, cum au facut toti predecesorii sai. Proiectul prezidential „ Romania educata ” nu a creat emulatia asteptata, in pofida carierei de profesor a actualului locatar de la Palatul Cotroceni. Singurele succese clamate de presedintele Iohannis sunt oprirea asaltului PSD asupra justitiei si daramarea guvernului social-democrat condus de Viorica Dancila, dar acestea nu tin de un proiect constructiv de tara.

Combinatiile lui Iohannis cu PSD

In a doua parte a mandatului sau, presedintele Iohannis a antagonizat clasa politica si societatea aproape la fel ca predecesorul sau Traian Basescu. Iar, dupa inceperea campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat prezidential, de data aceasta cu sloganul „ Romania normala ”, si mai ales dupa castigarea primului tur, a devenit tot mai arogant, mai fanfaron, chiar marlan (zilele trecute l-am auzit folosind cuvantul „ marlanii ”), fiind vizibil influentat de stilul sfetnicului sau „ number one ” Rares Bogdan-Batistuta. Cel care ar fi trebuit sa fie presedintele tuturor romanilor a atins apogeul antagonizarii si dezbinarii prin mesajul obsesiv, cu iz totalitar, chiar fascistoid, ca urmareste disparitia, eliminarea PSD, pe care l-a etichetat drept un partid antidemocratic si nereformat, care a fost o piedica timp de 30 de ani. De acord, ca se impune reformarea si democratizarea PSD, dar in aceste privinte nici partidul care-l sustine pe presedintele Iohannis, PNL, in care s-a aciuat si fostul PDL, nu este mult mai breaz.

Poate ne spune presedintele Iohannis ce mari diferente sunt intre hulitii baroni rosii si baronii galbeni-portocalii Vasile Blaga, Gheorghe Falca, Gheorghe Flutur, Teodor Atanasiu, cu totii penali la un moment dat, care au fost si au ramas printre principalii sai sustinatori in batalia trecuta si prezenta pentru Palatul Cotroceni. Poate ne explica presedintele Iohannis cum, la aniversarea a 30 de ani de la rasturnarea regimului totalitar comunist, a numit prim-ministru un fiu de securist (tatal lui Ludovic Orban a fost ofiter si sef in Securitate in neagra perioada bolsevica), a uns-o viceprim-ministru pe o absolventa de Moscova (Raluca Turcan a absolvit Facultatea de literatura rusa din fosta capitala a URSS) si l-a promovat prim-sfetnic pe un pui de „ ciuma rosie” (tatal lui Rares Bogdan-Batistuta a fost lider si consilier local al PDSR, stramosul PSD, in orasul Ocna -Mures, unde a parvenit, sub guvernarea „ patrulaterului rosu ”, si in functia de director al Combinatului de soda, pe care l-a falimentat ulterior, inclusiv prin intermediul unei firme pritocite pe numele beizadelei sale).

Aversiunea si agresiunea pe care le etaleaza mai nou la adresa PSD sunt greu de explicat in conditiile in care actualul presedinte a cochetat politic de mai multe ori cu PSD in ultimele doua decenii, in beneficiul sau si al Forumului Democrat al Germanilor din Romania (FDGR) . In iunie 2002, dupa ce a fost ales presedinte al FDGR, la doi ani de la castigarea primului mandat de primar al municipiului Sibiu, Klaus Iohannis a incheiat cu liderul social-democrat Adrian Nastase un protocol de colaborare intre FDGR SI PSD, care era partid de guvernamant. In preambulul protocolului este mentionat ca se au in vedere rezultatele pozitive ale colaborarii pe probleme punctuale intre PSD si FDGR si ca se tine seama de efectele benefice ale colaborarii PSD-FDGR din anul 2001 pana la data semnarii actului. In baza acestui protocol, primarul Klaus Iohannis a beneficiat pana in 2004 de sustinerea majoritatii PSD din Consiliul Local Sibiu. In urma incheierii acestui protocol, Iohannis a fost reales primar in 2004, cu aproape 90 % din voturi, iar FDGR a obtinut o majoritate covarsitoare( peste 80%) atat in Consiliul Local cat si in Consiliul Judetean, in conditiile in care minoritatea germana reprezenta in jur de 2% din populatia judetului Sibiu. In urma incheierii acestui protocol, FDGR a dobandit in 2004 retrocedarea bunurilor care au apartinut Grupului Etnic German, organizatie prohitlerista din perioada celui de-al doilea razboi mondial, care a fost condamnata de Tribunalul international de la Nurnberg.

Colac peste pupaza, Klaus Iohannis si FDGR l-au sustinut pe candidatul social-democrat Adrian Nastase la alegerile prezidentiale din toamna anului 2004. In octombrie 2009, dupa demiterea Guvernului Boc in urma unei motiuni de cenzura, PNL si PSD l-au propus premier pe Klaus Iohannis, dar presedintele Traian Basescu a refuzat sa-l numeasca. La finele lunii noiembrie 2009, inaintea turului doi al alegerilor prezidentiale, PSD si PNL s-au inteles ca Iohannis sa devina premier in cazul in care candidatul social-democrat Mircea Geoana era ales presedinte. In fine, asa cum am aratat, in februarie 2014 Klaus Iohannis a fost nominalizat de liberali pentru functiile de vicepremier si de ministru de interne in guvernul PSD-PNL-UNPR-PC condus de premierul social-democrat Victor Ponta, dar acesta l-a acceptat doar in functia de vicepremier, refuzand categoric sa-i atribuie portofoliul internelor.

De la salamul la traseismul de Sibiu

Dupa castigarea alegerilor prezidentiale din 2014, am fost avertizat de surse de incredere din Sibiu ca Iohannis va fi o mare dezamagire in postura de presedinte al Romaniei intrucat sufera de un gen de autism si nu va avea nicio realizare notabila. Mi s-a explicat ca realizarile Primariei Sibiu din timpul mandatelor sale se datoreaza, in primul rand, viceprimarilor si directorilor din subordinea sa, el fiind in realitate un primar de reprezentare, un primar de decor, care face impresie prin statura, alura si vestimentatie. Klaus Iohannis nu a realizat niciun pas important in cariera sa profesionala si politica prin el insusi, conform cunoscutei devize liberale din perioada interbelica. In perioada guvernarii CDR-USD-UDMR din 1996-2000, a cochetat cu PNTCD, principalul partid de guvernamant, avand o relatie apropiata cu liderul sibian al acestui partid, ministrul de interne Gavril Dejeu, care a sustinut numirea sa in functiile de inspector scolar general adjunct in 1997, respectiv de inspector general scolar in 1999. Tot gratie lui Dejeu, a fost sustinut si de PNTCD la alegerile locale din 2000, cand a castigat primul mandat de primar, in al doilea tur de scrutin. In perioada 2001-2004, asa cum am aratat, a cochetat din plin cu PSD, ca partid de guvernamant, care i-a asigurat realegerea in functia de primar din primul tur. Din 2005 a cochetat cu PNL, care devenise principalul partid de guvernamant si i-a asigurat realegerea in 2008, cand nu a avut candidat propriu, iar in 2012 a fost ales pentru al patrulea si ultimul mandat de primar cu concursul USL, adica al PNL si PSD, care au prezentat un candidat de ochii lumii.
Acest parcurs politico-administrativ denota un anumit gen de traseism si tranzactionism din partea lui Iohannis, in functie de interesele sale. Trist este ca premonitiile cu autismul s-au cam implinit. Klaus Iohanis nu numai ca nu poate indica nicio realizare notabila dupa un mandat prezidential, dar a lasat de foarte multe ori impresia ca traieste intr-o lume paralela si ca nu stie ce trebuie sa spuna si sa faca in calitate de presedinte al Romaniei. Deosebit de trist este ca romanii trebuie sa aleaga duminica viitoare, dupa 30 de ani de la Revolutie, intre un autist fanfaron si o autista cu oarecare bun simt.

Olguța Vasilescu, despre Iohannis: Se vede „șef de lagăr de concentrare”!

17 nov.

Lia Olguța Vasilescu a declarat că președintele Klaus Iohannis probabil deja se vede „șef de lagăr de concentrare” unde ar fi închiși social-democrații, pentru reeducare. Afirmația vine în contextul în care șeful statului a spus în mai multe rânduri că e în război cu PSD.

„Domnul Klaus, cred deja se şi vede şef de lagăr de concentrare şi toţi PSD-iştii băgaţi acolo la reeducare”, a declarat Lia Olguţa Vasilescu, la Antena 3.

Președinte Klaus Iohannis a atacat constant PSD atât înainte, cât și în timpul campaniei. Șeful statului a declarat, la o întâlnire cu cetățenii organizată de PNL sâmbătă la Bistrița-Năsăud, că el și liberalii sunt în război cu PSD, și nu în competiție electorală.

„Dragii mei, eu nu sunt cu PSD într-o competiție electorală, eu sunt cu PSD în război. Noi suntem cu PSD în război. Și asta nu pentru că noi suntem așa, răi, pentru că ei au fost răi cu românii. PSD a guvernat împotriva românilor, PSD a venit la putere cu promisiuni mari și nici nu a ajuns bine în Palatul Victoria și au început să încerce să subjuge justiția, să acapareze marile sisteme publice, PSD a atacat democrația din România. Este inadmisibil, a fost inadmisibil și rezultatul este cel pe care l-au meritat, au fost înlăturați de la putere!”, a afirmat Klaus Iohannis.

Pe 24 august 2018, Olguța Vasilescu a criticat declarația președintelui Iohannis în care spunea că PSD a gazat românii la protestele din 10 august. Fostul ministru al Muncii preciza atunci că afirmațiile acestuia nu sunt demne de un șef de stat și „ca neamț, să vorbești de gazare trebuie să ai mult curaj”.

Viorica Dăncilă i-o spune de la obraz lui Iohannis: Să vă fie ruşine!

17 nov.

Vedem de câteva zile cum Klaus Iohannis și echipa sa au adoptat o nouă strategie: “candidatul Iohannis este victima unei campanii devastatoare de FAKE NEWS”.

Să vă fie rușine, domnule candidat!

FAKE NEWS este ceea ce faceți voi de ani întregi, mințind zi de zi că economia României este în colaps.

FAKE NEWS este atunci când falsificați mesaje despre diaspora în condițiile în care noi am implementat programe de sprijin pentru românii din afara granițelor (exemplu: Diaspora Start-Up) și noi am facilitat votul prin cele 3 zile alocate, creșterea numărului de secții și votul prin corespondență.

Ce ați făcut voi? Cum ați venit la guvernare, ați eliminat ministerul dedicat relației cu diaspora! Iar preamăritul domn Iohannis nu a mers NICI MĂCAR O DATĂ în afara granițelor în 5 ani de mandat să-i întâlnească pe acești oameni. Vă aduceți aminte de ei doar în campanie.

E clar că asta e tot ce v-a mai rămas, minciuna și jocul murdar. Știind că n-ați facut nimic în ultimii 5 ani, singurul lucru de care mai sunteți capabil este să falsificați mesaje mizerabile și să vă însușiți realizările altora. Până și retorica anti-PSD ați confiscat-o brutal de la mai tinerii noștri competitori.

Rușine, Klaus Iohannis! Ne priviți de sus, dar sunteți jos și sunteți mic.

Ion Cristoiu: “Problema e dacă Ludovic Orban va merge să-i țină locul lui Klaus Iohannis la Treaba mică sau la Treaba mare”?

17 nov.

– În direct din Bordelul politic românesc –

Observatorul Antenei 1 mi-a cerut opinia pentru un grupaj intitulat Dezbatere despre dezbatere. Se înțelege că-i vorba despre dezbaterea națională ivită și înflorită din refuzul lui Klaus Iohannis de participa la o confruntare cu Viorica Dăncilă. Titlul mi se pare deosebit de inspirat pentru denunțarea realității numite Bordelul politic românesc. În alte locuri din lume, inclusiv în Caraibe, un astfel de refuz ar duce la pierderea alegerilor de către Klaus Iohannis. Nu de alta, dar Poporul alegător ar sesiza în acest refuz disprețul profund al candidatului

Un candidat are dreptul să facă tot ce vrea în campania electorală. Chiar să umble gol prin Centru cu nevastă-sa de mînă, în pufoaică și cu bocanici de vînător de munte în picioare. Klaus Iohannis nu e un simplu candidat. E președintele în al unei țări membre a Uniunii Europene și mai ales un politician care se vrea stîlpul democrației în România. Refuzul ascunde disprețul Conducătorului Klaus Iohannis față de Poporul român. Dar și faptul că-l doare în cot de electorat, cîtă vreme Generalii i-au garantat realegerea. Și nu oricum, ci în triumf.

Ciudat ar putea trece faptul că politicieni, dar mai ales lideri de opinie se întrec în a-l justifica pe Klaus Iohannis. Normal ar fi ca doar președintele și echipa de campanie să se întreacă în justificări. Klaus Iohannis stă liniștit. Presa lucrează pentru el. Se confirmă astfel ipoteza mea că la alegerile din 2019 a funcționat și funcționează Cartelul Pro-Iohannis. Deși unii lideri de opinie și unele instituții de presă au justificat atacurile mizere împotriva lui Dan Barna prin antipatia lor față de candidatul USR, în realitate atacurile au ținut de publicitatea electorală făcută lui Klaus Iohannis. Culmea, un Cartel din care fac parte și multe instituții de presă apropiate de PSD.

De ce refuză Klaus Iohannis confruntarea cu Viorica Dăncilă?

Pentru că el suferă de mania bunei păreri despre el însuși. Boală de care de care a suferit Nicolae Ceaușescu. Vi-l imaginați pe Nicolae Ceaușescu participînd la o confruntare publică în vederea postului de președinte cu un alt lider comunist? Vi-l imaginați pe Nicolae Ceaușescu dînd un interviu unui ziarist român? Nicolae Ceaușescu n-a admis asta, nu pentru că se temea, ci pentru că i se cultivase și-și cultivase imaginea de Soare de pe cer, de Nemuritor, de El, Însuși. O confruntare cu un alt lider ar fi însemnat ceva de neconceput pentru Nicolae Ceaușescu.

La fel și Klaus Iohannis.

În viziunea lui Klaus Iohannis el e Nemuritorul, Monarhul absolut, Dumnezeu coborît în Dealul Cotrocenilor. Ce-ar însemna o confruntare cu Viorica Dăncilă? Un moment condus de un moderator. Moderatorul va putea să-l întrerupă pe un candidat, ba chiar să-l întrebe ceva. Klaus Iohannis nu se imaginează întrerupt de vreun muritor, fie el și ziarist. Cum adică, să vadă românii că El, Însuși transpiră? Mitingul din 21 decembrie i-a fost fatal lui Nicolae Ceaușescu nu pentru că din el s-a născut demonstrația de la Dalles, ci pentru că întreaga țară a văzut că Nicolae Ceaușescu e întrerupt din discurs. Nicolae Ceaușescu întrerupt?! Așa ceva nu se întîlnise pînă acum într-o Românie în care cei care urmau să dea mîna cu el erau verificați de Securitate dacă s-au dezinfectat.

Duminică noaptea, după ora 23, am intrat în direct prin telefon la România Tv. Pe fir se afla și Rareș Bogdan. Fostul jurnalist, actualmente prim vicepreședinte al PNL, polemiza cu ipoteza – lansată de dușmanii domnului Președinte, zicea el – că în turul al doilea Klaus Iohannis va refuza să participe la o dezbatere cu Viorica Dăncilă. Rareș Bogdan vorbea de un Klaus Iohannis care nu se teme de interviuri, de confruntări. În sprijinul susținerii sale el aducea vorba de un interviu luat de el și de mine lui Klaus Iohannis în 2014, interviu excelent, invoca Rareș Bogdan părerea mea. Duminică, spre luni, la ora 23 și ceva, Rareș Bogdan paria că președintele va participa la o dezbatere măcar. Luni, Klaus Iohannis a anunțat că refuză să participe la orice dezbatere. Luni spre marți noaptea, același Rareș Bogdan,scria pe facebook despre cele cinci motive pentru care Klaus Iohannis nu trebuie să participe la o confruntare cu Viorica Dăncilă. Citez:

„Stilul candidaților PSD de a transmite mesajele atunci cînd se află într-o confruntare este extrem de toxic. Ei invocă pe post de argumente minciuni sfruntate. Este o tactică intenționată, menită să atragă adversarul în capcana de a demonta minciunile, în loc să-și prezinte viziunea. Consultanții care au sfătuit-o pe Dăncilă să ceară o dezbatere au recurs la o asemenea tactică exact cu obiectivul de a-l împiedica pe domnul președinte să-și promoveze mesajul. Ei știu că șeful statului nu ar putea să nu contrazică gogoșile PSD, bazate pe cifre false legate de nivelul de trai și «rezultatele guvernării». Dar mai știu ceva: fiind ocupat să le demonteze, ar irosi timpul în care ar trebui să întărească propria viziune asupra a ce înseamnă «România normală».”

Nu voi pune la îndoială facultățile mintale ale celui care a scris aceste rînduri. Deși ar trebui. Cum adică? Candidatul Klaus Iohannis are treburi mai importante decît să canideze? Pun la îndoială facultățile morale ale autorului. Facultăți grav afectate din clipa în care jurnalistul Rareș Bogdan a decis să treacă în tabăra politicienilor. Deraierea e cu atît mai mare cu cît Rareș Bogdan, cîndva jurnalist, nu numai că nu tace, surprins de decizia lui Klaus Iohannis de a nu participa, dar mai mult se străduiește s-o justifice. Neîndoielnic, Rareș Bogdan nu crede o iotă din ceea ce scrie. De ce a scris așa? De ce n-a tăcut?

Pentru că în PNL s-a declanșat o bătălie crîncenă de a-i dovedi lui Klaus Iohannis lingușire nețărmurită. Rareș Bgodan s-a trezit concurat de Raluca Turcan, de Alina Gheorghiu, de Ludovic Orban. Putea să-și permită el să tacă în aceste condiții? Duminică seara, înainte ca Klaus Iohannis să țină discursul, am văzut la televizor o scenă de Gogol logodit cu Caragiale. Klaus Iohannis se instalase la pupitru. Rareș Bogdan a făcut țuști lîngă umărul său stîng. I-a luat-o înainte lui Ludovic Orban. Bietul Ludovic s-a dus repede în partea dreaptă. Aici însă, tot prin formula țuști, se lipise de umărul lui Klaus Iohannis Raluca Turcan. Ludovic Orban a pornit bătălia de ocupare a locului. A vîrît mai întîi tărtăcuța printre cele două capete. Apoi a început să-și facă loc discret, dar ferm, dînd din coate, între Klaus Iohannis și Raluca Turcan. Profitînd de un moment în care Raluca Turcan uitase de ea fericită că-i îmbrăcată în pantaloni, Ludovic Orban a dat-o deoparte. Și uite așa a ajuns în dreapta lui Klaus Iohannis. Nici o deosebire în această scenă între cele în care tovarășul Bobu se bătea cu tovarășa Găinușe pentru a fi lîngă Tovarășul.

Înfruntarea din seara anunțării rezultatelor a continuat cu înfruntarea cine e mai ploconitor în justificarea refuzului lui Klaus Iohannis. Din nefericire pentru Rareș Bogdan a cîștigat Ludovic Orban. Experiența acestuia din urmă la cîntat la mandolină și-a spus cuvîntul.

Ludovic Orban s-a arătat dispus să meargă în locul lui Klaus Iohannis la confruntarea cu Viorica Dăncilă. E doar începutul unui nou destin pentru Ludovic Orban. Cel de ținător de loc pentru Stăpînul de la Cotroceni. Deși Nemuritor, Klaus Iohannis e încă om. Ca orice om merge la WC pentru treaba mare și treaba mică. Înțelegem disponibilitatea lui Ludovic Orban de a merge în locul lui Klaus Iohannis. Problema e dacă va merge să-i țină locul lui Klaus Iohannis la treaba mică sau la treaba mare.

Autor: Ion Cristoiu

Ion Cristoiu Blog

Augustin Buzura: ”Mândria de a fi slugă”!

17 nov.

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.

Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipula, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român”.

Dacă prin absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem.

Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat! Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!” Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere.

Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul” lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul” lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge.

Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu P.S.D.-ul şi cu guvernul „nelegitim”, cum spunea doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate” va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi.

Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla” şi „Aia”. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu” că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei.

Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după 1989 asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti”? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele evenimentelor din decembrie 1989 şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt.

La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii.

Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut”. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi.

La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

Autor: Augustin Buzura

Revista Cultura (NR. 524 din 09-07-2015)

Acel moment important când Johannis, bolnav de Asperger tace. | Repere psihologice !

17 nov.

Recunosc, am fost marcată în ultimii ani de psihologia specială a acestui individ încă președinte al țării, așa m-am gîndit să fac pe scurt o sinteză a limbajului trupului său, și astfel a psihologiei sale, care ridică tot mai multe semne de întrebare.

Limbajul trupului iohanisian nu minte, ci dezminte, și disimulează precoce tot ceea ce iese pe gură. Când acest individ spune că ceva i se pare CUTREMURĂTOR, nicio urmă de emoție nu se vede la orizont. Căci precum orice individ care a suferit o traumă, trauma îi marchează psihosomatic chipul, fie printr-un rid, o grimasă sau o urîciune de milisecunde care-i traversează pielea, așa și el- ar fi trebuit să ”riposteze”, facial. DAR NU O FACE. Un om care într-adevăr e MARCAT PROFUND de un eveniment, de o faptă sau mai cu seamă de o GUVERNARE (fie și a PSD-ului), acela își mișcă chipul în direcția precisă indicată de vectori emoționali.  Ei bine, la iohanis NU! Cool, ar putea crede  unii, însă simptomele tulburărilor narcisice de personalitate (funcționale sau nu, utilitare sau…casnice) se vor răsfrînge întotdeauna asupra relațiilor și în guvernare, legi, proiecții, viziuni. Ținem cont de principiul platonic : NU poți guverna o țară, dacă nu te-ai guvernat întîi de toate pe tine 😉

Cînd pomenește ”de cei care cercetează dosarele”, ridică însă abil din sprînceana dreaptă. Ce este sprînceana dreaptă?  Un sediu al unor pulsiuni psihosociale. Iar sprîncenele , în ansamblu, reprezintă expresia feței, despre care s-a văzut că poate schimba caracteristici mecanice ale sunetului, modificînd și sensul unui enunț. Mișcarea sprîncenelor funcționează exact ca accentul pus pe unele silabe. O subtilă prozodie a feței, menită să justifice ceea ce nu se spune, se evită , sau pur și simplu se cere din subconștient să iasă! la Iohanis, pe tot parcursul discursurilor, sprîncenele pun în paranteză emoțiile: cînd el comunică, o face abil cu vorba, verbalizînd, sau cel puțin încercînd măcar- cuvinte învățate în scheme NLP și discursuri abstracte, ușor de indexat de către oricine. Schimbările de dispoziție sunt semnalate, la fel, cu ajutorul sprîncenelor, iar climatul mental este ușor de depistat, în funcție de depărtarea lor. Cînd individul își ”ridează” fruntea cu ridicarea sprîncenelor, este un semn evident al îngrijorării. Și pe ce subiecte s-a îngrijorat el adesea? păi PSd. și revenind, întrebat fiind despre dosare, când spune că ” vom afla detalii în urma anchetei de la cei care cercetează”el pare totuși deosebit de îngrijorat.

La întrebarea privind argumentul de a-i convinge pe românii care nu sunt neapărat împotriva PSD, să-l voteze, ca și cum deja ar fi cîștigat, se remarcă poziția călăului călare pe situație: picioarele depărtate, scuturate brusc și spontan, corpul ușor în față, ușor tremur al bazinului. Această atitudine corporală ascunde de fapt cu totul altceva decît ceea ce vrea să pară: o formă de dinamism personal. PIcioarele reprezintă sediul stăpânirii de sine, al controlului absolut personal și al controlului situației. Cînd se pierd frîiele, picioarele se repoziționează primele, în gardă. Cînd iohanis a pierdut frîiele, în seria de întrebări și răspunsuri, s-a repoziționat dinamic, în gardă, ascunzându-și după pult adevărate resentimente, care se preling de altfel pe față, în colțul gurii. Ca și cum deja ar fi cîștigat simpatia publicului, și ca și cum absolut nimic nu i-ar mai putea convinge pe oameni de incompatibilitatea sa cu postul, știindu-și în adînc impostura, slăbiciunea, inadecvarea și alte tactici.   Așa că se face călare pe situație, oferindu-și fizic imboldul care îi lipsește în interior, repartizându-și amărăciunea de pe un picior pe altul, în 3 secunde de repoziționare crasă. Superficial, arată ca un gest de putere. Și aia și este: nevoia de putere absorbită din gesturi care trădează de fapt o mare inadecvare și slăbiciune. Și pentru că nici cuvintele nu trădează climatul mental, răspunsul său care completează fix nesiguranța, dar și protecția înaintea unei minciuni sigure, el spune așa:

-POATE pentru că sunt convins că…, POATE pentru că m-am dăruit și o să fac în continuare…, POATE pentru că…

și discursul își continuă cursul complet nefiresc, pendulând între paradoxuri: HOTĂRÂREA ÎN PROPRIA NESIGURANȚĂ ȘI INADECVARE: un POATE accentuat, a cărui semnificație este tocmai indecizia, slăbiciunea, lipsa de consistență în ansamblu.

La toate aceste răspunsuri se adaugă, cireșind pe tort, punctul culminant, un adevărat catharsis : gura întreagă se plasează în jos, cu colțurile unduite-n abis. Este și momentul unei păreri de rău, momentul în care climatul mental își transmite sieși că și-ar dori să-și retragă… vorba. Cu surprinzătoarea apariție a mișcării buzei de jos, sediul avariției la om și al cupidității, subiectul își demască încă o dată propria-i neadecvare. Nu doar că buzele  par să-i dispară de pe față, dar concomitent, la el are loc și retragerea gurii din joc. Să fie oare vorbele pe care le-a spus incompatibile cu adevărul pe care- poartă-n sine? Cît despre strînsul buzelor, la același final de frază, el nu este nimic altceva decît respingere, și nu una oarecare ci una violentă, încărcată de un val de dispreț emoțional față de situația vorbită. Sau chiar față de ceea ce tocmai a trebuit să facă: să prezinte un discurs care contravine realității de fapt. Nimănui nu-i plac mincinoșii. Nici măcar cînd mincinosul este…un sine însuși!

Și pentru a echilibra situația, revine apoi la veșnicele obsesii. Vechi și consacrate. Totu-i anti-PSD și cam atît. Silabisind cu accent precis, cu pupilele mici, tot mai mici, pe măsură ce presiunea pusă pe el slăbește. Despre dilatarea sau lipsa dilatării pupilei, e o întreagă tematică: un vast set de evenimente cognitive dar și emoționale ne determină mărimea pupilei, exceptând firescul reflex în prezența luminii.  Un studiu interesant despre asta îl puteți accesa aici.

Ritmat, ca și cum discursul este atent planificat, se revine din nou la ideea de dezordinea pe care PSD_ul a lăsat-o în țară. Silabisirea cu accent și strigare a unui cuvînt nu face decît să caute să întărească convingerea în urechile ascultătorilor. Dar dacă situația este într-adevăr reală, de ce mai e nevoie să țipăm? știți cum se spune, nu ridica vocea, ridică argumentul. Tot ceea ce face acest om este însă să ridice VOCEA! E ca și cum ai scrie cu CAPS LOCK  ceva, pentru a convinge. Dar știți ce mă frămîntă pe mine? Clipele acelea naturale și deloc meșteșugite, cînd după fiecare dispreț scăpat la adresa altora, își retrage buzele încleștate, iar apoi colțurile buzei inferioare se mișcă brusc în jos.

iohanis gesticulînd despre case și vacanțe

Spre exemplu, cel mai bine iese în evidență această grimasă la început, cînd vorbește despre averi, vacanțe și alte avuții, mai mult sau mai puțin elemente ale avariției. 0,5 secunde de adevăr absolut, cu încetinitorul, firește!

Trec momente, iar luări de poziție și recucerire a ”respectului de sine”, încălecări pe șa și dinamitări la propriu a încrederii, dar nu prin adevăruri rostite cu forță, ci prin disimulări abjecte și asocieri de cel mai prost gust. Sau dezgust.

 

Și marele moment pe care l-a atins emoționalitatea personajului este legat de chestiunea Kovesi. Fața i se schimbă, seninătatea apar. Dar totodată și ironia. Se simte în sfîrșit în sucul său. Vă dați seama, prin comparație, cît de NEpregătit este de fapt în celelalte chestiuni?

Dar pe măsură ce întrebările vin, se pare că prinde tot mai mult curaj. Într-un mers potolit dar isteric, el continuă cu vigilență disimularea și jocul psihologiei speciale în speța căreia se înscrie.

Urmează întrebări mai grele. Rusia. Sensibil subiect. Și o recunoaște. Dacă ați observat cu atenție discursul său până aici, dar și postura corporală adoptată în celelate seturi de întrebări, veți vedea o schimbare completă de raportare. Serios, vizibil marcat de întrebare, cu sprîncenele sus, foarte sus, tot mai sus, omul joacă în sfîrșit cartea unui președinte precaut, în linie cu cerințele occidentale pe subiect. N-a jucat însă la  fel cînd a fost vorba de desființarea unui partid și a unui electorat pe care și așa nu-l suportă. ”Infatuați”, remember?

Însă cel mai zdruncinător gest , si poate cel mai potrivit lui, pe care îl poate face este acela al arătării cu degetul arătător. Ați văzut cîtă satisfacție și sclipire îi vin în ochi în clipa în care face asta?  ”Fii atent”, ne transmite el printre rînduri, avertizîndu-ne clar, cu toată furia și autoritate, că dacă nu… atunci…   trăgând semnale subtile dușmanilor săi. Ce privire rece!

Apoi apare întrebarea cu privire la bilanțul său. Ce a făcut în acești 5 ani, concret. Dar…ce zîmbet! Ne spune că marți va organiza o dezbatere în acest sens, și cu întrebări potrivite , țintite bine, va răspunde atunci. Ridicându-și degetul mare în semn de OK, asemeni unui păun în plină demonstrație  dorind să cucerească publicul, ne arată dansul pseuroimplorării meschine. Aici e mai importantă grila gestuală decît gestul independent în sine: s-a ascuns în spatele unui gest fizic făcut cu mâna dreaptă, mai exact degetul mare- sediul dorinței și motivației, anulîndu-și complet toate sinonimele pentru cuvîntul OK disponibile în limba română. Poate pentru că nu le avea ? Pe jumătate parcă dorindu-și să ridice brațele sus, arată mâna dreaptă încleștată publicului, și ca un introvertit adevărat (care este),  isi lasă demagogia să palpite în el, gata să primească ovații. Dar nu totale, ci pe jumătate, căci insecuritatea de care se suspectează nu-i permite. Așa că în clipa în care a bătătorit terenul, văzându-se aplaudat, ridică în semn triumfal brațele, completându-și gestul cu mai multă îndrăzneală: e gata să primească uralele publicului, sugerînd, prin ridicarea brațelor sus ideea de progres simbolic. A ajuns în grațiile publicului, sau măcar le-a cerut, oferind ca milogul degetul mare anterior, care validează în semn pașnic ca fiind OK întrebările jurnaliștilor. În exact același timp, fără să-și dea seama, căci subconștientul psihic nu doarme, el de fapt abuzînd de triumf, nu face decît să evite o înfrîngere amară, reproducând o postură supersițioasă. Mai lipsea puțin, și ne arăta degetele în formă de V. Dar să nu  uităm, că avem de-a face cu un tip încleștat și introvertit, discret, așa că gestul l-a făcut doar pe…jumătate!

Per ansamblu, grila gestuală demască un caracter în care predomină disprețul. Pe alocuri, îl putem vedea retrăgîndu-și fața, ridicînd bărbia și retrăgîndu-și ochii în semn isteric scandalizat pe anumite probleme. În cele mai nepotrivite și dubioase momente, personajul ridică din sprîncene sus. Mult prea sus. Dacă observați filmările de discurs cu încetinitorul, veți remarca nu doar nepotrivirea cuvintelor cu grila gestuală, ci și disprețul său care-i face porii să se zbîrlească, la anumite subiecte. Strategic. Se spune în psihosomatica trupului că bărbatul arogant, cu sprîncenele arcuite, detestă mediocritatea, la fel de mult la alții precum și-o detestă la sine. Probabil de aici și nevoia unora în dobîndirea funcțiilor și a materialelor ”înalte”. Însă cel mai important aspect din acest discurs și nu numai, în general din transparența subiectului în cauză,este faptul că ascunde o mare îngrijorare și un conflict interior adesea incompatibil cu emoția falsă pe care încearcă s-o stăpânească, s-o arate oamenilor, la exterior.  Astfel, el sacrifică protejarea ochilor pentru avantajul tactic pe care i-l oferă o mai bună perspectivă asupra a ceea ce-l înconjoară. Ochii mari – oferă un cîmp mai bun de vedere. Prin urmare, ridică din sprîncene ! Și ghiciți în ce chestiuni el are nevoie de un câmp mai bun de vedere? Vă las să faceți exercițiul cu videoclipul în față, singuri! (HINT: ÎN MAJORITATEA, prin urmare, îngustimea e ceea ce-l caracterizează de fapt. Noroc cu consilierii…)

De asemenea, există neconcordanțe grave între cuvinte relevate ca fiind cu impact emoțional puternic și climatul mental asociat lor. Cînd spune CATASTROFĂ, ÎNGROZITOR, sau că A FOST TRAUMATIZAT de anumite evenimente și PUTERNIC AFECTAT ȘI MARCAT, vă jur că am stat de cel puțin 3 ori să mă uit cu atenție să caut o zvîcnire de emoționalitate, un patos sau o relicvă de părere de rău și tristețe, sau orice altceva. Și nu am găsit. Cînd gesturile însuflețesc discursul, ele preiau forma cuvintelor și a întâmplărilor pe care le menționăm. La acest personaj însă nu. Lipsit de mimică și dinamică în acele momente, el vorbește despre traume ca și cum ar fi ceva firesc. Urmăriți discursul integral la momentul în care vorbește de Rusia, este mai impactat în chestiunea aceea decît în propria-i emoționalitate (pe care nu o prea regăsești), vizibil marcat. Are însă grijă să accentueze cuvintele prin silabisire. Dacă n-am ști ce se ascunde în spatele acestei intenții, am putea crede că e un robot care repetă de N ori, până ce publicul reține. Nu neg moștenirea grea: la un moment dat în istorie, se știe că nemții nu aveau suflet. Azi sunt doar predispuși!

În încheiere, deși ar mai fi multe de zis pe acest subiect, și cu o mai multă migală, cireașa de pe lichidul de frînă nu se lasă așteptată. La întrebarea finală, dacă ar fi electoratul psd aici, ce l-ați întreba, ce i-ați spune, își demască în sfîrșit disprețul, unduindu-și de data aceasta cu și mai multă putere buzele răvășite de ură în jos, și se adresează electoratului lipsit de respect, folosind un apelativ formal complet nepotrivit de tip: dragă electorat psd, ușor ironic. Ironci și chiar mîrșav s-a arătat și cînd a menționat de cîteva ori numele Vioricăi Vasilica Dăncilă,  trântit în spectacol, gata să-și bată joc de un nume, spunând Vasilica (în loc de Viorica Dăncilă, cum era firesc), dînd dovadă de subinteligență (asemeni subculturii).

Dar astea sunt gingășii ce am etalat aici, comparativ cu dedesubturile ceva mai complexe ale psihologiei abisale, cu care și-a făcut meandrele încă de pe vremea cînd… suspect în trafic internațional de copii! Ce vocație !Dacă ar fi să faci un manual cu Găsește-ți vocația dedicat psihopaților, cred că profesia aceea ar fi cea ideală!

Pe șleau: tulburări narcisice funcționale, parșivitate multă, ambiție deosebit de mare, arivism, oportunism cît încape și o incapacitate tulburătoare de a-și lăsa la vedere, măcar fărîmă din emoții.

Ce poate să garanteze și să ofere tiparul acesta !?

http://trasaturidinfront.ro/

%d blogeri au apreciat asta: