Arhiva | 1:26 am

UNJR amenință Guvernul cu CCR: Contrar referendumului din 2019, susținut intens de actualul partid de guvernământ, Guvernul Orban a modificat prin OUG aspecte ce țin de legile justiției!

17 feb.

Uniunea Națională a Judecătorilor din România (UNJR) acuză Guvernul Orban că a modificat prin OUG referitorare la achizițiile publice aspecte ce țin de legile justiției, ceea ce contravine referendumului din 2019, și anunță că va solicita Avocatului Poporului să sesizeze urgent Curtea Constituțională. În comunicatul postat pe site, UNJR subliniază că, după ce a clamat neobosit din opoziție necesitatea dezbaterilor și „consultarilor reale” pe modificările legislative privind justiția, actualul partid de guvernamânt aduce modificări tocmai statutului judecătorilor, prin ordonanța de urgență, adoptată în miezul nopții, fără consultări și fără avizele necesare.
„Guvernul Orban a modificat fără nici o consultare, prin ordonanță de urgență, aspecte ce fac parte din statutul judecătorului, sfidând voința a milioane de români care, cu ocazia referendumului din mai 2019, au votat interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul justiției. Astfel, prin OUG 23/2020 (n.r – pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice)una dintre cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate în ultima noapte de guvernare din 04 februarie 2020, au fost aduse modificări grave statutului judecătorilor, prin stabilirea unei abateri disciplinare ce are că efect atât o ingerință directă și fără precedent a Guvernului în actul de judecată, cât și încălcarea dreptului la un proces echitabil al partilor”, consideră UNJR.
În opinia UNJR, prin OUG 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice, Guvernul a decis că toate apelurile și recursurile în materia achizițiilor publice trebuie soluționate într-un anumit termen, iar „nerespectarea termenelor prevăzute de prezența lege ori a dispozițiilor cuprinse în prezența lege privind soluțiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanță constituie abatere disciplinară și se sancționează conform legii” (art. 68^1).
„Este stupefiant că, după Referendumul din 26 mai 2019, la care românii au votat interzicerea adoptării ordonanțelor de urgență în domeniul justiției, referendum susținut intens de actualul partid de guvernământ, odată ajuns la putere acesta nu are nici o șovăiala în a adopta exact prin ordonanța de urgență norme ce afectează în mod grav statutul judecătorilor și independența acestora. Adoptarea OUG 23/2020 demonstrează ipocrizia actualilor guvernanți în ceea ce privește justiția, interesul față de această fiind, în realitate, unul pur electoral și populist”, acuză membrii UNJR, apreciind că modificările aduse sunt deosebit de grave și pe fondul reglementării.
Reamintim că, la referendumul de pe 26 mai, convocat de președintele Iohahnis, cetățenii au fost chemați să se pronunțe prin „Da” sau „Nu” cu privire la întrebările: 1. „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?” 2. „Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?”. Peste 5 milioane de români au votat „Da” la ambele întrebări.

Ciolacu, la Pro România: „Hai, treceţi odată acasă!”

17 feb.

Preşedintele interimar al PSD, Marcel Ciolacu, a ajuns, duminică, la Convenţia Naţională a Pro România, deși surse din partid au declarat că Mihai Tudose şi Claudiu Manda Manda s-au opus participării liderului PSD la evenimentul lui Victor Ponta.

Marcel Ciolacu, a făcut un îndemn surprinzător membrilor Pro România.

„Dacă mă uit în primele bănci îmi văd prieteni, colegi de parlament, foști colegi din PSD și îmi vin în minte cuvintele mamei mele, când eu și frații mei mai întârziam pe afară și venea și ne spunea <hai, treceți=”” odată=”” acasă=””>”, a spus Ciolacu, fiind aplaudat de asistență.</hai,>

Acesta a mai spus că nu au fost tensiuni în biroul său, declarația fiind făcută în contextul în care surse politice au spus că Mihai Tudose și Claudiu Manda nu au fost de acord cu participarea lui Ciolacu la evenimentul Pro România.

Ciolacu a vorbit și despre faptul că anterior reprezentanților celor două partide nu li se dădea voie să vorbească.

„Cu adevărat suntem oameni politici, oameni maturi și dacă acum câteva luni aveam voie să vorbim, dar nu prea mult sau să încercăm să ținem anumite guverne dar mai pe furiș, mai pe ascunselea, (…), nu aveam voie nici să vorbim și dacă vorbeam eram trădători de țară, de neam, de partid, de orice. CEX-ul era instrumentul și lucrurile erau ca și rezolvate. Se pare că am depășit cu toții aceste lucruri”, a spus Marcel Ciolacu.

Ciolacu a fost huiduit când a spus că nu are o problemă să recunoască faptul că Mihai Tudose a fost un prim-ministru bun. Acesta le-a răspuns celor prezenți că le înțelege supărarea, după ce Tudose s-a întors la PSD.

„Chiar dacă spuneți așa, și vă înțeleg supărarea, chiar și de la Iași. Ați muncit ca Mihai Tudose să ajungă europarlamentar. Și eu am muncit pentru ca Corina Crețu să fie comisar european. Asta nu înseamnă că eu trebuie să trec pe lângă Corina Crețu să o huidui sau să o înjur. Ăsta este istoricul pe care trebuie să ni-l asumăm. Nu noi am fost conducătorii care ne-au învrăjbit”, a mai spus Ciolacu.

Liderul PSD a afirmat că știe faptul că sunt colegi din PSD care nu vor o alianță cu Pro România, la fel cum mulți din Pro România nu vor o alianță cu PSD.

„Vă respect opinia și a dumneavostră și a colegilor mei și nu o pun înaintea unor ambiții ale mele sau a lui Victor Ponta”, a declarat Marcel Ciolacu.

Îniţial Gabriela Firea era singura persoană din PSD care participa la Convenția Pro România, desfășurată, duminică, la Parlament. Gabriela Firea a declarat că dacă nici acum nu este dată afară din partid atunci înseamnă că PSD chiar s-a schimbat.

„I-am zis lui Victor (Victor Ponta – n.r.) că sper să nu fiu dată afară din partid pentru că am ales să particip la această şedinţă. Sper să nu fiu chemată la o şedinţă cu sentinţă dinainte stabilite, cu actori care au roluri bine stabilite şi apoi execuţia. Mulţi dintre voi ştiu acest lucru, pentru că aţi fost acolo. Au fost foarte multe greşeli, o politică total greşite. Dacă nici acum nu sunt dată afară din CEx înseamnă că s-a schimbat ceva în PSD”, a declarat primarul Capitalei.

DOMNULE  JOHANNIS,  VREAU  SĂ  VĂ  POT  ÎNJURA,  AȘA CUM  MERITAȚI,  FĂRĂ  SĂ  VĂ VICTIMIZAȚI  SCUTINDU-MĂ DE IMPOZIT!

17 feb.

DOMNULE  JOHANNIS,  VREAU  SĂ  VĂ  POT  ÎNJURA,  AȘA CUM  MERITAȚI,  FĂRĂ  SĂ  VĂ VICTIMIZAȚI  SCUTINDU-MĂ  DE  IMPOZIT

Domnule Iohannis,

În legătură cu promulgarea legii care prevede scutirea mea de impozit pe salariu, ca jurnalist, cer doar atât: nu mă jigniți! Nu mă scutiți de impozit așa cum vă scutesc pe dumneavoastră procurorii de dosare. Nu vreau să fiu scutelnic.

Nu îi jigniți pe jurnaliștii onești care nu vor să fie privilegiați.

Nu mă pune, domnule preşedinte, în situaţia de a-mi fi ruşine de cititorii mei, apoi, mai este ceva, anume că în ţara asta comică poate să ajungă şi ajung adesea jurnalişti tot felul de analfabeţi şi prostituate, „roade seci ale școalei”, cum le numea Caragiale.

Vreți să scutiți de impozit prostituția sub acoperire ?

Principalul motiv pentru care vă cer să nu promulgați această lege parșivă este însă acela că ne compromiteți în ochii opiniei publice. Nu e de ajuns că sunt considerat mercenar, lingău, când de o parte, când de cealaltă parte a opiniei publice manipulate, acum vreți să mi se mai spună și profitor ?

Vreți să ajutați presa, în speță pe mine? Atunci porunciți ca site-ul criterii.ro să fie scos de pe lista neagră întocmită de slugile dumneavoastră din IT, la Sibiu, în urmă cu 4 ani.

Acestea fiind spuse, vă cer să nu ne dezonorați pe toți o dată în plus. Ne jigniți suficient inteligența, nu mai insistați.

Vreau să vă pot înjura, așa cum meritați, fără să vă victimizați scutindu-mă de impozit.

Gheorghe Smeoreanu, Editor Criterii Naționale

FIERBERE POLITICA!

17 feb.

Nu ştiu dacă priviţi congresele, CEx-urile şi reuniunile partidelor cu acelaşi interes ca altădată. Eu am cam obosit. Pe mine mă cam plictisesc. Nu prea mai am încredere. Toate agitaţiile acestea seamănă cu un foc de paie. Sau după o imagine de iarnă românească, par mai degrabă un foc alimentat cu coceni ba mai uscaţi, ba umezi şi producători de fum puturos.

Primul lucru care mi-a venit pe la nas a fost zvonul cu Dîncu. Vasile Dîncu, cel care la un moment dat mi-a trimis un sms că relaţia sa cu SRI s-a limitat la câteva cursuri, a uitat de excursiile cu Ghiţă şi cu Coldea şi acum, nevinovat, detaşat şi înfloritor nu se anunţă ca participant pentru lupta la conducerea PSD. Dar, dacă ar primi o invitaţe, cu plăcere. Adevărul este că lui Vasile Dîncu, după ce i-a ars de Academia Romana şi de tichia de doctor Honoris Causa, după ce şi-a făcut ziare şi reviste, echipe de fotbal şi televiziuni, nu i-ar strica un partid. Ba se linge pe bot pentru un PSD care să-i fie servit pe tavă! Şi n-a trecut multă vreme că organizaţiile ardelene ale PSD-ului au început să-şi încheie lucrările cu propunerea ca Vasile Dîncu să ajungă măcar preşedinte al Consiliului Naţional al PSD.

După ce Cosmin Guşă ne-a reamintit că Vasile Dîncu mai există, organizaţiile judeţene din Transilvania s-au ţinut una după alta şi l-au propus pe Dîncu, reprezentant al celei mai anti-PSD regiuni din România, drept preşedinte al Consiliului Naţional. Adică unul care la primul scandal sare pe scaunul următor şi ţine locul celui căzut. Ce ne spune asta? Dintr-o solidaritate mai puţin geografică şi mai mult de haită, grupul de la Cluj şi-ar dori toate partidele mari, plus instituţiile de putere şi de forţă din România. Preşedinţia este a lor, SRI-ul, la fel, STS-ul, Parchetele au fost şi probabil vor rămîne ale lor, DNA-ul l-au luat cu Bologa, Dan Barna este sibian (tot de acolo vine), Ludovic Orban n-a picat din Lună, iar Rareş Bogdan, din aceeaşi clică politică de la Cluj, abia aşteaptă să pună mîna pe PNL.

Ca atare, un PSD condus tot de un ardelean bine conectat la ceilalţi şi la SRI nu le-ar strica deloc! Vasile Dîncu este celebru pentru scenarii şi rezolvări, în ciuda faptului că mulţi politicieni şi-au dat seama că face parte dintre aceia care îţi inventează o belea şi tot el se oferă cu consultanţă pentru stingerea ei.

Chiar dacă adună multe voturi de pe la Tulcea, Galaţi şi Tecuci, UDMR-ul este tot un partid transilvan, bine conectat la Budapesta şi la Bucureşti. Cine ar mai rămîne de partea cealaltă a politicii? Trei partide mici şi zgribulite care se tem de moarte de un rămas pe lîngă. Pro Romania, PMP şi ALDE care se curtează şi încearcă să se solidarizeze, speriate că PNL-ul,cu tot 20% ale sale îşi face mendrele prin toate domeniile.

Faţă de probelemele economiei şi instituţiilor româneşti, faţă de îndoielile şi temerile populaţiei, toate aceste zbateri nu sunt decît o fierbere politică asemănătoare unei oale încălzite pe un foc cu coceni. Se încinge repede şi se stinge la fel!

EDITORIAL /CORNEL NISTORESCU/ http://cotidianul.ro/

DE CATE ORI VINE „DREAPTA ” LA PUTERE ,VINE SI CRIZA!

17 feb.

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane

Acum câteva luni Piața Victoriei era plină de idioți, că nu se mai putea cu PSD, acum e liniște și pace, arată că cei care au ieșit atunci la proteste erau doar activiști, mercenari și gură-cască. Și acum că ăștia vând țara și au băgat-o în deficit excesiv, ne arestează ultimii doctori capabili ca să facă loc clinicilor din străinătate și că ne așteaptă iar ani de foame și mizerie, totă lumea e fericită, nu iese niciun patriot în stradă. Ce înseamnă asta?

Crimele Mafiei Globaliste

Activităţile oculte ale elitei Bohemian Grove filmate cu camera ascunsă!

17 feb.

Imagini pentru BOHEMIAN GROVE,PHOTOS

Relatarea lui Alex Jones, jurnalistul care s-a infiltrat în Bohemian Grove

de Lidia Teodorescu

Într-un articol anterior am prezentat Bohemian Club şi modul în care cei puternici şi bogaţi îşi fac de cap în tabăra anuală de la Bohemian Grove, California. Ritualuri păgâne, beţii, homosexualitate, astfel de lucruri şocante se petrec la această întâlnire discretă de mare anvergură a mai-marilor lumii. Regizorul de filme documentare Alex Jones s-a infiltrat în Bohemian Grove în luna iulie 2000, devenind astfel prima persoană care a înregistrat pe bandă video activităţile bizare şi oculte ale acestui club elitist, exclusiv masculin. Această înregistrare a fost transmisă în Anglia, Irlanda şi Scoţia pe canalul UK Channel Four ca fiind partea a treia a unui program special din patru părţi intitulat „Dominaţia secretă a lumii”. În mod surprinzător, filmul său nu a avut deloc ecou mediatic, ceea ce dovedeşte încă o dată cât de puternic este controlul pe care membrii Bohemian Club îl au asupra difuzării informaţiilor în mass-media.

Alex Jones a reuşit să intre pe teritoriul de 2700 de acri aflat în proprietatea clubului californian şi a ieşit după cinci ore, după ce a filmat ritualul „Cremation of Care”. El a declarat apoi: „Slavă Domnului că am reuşit să filmez tot, pentru că altfel nimeni nu m-ar fi crezut! Aproape că nici nu-mi venea nici mie să cred că e posibil să se petreacă ceea ce am văzut cu ochii mei. Atât de bizar a fost totul!”

O ştire bombă, ocultată de ani de zile

De mai bine de 130 de ani, liderii Americii se întâlnesc în ţinutul Sonoma din California, în luna iulie. De-a lungul timpului au apărut o mulţime de zvonuri bizare, inclusiv în presa locală, cum că acolo se petrec lucruri oculte şi stranii. Zvonurile se refereau la ritualuri bizare cu oameni îmbrăcaţi în robe negre şi roşii şi o statuie gigantică în formă de bufniţă, de aproximativ 13 m înălţime, având la picioare un altar pe care ceva sau cineva era sacrificat în fiecare an.

Alex Jones, fiind gazda unui talk-show de radio, a auzit de mai multe ori aceste zvonuri. Astfel, s-a hotărât să facă nişte cercetări asupra subiectului. Spre surprinderea sa, articole din ziare şi reviste cunoscute (Parade Magazine, Associated Press, Reuters, Sacramento Bee, Washington Times) confirmă incredibilul. Liderii lumii mergeau anual pe colinele acoperite de păduri de conifere din nordul Californiei şi chiar au existat poze cu acea statuie-bufniţă gigantică şi oameni îmbrăcaţi în robe negre şi roşii.

„Am fost uluit să constat,” a spus Jones, „că în mai bine de 50 de ani au existat doar câteva ştiri despre Bohemian Grove, iar modul în care au fost prezentate m-a convins că aici este vorba de o poveste extrem de dubioasă, ascunsă cu dibăcie.”

Informându-se despre toate constrângerile legilor şi Serviciile Secrete care protejază misterele de la Bohemian Grove an de an în luna iulie, Jones a acceptat provocarea lui Jon Ronson de la World of Wonder Productions, de „a-i expune opiniei publice pe cei din Bohemian Grove, filmându-i cu ajutorul camerelor ascunse şi dezvăluind public activităţile lor. ”

Alex Jones relatează cum a pătruns în Bohemian Grove

Jones şi ceilalţi membrii ai echipei sale, Violet Nichols şi Mike Hanson, s-au întâlnit în San Francisco cu nişte cineaşti englezi şi timp de trei zile au făcut investigaţii, înainte de a încerca să pătrundă în Grove. Pe 15 iulie 2000, Alex Jones şi Mike Hanson, echipaţi cu două camere de filmat ascunse şi hotărâţi să se pretindă a fi membri ai Clubului Bohemian, s-au infiltrat cu succes în interiorul taberei de la Bohemian Grove.

Întrebarea care suscită cea mai mare curiozitate este cum au reuşit ei să intre în Bohemian Grove? Iată ce povesteşte Alex Jones: „Clubul Bohemian se întinde pe nişte dealuri de 300-400 metri înălţime. Există o singură intrare, în partea de nord, o stradă pavată, numită Bulevardul Bohemian (Bohemian Avenue). Un gard scund, din sârmă ghimpată, împrejmuieşte întregul perimetru al clubului, dar acest gard nu are importanţă deoarece relieful este practic impenetrabil. Bohemian Grove este o cetate naturală. Pantele abrupte ale dealurilor fac imposibil accesul.

După ce am fost lăsaţi aproape de Bohemian Grove, am intrat în pădure la aproximativ 100 de metri de intrarea principală. După ce am trecut de gardul din sârmă ghimpată, am ajuns într-un şanţ cu apă. Întreaga suprafaţă de-a lungul străzii pietonale cu pereţii din stâncă a fost inundată. A trebuit să ne facem drum prin mlaştină, sărind pe ramuri de copaci rupte sau alte molozuri. După ce am urcat pe un terasament abrupt, prinzându-ne  şi trăgându-ne  de radăcinile copacilor, am ajuns într-o parcare mare, cu sute de maşini. Am văzut vreo două duzini de angajaţi ieşind din automobile (care erau de toate mărcile, de la Mercedes-Benz la Ford Tempos). La vreo 100 de metri, printre copaci, am văzut o parcare mult mai mare, plină cu maşini de lux, modele mult mai noi. Evident, aceasta era parcarea membrilor Clubului Bohemian.

Au reuşit să păcălească gărzile prefăcându-se membri ai Clubului

Când intri pe strada principală, şanţul, mocirla şi terasamentul sunt pe partea dreaptă (spre vest) pe o porţiune de vreo 50 de metri. Mergând de-a curmezişul şanţului, noi am evitat două puncte de verificare importante, o baracă mică de pază în partea stângă a străzii şi alta, în josul străzii la 50 de metri distanţă, pe partea dreaptă. Deşi a fost foarte bine că ne-am furişat pe lângă cele două puncte de control, intrând în parcarea angajaţiilor, adevăratele puncte de control se află în interiorul Bohemian Grove. Astfel mai era un punct de verificare în mijlocul străzii (o pază compusă din câţiva oameni de la serviciul de securitate) şi două în partea stângă şi dreaptă, în stilul punctelor de control germane, cum le vedem în filmele vechi cu războaie.

Ne-am gândit că ar fi o idee bună să încercăm să luăm unul dintre camioanetele cu remorca descoperită şi având scaunele capitonate care îi transportau atât pe membrii clubului Bohemian, cât şi pe angajaţi. Aşadar, am mers înainte prin pădure în zona de parcare a membrilor clubului Bohemian şi am aşteptat să fim luaţi de una din acele camionete. În câteva momente eu şi Mike Hanson eram urcaţi în spatele unui astfel de vehicul, alături de doi gentlemeni mai în vârstă.
Eu şi Mike ne prefăceam că avem o discuţie nonşalantă în timp ce am intrat pe strada principală, întunecată din cauza pereţilor de stâncă, şi ne apropiam de punctele de control. În cele câteva minute în care am mers cu camionul, am înregistrat pe casetă o discuţie interesantă, în care doi membri vorbesc despre preţurile robelor de ceremonie.
Primul nostru contact cu paza a fost la principalul punct de control. Camionul s-a oprit şi un bărbat în vârstă cu părul cărunt s-a apropiat şi l-a privit pe şofer, apoi a trecut în spate ca să ne poată privi pe mine şi pe Mike Hanson drept în ochi. Probabil a presupus că suntem invitaţi ai celor doi bărbaţi mai în vârstă care stăteau alături de noi (pentru că membrilor Bohemian Grove le este permis să aducă invitaţi), motiv pentru care, din fericire, nu ne-a întrebat cine suntem sau ce facem. Gărzile ne-au permis să trecem, dar ne-au urmărit cu o privire suspicioasă.
Aşa am pătruns în interiorul lui Bohemian Grove. Auziserăm atâtea zvonuri bizare şi acum eram pe punctul de a afla cu adevărat ceea ce se petrece acolo. Misterul avea să fie rezolvat!”

Peripeţii în interiorul Bohemian Grove

În următoarele câteva ore, aşteptând evenimentul cel mai important – ritualul Cremation of Care, pe care intenţionau să-l filmeze – cei doi reporteri au făcut eforturi să treacă cât mai neobservaţi pentru a nu fi descoperiţi. Spicuim din relatările lor, ce au văzut în interiorul taberei:

“În timp ce intram în Grove, am trecut destul de aproape pe lângă bufniţa de piatră, înaltă de 13 metri care se află pe malul nordic al unui mic lac. Am fost foarte aproape, la vreo şapte metri, de altarul negru aşezat la baza statuii în formă de bufniţă. Deja aveam o dovadă că zvonul este adevărat: există o statuie uriaşă de piatră, în formă de bufniţă; există un altar! Pe măsură ce pătrundeam în Grove, dincolo de lac, vedeam şi acele mici cruci din metal, ridicându-se deasupra apei. Ne-a luat între 45 de minute şi o oră să ajungem la chei, unde se sfârşeşte strada şi maşinile nu mai pot circula. Drumul se continuă cu o stradă pietonală neagră, pavată şi cimentată.
Am ajuns lângă o punte de observaţie care era la o înălţime de 100 de metri, pe stâncă, cu vedere peste râul Russian River, către orăşelul Monte Rio, în partea cealaltă. Aşadar, eram pe puntea de observaţie de o oră. Nu era nimeni prin apropiere. Brusc, a apărut mergând pe drum, un bărbat în vârstă, de vreo 65-70 de ani, care purta o uniformă de şerif de la ţară, din ţinutul Sonoma. Nici măcar nu l-am văzut venind. Cred că era şeriful. Acesta a început să ne vorbească într-un mod codat-conspirativ.
Cu securitatea pe urme
S-a uitat direct la mine şi a spus: „Ai fost aici în 1913? Eşti unul dintre cei vechi?” Evident, pentru că aveam doar 27 de ani, bărbatul ştia că nu am fost pe acolo în 1913 şi că nu făceam parte din cei bătrâni. Mi-am dat imediat seama că mă testa şi i-am răspuns calm: „Da, sunt cu Hillbillies”. Ca să explic mai clar, există în jur de 95 de cluburi diferite în cadrul Taberei de la Bohemian Grove. Toate aceste cluburi sunt găzduite în conacurile de pe faleze şi au nume şi respectiv membri diferiţi. Cel mai de elită club este, conform articolelor din presă, Mandalay, cu Henry Kissinger şi Paul Volcker, foşti preşedinţi ai Federal Reserve şi alţi lideri ai Noii Ordini Mondiale. Tabăra Hillbillies din care am pretins eu că fac parte îi are ca membrii pe cei doi Bush, alături de multe alte persoane cu funcţii notabile în industria, activitatea bancară, publicitatea şi guvernul Americii. Bărbatul a zâmbit şi a spus: “Atunci, vă urez o zi bună”. S-a întors şi a mers mai departe.
Pentru a nu mai fi atât de expuşi, ne-am gândit să ne ascundem în pădure. Am plecat înapoi spre chei, departe de faleze şi de puntea de observaţie. Pe la jumătatea drumului, am observat că eram urmăriţi de doi bărbaţi în costume negre şi cu ochelari. Am decis să încetinim. Cei doi bărbaţi care, evident, făceau parte din Serviciul Secret sau erau bodyguarzii cuiva, au venit la noi şi ne-au întrebat cum ne numim. Ne-am dat numele false pe care ni le aleseserăm şi le-am spus că suntem membri ai clubului Hillbillies.
Cei doi ne-au spus: “Liniştiţi-vă! Nu vă stresaţi atât şi simţiţi-vă bine” – o temă care s-a reluat şi mai târziu. Avuseserăm două întâlniri cu oameni din cadrul taberei şi deja credeam că eram urmăriţi. I-am spus lui Mike că trebuie să mergem într-o zonă cât mai populată, unde se întâlnesc membrii din Bohemian Grove, şi să ne amestecăm printre ei. Am fost în câteva cluburi şi aproape că ne-am dat de gol falsele identităţi. Am intrat şi am băut, pentru că ni s-a oferit vin şi toată lumea bea copios. Apoi ne-am întors în stradă şi am văzut o zonă amenajată pentru petrecere în aer liber, unde se aflau sute de mese aranjate pentru o petrecere sau o conferinţă.
Vroiam să ne ascundem cumva între dealuri. Ne-a luat vreo 20 de minute să ajungem în singurul loc înconjurat de dealuri, unde se putea ajunge şi pe jos. La un moment dat, unii dintre angajaţi au început să ne întrebe de ce nu folosim o camionetă. Noi le-am răspuns că vroiam să facem mişcare, motiv pentru care ei au început să fie suspicioşi. Aşadar ne-am întors în tabăra Web unde ne-am făcut comozi. (Taberele au diferite nume, cum ar fi: Lost Boys –Băieţii Pierduţi, Doom –Soarta, Dragon –Dragonul  etc.) Am stat aşa o oră, reîncărcându-ne camerele ascunse.”
Procesiunea macabră
O dată cu lăsarea serii, cei doi jurnalişti au avut confirmarea faptului că urmează să se desfăşoare ritualul despre care auziseră zvonurile bizare. Să îi dăm din nou cuvântul lui Alex Jones:
“Deja umbrele începeau să se lungească şi mai era puţin până să se lase întunericul. Am început să auzim un cântec bizar, iar sunetele veneau de undeva de jos, dinspre strâmtoare. Am mers înapoi în acel loc. În drumul nostru, am văzut sute de bărbaţi cântând un fel de litanii sub copacii uriaşi. Era ceva asemănător unui roman fantastic. Mă aşteptam în orice moment, să văd apărând un dragon. Erau cranii uriaşe, agăţate sub reflectoare, bufniţe cu ochii luminaţi şi alte simboluri satanice, macabre, pe care acum le puteam vedea datorită reflectoarelor foarte mari.
Petrecăreţii au încetat cheful şi au plecat şi ei pe nişte cărări, spre lac. Ne-am decis să ne amestecăm cu ei şi să îi urmăm oriunde s-ar duce. Am mers spre partea estică a lacului aproximativ 100 de metri, vizavi de capătul nord al lacului unde se află idolul şi altarul. În timp ce mergeam în jurul lacului, singurul bărbat de culoare pe care îl văzusem până atunci, un bărbat foarte mare şi puternic, ne-a văzut pe mine şi pe Mike Hanson mergând foarte repede în comparaţie cu ceilalţi din aglomeraţie (noi vroiam să găsim un loc bun în partea estică a malului ca să putem filma ritualul Cremation of Care, intuind că zvonurile aveau să se adeverească).
Bărbatul ne-a spus: „Nu vă agitaţi! Luaţi-o uşurel! Grijile lumii nu sunt pe umerii voştri! Nu ar trebui să mergeţi atât de repede.” Apoi ne-a dat două programe colorate. Pe copertă era Moloch, bufniţa uriaşă, cu un corp în flăcări la poalele statuii (programul poate fi văzut la infowars.com). De asemenea, un mic demon cu iniţialele PJ, în colţul coperţii, în partea stângă jos (de asemenea le puteţi vedea în filmul meu Dark Secrets: Inside Bohemian Grove).

Ritualul de pe malul lacului

Mii de bărbaţi au început să se strângă pe malul estic. Slujitorii personali ai membrilor clubului (spre deosebire de angajaţii Bohemian Grove, care purtau cu toţii tricouri roşii şi care nu au avut voie să fie prezenţi la ritual) au început să pună scaune pentru cei dintre ei care erau mai în vârstă. Soarele era acum de mult apus. Era întuneric complet şi nu puteam vedea nici măcar malul celălalt al lacului. Mulţi lilieci zburau de jur-împrejur şi deasupra apei era multă ceaţă (este multă ceaţă în nordul Californiei). Era o atmosferă înspăimântătoare. La un moment dat, a început să se ridice părul pe mine.

Imagini pentru BOHEMIAN GROVE,PHOTOS

Din pădure au apărut pe neaşteptate treizeci de „preoţi” îmbrăcaţi în robe negre, cu feţe de morţi, pictate şi cu un bărbat îmbrăcat gen Grim Reaper (stil macabru simbolizând personificarea morţii promovat de o formaţie heavy metal cu acelaşi nume, n.n.) tragând de o cuşcă în care se afla un corp legat pe care l-a pus într-o barcă. Barca a dus acel trup legat până în faţa marelui preot care stătea la picioarele bufniţei, lângă scările circulare de la baza acesteia. Apoi doi preoţi îmbrăcaţi în negru au „spălat” trupul ce urma să fie sacrificat, după care l-au dus în faţa bufniţei. Ritualul era însoţit de o zguduitoare înregistrare audio. Cu urlete disperate, corpul cerea îndurare pentru viaţa sa. Preoţii au refuzat şi l-au dus în faţa altarului. „Minunata bufniţă” le-a spus să ardă trupul (ceremonie pe care au numit-o „înlăturarea grijilor”) care arăta ca o fiinţă umană, îmbrăcată în negru. Deasupra altarului se afla o lampă mare din stâncă pe care au numit-o „flacăra eternă”.

Marele Preot a luat o torţă pe care a aprins-o de la acea flacără. Trupul a cerut din nou îndurare. Preotul a coborât cu multă dificultate, deoarece era atât de bătrân, încât de-abia mergea şi a dat foc rugului. A spus că va citi semnele ce vor apărea în rămăşiţele focului, după o tradiţie ocultă. Corpul continua să zbiere în dureri. Dintr-o dată, toate acele cruci pe care le văzuserăm de-a lungul malului, în timpul zilei, au izbucnit în flăcări. Aşadar, am fost martorul unui eveniment ca în pictura medievală a lui Hieronymus Bosch: Viziunea Iadului (cruci metalice arzând, preoţi în robe roşii şi negre, iar marele preot în robă gri cu o tiară roşie, un trup arzând strigând în dureri, o statuie uriaşă a unei bufniţe cu coarne). Da, liderii mondiali se ocupă cu aceste activităţi! Era mai mult decât straniu tot ce se petrecea acolo. După ce s-a terminat ritualul, bărbaţii au ieşit din rânduri şi s-au îndreptat către marele conac înconjurat de copacii uriaşi.”

Zguduiţi de aceste evenimente bizare, cei doi ziarişti s-au hotărât să părăsească imediat tabăra: „Nu am avut nicio problemă la plecare,” relatează Alex Jones. „Am trecut exact prin faţa paznicilor şi am ajuns pe aleea principală, Bohemian Avenue.
Este mult mai uşor să ieşi din Grove decât să intri, pentru că mulţi dintre aceşti lideri mondiali ies din tabăra de la Grove pentru a merge în micul orăşel Monte Rio. Femeile nu sunt admise în Bohemian Grove, dar ei merg în baruri să petreacă cu prostituatele care sunt aduse din toată lumea, special pentru ei.”
Concluzia jurnalistului? „Această întâmplare mi-a schimbat cu adevărat viaţa. Am fost martor la acel ritual pe care unii oameni încearcă să-l apere spunând: „o, este vorba doar de distracţie, într-o frăţie” şi ei chiar cred acest lucru! Aceasta este o poveste care trebuie spusă, deşi se încearcă suprimarea ei. Vă rog să împrăştiaţi vestea în orice colţ al lumii!”

Vă recomandăm să vizionaţi filmele jurnalistului Alex Jones:

Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000)

Alex Jones – The Order Of Death

şi să vizitaţi arhiva de articole despre Bohemian Grove:
http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html“[1]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4984

https://www.dzr.org.ro/

NEDUMERIRI SI SUSPICIUNI – ROMANIA SI OCCIDENTUL!

17 feb.

        ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ  „Una peste alta, revoluţia a fost o farsă politică, izbutită graţie […]

 

      ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ

„Una peste alta, revoluţia a fost o farsă politică, izbutită graţie unei sinistre aplicaţii militare patronate de Moscova şi Washington. Un criminal joc de-a războiul, în cursul căruia ţintele au fost vii şi gloanţele – adevărate” („Diplomaţia lupilor”).

                                                                       *
Dacă ţinem seama de evoluţia evenimentelor de la noi, s-ar părea că, atunci când vrei să-ţi supui o țară, lăsând însă impresia că ar fi liberă, în primul rând, trebuie să-i înlocuieşti puterea politică cu una subordonată ţie şi să te asiguri că poţi controla serviciile secrete, sistemul bancar şi Justiţia. Apoi o dezarmezi, folosindu-te de liderii puşi de tine, şi faci în aşa fel încât duşmanii tăi să devină pentru ea un Bau-Bau naţional, care să o sperie şi să o obsedeze şi de care tu te vei preface că o aperi – desigur, contra cost. În timp ce-i vei distruge sau prelua mijloacele prin care îşi asigură hrana, făcând-o cât mai dependentă de tine, o vei determina să-şi creeze structuri populate cu personaje trecute prin cursurile intensive ale şcolilor tale. Aici vor memora sintagme şi termeni „ce din coadă au să sune”, făcându-i să le lălăie şi-n somn, deşi – ca şi tine de altfel – nu ştiu cu precizie ce spun. În plan militar şi informativ, „parteneriatul” cu serviciile tale de resort le va transforma, de facto, în simple unităţi ale acestora, sporindu-ţi puterea.

Aparent, o asemenea ţintă ar fi destul de dificil de atins. În realitate, nu am trăit toate acestea în ultimele trei decenii? N-a început totul printr-un act de forţă şi câteva legi abil ticluite? Au înţeles mulţimile ce li se întâmplă? Prin prezenţă masivă şi prin strigări nu au chemat ele prăpădul ce tocmai începea, lăsând impresia că totul se pretrece la cererea lor? Aşa cum ne-a învăţat decembrie ’89, pentru asta e nevoie de o mână de oameni, gata să trădeze pe oricine şi să comită crime oricât de odioase, iar asemenea inşi nici nu costă prea mult. Din păcate, timpul a demonstrat nu numai că avem cam prea mulţi trădători printre noi, ci şi că, atunci când aceştia nu ne afectează extrem de direct, dovedim o mare toleranţă faţă de ei.

Referitor la decembrie 1989 sunt multe de spus. Voi aminti succint câteva momente din acel an, spre rememorare pentru cei care au uitat şi spre ştiinţa celor care erau prea mici pe atunci sau nu existau încă.

11 MARTIE

BBC şi „Europa liberă” mediatizează „Scrisoarea celor şase” (Gh. Apostol, Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gr. Răceanu, C. Pârvulescu şi Silviu Brucan).

13 MARTIE

La încheierea şedinţei CPEx, Ceauşescu deschide subiectul Scrisorii celor Şase, apreciind că autorii sunt „vechi clienţi, ca să zic așa, DERBEDEI POLITICI, declasaţi și moral și politic, faţă de care partidul a luat o serie de măsuri”. „BRUCAN, este EXCLUS mai de mult din partid și care este AGENT al serviciilor străine” (fiind, precizează Elena Ceauşescu, „recrutat de mult de americani”). Faţă de APOSTOL îşi face „mea culpa”, căci manifestase „prea multă înţelegere”, sperând „nu că o să se îndrepte, dar că o să-și vadă de treabă” („…înainte de redactare a fost prevenit să nu ia legătura cu Silviu Brucan, care este spion în slujba imperialismului american” – I. Coman, 18 august 1989). BÂRLĂDEANU „în ultimi ani se transformase în vânzător a tot felul de lucruri”, lucrând „cu un grup de borfași, și de mai mult timp se află în anchetă pe problema aceasta”. MĂNESCU „este vulnerabil la orice” (spune Elena Ceauşescu, cu trimitere la faptul că acesta bea în exces), iar PÂRVULESCU nu mai avea nevoie de prezentare.

31 MAI

Gh. Apostol declară în scris:  „…eu am organizat și atras și pe alții la această acțiune. Deși eram conștient că prin ceea ce am inițiat voi susține propaganda externă contra țării noastre și am să determin unele acțiuni de calomniere și denigrare a partidului și statului…

Încheierea suna astfel: „Asigur Comitetul Central al partidului că MĂ DEZIC ÎN TOTALITATE de acțiunile întreprinse, iar pentru faptele mele CER SCUZE PARTIDULUI, POPORULUI ROMÂN, conducerii partidului și statului. Totodată, rog ca, avându-se în vedere și vârsta înaintată ce o am, să mi se acorde CLEMENŢĂ.

Scrisoarea din arhivă nu poartă semnătura lui, dar cu ani în urmă am primit personal confirmarea autorului că, într-adevăr, a redactat o epistolă „de regrete”, în care solicita… înţelegere.
Nivelul de trai al oamenilor, dificultatea cu care se putea pleca peste hotare etc. erau teme reale, dar Scrisoarea celor Şase nu conţinea doar adevăruri. De exemplu, dacă agricultura chiar era atunci „în derută”, astăzi ce cuvinte să mai folosim? Era economia „în colaps”? De aceea au fost plătite datoriile externe?

Referitor la principalele solicitări ale celor şase semnatari (abandonarea proiectului sistematizării satelor, garantarea drepturile cetățenilor şi interzicerea exportului de alimente), Ceauşescu aprecia că „s-au legat de tot ceea ce doresc agenţiile străine”.
„N. Ceauşescu: Vor să aibă dreptul să aibă legături cu ambasadele străine.
C. Dăscălescu: Cu care?
N. Ceaușescu: ÎŞI ALEG STĂPÂNI pe cei care îi plătesc mai mult! Nu se duc la bulgari, ci la cei care îi plătesc bine! Nu se duc nici la coreeni, nici la cubanezi. Probabil că ei sunt încurajaţi de agenturile străine însă se pare că au prins mult curaj după cele ce se întâmplă în Uniunea Sovietică.”
Să nu-ţi aminteşti de politicienii actuali, care se acuză reciproc că „ling clanţele ambasadelor”? În vremea lui Ceauşescu a avut însă Ambasada Statelor Unite, de pildă, vreo poziţie similară celor din zilele noastre? Dacă „nu”, ce să pricepem: era terorizată de el sau respecta protocoalele internaţionale, ţara fiind independentă?

11 APRILIE

Ceauşescu anunţă că România şi-a achitat toate datoriile externe, punctând că, din acel moment, câştigasem „o deplină independență economică și politică”. Cine ne-a pus?!

15 IULIE

Ceaușescu (la împlinirea a 24 ani de la Congresul al IX-lea al PCR): „Situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de PATRU MILIARDE DE OAMENI TRĂIESC ÎN SĂRĂCIE şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate – şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi – au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situație care nu poate să continue mai departe. Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim: a inechității, a jafului, a asupririi. Am cunoscut-o sute de ani și o sută de ani sub capitalism. De aceea am declarat că pentru noi a apus pentru totdeauna o asemenea cale! (…) Capitalismul în România a apus pentru totdeauna. Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veșnic stăpân pe destinele sale, pe bogățiile ţării! (aplauze şi scandări îndelungi) Aceste cercuri şi aceşti domni ar trebui să-şi îndrepte privirea spre două direcţii: cum să se lichideze asuprirea ţărilor în curs de dezvoltare; să se rezolve DATORIA EXTERNĂ de o mie două sute de miliarde a acestor ţări. Şi aceasta NU PRIN SIMBOLURI. Simbolismul o fi bun în artă. În economie şi-n politică NU FACE DOI BANI!”

1 SEPTEMBRIE

Din cauza abaterilor sale, preotul supleant Laszlo Tökes este revocat de Eparhia Reformată Oradea (vezi adresa nr. 5430/28 august 1989 a Departamentului Cultelor). Urmare deciziei, Laszlo Tökes trebuia să-şi părăsească locuinţa primită în Timişoara (str. Timotei Cipariu 1).

21 SEPTEMBRIE

Episcopia Reformată Oradea solicită Judecătoriei Timişoara să dispună evacuarea lui Tökes.

20 OCTOMBRIE

Judecătoria dă dreptate Episcopiei. Tökes face recurs.
Dosarul Tökes nu a avut nici o componentă politică.

9 NOIEMBRIE

Începe demolarea Zidului Berlinului.

13 NOIEMBRIE

Are loc şedinţa CPEx, în care N. Ceauşescu prezintă pe scurt ideile esenţiale cuprinse în cele 140 de pagini ale Raportului pe care avea să-l citească la al XIV-lea Congres (vezi stenograma nr. 1840, 22 XI 1989 din Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. – dosar nr.63/1989). Prezint doar două dintre chestiunile menţionate.
                                                                  *
♦ „Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba de probleme legate de MOLDOVA SOVIETICĂ.

Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. AM ATRAS ATENŢIA TOVARĂŞILOR CĂ TREBUIA SĂ LE PUBLICE ÎN PRESĂ şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. ANULAREA ACESTUI ACORD, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema BASARABIEI şi BUCOVINEI DE NORD.

Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă ÎN PERIOADA IMEDIAT URMĂTOARE. // De altfel, ÎN TIMPUL LUI HRUŞCIOV AM MAI DISCUTAT ACEASTĂ PROBLEMĂ. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlnit – dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, PROBLEMA AURULUI ŞI A TEZAURULUI NOSTRU, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un Decret SEMNAT DE LENIN, prin care se spune că aparţine poporului român şi că VA FI RESTITUIT ATUNCI CÂND ÎN ROMÂNIA VA FI PUTEREA MUNCITORILOR ŞI ŢĂRANILOR.
Am întrebat, sunt şi STENOGRAMELE, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Şaleapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev, AU SPUS CĂ AURUL S-A PIERDUT. Pe mine NU MĂ INTERESEAZĂ CĂ S-A PIERDUT SAU CE AU FĂCUT CU EL, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat «albii». (…)

Pe noi nu ne interesează asta. În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu «albii». Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie. Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta VA TREBUI SĂ RELUĂM ŞI PROBLEMA BASARABIEI.

Trebuie oricum să ridicăm problema populaţiei din Republica Moldovenească (sic!), în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. SUNT ROMÂNI ŞI NU-I LASĂ SĂ FOLOSEASCĂ LIMBA PE CARE O DORESC EI şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure LEGĂTURI CORESPUNZĂTOARE ÎNTRE MOLDOVA ŞI ROMÂNIA.

Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică şi SĂ AVEM ÎN LUNILE URMĂTOARE O DISCUŢIE SPECIALĂ PE ACEASTĂ PROBLEMĂ.

De altfel, în 1970–1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu problemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care NE CEREAU CA NOI SĂ RECUNOAŞTEM ÎN MOD DESCHIS CĂ BASARABIA ESTE A LOR.

Tov. Elena Ceauşescu: ASTA NU SE POATE NICIODATĂ.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un NON-SENS. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur, punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că NU SE POATE SĂ ACCEPTĂM ACEASTĂ SITUAŢIE ŞI FELUL CUM EI ACŢIONEAZĂ.

Vin şi fac o plenară şi ANUNŢĂ CĂ VOR SĂ ÎNDREPTE LUCRURILE, ce a fost în trecut, dar DE FAPT ADOPTĂ MĂSURI MAI BRUTALE DECÂT ÎN TRECUT şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă.
Dacă sunteţi de altă părere, vă rog să spuneţi. (…)
(Toţi tovarăşii sunt de acord.)

Aici nu este vorba de existenţa unei naţionalităţi sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci ESTE VORBA DE O PARTE A ROMÂNIEI, care a fost cedată datorită acordului (realizat de Stalin – n.n.) cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte VA TREBUI SĂ LE PUBLICĂM ŞI NOI. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.

I-am spus şi lui Matei [Ilie] şi lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică MANIFESTA INTERES – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru. Un asemenea punct este şi în legătură cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică manifesta anumite interese, adică împărţirea Poloniei. În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus: «ne-am înţeles numai atât».” (Gh. Buzatu, „Bătălia pentru Basarabia”, pp. 280-281.)
                                                                            *
Ceauşescu aduce în discuţie o idee pe care, recent, am auzit-o dinspre Budapesta:

„Tov. Nicolae Ceauşescu: (…) Sigur, faţă de problema UNITĂŢII EUROPENE, am afirmat poziţia noastră, nu m-am referit aici la «CĂMINUL COMUN», mă refer la unitatea între ţările independente.
În problema Balcanilor, am spus că TREBUIE SĂ NE ADRESĂM ŢĂRILOR DIN BALCANI, pentru a acţiona împreună în vederea depăşirii diferitelor obstacole, a apropierii, a întăririi CONLUCRĂRII CÂT MAI LARGI. Trebuie, realmente, în Balcani, să nu mergem spre o federaţie balcanică, ci spre o colaborare largă economică şi în toate domeniile şi la care pot participa şi unele ţări din bazinul dunărean, cum am mai discutat, şi, desigur, în primul rând am în vedere Ungaria şi Austria. Acest lucru l-am avut întotdeauna în vedere, dar eu în Raport nu m-am referit concret. Uniunea Sovietică nu are nimic cu Dunărea şi Germania la fel. (…)

Tov. Elena Ceauşescu: Rămâne Cehoslovacia.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, şi Cehoslovacia. Adică grupul acesta de ţări care sunt vecine cu ţările balcanice şi multe lucruri comune. Spunem chiar a unor ţări din bazinul dunărean – nu le menţionez, dar în gândul meu este ca să le avem în vedere. Deci, este vorba de Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dacă vor dori acest lucru, pentru că Balcanii privesc ţările din Balcani (Bulgaria, Iugoslavia [astăzi divizată], Grecia, Albania – Turcia? – n. ns.).

Acestea ar fi problemele privind situaţia internaţională, inclusiv am vorbit de subdezvoltare, poziţiile noastre care sunt cunoscute. Am menţionat unele lucruri unde trebuie să punem un accent mai deosebit.
La relaţiile între partide am pus problema necesităţii unor întâlniri şi consfătuiri regionale, inclusiv ne-am pronunţat pentru o Conferinţă internaţională a partidelor comuniste muncitoreşti.” (Gh. Buzatu, „Bătălia pentru Basarabia”, pp. 282-283).

16 NOIEMBRIE
În faţa ambasadelor României de la Moscova, Budapesta, Praga şi Berlin au loc proteste împotriva lui Ceauşescu. Acesta afirmă, în CPEx: „Este clar, în Uniunea Sovietică sunt cercuri care regizează şi desfăşoară toată această activitate.

Cum acţiunile s-au desfăşurat la numai trei zile după ce N. Ceauşescu vorbise în CPEx de Basarabia, Bucovina de Nord şi de Tezarul României de la Moscova, să fi fost ruşii anunţaţi de către unul dintre participanţii la acea şedinţă?

20 NOIEMBRIE

N. Ceaușescu, în discursul ținut la Congresul al XIV-lea al PCR: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă.
În primul rând, apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de CONDAMNARE ŞI ANULARE A TUTUROR ACORDURILOR ÎNCHEIATE CU GERMANIA HITLERISTĂ, trăgându-se concluziile practice pentru ANULAREA TUTUROR URMĂRILOR ACESTOR ACORDURI ŞI DICTATE.”

27 NOIEMBRIE

Informat asupra întâlnirii ce urma să aibă loc la Malta, Ceauşescu îi scrie lui Gorbaciov. Cum „dezvoltarea relaţiilor dintre URSS şi SUA constituie o pro¬blemă a celor două ţări” şi „având în vedere politica anticomunistă de destabilizare a situaţiei din ţările socialiste, în care Statele Unite ale Americii au un rol activ”, Ceauşescu era de părere că „la întâlnirea dintre conducătorii URSS şi SUA nu se poa¬te discuta, sub nici o formă, si¬tuaţia din ţările socialiste”.

Unii au spus că astfel l-ar fi jignit. Aşa o fi, dar atunci n-ar deveni firesc ca Merkel sau Macron să-i povestească lui Putin istorioare de prin bucătăria Uniunii Europene? Spre deosebire de Gorbaciov, care nu pare să fi avut vreo doctrină politică în care să creadă, Ceauşescu era devotat socialismului („Nu am și nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României și socialismul!”) şi nu m-ar mira dacă am afla că nu a abandonat puterea la al XIV-lea Congres tocmai pentru că îl ştia în pericol şi nu era vremea pentru schimbarea garniturii de lideri. Ca preşedinte al Statului, dacă nu ar fi fost credincios socialismului, şi-ar fi încălcat jurământul de investitură.


                                                                       *
Când Gorbaciov ne-a vizitat Capitala, bucureştenii au ieşit puhoi pe străzi, fără să fie scoşi de Securitate, Miliţie sau activişti de partid. Toţi erau numai un zâmbet şi mulţi îi strigau numele cu drag: „Gorbi! Gorbi! Gorbi…” Cum – pe ici, pe colo – umbla şoapta că „poate îl schimbă pe Ceauşescu”, să nu te întrebi dacă şi cât de liberi erau în sinea lor cei care se hrăneau cu astfel de speranţe? O ţară care aşteaptă ca problemele ei interne să fie rezolvate prin intervenţie străină poate fi vreodată cu adevărat şi pe deplin suverană? Când, fără să-l cunoşti bine, apreciezi un politician străin mai mult decât o face neamul lui, precis eşti înţelept? Precis nu eşti atins de ceea ce am putea numi „vasalitate nativă”?

Din 1990, relaţiile noastre cu Moscova s-au răcit brusc. Labilitate emoţională sau intervenţie ocultă a unor terţi interesaţi, în temeiul unor aranjamente secrete? Ce anume a determinat spectaculoasa răsucire a celor care cu un an în urmă îl apreciau atât de mult pe Gorbaciov? Spre deosebire de momentul în care Churchill i-a propus lui Stalin cunoscuta împărţire a sferelor de influenţă, de data aceasta, Moscova nu a mai avut de primit, ci de… dat? Ei, şi? Noi zâmbim galeş, bucuroşi că trecem dintr-o mână într-alta.

28 NOIEMBRIE

Tribunalul Judeţean Timiş menţine decizia de evacuare a lui Tökes. (Sentinţa avea să fie anulată de Curtea Supremă de Justiţie, la 22 februarie 1990. Curios?!)

Somație de evcuare Tokes. Click pe document penru mărire!

15 DECEMBRIE

Grupuri de oameni din parohia lui Tökes stau în dreptul locuinţei acestuia, pentru a împiedica evacuarea lui. Mulţi vorbesc ungureşte. Or fi de la noi? Or fi de prin vecini? În ziua următoare, „După liniştirea spiritelor, Laszlo Tökes a fost totuşi evacuat cu forţa, la cererea expresă a preşedintelui Tribunalului judeţean Timiş” (Filip Teodorescu, „Un risc asumat”, 1992, pp. 60–61).

16 DECEMBRIE

„În ziua de 16 decembrie primarul a încercat o detensionare a stării conflictuale, promiţând pas¬torului că nu va mai pune în aplicare hotărârea judecătorească de evacuare, iar oamenii să se ducă liniştiţi la treburile lor. Întrucât însă nu acesta era scopul urmărit de FORŢELE EXTERNE INTERESATE, în seara aceleiaşi zile, în zona parohiei s-au adunat câteva sute de persoane, între care, în afara curioşilor nelipsiţi de la orice început de incident, au apărut grupuri de TINERI AGITAŢI şi AGITATORI în acelaşi timp. (…) Au trecut la atac direct asupra plutonului de intervenţie al asupra căruia au aruncat o ploaie de bolovani din pavaj, 2000 de sticle de lapte goale stivuite lângă un magazin de profil. Au ATACAT tramvaiele ce-şi aveau traseul prin Piaţa Maria, le-au deconectat de la reţea, le-au SPART GEAMURILE, OBLIGÂND călătorii fie să se alăture, fie să fugă. Au INCENDIAT un autoturism ARO, concomitent cu DEVASTAREA tuturor magazinelor alimentare şi localurile de alimentaţie publică de unde s-au înfruptat în voie din băuturile deloc răcoritoare. // În această atmosferă încinsă s-a hotărât trimiterea a două cisterne ale pompierilor care nu numai că nu au reuşit domolească spiritele, dar mai rău le-au incitat şi au generat noi violenţe, victime fiind ele însele. // Rezultatul a fost dezastruos. În afara pagubelor materiale, plutonul de intervenţie a fost practic ZDROBIT, jumătate ajungând DIRECT LA SPITAL, iar restul scăpând cu fuga” (Filip Teodorescu, „Un risc asumat”, 1992, 60–61; în continuare, citatele care nu au altă menţiune afară de iniţialele autorului sunt preluate din aceeaşi lucrare, pp. 60–84; informaţiile se regăsesc şi în lucrările altor autori).

                                                                    *

Dacă plutonul de intervenţie ar fi avut muniţie s-ar mai fi întâmplat toate cele mai sus relatate sau ar fi fost suficiente câteva rafale trase în aer, pentru a-i calma pe furioşi?

17 DECEMBRIE

 „Este o adevărată lovitură de stat, aşa-zis paşnică!” (Ceauşescu).

Continui să citez din mărturiile lui Filip Teodorescu.

♦ „În jurul orei 11.00 am aflat despre o acţiune a cărei justificare mi-a fost imposibil să o înţeleg atunci, având în vedere urmările sale mai mult decât dezastruoase pentru ordinea publică în oraş. Două coloane de militari, în uniforme curate, cu armamentul individual (am aflat ulterior că nu aveau şi muniţie), drapelul de luptă şi fanfară în faţă au pornit să defileze de la două mari unităţi spre centrul oraşului. A fost o apariţie cu totul inedită, în urma coloanelor strângându-se, pe parcurs, sute, poate chiar mii de copii şi tineri, atraşi irezistibil de mirajul uniformelor, armelor şi a fanfarei. Totul ar fi putut da tonul unei sărbători naţionale dacă, odată ajunse zona centrală oraşului, coloanele de militari nu ar fost atacate violent cu pietre, sticle, ciomege, răngi improvizate … Au fost încercări de smulgere a armelor din mâna ostaşilor nevoiţi să-şi strângă rândurile şi schimbe pasul de defilare cu cel alergător, nerăspunzând în nici un fel la provocarea la care erau supuşi. // Cu dificultate s-a reuşit salvarea drapelelor de luptă (pentru că şi TRICOLORUL A FOST AGRESAT) împăturite şi ascunse sub manta de ofiţeri destoinici care ştiau foarte bine că pierderea drapelului însemna dizolvarea unităţii militare care nu a fost capabilă să şi-l apere. În plus, se aplică rigorile legii privind acţiunile sau inacţiunile militarilor. // Mai târziu, am aflat că defilarea fusese ordonată de generalul Vasile Milea şi se dorea să aibă semnificaţia unui avertisment pentru aceia care ar atenta la liniştea publică. În fapt, efectul a fost total invers şi NICI NU SE PUTEA ALTFEL. Un ordin NEINSPIRAT care a facilitat alcătuirea de grupuri violente, oamenii odată adunaţi asigurând masa de manevră de care aveau nevoie agitatorii anume instruiţi şi trimişi pentru crearea şi stimularea de dezordini.”

Oare ordinul lui Milea fusese doar „neinspirat”? Ministrul nu aflase de violenţele din ziua precedentă? Direcţia de Informaţii a Armatei nu informase din timp asupra a ceea ce urma să se întâmple? A trimite fanfara militară într-un asemenea moment şi a expune soldaţii dezarmaţi era doar lipsă de „inspiraţie”?
♦ „În jurul orei 14.00 a intrat în birou Radu Bălan – primul secretar al Comitetului judeţean de partid. Nu îl cunoşteam fizic. Era agitat, chiar speriat. A spus că sediul a fost ATACAT, DEVASTAT şi INCENDIAT, reuşind să iasă din clădire pe o uşă secundară. Nu a fost agresat deoarece s-a închis în cabinet iar încuietorile au rezistat atacului. A cerut şi a vorbit telefon, pe firul guvernamental, cu Nicolae Ceauşescu. L-a informat lapidar asupra celor petrecute şi, probabil, a primit instrucţiuni. Am dedus aceasta din confirmările: «da, am înţeles, tovarăşe secretar general»” (F.T.).

Filip Teodorescu a mers personal la faţa locului:

♦ „Era o harababură de neînchipuit. Toate geamurile faţadei erau ţăndări, iar obiectele de birou distruse şi aruncate în stradă. Holul şi toate încăperile de la parter erau complet devastate, dulapuri răsturnate, maşini de scris sparte şi aruncate pe jos, toate telefoanele distruse, corpurile de iluminat, materialele de propagandă vizuală etc. Nimic nu mai era întreg. O cameră din partea stângă ardea mocnit, cu fum gros, înecăcios, deşi se încercase stingerea.”

Lucru mai grav decât distrugerea unor dulapuri, AU FOST ATACAŢI MILITARI români, cu scopul evident de a-i UCIDE. De pildă, „comandantul tancului aflat pe podul Michelangelo, a fost lovit CU TOPORUL ÎN CAP” (74), iar tancul a fost INCENDIAT. Ajuns în Piaţa libertăţii, „grupul violenţilor” a „răsturnat şi incendiat autoturismul locotenent-colonelului Predonescu, au aruncat cu sticle incendiare în INCINTA COMANDAMENTULUI DIVIZIEI, reuşind să incendieze unele magazii de materiale, au spart şi devastat restaurantul militar, dar şi consignaţia alăturată de unde s-a furat tot ce s-a putut. În plus au incendiat toate chioşcurile din piaţă…”

Fostul locţiitor al şefului Direcţiei a III-a, Contraspionaj mai precizează:

♦ „Persoane pricepute au blocat cu o rangă şenila unui tanc care a început să se învârtească pe loc spre hazul asistenţei. Un altul a înfundat cu cârpe ţeava de eşapament în intenţia de a provoca oprirea motorului sau asfixierea cu gaze a echipajului tancului. Îi pândeau să deschidă capacul pentru a-i lovi, cu obiecte deloc elastice sau moi. Echipajul şi tancul au fost salvate prin intervenţia promptă a camarazilor lor din piaţă. În acele împrejurări s-a folosit armamentul din dotare. S-au tras focuri de AVERTISMENT şi de INTIMIDARE, iar în situaţia critică creată s-a tras şi spre atacatori. Atunci s-au înregistrat PRIMII MORŢI ŞI RĂNIŢI PRIN ÎMPUŞCARE ca urmare a acţiunii forţelor armate. Fac această precizare deoarece PRIMII RĂNIŢI PRIN ÎMPUŞCARE AU FOST DOI MILITARI ÎN TERMEN, ÎN JURUL OREI 15.00… // Din păcate, morţii şi răniţii din perimetrul Piaţa Libertăţii – Piaţa 700 nu au fost dintre atacatori, ci dintre spectatori, acei curioşi incurabili. (…) // Trebuie să precizez că împuşcăturile din zona Piaţa Libertăţii nu le-am auzit şi nici nu am aflat despre ele decât mult mai târziu, în închisoare. …PRIMELE ÎMPUŞCĂTURI le-am desluşit în jurul orei 19.00, în orice caz după teleconferinţa care a început la ora 18.00.”

Aşadar, primii în care s-a tras au fost militarii.

DE CE să fi fost împuşcaţi doi pârliţi de soldaţi în termen, care, neavând muniţie, nu putuseră să facă nici un rău? Rănindu-i, nu îi întărâţi pe toţi şi nu rişti ca ei, aflând că eşti înarmat, să tragă la cea mai mică suspiciune, pentru a-şi apăra viaţa? Mai au ei timp să discearnă, când ştiu că oriunde în mulţimile de anonimi din faţa lor se poate găsi o armă, care să-i ţintească? În condiţiile acelea, dacă începeau să pârâie automatele, numărul victimelor nu ar fi crescut necontrolat, până spre „plafonul” anunţat de „Europa liberă”?

CINE i-a rănit pe cei doi? Întrucât faptul s-a petrecut pe când Armata NU PRIMISE MUNIŢIE de război nu rezultă că agresorii fie erau STRĂINI, fie făceau parte din trupele noastre speciale, care au dat aparenţa de revoluţie? Cum atât pe 17, cât şi pe 22 decembrie (după arestarea lui Ceauşescu), în Piaţa Operei din Timişoara s-a tras din aceleaşi puncte, ipoteza implicării străine, chiar şi ungureşti, ar fi credibilă?

♦ „…provocarea armatei prin agresarea militarilor, cu scopul păstrării unei permanente stări de tensiune, de nervozitate în cadrul acestora, a constituit un factor comun în strategia unor anumite grupuri de DEMONSTRANŢI (?)” („Şase zile care au zguduit România”, 1995, I, pag. 93 – lucrare a mai multor înalţi ofiţeri din M.A.I.).

Dacă au fost atacate tancurile, iar asupra militarilor s-a tras încă de pe la ora 15:00, chiar se mai putea vorbi de MANIFESTANŢI PAŞNICI la debutul incidentelor din Timişoara? La demonstraţie mergi cu toporul? Împotriva cui erau îndreptate violenţele? Aparent, îl vizau pe Ceauşescu, dar evoluţiile ulterioare nu au arătat oare că ŢINTA ERA ROMÂNIA, el fiind numai o piedică în atingerea anumitor scopuri oculte?

Ceauşescu intuise bine la teleconferinţa din 17 decembrie: situaţia era „şi mai gravă decât după intrarea în Cehoslovacia”, pentru că atunci acţionaseră doar state ale Pactului de la Varşovia, pe când în 1989 îşi dăduseră mâna „şi cei din Răsărit şi cei din Apus”.

♦ „Este o adevărată LOVITURĂ DE STAT, aşa-zis paşnică!”, spunea el.
Astăzi, la trei decenii după evenimente, ce răspundem la întrebarea: cei care au determinat-o se străduiau să ne salveze sau aveau alte gânduri cu noi şi cu… ale noastre?

                                                                             *
Şedinţa CPEx din 17 decembrie:

„Nicolae Ceauşescu: Cum este posibilă o asemenea situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul comitetului judeţean de partid, SĂ BATĂ PE SOLDAŢI, PE OFIŢERI şi ei să nu intervină!? (…)
Vasile Milea: NU LE-AM DAT MUNIŢII.
Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin SĂ SE TRAGĂ ÎN AER, SĂ SOMEZE? De ce nu le-aţi dat muniţii? Dacă nu le-ai dat muniţii mai bine îi ţineai acasă!
Ce fel de ministru al apărării eşti tu? Ce fel de ministru de interne eşti tu Postelnicu? Spuneaţi că le-aţi dat muniţii de manevră! Ei au primit sarcină de luptă nu de manevră. Nu aţi spus adevărul. De abia acum spuneţi, PÂNĂ ACUM AŢI DEZINFORMAT. Aţi spus că aţi dat ordin să tragă. De ce aţi dezinformat?!”
Ceauşescu mai spune, printre multe altele (privitor la Milea, Vlad şi Postelnicu):
■ „O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul şi voi de fapt le faceţi jocul. Asta este realitatea. (…) În felul acesta punem oamenii să stea cu mâna în sân, iar ceilalţi vin cu răngi, iar noi stăm şi le ţinem predici. (…) Acum în Europa este o situaţie de capitulare, de pactizare cu imperialismul, pentru LICHIDAREA SOCIALISMULUI.”
■ „Să discutăm în Comitetul Politic Executiv această situaţie, iar eu, în calitate de comandant suprem, consider că aţi trădat interesele ţării, interesele poporului, ale socialismului şi n-aţi acţionat cu răspundere.”
■ „Din momentul de faţă, DACĂ Comitetul Politic Executiv este de acord, DESTITUIM pe ministrul apărării naţionale şi pe ministrul de interne şi pe comandantul trupelor de securitate (întrebaţi pe rând, ceilalţi aveau să aprecieze că nu era momentul oportun pentru asemenea decizii – n. ns.). Din acest moment PREIAU COMANDA ARMATEI, să-mi pregătiţi decretul. Convocaţi Consiliul de Stat, ca să facem totul legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat şi am discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi să-mi dau seama că ei nu fac ce le-am ordonat. (…) Tu [Iulian Vlad] crezi că huliganii aceia n-au ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu?”
■ Referitor la „cei care încalcă legile”:
„Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare”.
■ „…independenţa şi suveranitatea se cucereşte şi se apără cu luptă, pentru că dacă în 1968 nu am fi acţionat şi nu adunam aici poporul, nu înarmam gărzile patriotice, ar fi venit şi peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pentru că atât sovieticii cât şi bulgarii erau la graniţă. Nu am dezarmat poporul.”
■ „Ştiţi cum aţi procedat acum? Cum aţi trimite pe front unităţi să le nimicească duşmanul, dezarmate, să fie nimicite de duşman. Asta aţi făcut. Aţi pus unităţile militare într-o situaţie foarte proastă. Ce garanţii există că voi toţi nu veţi proceda la fel ca pînă acum?”
S-a văzut: absolut nici una!
                                           

 ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ 

„Una peste alta, revoluţia a fost o farsă politică, izbutită graţie unei sinistre aplicaţii militare patronate de Moscova şi Washington. Un criminal joc de-a războiul, în cursul căruia ţintele au fost vii şi gloanţele – adevărate” („Diplomaţia lupilor”)

                                                                         *

17 DECEMBRIE 1989

Ceauşescu, la teleconferinţă:
„Începând de astăzi toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv GLOANŢE! Fără discuţie! Cu RESPECTAREA REGULAMENTELOR şi normelor legale de somaţie CONFORM LEGILOR, constituţiei. Dar ORICINE ATACĂ UN OFIŢER, UN SOLDAT, trebuie să primească riposta.”

                                                                  *
Mai mulţi generali, reprezentând Armata (Ştefan Guşă, Ion Coman, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac), Securitatea (Emil Macri) şi Miliţia (Constantin Nuţă şi Velicu Mihale) părăsesc Capitala, zburând către Timişoara cu un avion militar.

18 DECEMBRIE

Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran.
Graniţele României sunt închise, pentru că toţi turiştii „s-au transformat în agenţi de spionaj”.

19 DECEMBRIE

La Timişoara încep grevele.

20 DECEMBRIE

Întors de la Teheran, Nicolae Ceauşescu rosteşte ultimul lui discurs televizat, care i-a enervat pe mulţi orăşeni, mesajul lui fiind diametral opus celor pe care le recepţionau de la „Europa liberă”. El aminteşte de implicarea unor „grupuri antinaţionale, teroriste”, de „distrugeri de tip fascist” produse de „elemente huliganice”, pe care le prezintă a fi „în strânsă legătură cu cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”. În Ţară, unde se zvonea că ar fi pus tancurile pe oameni, existând zeci de mii de morţi, nu l-a crezut mai nimeni, ostilitatea faţă de el sporind.
În acelaşi discurs, Ceauşescu afirmă: „Populaţia din Timişoara CUNOAŞTE şi A VĂZUT toate aceste DISTRUGERI DE TIP FASCIST care au avut loc.

Era 20 decembrie! Dacă Ceauşescu ar fi ştiut că în urmă cu trei zile în acest oraş muriseră ÎMPUŞCAŢI oameni inocenţi, mai apela el atât de sigur pe sine la „arbitrajul” timişorenilor, despre care presupune că ar fi fost revoltaţi de violenţele produse? Le-ar mai fi cerut el acestora să „contribuie la liniştea şi ordinea în întreaga ţară”, în pasajele imediat următoare declarând „cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre … au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare”, nerăspunzând nici „când soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi”?

Click pe document pentru mărire!

Ce ştia Ceauşescu despre situaţia din Timişoara? Cât de corect fusese informat? Cert este că avea unele reţineri sub acest aspect, repetând că afirmaţiile mai „sensibile” se bazează pe „datele de care se dispune până în prezent”.

Generalul Vasile Milea era complet străin de ceea ce pare să fie eronata informare a şefului Statului? Vom vedea.

Ar fi acceptat Ceauşescu să se tragă în timişoreni? Aproape toţi cei care scriu despre acele zile ne asigură că „da”. Poate au dreptate, dar câtă vreme întregul CPEx era de acord că nu se poate deschide focul asupra muncitorilor neînarmaţi (Ceauşescu: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor…”) nu pare improbabil?

Da, s-a discutat de MUNIŢIE de război, dar nu pentru asta sunt fabricate armele de foc şi nu (şi) pentru aşa ceva există „armele din dotare”? Soldatul nu are nici dreptul la legitimă apărare? Unităţile militare asupra cărora se aruncă cocteiluri Molotov cum reacţionează? Sună la 112? În Occident, după câte un atentat terorist, trupele sunt înarmate cu gloanţe din cauciuc? În Statele Unite, cum reacţionează un poliţist care, fiind ATACAT, se simte în primejdie?

Cererea lui Ceauşescu („Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare.”) se baza pe prevederile Decretului nr. 367 din 18 oct. 1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive, care stipula că „persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor militare”.

Mai precis: „Art. 37 – În cazurile prevăzute la art. 36 lit. b, d si e [«e) pentru imobilizarea infractorilor care, după comiterea unor acţiuni grave, încearcă să fugă, iar rămânerea lor în stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav»] se va face uz de armă numai după ce s-a făcut SOMAŢIA LEGALĂ. // Somaţia se face prin cuvântul «STAI!». În caz de nesupunere se somează din nou prin cuvintele «STAI CĂ TRAG!». Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin TRAGEREA FOCULUI DE ARMĂ ÎN SUS, în plan vertical. // În cazul în care, după executarea somaţiei legale, potrivit prevederilor din prezentul articol, persoana în cauză nu se supune, se poate face uz de armă împotriva acesteia. Articolul 39 prevedea că, atunci când se apelează la armă, era preferabil să se tragă „pe cât posibil, LA PICIOARE, pentru a se evita cauzarea morţii”.
                                                                 *
Teleconferinţă. Ceauşescu spune referitor la „scopul clar de a provoca dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României”:

♦ „Chiar preşedintele Statelor Unite ale Americii a declarat că A DISCUTAT DE PROBLEMELE ROMÂNIEI CU GORBACIOV, la Malta. Gorbaciov nu a zis nimic, ceea ce înseamnă că l-a aprobat. Acum, după declanşarea atacurilor Statelor Unite împotriva Republicii Panama, reiese clar că şi evenimentele acestea, de la noi, fac parte din PLANUL MAI GENERAL împotriva statelor care îşi apără independenţa, integritatea şi suveranitatea şi nu doresc să capituleze în faţa dictatului cercurilor imperialiste reacţionare, a celor care vor să lichideze independenţa şi integritatea teritorială a statelor.
Greşea? Când structuri ungureşti din Parlamentul României nu recunosc Constituţia Ţării, contestând că este „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, când poartă doliu de ziua naţională a Ţării şi solicită autonomie teritorială pe criteriu etnic, nu s-or alia revizioniştilor din Budapesta? Independenţa României constă în libertatea altora de a face ce vor cu ea?

Spre noapte, Ceauşescu convoacă reprezentanţii ambasadei URSS, cerându-le să-şi retragă agenţii din Timişoara. Atunci când Ceauşescu a invocat „agenturile străine”, noi am zis că spune prostii şi am râs de faptul că rostea „agenturili”. Nu cumva, din băşcălie în băşcălie, am căzut într-o capcană? Oare nu sunt agenturile o realitate? Este vreuna asociaţie filantropică? Nu ajunge să comparăm inventarul economiei din 1989 cu actualul pustiu din jurul nostru ca să vedem dacă nu cumva or fi trecut şi pe-aici? Şi, dacă ne uităm mai atent…

21 DECEMBRIE

Piaţa din dreptul Balconului C.C. este plină de oameni, mulţi având cu ei portretele lui „nea Nicu” sau pe cel al soţiei şi lozinci – „Condamnăm cu fermitate trădătorii şi vânzătorii de ţară!”, „România a ales Socialism, Pace, Progres” etc.

Unii susţin că N. Ceauşescu ar fi fost „influenţat TELEPATIC să ţină mitingul din 21 decembrie”. Vorbe glumeţe! El credea în popor, în socialism şi în discuţiile sincere ale omului politic cu mulţimile. Dacă în seara de 20 s-a adresat Ţării întregi, mitingul din 21 pare să fi fost în principal pentru muncitorii din întreprinderile bucureştene. Din spusele lui la teleconferinţe şi în şedinţele CPEx reiese teama că nu toţi oamenii percep pericolul la adevărata lui dimensiune, nebănuind ce urmări ar avea îndepărtarea regimului socialist de către forţele oculte care-i puseseră gând rău. Să nu-i dai dreptate, când până şi ministrul Milea a declarat în şedinţa CPEx din 17 decembrie: „N-AM ÎNŢELES PRIMEJDIA DE LA ÎNCEPUT, acum îmi este clar”?

Ceauşescu anunţă majorări ale retribuţiei minime „de la 2000 la 2.200 lei” (de care „vor beneficia aproape 1,5 milioane de oameni ai muncii”), a alocaţiilor pentru copii (de la 30 la 50 de lei), a pensiilor minime „de la 800 la 900 lei”, „pensia de urmaş să fie majorată cu o sută de lei”, ajutorul social urmând să crească de la „circa 500 la 800 de lei”. După ruşinoasa lui lichidare, băieţi fini, cu condei şi lexic bogat, au opinat că lumea nu s-a lăsat „cumpărată” cu mărunţişul promis. Aşa o fi fost, dar înregistrările dovedesc că oamenii au strigat „Uraa!” şi că au scandat „Ceauşescu şi poporul!” – manifestări din care nu prea reiese că s-ar fi simţit umiliţi. Minţeau? N-ar fi cu atât mai rău?

Să reluăm filmul acelui miting, ultimul transmis „live”.

Când este invitat să vorbească, Ceuşescu începe adresând „mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mare (sic) manifestări populare din Bucureşti, considerând aceasta ca…”, după care se întrerupe, fiind acoperit de neclare şi neaşteptate zgomote şi ţipete din Piaţă. C. Dăscălescu îi spune peste umăr „Vino în sediu” şi dispare înăuntru. Apoi revine: „Vino-n sediu!”, la care Ceauşescu îi răspunde enervat de insistenţa lui: „Nu, mă! Ho!

Dacă Ceauşescu ar fi părăsit balconul în acel moment, când nu apucase să transmită nici un mesaj, când foarte mulţi dintre cei prezenţi în Piaţă începuseră să umble haotic, aruncând pancartele şi când freamătul creat putea fi interpretat ca reacţie „revoluţionară” împotriva lui, ar fi fost oare arestat cu o zi mai devreme? „Fuga” ar fi fost decalată cu 24 de ore? Cine ar fi jucat însă rolul lui Stănculescu? Ministrul Milea, despre care Militaru ne asigură că făcea parte din conspiraţie?

Jos, lumea se agită dezordonat, dar, exceptând câteva voci stinghere, nu contestă regimul sau persoana lui Ceauşescu, ci este înspăimântată aici de o petardă (se pare), în alte locuri de strigăte precum „vin tancurile”, „se trage”, iar în câteva puncte de actele de violenţă comise de necunoscuţi împotriva unor participanţi la miting.

Imaginea tremură şi dispare pentru scurt timp, apoi una dintre camere se fizează pe un perete al clădirii, de unde se mută spre cer.

Ceauşescu înţelesese ce se petrece: „Asta-i o provocare...” Acum spune el „alo, alo…” şi îndeamnă în repetate rânduri: „tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi”, iar când ea strigă ca la şedinţă: „linişte! linişte”, o temperează: „Stai, mă!”. În cele din urmă, destul de brusc, rumoarea se stinge. „Încă o dată, doresc să subliniez că trebuie să demonstrăm cu toată puterea forţa şi unitatea în apărarea independenţii, integrităţii şi suveranităţii României. Aceasta constituie una din problemele fundamentale ale întregii noastre naţiuni…” (Ultima frază este aproape în întregime acoperită de urale).

Ceauşescu mai spune: „În ce priveşte evenimentele de la Timişoara. Am vorbit despre ele aseară. Apare tot mai clar că este o acţiune conjugată de cercuri care vor să distrugă INTEGRITATEA şi SUVERANITATEA României, să oprească construcţia SOCIALISMULUI, să pună sub STĂPÂNIRE STRĂINĂ, din nou, poporul nostru. Şi de aceea trebuie să apărăm cu toate forţele INTEGRITATEA şi INDEPENDENŢA României.” Cei din piaţă răspund cu valuri de urale. Câţi dintre noi, dacă s-ar fi aflat în locul lui Ceauşescu, la balconul C.C., ar fi bănuit că totul era minciună?

Când noi, oamenii simpli cu drept de vot suntem prefăcuţi, mai putem aştepta ca deciziile conducătorilor pe care îi alegem să ne fie pe plac altfel decât din greşeală? Este înţelept să alegi: „răul mai mic”, nu „binele mai mare”? Iar dacă „răul mai mic” este pentru noi un principiu benefic de la care nu ne abatem, de ce funcţionează numai la alegeri? De ce n-am accepta fără crâcnire măririle de taxe, în ideea că mereu există unele şi mai mari decât cele existente? Când tratăm alegerile ca pe un joc de noroc, în care miza o reprezintă ani din propria viaţă, ne mai putem socoti victime atunci când pierdem?

La acea vreme, râdeam nervos-superior de cuvinte ca „integritate”, „suveranitate” sau „independenţă”, socotindu-le nişte fixuri ale lui Ceauşescu, în seama căruia puneam tot răul din Ţară – şi, nu-i vorbă, a făcut şi el destule greşeli. Iată însă că am ajuns să trăim vremuri în care, într-adevăr, cedăm tot mai multe dintre atributele suveranităţii. Cât priveşte integritatea Ţării, cu toată agitaţia ungaro-secuiască, încă nu se pune problema schimbării hotarelor, deoarece nu mai este nevoie ca o zonă sau alta să fie anexată de vreun vecin, întrucât acesta oricum se poate folosi de ea ca şi când i-ar fi stăpân şi fără să aibă vreo răspundere. Austria, de pildă, nu are astăzi ce nici nu visa pe când era imperiu?

22 DECEMBRIE

Dacă, într-adevăr, şi în această zi a avut loc o şedinţă a CPEx, stenograma ei rămâne cea mai suspectă dintre toate şi conţine cel puţin o informaţie pe cât de importantă, pe atât de falsă.
Câteva observaţii.

(I) Ceauşescu nu se referă nici la morţii de la „Inter”, nici la evenimentele petrecute acolo. CE A ŞTIUT EL despre faptele derulate cu nici 12 ore în urmă? Postelnicu spune: „Am înţeles DE IERI că împotriva muncitorilor NU SE VA TRAGE.” Se poate deduce de aici că ordonase deschiderea focului în ziua precedentă?

La rândul lui, Ceauşescu afirmă, referindu-se îndeosebi la Milea: „În Capitală NU AU APLICAT NICIO MĂSURĂ, nu au aplicat dispoziţiile date.” Ce să pricepem? Chiar şi în ipoteza în care el ar fi cerut să se tragă, nu rezultă că nici Internele, nici Armata nu-i ascultaseră ordinul? Şi totuşi morţi au fost. CINE A PRODUS VICTIMELE DE LA „INTER”? Serviciile speciale? Dacă „da”, de ale cui servicii e vorba? Erau infiltrate printre forţele de ordine sau chiar printre manifestanţi? Erau plantate în blocuri, ca la Timişoara? Sub a cui comandă au acţionat?

În zona Inter – Sala Dalles au murit 48 de persoane. O parte dintre victime (8 morţi şi peste 10 răniţi) au fost lovite de gloanţe menite să le ucidă, dar care – întâmplător? – au fost trase în momentul în care ceilalţi deschiseseră foc de avertisment, acoperind fonic celelalte posibile împuşcături.

(II) Stenograma din 22 decembrie ar atesta şi că Victor Atanasie Stănculescu ar fi fost uns ministru de Ceauşescu. Oare? Nu numai că n-a mai existat NICI UN MARTOR la „numire”, dar putea Ceauşescu să numească pe cineva despre care ştia că se află în misiune, la Timişoara (Stănculescu a venit în Capitală fără să aibă acceptul superiorilor – la un moment dat, a spus că i-ar fi permis Milea, dar, dacă ar fi fost aşa, ce nevoie mai era de piciorul pus în gips?). Apoi, măcar pentru gravitatea evenimentului şi pentru că soarta Apărării stătea în mâinile lui, era de aşteptat ca primele trei informaţii pe care le-ar fi transmis Ceauşescu celor din CPEx să fi fost:

1) Milea i-a trădat;
2) Milea s-a sinucis sau a fost ucis;
3) în locul lui Milea vom numi pe…

Nici vorbă de aşa ceva! Contrar obiceiului, Ceauşescu începe abrupt, întrebându-l pe Ion Radu, care fusese la ICEM şi la Turbomecanica: „Ce-ai făcut, Radu?”. De Milea aminteşte în trecere, ca de un fapt divers, de parcă sinuciderea unui ministru în clădirea C.C. ar fi fost ceva obişnuit: „Acum reiese că acţiunea este bine organizată şi pusă la punct. Cu puţin înainte, generalul Milea s-a împuşcat. Aveţi armament în întreprinderi?”

Ceilalţi nu numai că nu cer amănunte, dar nu au nici o tresărire la auzul veştii. Să fi aflat ştirea pe alte căi? Se poate, dar nu pare ciudat să nu fi dorit să obţină detalii? Scurt timp după aceea, Ceauşescu (ar) deschide singur subiectul: „Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat că s-a împuşcat. Având în vedere şi comportarea sa în toată această perioadă, REIESE că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii.”

După câteva minute, revine asupra subiectului: „Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament şi s-a sinucis şi atunci REIESE clar că tot timpul a sabotat şi, de fapt, a acţionat împotrivă, a făcut tot ce se cunoaşte. Noi am hotărât că împotriva intereselor ţării NU EXISTĂ ÎNŢELEGERE.”

Confuze şi contradictorii fraze. Din cele dintâi, poţi să deduci că lui Milea i s-a(r fi) cerut „să aducă unităţile militare” (care anume şi în ce scop?), el ar fi acceptat, dar, după ce l-a părăsit pe Ceauşescu s-a(r fi) sinucis. De ce? Ca să nu execute ordinul, zic unii. Ultima frază poate fi interpretată cu totul altfel, amintind de o condamnare (la moarte?): Milea ar fi lezat „interesele ţării” şi, pentru asemenea faptă, „nu există înţelegere” – din partea celorlalţi, evident.

După moartea lui Milea, Stănculescu ar fi „întors din drum” anumite unităţi sau ar fi ordonat „retragerea în cazărmi”. Dacă mulţimile şi militarii se „înfrăţiseră”, ce justificare aveau asemenea ordine? S-a intenţionat SCOATEREA DIN JOC a ANUMITOR unităţi militare, care nu bătuseră palma cu puciştii şi care puteau avea reacţii imprevizibile, respectându-şi JURĂMÂNTUL? Un lucru este cert: în vreme ce unii au fost trimişi acasă, alţii (de încredere?) au fost chemaţi degrabă (paraşutiştii, de pildă, ei jucând un rol-cheie în arestarea şi executarea soţilor Ceauşescu).

Şi-atunci, nu apare şi întrebarea: Milea a fost lichidat pentru ca un nucleu compus din câţiva civili, o mână de ofiţeri vânduţi şi câteva unităţi trădătoare să poată prelua fără luptă comanda întregii Armate? Dacă Milea i-a fost fidel lui Ceauşescu, de ce s-ar fi sinucis? Dacă „nu”, în cadrul Armatei au existat, neştiute, două facţiuni rivale sau, pur şi simplu, Milea a fost sacrificat de „colegii” pucişti?

Strâns cu dosarul, Iliescu se simte obligat să vorbească: „s-a sinucis pentru că a SIMŢIT că intră într-un joc periculos şi nu voia să poarte răspunderea acestui lucru”, iar dumnealui, funestul ex-prezident, chiar l-a „apreciat ca un gest de responsabilitate”, deoarece „Armata nu trebuie să se implice în apărarea regimului”. Să-l apere nu poate, dar să-l dărâme are voie? (vezi Mediafax, 24 decembrie 2019).

(III) Putea Victor At(h)anasie Stănculescu să fie ministrul Apărării?
În stenograma şedinţei CPEx din 22 decembrie, citim următoarele dialoguri:

„Nicolae CEAUŞESCU: Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. (…)
Manea MĂNESCU: Cine îi ia locul?
Constantin DĂSCĂLESCU: Are grijă şeful statului.
Nicolae CEAUŞESCU: L-am chemat pe primul adjunct şi ESTE DEJA LA DISPOZIŢIA MEA. Lucrează aici.”

Să recitim, fără grabă.

1)Întrebarea „Cine îi ia locul?” [lui Milea], pe lângă faptul că sună brutal, era de aşteptat să fie formulată la începutul discuţiei. Era ea însă necesară, atâta timp cât legea stabilea că şeful M.St.M. (pe atunci, generalul Ştefan Guşă, care avea şi calitatea de prim-adjunct al ministrului) era locţiitor DE DREPT al ministrului Apărării Naţionale?

Oameni importanţi din Armată au declarat că M.Ap.N. ar fi avut DOI prim-adjuncţi ai ministrului, unul fiind Stănculescu, iar celălalt, Guşă, şeful M.St.M. Este posibil să aibă dreptate, dar eu nu am găsit actul normativ care să prevadă asta (nu spun că n-o exista). În schimb, Decretul nr. 331/1976, care modifică decretul nr. 444/1972 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, stipulează clar: „Ministerul are în conducerea sa un ministru, UN PRIM-ADJUNCT al ministrului şi 5 adjuncţi ai ministrului” (art. 17, alin.1). Decretul 444/1972 a fost abrogat prin legea nr. 41 din decembrie 1990.

2) Numele lui Stănculescu nu apare nici măcar în stenogramă, necum în vreo ciornă a unui act normativ. Ceauşescu ar fi spus: „L-am chemat pe primul adjunct şi este deja la dispoziţia mea”, dar nu precizează de cine anume era vorba (în cazul în care chiar erau doi prim-adjuncţi). „Lucrează aici”, ar fi adăugat el, dar care dintre cei 22 de participanţi la şedinţa CPEx l-a văzut şi unde? Au dat ochii cu el doar după ce i-a arestat.

3) Cum Ceauşescu subliniază în mai multe rânduri că trebuie să respecte litera legii şi cum Constituţia îi dădea dreptul să numească şi să revoce miniştrii, însă numai „la propunerea primului-ministru” (art. 75), ar fi plauzibil să fi făcut excepţie tocmai într-un caz atât de delicat? Oricât ar umfla imaginaţia unora puterile lui Ceauşescu, Stănculescu nu avea cum să devină ministru fără CEREREA LUI DĂSCĂLESCU, a cărui pretinsă replică („Are grijă şeful statului”) este stupidă.

4) „Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis.” Dacă a părăsit „Cabinetul 1” pentru a pune în practică un anume plan convenit, n-ar însemna că, în acel moment, Ceauşescu nu avea motive să îl suspecteze de trădare? Şi atunci, de unde i s-ar fi năzărit că Milea se sinucisese, mai ales când el ştia că Milea NU AVEA ARMĂ ASUPRA LUI?

5) Dacă rănirea lui Milea s-a produs la 9:30, iar la 10:51 George Marinescu deja citea pe post anunţul morţii acestuia (deşi încă era viu!), nu se comprimă cam prea mult timpul (81 de minute, cu tot cu posibila şedinţă a CPEx)?

                                 DEZINFORMĂRI ŞI INFORMAŢII ASCUNSE

Ceauşescu nu comunica şi cu alţi militari, Milea fiind singura lui punte de legătură cu exteriorul? Ar fi ciudat – dacă nu imposibil. În şedinţa din 17 decembrie el spune: „Am fost aici la sediu, după aceea AM PLECAT SĂ VĂD CE ESTE ÎN ORAŞ…

Stenograma posibilei şedinţe CPEx din 22 decembrie fiind un fel de creaţie literară de cazarmă, singurele informaţii în care putem avea încredere rămân cele care provin direct de la Nicolae Ceauşescu, în timpul aşa-zisului proces. Chiar dacă şi acestea sunt CENZURATE, măcar avem garanţia că nu sunt strecurate şi afirmaţii ireale.

De ce oare nu se găseşte nicăieri pe Internet întregul film al „procesului”, din peste 64 de minute rămânând mai puţin de un sfert de oră? Ruşinos ori ba, nu face parte din istoria acestui neam? Cum să învăţăm ceva din ea, când sunt grosier fardate până şi resturile la care ni se permite accesul? Cum să ştim de cine să ne ferim şi cui să fim recunoscători?

„Judecătorul Gică POPA: (…) Spune în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împușcat, de ce și de cine? (…)
Nicolae CEAUȘESCU: ȘI EU VOI FACE ANCHETĂ, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea.
Procurorul Dan VOINEA: De ce l-ai DESTITUIT pe generalul Milea? Și l-ai făcut trădător?
(Pasaj CENZURAT.) (…)
Nicolae CEAUȘESCU: Pentru lămurirea dumneavoastră, TRĂDĂTORUL Milea…
Judecătorul Gică POPA: De ce nu l-ați judecat dacă era trădător?
(Pasaj cenzurat?)
Nicolae CEAUȘESCU: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Și A PLECAT CA SĂ APLICE MĂSURI – vă spun asta pentru judecata dumneavoastră –, DINTR-UN GRUP ÎNTREG și au venit ofițerii care erau cu el și ne-au anunțat că s-a împușcat. Și de ABIA DUPĂ ACEEA AM CONSTATAT CĂ N-A APLICAT ORDINELE STABILITE, ca unitățile militare să-și facă datoria (…)
Procurorul Dan VOINEA: (către Gică Popa) …inculpatul spunea ca generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat?
Nicolae CEAUSESCU: Voi spune în Marea Adunare Naţională ce ordine n-a respectat în Bucureşti şi de ce a trădat.”

În „proces”, procurorul Dan Voinea invocă DESTITUIREA lui Milea. Să-i fi ajuns la ureche unele şoapte privind şedinţa CPEx din 17 decembrie, când Ceauşescu propusese demiterea lui Milea, Vlad şi Postelnicu, pentru „pactizare cu inamicul”? O fi şi altceva? Din păcate, şi aici a intervenit cenzura, iar simpla prelucrare a casetei arată că anumite afirmaţii (acuzaţii?) ale lui Ceauşescu nu conveneau „revoluţionarilor”.

Una dintre cheile evenimentelor s-ar putea să se găsească în sfertul de ceas dintre momentul în care Milea a plecat din cabinetul lui Ceauşescu spre a-i executa ordinele şi cel în care a aflat că acesta se sinucisese. De unde a venit subita lui siguranţă că Milea îl trădase? Ce i se spusese (de cine?) sau ce văzuse? Oare răspunsul se găseşte (parţial) în comunicatul TVR, de la ora 10:55?

                                                                       *
Vasile Milea a fost împuşcat în jurul orei 9:30–10:00 şi, conform mai multor surse, nu i s-a acordat mare atenţie, cu toate că era în viaţă şi, poate, salvarea lui era posibilă. A fost transportat la „Elias”, însă nu este limpede când şi în ce stare a ajuns. La 1 aprilie 1991, medicul Zingher David a declarat pentru Comisia Senatorială „Decembrie 1989”: „Sângerarea a durat aproape DOUĂ ORE. Dacă ar fi avut stop cardiac, se oprea hemoragia.

La ora 10 a(r fi) avut loc şedinţa CPEx – cerută când şi de cine?

La 10:51, crainicul TVR, George Marinescu, dă citire pentru prima oară actului prin care se instituia „starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării”, specificând la încheiere: „Decretul este semnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu…

În continuare, crainicul trage de sub mapă o altă foaie scrisă şi citeşte: „Ministrul forţelor armate a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că este descoperit s-a sinucis. Facem apel către toţi cei care-şi iubesc ţara şi poporul să acţioneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător.

 Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară. Apelăm la clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor, de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea. Problemele noastre să le rezolvăm în strânsă unitate, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ. Să facem totul pentru a apăra suveranitatea, independenţa şi integritatea României socialiste.

De ce acest mesaj a fost citit la ora 10:51, când toată lumea ştia că în acea zi TVR emitea 5 ore, între 13:00 şi 15:00 şi în intervalul 19:00 – 22:00?

Click pe imagine pentru mărire!

Cine şi de ce s-ar fi uitat la televizor la ora 10:51? De ce comunicatul a fost reluat de încă trei ori? A fost un mesaj pentru cineva anume?

Începând cu a doua lectură a comunicatului, textul este completat, astfel încât după cuvintele „…A INFORMAT FALS în legătură cu situaţia din ţară” a (fost) adăugat: „NESPUNÂND NIMIC DESPRE CRIMELE şi distrugerile din Timişoara”.

Tare cuvânt, „CRIME”! Putem crede că privea uciderea „elementelor huliganice” ori a „grupurilor antinaţionale, teroriste”, care devastaseră centrul Timişoarei şi fuseseră invocate de Ceauşescu în discursul din 20 decembrie ori se referea la victimele inocente, a căror existenţă afirmă că i-a fost tăinuită? În clipa în care a aflat că la Timişoara se comiseseră „crime”, care îi fuseseră ascunse, să-şi fi dat seama şi cât de nepotrivite fuseseră unele formulări din discursurile lui din 20 şi 21 decembrie? Dacă în 20 decembrie ar fi avut informaţiile din 22, ar mai fi spus cu atâta siguranţă că „Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului”?

În cazul în care fusese minţit (şi este posibil ca aşa să fi stat lucrurile, din moment ce nu a amânat vizita în Iran), iar în stenogramele CPEx ori ale teleconferinţelor nu se face NICI O REFERIRE LA PIERDERI DE VIEŢI OMENEŞTI, mai putem să punem cu atâta uşurinţă întreaga vinovăţie în seama lui Ceauşescu? Să nu ne amintim de 17 decembrie, când a vrut să-i demită pe Milea, pe Vlad şi pe Postelnicu tocmai pentru că îl dezinformaseră, dar s-au opus cei din CPEx?

De asemenea, Comunicatul amintit nu ne obligă să privim mai prudent şi afirmaţiile potrivit cărora TIR-ul cu cadavre ar fi fost adus în Bucureşti la cererea Elenei Ceauşescu? Nu contest că acţiunea s-ar fi desfăşurat aşa cum se pretinde, deşi există detalii care fac să avem mai multe variante. Mă întreb de ce oare această faptă, dacă a fost reală, nu a fost amintită la proces. Oare pentru că era martor şi Victor Stănculescu şi, aşa cum susţin mai multe surse, acestuia i se raporta despre îndeplinirea acelei misiuni? De generalii Nuţă şi Mihale nu mai vorbesc – morţi fiind, ce nu se poate spune despre ei?

Revin la dezinformare. Filip Teodorescu recunoaşte: „Am început să scriu o informare cuprinzând situaţia absolut reală (…) După ce am scris vreo două pagini, le-am întins generalului Macri fără nici o vorbă. Le-a citit cu atenţie, a spus că am dreptate, dar nu putem trimite o asemenea notă.” („Un risc asumat”).

Nu ştim ce conţinea raportul şi nici nu contează prea mult, esenţial fiind că aceste cuvinte atestă faptul că dezinformarea era o politică în acele zile. În favoarea cui?

                                                                    „FUGA”

Din discuţiile în CPEx nu transpare intenţia lui Ceauşescu de a fugi. Dimpotrivă, întreabă: „Care este hotărât să lupte şi care nu?” şi, după ce toţi răspund afirmativ, trage concluzia: „Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. (…) Sunteţi de acord?” Au fost şi, peste nici o jumătate de oră, comunicatul era citit la TVR.

Repet, Victor Stănculescu, despre care se pretinde că tocmai ar fi fost uns ministru al Apărării, NU A PARTICIPAT LA DISCUŢIE, deşi, dacă ar fi avut această calitate, prezenţa lui era inevitabilă.

De trei decenii se vorbeşte de „fuga” lui Ceauşescu, dar nu există nici o probă, care să convingă că soţii Ceauşescu s-ar fi urcat în elicopter de bunăvoie. Unică „dovadă” că ar fi plecat LIBERI, din proprie voinţă, rămâne mărturia unui general trădător şi a echipei din care făcea parte. De ce i-am crede când le cunoaştem FAPTELE?

DE CINE şi DE CE ar fi fugit Ceauşescu? Sediul Comitetului Central era mai sigur chiar decât Ministerul Apărării. S-au făcut afirmaţii de tipul: „…revoluţionarii forţează intrările CC. Acesta este momentul în care uşile cedează. Ceauşescu fugea pe scări pentru a se urca în elicopterul ce trebuia să îl salveze.
FABULAŢII! În clădire nu se putea pătrunde cu forţa decât dacă s-ar fi tras cu tunurile de pe tancuri sau, poate, dacă uşile ar fi fost izbite cu ţeava turelei, iar filmările atestă că mulţimile n-au avut intenţia să pătrundă în clădire, cât timp el s-a aflat în incintă. În plus, cu excepţiile de rigoare, majoritatea nu a intrat în C.C. cu un scop anume. Clădirea acestuia nu a fost o Bastilie de la sud de Carpaţi, după cum bucureştenii nu erau revoluţionari. Ba, placardele aduse la mitingul din 21 decembrie şi lozincile strigate cu acea ocazie nu dovedesc nici măcar vreo urmă de nemulţumire, deşi aceasta exista.

Cum de Ceauşescu, dependent de insulină, a plecat fără să-şi ia medicamentul de care îi putea depinde viaţa? Cum de nu l-a luat nici la Snagov, pe unde se pretinde că ar fi trecut? Cum de nu aveau nimic asupra lor?

Cum se explică faptul că, după ora 10, N. Ceauşescu nu a mai luat legătura cu nimeni – măcar cu Ilie Ceauşescu, care, puţin înainte de ora 12, îl primise pe ambasadorul URSS şi urma să-l întâlnească pe cel al Chinei?

Dacă n-ar fi fost lovitură de stat, ar fi lăsat Armata şi Securitatea deschise uşile Comitetului Central şi ar fi fost oamenii invitaţi să intre? În acel moment, a mai fost respectat jurământul militar? Ce coincidenţă teribilă face ca în povestea „fugii” Ceauşescu să fi poposit la Snagov fix până când grupul condus de Caramitru şi Dinescu a apărut pe post? Etcetera, etcetera…
                                                                         *
În decembrie ’89 „ne-am câştigat libertatea” sau atunci am pierdut-o? Ce înţelegem prin „libertate”? Să înjurăm în gura mare şi să exportăm oameni ca să importăm produse? Să putem merge la cules căpşuni în Spania, să facem împrumuturi ori să îngrijim bătrâni în Italia, lăsându-i pe ai noştri să se descurce cum or putea? Dacă atunci când am comis asasinatele din ziua de Crăciun într-adevăr eram liberi, chiar ne mai putem socoti un neam viteaz şi nobil, cum am fost cândva?

ILUZIA LIBERTĂŢII ÎNTR-O LUME CAPTIVĂ

De trei decenii, luna decembrie vine cu colinde şi cu discuţii televizate despre ceea ce unii chiar cred că ar fi fost „revoluţia din 1989”, doar pentru că în acea perioadă au fost dumnealor în stradă, unde, de la un moment anume, au strigat „Jos aia!” ori „Jos Ăla!” sau, într-adevăr dramatic, au văzut cu ochii lor cum cineva de lângă ei moare împuşcat, parcă de nicăieri şi parcă de peste tot. Această criză de inedit romantism se manifestă într-o perioadă fixă a anului, ca marile posturi, după care ne înzdrăvenim şi mergem la schi.

                      UN COMANDANT SUPREM ŞI UN UZURPATOR

Mi s-a reproşat că am pus sub semnul întrebării autenticitatea afirmaţiei conform căreia Victor Atanasie Stănculescu ar fi fost numit ministru al Apărării de N. Ceauşescu, precum şi faptul că acesta din urmă ar fi „fugit”. Deşi nu au fost însoţite de dovezi sau indicii, respectivele critici m-au determinat să acord evenimentelor din decembrie 1989 mai mult spaţiu decât îmi propusesem. Pentru început, reamintesc câteva fapte privind cele două personaje centrale din primul tabloul al acestui spectacol însângerat – un şef de stat şi un general uzurpator cu tupeu şi cu sprijin extern.

Cum „Istoria loviturilor de stat în România”, lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, este adesea citată, o voi folosi şi eu, pentru a analiza prin ea percepţia majorităţii celor care scriu despre „decembrie 1989” (AMS, ILSR, IV). De asemenea, plecând de la faptul că procurorii militari deţin informaţii autentice, unele fiind deja filtrate de judecători, voi reproduce şi din rechizitoriul din 30 decembrie 1997, prin care au fost trimişi în judecată Victor A. Stănculescu şi Mihai Chiţac, precum şi din cel întocmit unui număr de patru inculpaţi (în frunte cu Ion Iliescu) şi cinci suspecţi (primul fiind Petre Roman), la 5 aprilie 2019, în Dosarul nr. 11/P/2014 (R. – 2019).
                                                                         *
„VICTORAŞ”. Toată lumea a auzit (cei mai mulţi chiar cred) că sus, pe terasa Comitetului Central, Elena Ceauşescu i-ar fi spus lui Stănculescu: „Victoraş, să ai grijă de copii!”, de parcă pleca într-un lung concediu, pe o altă planetă, iar Zoe, Nicu şi Valentin erau preşcolari, într-o grădină de copii. Ce aşteptări să fi avut de la dom’ general? Să le pună unt pe pâine şi să-i ducă să facă nani nu mai târziu de ora 22?
„Victoraş”? În clipe atât de tensionate, un om irascibil ca Elena Ceauşescu alinta în public „ditai calul”, de 61 de ani? Să fi folosit aparatul de dezinformare această formulare pentru ca noi să credem mai uşor că aveau deplină încredere în el, că plecaseră liberi (de aceea s-a şi spus că ar fi fugit) şi să facă verosimil zvonul conform căruia Ceauşescu l-ar fi numit ministru, în locul defunctului Milea?

Dar el, comandantul suprem, care tocmai ceruse unităţilor militare să nu mai asculte decât ordinele lui, n-a avut nici un cuvânt a-i spune? Ar fi plecat fără să facă un transfer de autoritate, lăsând Armata debusolată?
                                                                         *
STAREA DE NECESITATE. A. M. Stoenescu oferă o succintă „Cronologie a evenimentelor din decembrie 1989” (ILSR, IV, anexa 2), în care găsim: „VI. Stare de ASEDIU neoficială şi ilegală la Timişoara – 19 decembrie 1989

Aşa o fi fost, dar la 19 decembrie Ceauşescu nu se afla la Teheran? Iar în şedinţa CPEx din 17 decembrie, ca şi în teleconferinţa din 21 decembrie (18:00), nu a vorbit de „starea de NECESITATE”? De exemplu:
■ 17 decembrie (CPEx) – „Când am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?! Când am spus «stare de necesitate», ce înseamnă pentru voi «stare de necesitate», cu bâta?”
■ 21 decembrie (teleconferinţă) – vorbeşte pe larg despre „starea de necesitate”.
■ 22 decembrie, ora 10:51 – decretul citit la TVR începe astfel:
§ „Art. 1. Se instituie STAREA DE NECESITATE pe întreg teritoriul țării. Toate unitățile armatei, ministerului de interne și formațiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.”

Luarea unei asemenea decizii era atributul preşedintelui, care „În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau a securității statului, în caz de urgență, în unele localități sau pe întreg teritoriul țării, instituie STAREA DE NECESITATE” (Constituţia RSR, 1974, art. 75, pct. 13).
Atare măsură era decisă spre a înlătura urmările unor dezastre sau pentru a elimina eventuale pericole, care – sub o formă oarecare, alta decât invazia străină – constituiau un risc pentru securitatea naţională.
Primul decret prin care s-a instituit starea de necesitate avea „în vedere cutremurul care s-a produs în seara zilei de 4 martie 1977 și care a provocat victime omenești și importante pagube materiale, pentru a se asigura înlăturarea urmărilor cutremurului și împiedicarea producerii de noi pagube…” (nr. 58/5 martie 1977). Prin el, erau mobilizate toate forţele Ţării şi, precum ştiu cei care au trăit acele zile, am reuşit să acţionăm „în deplină unitate” şi cu extremă eficienţă.

În 1989, motivaţia a fost alta: trebuia stopată „încălcarea gravă a ordinii publice, prin ACTE TERORISTE, de VANDALISM și de DISTRUGERE a unor bunuri obștești”. Peste 300 dintre vitrinele din centrul Timişoarei fuseseră sparte, multe fiind şi golite de lume harnică, oameni pricepuţi au blocat tancuri şi au incendiat părţi dintr-o unitate militară etc. În atari circumstanţe, punerea „în stare de alarmă” a Armatei şi a Internelor, interzicerea „circulației în grupuri mai mari de 5 persoane” sau „pe timpul nopții, începând cu ora 23” erau măsuri deplasate?

Când Ioachim Moga a cerut: „vă rugăm să instituiţi, pentru câ¬teva zile măcar, starea de necesitate şi în oraşul Cluj”, întâi a răspuns Silviu Curticeanu („Nu este cazul”), dar Ceauşescu, pentru liniştire, a lăsat o portiţă deschisă: „Vom analiza această problemă. Măsurile pe care le-am spus să le luaţi reprezintă mai mult decât starea de necesitate. Aceasta nu rezolvă problema. Problema este legată de a trece la MOBILIZAREA partidului, la crearea detaşamentelor de luptă, la mobilizarea tineretului, a femeilor, a poporului. ACEASTA ESTE STAREA DE NECESITATE, aceasta trebuie să fie starea de necesitate!” (teleconferinţa din 21 decembrie, ora 18:00).

În Codul Penal, deşi se deosebeau sub multe aspecte, „starea de necesitate” (art. 45) şi „legitima apărare” (art. 44) aveau unele similitudini: „Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. // Este în STARE DE NECESITATE acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public. // Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

                 MINISTRU AL APĂRĂRII. PRIN AUTO-INVESTIRE?

„…senatorul Sergiu Nicolaescu afirmă că «între orele 09.30 – 13.00 MApN a fost condus de GRUPA OPERATIVĂ, fiind lipsit de ministrul Apărării Naţionale sau adjuncţii săi». Probabil că senatorul a fost dezinformat, dar lucrurile nu au stat aşa. Oficial, inte[r]regnul (?) respectiv a durat aproximativ 30 de minute. În realitate, LA NUMAI CÂTEVA MINUTE de la moartea lui Milea, Stănculescu a fost numit ministru şi recunoscut ca atare de generalii aflaţi în grupa operativă.” (AMS, ILSR, IV, p. 378).
Nu se supralicitează?

Nu contest că grupa operativă l-o fi socotit şef pe Stănculescu, acesta nefiind unicul TRĂDĂTOR din Armată, iar trădătorii au, şi ei, o ierarhie. Este însă acest lucru o dovadă că ar fi fost numit ministru? Dacă Milea a ieşit din joc la 9:30, l-ar fi numit Ceauşescu aproape INSTANTANEU, când el încă se afla sub puternica influenţă a evenimentului? Să se fi grăbit, când ştia că, dacă-l trădase, Milea nu era singur? Oare nu (şi) din acest motiv, peste nici o jumătate de oră, la 09:54, a fost dat ORDINUL că, din acea clipă, „se execută NUMAI ordinele comandantului suprem”? Şi-apoi, cu cine îl înlocuia pe Milea: cu Stănculescu, pe care, cu nici 48 de ore în urmă, îl însărcinase să fie „comandant militar unic” la Timişoara? Şi-ar fi imaginat Ceauşescu că acesta părăseşte comanda şi revine în Capitală de capul lui, ca un civil rebel şi viclean, care îşi pune piciorul în ghips ca să-şi inducă superiorii în eroare? Şi când – cum-necum – cei doi se aflaseră între patru ochi, ce se întâmplase? Ceauşescu îl servise cu o cafea şi îl întrebase conspirativ: „Auzi, am un post liber. N-ai vrea să fii ministru al Apărării? Dar să nu te sinucizi şi tu!”

Chiar nu surprinde pe nimeni faptul că Stănculescu ar fi fost numit ministru, fără ca acest lucru să fi fost transmis măcar telefonic grupei operative, astfel încât cuvântul lui să capete altă greutate? Nu ar fi anunţat Marele Stat Major?

Generalul Guşă, şeful acestei structuri, relata (1993):

„Reporter: Cum aţi fost primit? VI S-A COMUNICAT CĂ VICTOR STĂNCULESCU E NOUL MINISTRU AL APĂRĂRII?
Ştefan GUŞĂ: NU, NICI N-AM AVUT TIMP DE DISCUŢIE. Atunci au pătruns pe uşă Ion Iliescu, Petre Roman, Voican Voiculescu. Ne-am aşezat la masa de consiliu. CASETA VIDEO CU DISCUŢIILE este la Armată, la o unitate specială.”

Interesantă trebuie să fie această casetă video! De ce oare Armata o păstrează doar pentru sine, când NE PRIVEŞTE şi avem dreptul să îi cunoaştem conţinutul?

„Dovada” de bază privind numirea lui Stănculescu în funcţia de ministru al Apărării se găseşte în stenograma CPEx din 22 decembrie (text reconstituit din memorie, câteva zile mai târziu, la Ministerul Apărării Naţionale). Întrebat fiind de Manea Mănescu: „Cine îi ia locul?” (lui Milea), întâi ar fi intervenit Dăscălescu, cu câteva cuvinte neverosimile („Are grijă şeful statului”), după care Ceauşescu ar fi răspuns doar atât: „L-am chemat pe PRIMUL adjunct şi este deja la dispoziţia mea. Lucrează aici.

Nu sare în ochi faptul că nu precizează numele înlocuitorului? S-ar fi gândit careva din CPEx că este vorba de un general aflat în misiune la Timişoara? „L-am chemat” este totuna cu „l-am numit ministru”? Putea să numească un ministru fără să-l înştiinţeze, măcar, pe premierul Dăscălescu, acesta fiind, conform Constituţiei RSR, cel care trebuia să îl propună (art. 75)? Dacă N. Ceauşescu ar fi avut o asemenea intenţie, nu i-ar fi cerut şefului Guvernului, care era martor la discuţie, să îndeplinească formalităţile?

Televiziunea a anunţat instituirea „stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării”, precum şi decesul lui Milea (ora 10:51), dar NU ŞI NUMELE SUCCESORULUI său.

                                                                         *
A. M. Stoenescu: „…din noaptea de 20 spre 21 decembrie, generalul Stănculescu se eschivează şi încearcă să-şi ÎNSCENEZE o criză de colecist în spitalul din Timişoara, dispărând mai multe ore. Conform propriei mărturii, tot în acea noapte ŞI-A SCRIS DEMISIA din Armată. Ajuns la Bucureşti, îşi pune piciorul în ghips la Spitalul Militar, tot PENTRU A EVITA EXECUTAREA ORDINELOR LUI NICOLAE CEAUŞESCU. Toate aceste manevre conduc la concluzia că generalul Victor Atanasie Stănculescu era cel puţin avizat asupra evenimentelor care urmau să se petreacă în România, dacă nu cumva, măcar prin relaţia cu spionul maghiar Arady, a şi contribuit la declanşarea lor. CHEMAT DE CEAUŞESCU şi numit ministru al Apărării, el dă o lovitură de stat militară, APOI îl evacuează cu elicopterul pe şeful statului din sediul Puterii şi probabil că a fost şi autorul ordinului de doborâre a acelui elicopter.” (ILSR, IV, pag. 719).

Dacă Stănculescu întâi „dă o lovitură de stat militară” şi abia „APOI îl evacuează cu elicopterul pe şeful statului”, în ce temei mai invocă A.M. Stoenescu „fuga dictatorului” (pag. 206) sau „fuga lui Ceauşescu” (în repetate rânduri)? Prima grijă a puciştilor nu este aceea de a reţine sau chiar de a-l lichida pe cel al cărui loc vor să-l ocupe?

Se încearcă separarea lui Stănculescu de cei care pregăteau „evenimentele”, de parcă el ar fi apărut accidental în tărăşenie, fiind asimilat de alde Arady în mod spontan? Oare nu a fost el un executant-paravan, îndărătul căruia s-au ascuns cei care au gândit şi au susţinut violenta schimbare de regim?
Milea să fi fost asasinat pentru a-i face loc acestui prim-adjunct care, având pe mână Direcţia de înarmare, era cu… priză în străinătate? În cazul în care Stănculescu nu ar fi ajuns la C.C. (chemat de comandantul suprem, mânat de soartă sau trimis de alţii cu „treabă”), Ceauşescu nu ar mai fi „fugit”? Stănculescu era „capsa detonantă”?

Iniţial, întrucât morţii nu te contrazic, acesta a declarat că ar fi venit în Capitală cu acordul lui Milea (ba chiar, Comisiei senatoriale îi spune că acesta „insista să vin la CC” – septembrie 1994), apoi, cum se vede în pasajul de mai sus, chiar de Ceauşescu. Minte în ambele cazuri. Dacă ar fi spus adevărul, nu trebuia numit un alt „comandant unic al tuturor forţelor armate” pentru Timişoara? În plus, pentru coordonarea activităţii „rapid şi obiectiv”, după teleconferinţa din seara de 21 decembrie, Ceauşescu a anunţat instituirea unei comenzi unice, asigurate de miniştrii Apărării şi Internelor şi de şeful DSS, „desigur, sub conducerea comandantului suprem”. Spre final, a precizat: „Secretariatul de coordonare, deci cel care urmăreşte întreaga activitate, este Silviu Curticeanu, ca secretar al comandamentului unic. El va urmări întreaga activitate şi-mi va raporta.”

Nu era cam mare aglomeraţia, ca să mai fie loc şi pentru Stănculescu?

În ipoteza în care acesta ar fi vrut într-adevăr să „evite executarea ordinelor lui Nicolae Ceauşescu”, de ce a mai venit în Bucureşti? Nu era mai firesc să rămână pe Bega, unde lucrurile se liniştiseră şi unde, afară de diversioniştii lui, nimeni nu primise ordin să tragă „în plin”, după cum susţin unii?
                                                                         *
Citez dintr-o conversaţie a lui Alex Mihai Stoenescu cu V. A. Stănculescu:

„AMS: MERGEŢI ŞI OPRIŢI! Era vorba de oprirea oamenilor care se apropiau de centru.
VAS: Eu am profitat de acest ordin dat într-adevăr aşa de Ceauşescu… UITE CĂ EU UITASEM AMĂNUNTUL ĂSTA, dar mi-a ordonat «OPRIŢI!», şi eu am spus: «Da, opresc». Eu am oprit forţele care erau aduse de Milea din ţară la margine (la periferiile Bucureştilor, n.a.).
AMS: Trupele OPRITE pe Olteniţei.
VAS: Da, am speculat ordinul de oprire a MUNCITORILOR şi eu am oprit trupele.
AMS: Vreau să RECONSTITUIM: aţi ieşit de la Ceauşescu şi v-aţi dus la grupa de generali. Erau acolo Hortopan, Eftimescu, Pîrcălăbescu, cred că deja era şi Voinea. LE-AŢI COMUNICAT CĂ SUNTEŢI NUMIT MINISTRU AL APĂRĂRII?
VAS: Erau panicaţi, erau terminaţi, speriaţi, se împuşcase Milea şi, cînd m-au văzut şi le-am spus, s-au refăcut.
AMS: V-au recunoscut ca ministru.
VAS: Nu ştiu dacă aşa, dar i-am anunţat, plus că nu cu ei…
AMS: V-aţi dus apoi sus la centrul de comunicaţii, unde erau transmisioniştii. Maiorul Tufan [cel cu al cărui pistol s-a(r fi) sinucis Milea] era jos şi a mers cu dvs. sus sau l-aţi găsit sus?
VAS: L-am găsit sus.
AMS: Ce ordine i-aţi dat?
VAS: V-am spus. Am profitat de ordinul lui Ceauşescu şi am dat ordine invers.
AMS: Domnule general, discutăm pe documente. Am documente originale, vi le voi arăta, eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
VAS: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
AMS: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10.07 şi 10.30 aţi dat CINCI ORDINE. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru… «Nu se trage, se parlamentează cu manifestanţii».
VAS: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
AMS: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era AL LUI MILEA.
VAS: Da, era al ministrului.” (ILSR, IV, pag. 719).

Să analizăm pe îndelete.

■ Din moment ce N. Ceauşescu îl acuza pe Milea de trădare, pentru că îi ascunsese „CRIMELE și DISTRUGERILE” din Timişoara, putea să-l trateze altfel pe Stănculescu, omul care fusese la faţa locului, care avusese în mână toată puterea militară din oraş, dar nu îl informase complet şi corect asupra situaţiei de acolo?
■ „Mergeţi şi opriţi!”, i-ar fi ordonat Ceauşescu LUI STĂNCULESCU. Oare?

1) Ordinul de OPRIRE a trupelor „pe Olteniţei” nu fusese dat încă de la ora 09:54, ÎNAINTE ca generalul să ajungă la C.C.?

În dialogul cu Dinu Săraru, generalul Stănculescu pretinde: „Generalii m-au informat că două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius [insul cu al cărui pistol s-a/a fost împuşcat Milea] … şi l-am întrebat CONSPIRATIV: «Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?» La confirmarea lui, i-am spus: «Transmite-le numaidecât ORDINUL MEU să se întoarcă în cazărmi».”

În ce temei ar fi executat comandanţii regimentelor contraordinul „conspirativ” dat de acest general? Şi-apoi, „pe la zece şi ceva” (când Stănculescu a fost luat de acasă), regimentele chemate de Milea cel târziu la 09:30 încă nu ajunseseră „în piaţă”? În 40-45 de minute tancurile nu parcurseseră nici 9 km? Erau trase de cai?

2) V. A. Stănculescu: „Uite că eu UITASEM AMĂNUNTUL ăsta, dar mi-a ordonat «OPRIŢI!», şi eu am spus: «Da, opresc»”.

„Opriţi!” fiind esenţa acţiunii, putea fi „uitat”, ca un „amănunt” nesemnificativ? Nu seamănă acest „Mergeţi şi opriţi!” a prăjiturică servită de intervievator, parcă în amintirea zilelor petrecute la Direcţia de Relaţii Publice a MApN?

3) Aşa cum corect constată Stoenescu, şeful Statului „intenţiona să dea ordine PRIN EFTIMESCU, adjunctul şefului MStM, ofiţerul cu funcţia cea mai înaltă aflat în preajma sa”? De ce, brusc, ar fi transmis ordinele printr-un intermediar aflat acolo într-o calitate nici astăzi clarificată, din seara de 20 decembrie 1989, Stănculescu fiind, în acel moment, „COMANDANT UNIC al tuturor forţelor armate” din Timişoara (R. – pag. 47)?

Click pe imagine pentru mărire!

Această „funcţie” ne aminteşte de declaraţia colonelului Ion Dureci, şef al Miliţiei Judeţului Dâmboviţa în 1989, consemnată în „Martori ai istoriei trăite” (1998, p.11): ,,În noaptea de 21/22 decembrie, am primit de la COMANDAMENTUL DIN TIMIŞOARA ordin să asigurăm, în caz de nevoie, cazarea unui număr de peste 30 de persoane ÎN ARESTUL NOSTRU” (vezi IRRD, „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2007, p. 57).
În ipoteza în care informaţia este corectă, putea fi dat un asemenea ordin fără ştirea şi acceptul lui Stănculescu? Cine să fi fost persoanele vizate? Dacă erau timişoreni, să fi fost capii care vorbeau din balconul Operei? Pare plauzibil, dar nu în cazul unuia ca Stănculescu, care urmărea să atragă lumea în stradă, nu s-o sperie, lăsând-o fără lideri. La şedinţa CPEx din 17 decembrie, afară de şeful Statului, participaseră 29 de de persoane plus 2 invitaţi. Să fie o coincidenţă sau a mai fost un plan, care nu-i viza numai pe soţii Ceauşescu, pe Bobu şi pe Mănescu?

■ Întrebarea: „Le-aţi comunicat că sunteţi numit ministru al Apărării?” şi replicile lui Stănculescu sunt atât de pueril-viclene, încât merită să fie reamintite:
„VAS: Erau PANICAŢI, erau terminaţi, speriaţi, se împuşcase Milea şi, când m-au văzut şi LE-AM SPUS, s-au refăcut.
AMS: V-AU RECUNOSCUT CA MINISTRU.
VAS: NU ŞTIU DACĂ AŞA, dar i-am anunţat, plus că nu cu ei…”
„I-am anunţat…” Cum să ne imaginăm că ar fi decurs „informarea”? Stănculescu a mers aţă către cei patru şi le-a spus: „Camarazi, am venit să vă spun că tovarăşul preşedinte tocmai m-a numit ministru al Apărării”? Iar ei, ca nişte orfani de cazarmă aflaţi în pragul unui atac de panică, brusc au înflorit de fericire, venindu-le inima la loc?

Dacă Hortopan, Eftimescu, Pârcălăbescu şi Voinea l-au „RECUNOSCUT ca ministru”, să înţelegem că, în varianta în care pretinsa numire ar fi fost reală, puteau să o conteste, alegându-şi singuri şeful? Cât priveşte importanţa lui Stănculescu în Minister, ne spune chiar el: „Mergea ministrul în faţă şi noi mergeam după el… era ministrul, şeful Marelui Stat Major…, Ilie Ceauşescu şi eu ERAM AL PATRULEA TOTDEAUNA…” (dialog cu Dinu Săraru – „Generalul revoluţiei cu piciorul în ghips”, 2005)

O completare. Întrucât am descoperit actul normativ care stipula că MApN nu avea un singur prim-adjunct, citez prevederea care interesează (articolul 17 din Decretul nr. 39/09 februarie 1985, care modifică unele prevederi ale Decretului nr. 444/1972 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale): „Ministerul are în conducerea sa un ministru, DOI prim-adjuncţi ai ministrului şi patru adjuncţi ai ministrului, din care unul este secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei. // Prim-adjuncţii şi adjuncţii ministrului se numesc prin decret prezidenţial, iar atribuţiile acestora se stabilesc de consiliul de conducere al ministerului” (al cărui birou executiv era alcătuit din ministru, prim-adjuncţi şi adjuncţi).

■ „Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era al lui Milea”, spune Stoenescu, parcă deloc surprins de faptul că era indicativul cuiva care tocmai MURISE şi pentru care încă nu fusese ales un înlocuitor. Putea Stănculescu să folosească indicativul MINISTRULUI Apărării Naţionale fără să comită infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (Codul penal, art. 240)? Oare s-a grăbit să dea „cinci ordine” în mai puţin de o jumătate de oră („între 10.07 şi 10.30”), deoarece încă nu fusese anunţată sinuciderea lui Milea, căruia i s-a substituit? Oricum, nu este ciudat că a fost ascultat, în ciuda ordinului de la ora 09:54: „Toate unităţile armatei execută NUMAI ordinele comandantului suprem”?

GURA PĂCĂTOSULUI… În dialogul cu Dinu Săraru, generalul Stănculescu povesteşte cum, pe când „Milea trăia”, a fost sunat „pe telefonul militar”: „…ofiţerul principal mi-a spus: «VĂ CAUTĂ TOVA¬RĂŞUL MINISTRU! VĂ ROAGĂ SĂ VENIŢI la sediul CC». Era NOUĂ ŞI JUMĂTATE CÂND M-AM ÎNTORS de la spital; PE LA ZECE ŞI CEVA, din nou, dă ofiţerul principal telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: «Da, vin imediat, o să mă îmbrac şi vin!» A treia chemare a fost… a venit o maşină trimisă de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi civil… «Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu». Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât.”
Dacă s-a întors acasă la „nouă şi jumătate”, ora la care s-a(r fi) sinucis Milea, când l-ar mai fi chemat acesta? Cât de credibilă este succesiunea apelurilor, aşa cum o prezintă el? Înainte de 09:30 l-a(r fi) sunat Milea, „pe la zece şi ceva” un ofiţer anonim (care n-a precizat nici motivul, nici în numele cui vorbea), după care, fără să fie înştiinţat în prealabil (putea să plece între timp), s-ar fi trezit cu o maşină trimisă de şeful de cabinet al lui Ceauşescu?

Curticeanu pare introdus în naraţiune pentru a ne duce la Ceauşescu: „Curticeanu mi-a spus: «Vezi că te aşteaptă tovarăşii!», dar, de fapt, ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt, secretariatul. M-au întrebat: «Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?»”

Era firesc ca şeful Statului să fie surprins că a „venit aşa TÂRZIU”, când acesta nu îl chemase, ştiind că este la Timişoara, unde fusese numit „comandant militar unic”? Oare atunci când a dat cu ochii de el, nu era mai naturală întrebarea: „CE CAUŢI AICI?”

„Erau deja PANICAŢI, pot să spun. «Vezi care este situaţia. Sunt nişte UNITĂŢI CARE TREBUIE SĂ VINĂ ÎN PIAŢĂ. Vezi unde sunt, când vin, şi mai repede!»”

În mod evident, Stănculescu încearcă să-l prezinte pe Ceauşescu nu numai speriat, ci şi dependent de el şi doritor să se înconjoare de cât mai multă armată. Probabil, ca să dea credibilitate „fugii”. Nicolae Ceauşescu a avut defectele lui, dar era vreun sperios? N-a dovedit „procesul” că n-a intrat în panică nici în faţa morţii? În plus, Alex Mihai Stoenescu scrie privitor la nota telefonică nr. 37:

„Conţinutul ordinului de la ora 09.54 a fost: «Toate unităţile armatei execută NUMAI ordinele comandantului suprem. Toate unităţile din Târgovişte şi Mihai Bravu se concentrează în Bucureşti ÎN CAZĂRMILE DIN ŞOSEAUA OLTENIŢEI».
Nicolae Ceauşescu PRELUASE COMANDA DIRECTĂ a Armatei şi intenţiona SĂ DEA ORDINE PRIN EFTIMESCU, adjunctul şefului MStM, ofiţerul cu funcţia cea mai înaltă aflat în preajma sa” (ILSR, vol. IV, pag. 377).

Ceauşescu încercase să preia „comanda directă a Armatei” încă din 17 decembrie, când îi acuzase de trădare pe Milea, Postelnicu şi Vlad (propusese demiterea lor, dar nu fusese susţinut de membrii CPEx – dovadă că, totuşi, nu acţiona discreţionar nici măcar în momentele dificile). În 22 decembrie a apucat să-şi anunţe intenţia, prin această notă telefonică, după care a fost arestat? Ce sens avea să „fugă”, la numai două ore după ce „preluase comanda directă” şi când, teoretic, se afla într-o clădire extrem de sigură, iar mulţimile de afară nu erau violente? Şi unde mergea? La Snagov? Ca să… ce?

Cum Stănculescu a declarat că la 09:54, când a fost emisă nota telefonică, se afla în drum spre casă, habar n-având de moartea lui Milea, nu rezultă – încă o dată – că nu el, ci CEAUŞESCU ÎNSUŞI ORDONASE ca tancurile şi trupele venite de la Târgovişte şi de la Mihai Bravu să NU pătrundă în oraş? ASUMAREA comenzii directe a Armatei şi OPRIREA blindatelor la periferia Capitalei reprezintă dovezi că „erau deja panicaţi”, cum susţine Stănculescu? Neliniştea (spaima chiar) poate fi generată numai de nesiguranţa privind securitatea propriei persoane? De ce anume se temea atunci Ceauşescu?

Aşa stând lucrurile, nu devine legitimă întrebarea dacă nu cumva STĂNCULESCU MINTE CU NERUŞINARE atunci când afirmă că N. Ceauşescu aştepta cu nerăbdare sosirea acelor unităţi militare „în piaţă”? În ce scop ar fi dat acest ordin? Ca să incendieze tancurile Biblioteca Centrală Universitară, distrugând O JUMĂTATE DE MILION DE TITLURI, printre care şi cărţi vechi, 12.000 de volume de carte bibliofilă, hărţi rare etc., înainte să o facă Iliescu-şi-ai-lui?

Click pe imagine pentru mărire!

Dacă el socotea vitală prezenţa respectivelor trupe în preajma CC-ului, nu ar fi avut nici o reacţie când ar fi văzut că nu mai sosesc? Nu ar fi luat legătura cu generalul Eftimescu sau cu altcineva din grupa operativă, aflând astfel adevărul? Dar, mai ales, într-un birou alăturat nu se afla Silviu Curticeanu, cel care fusese desemnat secretar al comandamentului unic cu nici 24 de ore în urmă, având sarcina să urmărească „întreaga activitate”, spre a-i putea raporta oricând comandantului suprem?

                                                                       *
O ENIGMĂ? De ce ordonase Ceauşescu ca tancurile şi trupele de la UM 01303 Târgovişte, UM 01057 şi UM 01069 Mihai Bravu, aflate în drum spre Capitală, să nu pătrundă în oraş, ci să se concentreze „în cazărmile din Şoseaua Olteniţei”, în loc să facă o demonstraţie de forţă? El ceruse să fie aduse? Dacă „da”, ce se întâmplase pe urmă? (Clik pe fotografiile de mai jos pentru mărire!)

Comunicatul TVR de la ora 10:55 conţine şi una dintre acuzaţiile pe care i le aducea lui Vasile Milea: „A INFORMAT FALS în legătură cu situaţia din ţară, NESPUNÂND NIMIC DESPRE CRIMELE şi distrugerile din Timişoara”.

Ştia Ceauşescu că diverse forţe străine, folosind „mână de lucru” autohtonă, doreau să pună în locul lui pe cineva mai docil, care să adopte o anumită legislaţie, favorabilă lor? Probabil că da, din această cauză vorbind de „politica anticomunistă de destabilizare a situaţiei din ţările socialiste, în care Statele Unite ale Americii au un rol activ” (27 noiembrie 1989) şi cerându-i lui Gorbaciov să nu discute cu George Bush la Malta „situaţia din ţările socialiste”. La teleconferinţa din 17 decembrie este şi mai explicit:
§ „Este o adevărată LOVITURĂ DE STAT, AŞA-ZIS PAŞNICĂ! Antisocialistă! (…) Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu mai aibă loc nici aşa-zisul mic trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai târziu.”

Să nu se fi aşteptat ca inamicii să meargă atât de departe, ajungând să omoare în mod (cvasi?)dement lumea de pe stradă? Asemenea acţiuni, numite astăzi „acte de terorism”, să-l fi luat pe nepregătite? Şi, cum Armata, Securitatea şi Miliţia la un loc nu reuşeau să identifice şi să anihileze aceste forţe AGRESIVE şi CRIMINALE, să nu se fi întrebat dacă nu cumva inamicul se afla chiar în rândurile lor? Iar de-a(r fi) fost aşa, nu era Ţara într-un pericol cu mult mai mare decât bănuise?

Referirea într-un comunicat oficial la „crime”, adică la INFRACŢIUNI GRAVE, comise de inşi necunoscuţi, nu este de natură să indice că situaţia scăpase de sub controlul voinţei politice, acţionând – poate – chiar împotriva acesteia? Pe lângă vieţile pierdute şi pe lângă pagubele materiale, nu era afectată şi legătura dintre autorităţi şi muncitorime, dinamitând temelia regimului socialist, căruia Ceauşescu îi dedicase toată viaţa lui?

          A ORDONAT CEAUŞESCU SĂ SE TRAGĂ ASUPRA MULŢIMILOR?

Referitor la acest subiect, A. M. Stoenescu scrie fără ezitare: „Ordinul de a nu se trage în oameni. ACEST ORDIN A FOST DAT DE GENERALUL STĂNCULESCU. După ce a ieşit de la Ceauşescu – ÎNAINTE de ora 10.00 –, în calitate de nou ministru al Apărării, el s-a deplasat la grupa operativă, unde i-a întâlnit pe generalii Eftimescu şi Voinea. Le-a cerut acestora să-l informeze «cum este realizat dispozitivul de apărare din preajma CC şi de ce forţe dispune». Astfel, ca urmare a raportului pe care i l-au dat generalii – DECI, recunoscându-i autoritatea –, Stănculescu a aflat şi că se află în deplasare spre centrul oraşului încă trei regimente” (ILSR, IV, 378)

Putea Stănculescu să ordone să nu se deschidă focul „înainte de ora 10.00”, când el însuşi declară că la „zece şi ceva” era acasă? În ce calitate şi de unde ar fi dat ordinul? Cum susţine că atunci încă nu aflase de moartea lui Milea, ar fi cutezat?

                                Ce prevedea legislaţia vremii?

Articolul 28 din Constituţie suna astfel: „Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor”.

Articolul următor aducea însă nişte limitări: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.
Dacă dăm timpul înapoi, la greva minerilor (1977), când au participat aproximativ 30.000 de ortaci, nu au fost înregistrate distrugeri sau loviri de persoane şi nici nu au fost manifestări împotriva regimului.

Chemat în mod expres, Ceauşescu şi-a întrerupt şederea la mare, a mers în mijlocul lor şi le-a acceptat toate revendicările (îmbunătăţiri privind locuinţele, alimentaţia, îmbrăcămintea, condiţiile de muncă şi calcularea pensiilor). Cele 15 persoane care au fost condamnate ulterior, au fost acuzate – de la caz la caz – de ultraj, de apologia infracţiunilor şi/sau de ofensă adusă autorităţilor.

Zece ani mai târziu, la Braşov, pornind de la nemulţumiri salariale, câteva sute din cei 20.000 de salariaţi de la „Steagul Roşu” au constituit sâmburele unei revolte, dar, spre deosebire de mineri, l-au lovit pe primar şi au năvălit în Judeţeana de Partid.

„S-a aruncat cu tot ce era de propagandă, s-a dat foc la hârtiile comuniste. Au dat jos tabloul lui Ceauşescu de pe frontispiciul clădirii, l-au aruncat şi i-au dat foc”, relatează Marius Boeriu, un participant la evenimente şi, „După ce s-au distrus toate ÎNSEMNELE COMUNISTE de la Judeţeana de Partid, mulţimea s-a mutat la Primărie” („Adevărul”, 11 noiembrie 2017). – Urmările au fost mult mai dure decât în cazul grevei minerilor, sub pretextul (?) că fuseseră comise infracţiuni, dar nu a intervenit Armata.

În 1989, când violenţele au fost incomparabil mai mari decât cele de la Braşov-1987, fiind atacată inclusiv forţele armate, chiar şi cu arme de foc, şi când implicarea externă a fost (cu mult?) mai consistentă, Ceauşescu a apelat şi la Armată, cerând să fie aplicată legea (Decretul nr. 367 din 18 oct. 1971): „Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare” (17 decembrie).

Poate că, aşa cum spun cei mai mulţi, acesta era un ordin criminal. Ce reacţie ar fi fost însă potrivită faţă de grupurile de necunoscuţi care au bătut şi batjocorit militari şi pompieri neînarmaţi (unii au fost spitalizaţi), au distrus sedii de instituţii şi au vandalizat magazine şi chioşcuri, au blocat cu surprinzătoare iscusinţă şenilele tancurilor, folosind răngi şi piese de fier beton cu diametrul de 3 cm îndoit în formă de „U”, anterior pregătite de oameni exersaţi, au incendiat – ironie! – maşini de pompieri şi au atacat cu cocteiluri Molotov chiar şi o unitate militară?

„În jurul orelor 15.00–16.00 (17 decembrie 1989) s-au înregistrat PRIMII RĂNIŢI prin ÎMPUŞCARE respectiv DOI MILITARI în termen. Asupra acestora s-a executat foc de ARMĂ AUTOMATĂ de persoane neidentificate. Armata trebuia PROVOCATĂ” (Raportul Comisiei senatoriale, referitor la evenimentele din 17 decembrie – pag. 86).

Sau: „La Timişoara între orele 16.00-17.00 (17 decembrie 1989) în timp ce se îndrepta spre unitate, o patrulă a observat că un grup de manifestanţi AU DEZARMAT subofiţerul de miliţie ce executa paza agenţiei CEC din zona hotelului Continental. Din grupul de manifestanţi S-A TRAS ASUPRA MILITARILOR un încărcător cu muniţie de pistol, fiind RĂNIT serg. Adrian Constantin Zaharia” (ibidem, pag. 89).

Un anume Sandu Hanus relatează: „…a apărut dinspre 6 Martie un camion cu militari fără prelată. ÎNAINTE DE A LE CUNOAŞTE INTENŢIA, un arădean a aruncat sticla pe ei. I-a nimerit. Cei mai mulţi dintre ei (militari n.n.) au sărit încercând să se dezbrace pentru că LE LUASERĂ HAINELE FOC… (pag. 176)” (ibid., pag. 95).

Despre întâiul civil rănit de glonţ în ziua de 17 decembrie vorbeşte un chirurg: „«Primul rănit în ziua aceea a ajuns la urgență pe la orele 14:40. E vorba de un tânăr împușcat în gambă, pe care l-am operat imediat», declara și Atanasie Bârzeanu, medic chirurg în același spital” („Libertatea”, 21 decembrie 2019).

Cel care îl rănise să fi fost oare din ACEEAŞI ECHIPĂ cu acela care îl împuşcase pe sergentul sus amintit (şi cu cel care reuşise „performanţa” de a aprinde uniforma unor soldaţi care nu-i făcuseră nimic?), scopul ambilor trăgători fiind antagonizarea militarilor şi a civililor?
Noi am fost revoltaţi când Ceauşescu a folosit cuvântul „huligani”, dar pentru cei în stare să comită asemenea fapte nu cumva e prea puţin spus?
În lumea largă cum or reacţiona autorităţile în asemenea situaţii? Cine dă o palmă sau scuipă un ofiţer din armata naţională primeşte o ciocolată de la Guvern, iar dacă împuşcă un soldat sau incendiază un tanc se alege cu o medalie?
                                                                         *
♦ CEAUŞESCU: „Sigur că nu putem trage în muncitori.” (şedinţa CPEx din 22 decembrie). Iar în timpul „procesului” afirmă: „Răspund la orice întrebare în faţa Marii Adunări Naţionale şi a reprezentanţilor CLASEI MUNCITOARE”, repetând această idee („Nu recunosc decât clasa muncitoare şi Marea Adunare Naţională!” etc.).

Pentru Ceauşescu, morţii Timişoarei erau dovadă clară a trădării. Este oare exclus să se fi gândit că scenariul de la Timişoara SE PUTEA REPETA şi în Bucureşti, omorând şi mai mulţi nevinovaţi? În mod cert, intuia ce se petrece. Ştia că în Ţară sunt spioni din toată Europa, îl acuzase direct pe Gorbaciov că distruge socialismul în Blocul Răsăritean, iar în ziua precedentă, când se produseseră tulburările din timpul mitingului, constatase: „Asta-i o provocare…” În cele două-trei ore care au despărţit momentul în care a aflat de crimele de la Timişoara de acela al arestării lui o fi bănuit, oare, că de acei morţi ar putea fi responsabile echipele noastre antrenate şi în lupta de GHERILĂ URBANĂ?

                                                   Ce spun faptele?

Pe de o parte, Ceauşescu nu a fost informat despre cei împuşcaţi la Timişoara înainte de 22 decembrie. De exemplu, din mărturiile colonelului Filip Teodorescu aflăm că superiorul lui a refuzat să trimită „o asemenea notă”, conţinând „situaţia absolut reală”. În acelaşi sens, „Adevărul” din 28 ianuarie 2015 publică un pasaj din „Evenimentul zilei” (28 iulie 1992), care citează din „ultimul raport al DSS-ului către Nicolae Ceauşescu” (Occidentul, Ungaria şi „turiştii” sovietici din decembrie 1989 [3]). Raportul priveşte perioada 16–20 decembrie şi în el se face referire la „vandalism”, „incendieri”, „huligani”, „incitatori” etc., se afirmă că „organele de stat sunt pe punctul de a descoperi aceşti autori”, care au „concepţii legionaro-fasciste” şi se precizează că au fost „reţinute şi puse sub anchetă peste 800 de persoane” (757, în alt paragraf), dar nu se spune NICI UN CUVÂNT despre vreo persoană rănită sau UCISĂ, ori despre folosirea armelor de foc.

Pe de altă parte, cele mai multe victime au apărut după reţinerea lui Ceauşescu, chiar în clădirea C.C. Iar dacă ne amintim că atât în 17, cât şi în 22 decembrie, în Piaţa Operei din Timişoara s-a tras din aceleaşi clădiri (conspirative?), nu apare suspiciunea că au fost ACELEAŞI PERSOANE, care în prima parte a misiunii lor au ucis pentru a produce revolta oamenilor împotriva regimului, iar în cea de a doua au încercat să creeze iluzia că ar avea loc o revoluţie, când, de fapt, era o lovitură de stat?

În şedinţa CPEx din 22 decembrie nimeni nu aduce vorba despre evenimentele din noaptea precedentă, iar despre morţi, nici atât. Dimpotrivă, T. Postelnicu spune: „Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor NU SE VA TRAGE”.

Nu rezultă că el fie nu dăduse un asemenea ordin în seara de 21 decembrie, fie, dacă o făcuse, acţionase împotriva celor stabilite în CPEx? Au cunoscut cei din Comitet ce se petrecuse în stradă? Aproape cert, „da”, însă cât de exacte or fi fost informaţiile lor?

               Ce se ştie despre „baricada de la Inter”? Să ne uităm peste unele mărturii.

Dan Iosif a declarat la Comisia Senatorială (dosar nr. 154/J.I.4): „Ei spun că au tras cu gloanţe oarbe, dar eu spun că au tras cu gloanţe trasoare (…) În seara de 21 decembrie, cineva a dat ordin SĂ SE TRAGĂ ÎN PLIN, se vede pe caseta filmată cum TIRUL ESTE COBORÂT SISTEMATIC (…) Când au văzut că nu pot să ne împrăştie au încercat să spargă baricada cu două TAB-uri (…) Dar după ora 00:00 au început SĂ TRAGĂ ÎN PLIN. Mă aflam cu portavocea în mijlocul străzii şi vorbeam de acolo mulţimii, pentru că, să vă spun cinstit, NU ŞTIU DACĂ AM FOST 100 DE OAMENI la ora 00.00 când a început să se tragă şi să se arunce cu grenade lacrimogene” (Stenograma nr. 89 din 28.04.1994).

Dacă erau numai O SUTĂ de persoane (sau chiar mai puţin), dacă stăteau grupat, dacă nu erau înarmate cu arme de foc şi dacă era limpede că acesta era „nucleul dur”, nu pare ciudat că nu a fost înconjurat şi ridicat de militarii şi/sau trupele de securitate, aflate în număr mult mai mare şi antrenate (şi) în asemenea scop? În ipoteza în care ar fi existat un ordin ca locul să fie „curăţat” cu orice preţ, primii care ar fi fost luaţi la ţintă nu ar fi fost vorbitorii (Dan Iosif sau Dumitru Dincă)? Au fost feriţi, după cum s-a întâmplat şi în cazul trupei de civili create în jurul lui Ion Iliescu?

Dan Iosif mai declară: „Pe la ora 00:00, pot să vă spun cu sinceritate şi frică de Dumnezeu că cineva a dat ordin să se tragă în plin, SĂ NU SE MAI ŢINĂ CONT DE NIMIC. Şi spun acest lucru pentru că în jurul orei 00:00, au începu să apară primele victime împuşcate ÎN ZONA PIEPTULUI. Până atunci [ora 00:00], mai cădea câte unul ici acolo, împuşcat ÎN PICIOR şi vă spun sigur că s-a tras de pe clădiri, adică pe clădirile Pescarul şi Dunărea, spun acest lucru pentru că sunt trăgător de elită. Unghiul de incidenţă al glonţului, mie îmi spune de unde se trage. Oamenii erau împuşcaţi în MUŞCHIUL PICIORULUI, din faţă, de sus în jos, iar glonţul ieşea în apropiere de articulaţia genunchiului.”

Aşadar, o vreme, trăgătorii s-au ferit să ucidă, ţintind „muşchiul piciorului”? Dacă s-ar fi dat apoi ordin „să nu se mai ţină cont de nimic”, mai avea cine să ne relateze astăzi despre acel incident? Chiar în cazul în care unii soldaţi, pentru a nu deveni ucigaşi, şi-ar fi greşit în mod deliberat ţinta, iar alţii n-ar fi nimerit din nepricepere, din mulţimea de arme automate existente acolo de câte era nevoie pentru a răpune circa o sută de oameni?

Click pe imagine pentru mărire!

Da, în acel loc şi în acele clipe au murit oameni, dar poţi să bagi mâna în foc pentru vreuna dintre atât de diversele relatări existente? De exemplu, procurorii scriu: „PROBATORIUL administrat a relevat că iniţial, forţele de represiune au executat focuri de armă în plan vertical sau într-un plan de 45 de grade, cu scopul de a-i INTIMIDA şi dispersa pe revoluţionari. Treptat unghiul de deschidere a focurilor de armă a coborât, astfel încât în jurul orelor 24:00, forţele de represiune au tras în plin asupra revoluţionarilor, rezultând NUMEROŞI morţi şi răniţi. // Represiunea a continuat până în jurul orelor 02:00 din 22 decembrie 1989, acţionându-se cu violenţă extremă. Au fost ARESTATE 1245 de persoane…” (R. – pp. 63-64)

Au rezultat „numeroşi morţi”? Altfel spus, nu se ştie CÂŢI dintre cei care au fost la baricada de la Inter au ajuns la Morgă în acea noapte? Cum s-a protejat grupul de circa o sută de oameni de zecile de militari care i-au luat în cătare şi au „tras în plin” timp de aproape două ore? Jurnaliştii străini cazaţi la Intercontinental nu au fotografiat sau filmat nimic din acest episod? A avut el amploarea care i se dă?
Dacă autorităţile au arestat 1245 de persoane, cum de s-au oprit tocmai la grupul (?) de circa o sută de manifestanţi?

Click pe imagine pentru mărire!

Mulţi povestesc despre baricadă, dar probele nu prea există, iar amintirile lor sunt uneori contradictorii. Una dintre polemicile repetate an de an îl priveşte pe Petre Roman. Conform propriei relatări, acesta a aflat de la soţie „că în zona Hotelului Intercontinental se formase o baricadă” şi s-ar fi dus să o vadă. Fostul premier povesteşte: „Am rămas la faţa locului, alături de celelalte persoane, până cu puţin înainte de miezul nopţii când asupra noastră s-a tras cu muniţie de război. Am văzut căzând în jurul meu oameni, au fost morţi şi răniţi.”

„Nu am fost prea mulți în acele ore la Baricadă, iar în momentul când s-a tras asupra noastră, de la scurtă distanță și fără nicio somație, ne mai aflam acolo 81. Dintre cei 81, au fost uciși mișelește 39 de camarazi – baricadiști” (16 decembrie 2019, situl Situl Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989).
Se pare că (mai?) nimeni n-a sesizat discreta lui prezenţă: „Și acum, în decembrie 2019, Petre Roman și-a revărsat pe la mai multe televiziuni minciuna sa primordială în legătură cu decembrie 1989: pretinsa prezență la «baricada de la Inter». // «Noi, cei care am fost la baricadă» … «am stat sub gloanțele dictaturii»… «nu eram mai mult de 100, cred că eram 81»… «am avut noroc că n-am murit»… «au căzut tineri lângă mine, au murit în brațele mele»… Cam așa sună detaliile unei plăsmuiri penibile. // Dintre cei prezenți cu adevărat la baricadă, nimeni nu confirmă că l-ar fi văzut și pe Petre Roman prin zonă.” (ziaristii.com, 23 decembrie 2019).

Nu ştiu cum o fi numărat Petre Roman „camarazii” morţi, dar este cert că numărul acestora variază de la condei la condei. De exemplu, cu zece ani în urmă, la 21 decembrie 2009, ProTV mărea numărul victimelor de la Intercontinental: „În acea noapte, 49 de oameni au murit, 700 au fost răniţi şi peste 800 au ajuns în arestul de la Jilava”.

Avea cineva interesul să fie cât mai mulţi morţi? Se pare că da: „12.000 de morţi legitimează altfel o revoluţie decât 200” (N. Militaru).

Cine a folosit dramele lor? N-or fi printre ei şi unii pe care, deşi nu îi cunoaştem decât după figură, i-am votat în repetate rânduri?

O cifră mai credibilă oferă „Cotidianul”, care informează la 23 decembrie 2016, preluând relatări direct de la medici ai IML:

  • „Bogdan Marţian, MEDIC LEGIST, a relatat că în noaptea de 21 decembrie, între orele 19.00 şi 5.00, la IML au fost aduse 18 CADAVRE. (…) Popov [procuror] a venit la orele 5.00-6.00 şi mi-a spus să fac identificarea şi un examen macroscopic extern, ceea ce am şi făcut”.
    Totodată, Mihnea-Petru Pârvu, militar în termen în 1989, povesteşte:
    § „Cu trei camarazi am încărcat, într-o dubă, 13 OAMENI care au murit, la asfinţit, lângă SALA DALLES. Am stat faţă în faţă cu revoluţionarii de la Inter. Eram doar un recrut. Pe 22, am fost dislocat la Radio. Întorseserăm armele” (superfidelis.ro, 20 decembrie 2009 – reluat, ulterior, de „Evenimentul zilei”).

Dacă ambele informaţii sunt corecte, ţinând cont de faptul că, la ora 19:00, când au fost aduse cele dintâi cadavre la IML, „baricada de la Inter” nu exista, ar fi hazardat să credem că 13 din cele 18 proveneau de la Sala Dalles? În această ipoteză, însă, o simplă scădere n-ar arăta că, dacă în acea noapte nu fuseseră ucişi oameni şi în altă parte, la Inter s-au stins 5, nu 49 de suflete? (A. M. Stoenescu afirmă că la Dalles ar fi murit 8 oameni, fapt care ar creşte la 10 numărul victimelor de la baricadă.)

Relatările privind cele petrecute la „baricada de la Inter” cuprind şi precizarea că, după distrugerea acesteia cu tancurile, autorităţile au făcut rapid curăţenie, astfel încât, două-trei ceasuri mai târziu, cei care ar fi trecut prin zonă nu ar fi putut bănui ce prăpăd fusese acolo. Unii afirmă că asfaltul a fost spălat cu detergent, pentru a îndepărta sângele celor morţi. Cred că s-au folosit şi substanţe chimice, dar în ce scop? Ca să înlăture bălţi de sânge sau urmele lăsate de maşinile incendiate?

Între rarele pelicule care au surprins evenimente petrecute în Capitală după ora 21:00 este şi cea a lui Paul Cozighian. Difuzată de TVR3, aceasta conţine în comentariu şi următoarea informaţie, privind faptele petrecute spre miezul nopţii: „Deşi ORDINUL A FOST SĂ SE ŢINTEASCĂ LA PICIOARE, apar primii morţi” (v. minutul 04:01).

 

Cine i-a omorât pe manifestanţii de la Inter (şi chiar şi pe unii de la Sala Dalles)? Era obligatoriu ca toţi să fi fost împuşcaţi de militari ÎN UNIFORMĂ? Securitatea şi DIA îşi culegeau informaţiile de la distanţă? Puţinele imagini existente arată că în zonă era beznă. Ştim însă că la Timişoara, s-a tras cu armă automată chiar şi împotriva militarilor, iar la Bucureşti, în şedinţa CPEx din 22 decembrie, Ion Radu a anunţat (pe la ora 10:00): „…am primit informaţii că pe Şoseaua Kiseleff a fost atacată, sau probabil că a cedat, o unitate militară şi S-AU DAT ARME care pot să înarmeze un batalion şi trei unităţi de foc”.
Cine ar fi îndrăznit să-i dezarmeze şi ce-or fi făcut cu armele respective?

                                                                 *
În „rechizitoriul” din 24 decembrie 1989, semnat şi susţinut de maiorul Dan Voinea, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt acuzaţi – între altele – şi că ar fi ordonat „să se tragă în masele de demonstranţi care au manifestat paşnic”.

Click pe document pentru mărire!

Cum „procesul” a avut loc la trei zile după arestarea lor şi cum Armata deţinea întregul control, dacă ar fi existat vreun ordin ilegal dat de comandantul suprem, oare echipa care i-a asasinat nu l-ar fi mediatizat intens, spre a-şi acoperi propriile crime?

În interviul din 1993, Ştefan Guşă este foarte clar: „Foc de INTIMIDARE a fost. Greşeli au fost. Însă foc PENTRU A UCIDE, NU! (…) Dacă aş fi dat ordin soldaţilor să tragă o singură salvă, mureau mii de oameni. Asta trebuie să se înţeleagă. O mitralieră cu cadenţa de 600 lovituri pe minut ar fi putut transforma întreaga piaţă în cimitir. Ar fi putut fi mii sau zeci de mii de morţi.”

În cursul „procesului” de la Târgovişte (?) a avut loc şi următorul dialog:

„Judecător Gică POPA: La Bucureşti cine a ordonat să se tragă în mulţime, în tineri? Nu cunoşti? Nu cunoşti situaţia de la Bucureşti? S-A TRAS ÎN PIAŢA PALATULUI ÎN MULŢIME, eşti străin de acest lucru? (…)
Nicolae CEAUŞESCU: Nu răspund la nici o întrebare, pentru că, vă rog să nu consideraţi ca răspuns la întrebare. NU S-A TRAS ÎN PIAŢA PALATULUI în nimeni, dimpotrivă, AU FOST ORDINE CLARE SĂ NU SE TRAGĂ.
Judecător Gică POPA: Din partea cui, AI DAT DUMNEATA ORDIN?
Nicolae CEAUŞESCU: DA. Eu, inclusiv la televiziune, inclusiv în teleconferinţă care este ÎNREGISTRATĂ.”

De nicăieri nu reiese că N. Ceauşescu ar fi ordonat UCIDEREA sau LOVIREA manifestanţilor paşnici. El cere duritate faţă de cei agresivi şi turbulenţi, dar, şi în cazul lor, în limitele legii, care permitea uzul de armă ca măsura extremă, după somaţie şi foc de avertisment „trăgându-se, pe cât posibil, LA PICIOARE, pentru a se evita cauzarea morţii”.

Unii acuză faptul că s-a dat muniţie, dar ordinul nu a venit după ce Armata fusese violent atacată de civili, inclusiv cu arme de foc? Soldaţii nu aveau dreptul la legitimă apărare, iar ordinea nu trebuie păstrată?

„La orele 18:45 [17 decembrie], MApN a transmis către Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate din Timişoara indicativul militar «Radu cel Frumos», ce reprezenta trecerea la alarma de luptă parţială, indicativ transmis ulterior tuturor unităţilor din garnizoană. Ulterior, în judeţul Timiş s-a declarat «stare de necesitate». Drept urmare, s-a trecut la înarmarea militarilor cu MUNIŢIE DE RĂZBOI” (R – 2019, p. 41).

Nu rezultă că, până la ora 18:45, Armata nu avea cum să producă victime prin împuşcare? Totuşi, ele au existat. Noi nu aveam şi comandouri? Nu exista şi DSS?

Ceauşescu aminteşte de mesajele lui, transmise „inclusiv la televiziune, inclusiv în teleconferinţă care este înregistrată”, prin care îndemna să nu fie folosite armele de foc. Minţea? Să vedem.

(1) În DISCURSUL din 20 decembrie, Ceauşescu invocă grupurile „antinaţionale, teroriste”, care „aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor” şi spune că, „în seara zilei de 17 decembrie, FIIND ATACATE, unităţile militare au răspuns prin FOCURI DE AVERTISMENT.”
El vorbeşte de distrugeri şi de dezordine, dar nu şi de morţi, iar faptul că îi ia drept martori chiar pe timişoreni şi solicită ajutorul lor, este semn că, într-adevăr, încă nu ştia de crime precum cele de la Catedrală: „POPULAŢIA din Timişoara CUNOAŞTE ŞI A VĂZUT toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.”

■ „Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în întreaga ţară.

(2) În TELECONFERINŢA din 21 decembrie, ora 18:00 (deci cu câteva ore înainte de baricada de la Intercontinental), spune limpede: „NU TREBUIE SĂ SE AJUNGĂ LA FOLOSIREA ARMELOR, dar trebuie folosite toate mijloacele”, inclusiv violenţa („Cine îndrăzneşte să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ”).

Dacă şi în seara de 21 decembrie, când folosea cuvântul „conspiraţie”, Ceauşescu transmitea clar în Ţară că „nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor”, cât de verosimil este ca el să fi dat anterior un ordin contrar?

Stenograma şedinţei CPEx din 22 decembrie este (re)scrisă din memorie, câteva zile mai târziu, la Ministerul Apărării. (Un amănunt: la 1 octombrie 1990, Lina Ciobanu a declarat că „La şedinţa din 22 decembrie, au fost prezente în sală şi persoane a căror identitate nu o pot preciza”. Stenograma nu face nici o referire la ei.) Dat fiind contextul, chiar dacă suspectăm prezenţa unor inevitabile inexactităţi, ar fi fost acestea în favoarea „odiosului”? Iar aici citim:

              „SIGUR CĂ NU PUTEM TRAGE ÎN MUNCITORI”

Ceauşescu era convins că unii români fuseseră amăgiţi şi îndemna: „Imediat trebuie mers în întreprinderi şi DISCUTAT acolo, chiar şi în întreprinderile în care sunt probleme. Trebuie să realizăm ÎN ÎNTREPRINDERI aceste detaşamente DE APĂRARE sau grupe de APĂRARE. Cu întregul partid trebuie discutat clar. (…) // Trebuie DISCUTAT foarte serios, de asemenea, cu ORGANIZAŢIILE DE FEMEI, CU TOŢI CETĂŢENII. Aceasta este problema centrală. // Repet încă o dată: nu există decât o singură cale: lupta hotărâtă, înfrângerea forţelor reacţionare, a agenturilor străine. Trebuie SĂ LĂMURIM OAMENII, CARE AU FOST ÎNŞELAŢI şi sunt înşelaţi. Să nu confundăm oamenii care sunt înşelaţi cu grupările şi agenturile străine, dar SĂ VORBIM DESCHIS şi SĂ IZOLĂM ACESTE GRUPĂRI, care trebuie să fie DEMASCATE cu toate forţele. Acţionaţi deci ÎN COMUN. Baza trebuie să fie grupele sau detaşamentele de APĂRARE A PROPRIETĂŢII ŞI AVUŢIEI întregului popor, a socialismului şi independenţei, a suveranităţii ţării” (teleconferinţă, 21 decembrie).

Precum se vede, insistă asupra a două lucruri: FERMITATE faţă de cei violenţi şi DISCUŢII cu oamenii. Şi-atunci, mai are suport aserţiunea lui Alex Mihai Stoenescu, care susţine că ordinul: „Nu se trage, SE PARLAMENTEAZĂ cu manifestanţii” ar fi fost dat de Stănculescu fără ştirea lui Ceauşescu, când exact acelaşi lucru fusese anterior repetat de acesta la teleconferinţe?

Importante sunt şi notele telefonice nr. 38 şi 39. Ambele au fost transmise de Victor Stănculescu, după cum se spune? Poate că da, poate că nu.

Parchetul Militar oferă o informaţie foarte preţioasă: „…notele telefonice 38 şi 39 din data de 22 decembrie 1989 au fost recepţionate în teritoriu LA ORE DIFERITE ale aceleiaşi zile” (R. – 2019, pag. 101).

Dar de transmis, CÂND au fost transmise? Tot „la ore diferite”? În rechizitoriul Parchetului apare ora 14:30, dar în lucrarea lui A. M. Stoenescu găsim 13:30 (pp. 400 şi 404) sau chiar „între 10.07 şi 10.30” (pag. 387).

Să recitim textele.

Nota telefonică nr. 38: „Unitățile militare de pe întreg teritoriul țării SE RETRAG în cazărmi, în ordine și calm, fără a se lăsa PROVOCATE, DEZARMATE sau dispersate. Unitățile militare care sunt angajate în fața sediilor comitetelor județene de partid VOR CALMA spiritele, FĂRĂ SĂ TRAGĂ, după care SE RETRAG ÎN CAZĂRMI. În unități se va organiza APĂRAREA cazărmilor și a tuturor obiectivelor militare” (AMS, ILSR, IV, pp. 400-1).

Click pe imagine pentru mărire!

Stănculescu, principalul exponent al puciştilor s-ar fi referit la „provocări” şi ar fi cerut „apărarea cazărmilor”? De cine să le apere, când în toată ţara se scanda „Armata e cu noi”, ei fiind UNICUL ŞI NEBĂNUITUL PERICOL? Să fi fost acesta un ordin dat de Ceauşescu, pentru că, pe de o parte, înţelesese ce risc reprezintă armata scoasă în stradă şi, pe de altă parte, cum se convinsese de existenţa complotiştilor din Armată, să se fi gândit că astfel le slăbea puterea, lăsându-i fără susţinere militară?

Dacă formularea notei nr. 38 i s-a(r fi) datorat lui Stănculescu, pentru ce, vreun ceas mai târziu, când Ceauşescu era reţinut (probabil, la Ministerul Apărării sau la Boteni), a dat comanda inversă, CHEMÂND anumite unităţi în centrul Capitalei, deşi nu exista nici un pericol (R. – 2019, pp. 100–101)? În cazul în care, totuşi, ordinul în discuţie a(r fi) fost formulat de Stănculescu, să ne gândim că, spre deosebire – bunăoară – de paraşutiştii UM 01842 Boteni, care erau… garantaţi, unităţile trimise în cazarmă nu făceau parte din plan, existând riscul ca, înţelegând ce se petrece, să refuze să se supună ordinelor puciştilor?

Nota telefonică nr. 39: „Se vor executa NUMAI ordinele primite de la MINISTRUL Apărării Naționale. Față de cele ordonate (?), comandanții militari să asigure PAZA obiectivelor civile de importanță deosebită cu subunități înarmate, care să nu tragă decât în situația în care sunt atacate de GRUPURI ÎNARMATE CU ARME DE FOC. Pentru stabilirea priorităților în asigurarea pazei, comandanții militari SĂ SE PUNĂ DE ACORD cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe brațul stâng BANDEROLĂ TRICOLORĂ” (AMS, ILSR, IV, pag. 404).

Poţi să execuţi ordinele unui ministru MORT? Ce obiectiv era în pericol, încât trebuia apărat de Armată? Comandanții militari aveau să cadă la învoială cu reprezentanţii civili ai organelor locale? În ce probleme şi în ce temei legal? „Banderola tricoloră” era un semn de recunoaştere („în ăsta nu se trage”)? Pusă pe braţul stâng devenea un pericol?

„Grupuri înarmate cu arme de foc”? Cum în România acelor ani se înregistrau până şi maşinile de scris, ar fi vorbit Stănculescu de „arme de foc” dacă nu ştia că există şi că vor fi folosite? Ale cui erau aceste „grupuri” şi prin cine fusese informat asupra prezenţei lor? Prin DIA?
Parchetul Militar constată (R. – 2019, pag. 100): „…acesta a fost momentul când conducerea superioară a Ministerului Apărării Naţionale A PRELUAT PREROGATIVELE COMANDANTULUI SUPREM”.

De acord, căci astfel a fost anulat în mod implicit ordinul nr. 37: „Toate unităţile armatei execută numai ordinele Comandantului Suprem”.

Totodată, pune sub semnul întrebării chiar respectarea Decretului 444/1972, privind organizarea şi funcţionarea MApN: „Ministerul Apărării Naționale își desfășoară activitatea sub conducerea și îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, EXECUTĂ ORDINELE COMANDANTULUI SUPREM al forțelor armate ale RSR…” (art. 2).

Acea „conducere superioară” a Ministerului, invocată de Parchet, nu era alcătuită din indivizi identificaţi? A acţionat ea legal? „A PRELUAT (în mod firesc) prerogativele comandantului suprem” sau şi le-a „AROGAT” şi exercitat prin forţă? Când anume s-a structurat în grup cu nedesluşite scopuri comune şi care au fost motivele pentru care şi-a arestat comandantul suprem? Militarii care comit grave infracţiuni la ordinul unui civil, al unui uzurpator sau al unui rezervist despre care ştiu că Statul a renunţat la „serviciile” lui, deoarece trădase, nu sunt cu nimic vinovaţi?

                                                                        *
Un fost ofiţer de contrainformaţii scrie: „…în Direcţia de Înzestrare a Armatei şi D.I.A. s-a realizat cea mai mare densitate de agenţi K.G.B. (G.R.U.)…, funcţionând cea mai numeroasă, bine organizată şi agresivă reţea de spionaj sovietică, agenţii ei jucând un un rol esenţial în reuşita loviturii de stat din 1989 prin implicarea D.I.A. şi M.Ap.N., concomitent cu preluarea comenzii acestora în diversiunea «securiştilor-terorişti»…” (Valentin Raiha, „Revoluţia română şi jocul serviciilor secrete”, 1994, pag. 33).

Victor Atanasie Stănculescu a fost trimis în judecată de „Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Parchetelor Militare – prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997”, sub acuzaţia de OMOR şi tentativă de omor. La 19 ani de la comiterea faptelor şi după ce a fost judecat de două ori, beneficiind de un recurs în anulare înaintat de Tănase Joiţa, procurorul general al României (2001), a fost condamnat la „15 ani închisoare, 10 ani interzicerea unor drepturi şi degradarea militară pentru infracţiunea de OMOR DEOSEBIT DE GRAV”, precum şi „8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru TENTATIVĂ la infracţiunea de omor deosebit de grav”. A stat în puşcărie în jur de 5 ani.

Una dintre faptele admise ca reale de judecători a fost aceea că „A dat ordinul de a se face uz de foc de armă împotriva DEMONSTRANŢILOR”.

Echipele responsabile de distrugeri şi de primii răniţi prin împuşcare s-au volatilizat după ce lumea a ieşit în stradă. În urma lor au rămas şi au fost preluate strigăte împotriva lui Ceauşescu şi a regimului. Asemenea teroriştilor apăruţi din 22 decembrie, cu care seamănă până la identificare, nici unul dintre ei nu a fost prins şi judecat.

De ce oare Armata nu a apelat la trupele Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA), care erau SPECIALIZATE ÎN CERCETARE–DIVERSIUNE? Sau tocmai asta a făcut?

                                                                         *
În mod surprinzător (?), nici procurorul Dan Voinea, nici Gică Popa (sau colonelul Ion Nistor, celălalt judecător din completul de judecată), nu au insistat asupra acuzaţiei privind ordinul de a se trage în mulţimi, tăcând imediat ce N. Ceauşescu a contestat-o. Gică Popa a murit, Dan Voinea a fost avansat şi nu se sfieşte să apară în diverse emisiuni televizate, pentru a ne povesti ce şi cum a fost.

Dacă ne gândim că, spre deosebire de cei care au comandat „procesul” aşa cum ceri o pizza, Gică Popa şi Dan Voinea erau MAGISTRAŢI MILITARI, „mascarada” în care au acceptat să fie personaje-cheie nu aminteşte deloc de colonelul Leca, omul care l-a trădat pe Cuza?

  • „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru PATA pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe STEAGUL ŢĂRII. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate. (…) // Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi SOLDAŢI NEVINOVAŢI ŞI AMĂGIŢI, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că «Doamna născuse un copil». (…) // Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se ‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la ‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar MORALICEŞTE E MORT şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca” (Eminescu, Timpul, 18 martie 1881).

Poate unii vor spune că nici Gică Popa, nici Dan Voinea nu vegheau la siguranţa fizică a şefului Statului. Aşa este, ei nu străjuiau un simplu om. Ei trebuiau să apere, cu orice sacrificiu, ceva cu mult mai scump: Dreptatea!
C.L.C.

NOTĂ. Colonelul Gică Popa a murit de glonţ 1 martie 1990, curând după ce fusese avansat la gradul de general (ianuarie 1990). Din mai multe surse, şi-ar fi trăit ultime trei luni de viaţă terorizat de gândul că se dorea eliminarea lui. Nu este însă deloc clar cine şi de ce îi pusese gând rău, iar în varianta oficială s-ar fi sinucis. Notorietatea „procesului” lui Ceauşescu şi modul ticălos în care a fost judecat acesta i-au făcut pe mulţi să creadă că moartea lui ar fi fost efect exclusiv al sentinţei din 25 decembrie 1989. Dacă a fost asasinat sau doar împins spre suicid (ciudată slăbiciune pentru un magistrat), care să fi fost principalul motiv? A fost o măsură preventivă a celor în slujba cărora, de bunăvoie sau urmare unui şantaj, lucrase în acea zi Crăciun? A fost un act de răzbunare pentru decizia din 20 iulie 1989, prin care îl condamnase la moarte pe Mircea Răceanu, pentru trădare? În a doua ipoteză, n-ar fi o ironie a sorţii, întrucât ar însemna că, fără să ştie, şi-a grăbit singur moartea, el fiind în siguranţă cât timp a trăit Ceauşescu?

                                                                                                Călin L. CERNĂIANU     

http://www.justitiarul.ro/

ISTORICUL ITALIAN NICOLO ZENO: GETII AU DISTRUS IMPERIUL ROMAN!

17 feb.

Nicolo Zeno (1515-1565) a fost un istoric, cosmograf și patriciu venețian, descendent al familiei care a fondat cetatea Veneția, în secolul IV d. Chr., deci un om cu o genealogie cunoscută de peste 1.000 de ani.

Cercetând biblioteca propriei familii, în care se găseau documente extrem de vechi, a descoperit într-o zi scrierile anticului Berosos Caldeul (istoric, teolog și astronom din secolul IV î. Chr.), scrieri care erau considerate pierdute

Pe baza acestor scrieri, dar și a altora, Nicolo Zeno a scris o istorie universală concentrată pe istoria și faptele popoarelor „barbare” care au distrus Imperiul Roman: geto-goții.

Lucrarea sa, publicată în România sub numele CĂRȚILE GEȚILOR (poate fi comandată aici: https://dacia-art.ro/index.php/catalogsearch/result/?q=uranus), ne prezintă, astfel, o altă prespectivă asupra istoriei geților, pe care niciun istoric serios nu ar trebui să o rateze!

Fără a da sentințe cu privire la ce se spune în această carte, în emisiunea pe care o puteți vedea mai jos, realizată împreună cu directorul editurii Uranus, Dumitru Ioncică, ne-am propus să vă prezentăm informații esențiale despre viziunea lui Nicolo Zeno asupra istoriei geților, unele fiind, fără îndoială, inedite și surprinzătoare, cu privire la cucerirea Italiei de către geto-goți sau la răspândirea zalmoxianismului în nordul Europei.

Daniel Roxin

http://www.cunoastelumea.ro/

China injectează 86,16 miliarde USD pentru limitarea efectelor epidemiei!

17 feb.

Banca Poporului Chinez (PBOC) – banca centrală a Chinei a distribuit 600 de miliarde yuani (aprox. 86,16 miliarde USD) la nivelul întregii țări, sumă destinată acțiunilor și instituțiilor implicate în prevenirea și controlul epidemiei cu noul coronavirus (COVID-19). Numai la Wuhan au fost direcționate 4 miliarde yuani (572 milioane USD).

Mai mult, banca centrală a dispus suspendarea transferurilor bancare inter-provinciale și transferurile în interiorul provinciilor unde epidemia este severă. De asemenea, a fost impusă obligativitatea ca toate băncile din China să sterilizeze sumele eliberate în numerar, înainte de a fi puse în circulație.

Viceguvernatorul băncii centrale chineze, Fan Yifei, a declarat că dezinfectarea cu ultraviolete a fost deja adoptată în zonele grav afectate de epidemie, numerarul existent în tezaure trebuind să fie pus în carantină 14 zile, după curățare.

Instituțiile financiare bancare din China au oferit deja peste 537 miliarde de yuani pentru a sprijini creditarea, cu scopul de a ajuta companiile să reia producția.

Pe de altă parte, China va menține politica monetară prudențială, oamenii fiind îngrijorați de impactul economic al focarului COVID-19. „Probabil că prețurile de consum nu vor crește brusc. Vom sprijini firmele calificate pentru ca acestea să poată relua activitatea și producția cât mai curând posibil, contribuind la menținerea stabilității economiei, în vederea minimizării impactului epidemiei”, a declarat Fan Yifei. Potrivit acestuia, împrumuturile necorespunzătoare sunt gestionabile, rata creditelor neperformante din China rămânând relativ scăzută, existând capacitatea pentru a le face față.

La rândul său, Xuan Changneng, director-adjunct al Administrației de Stat a Bursei Externe, a declarat va fi menținut un excedent de cont curent scăzut simultan cu un sold de bază în plățile internaționale. China are capacitatea de a menține echilibrul în plățile internaționale, întrucât impactul focarului epidemic va fi de scurtă durată și limitat, a arătat Xuan.

Piața bursieră din China a înregistrat o scădere cu 8% la data de 3 februarie, prima zi de tranzacționare după vacanța prelungită de Anul Nou Chinezesc, însă la data de 14 februarie a câștigat peste 5%, după nouă zile de tranzacționare.

http://dantomozei.ro/

DEMONTAREA ISTERIEI CORONAVIRUS!

17 feb.

Dupa ce alaltaseara Radu Tudor si-a bagat in sperieti telespectatorii cu informatia ca produsele cu carcase din plastic importate din China pot fi contaminate cu coronavirus, aseara, acesta impreuna cu echipa Antenei 3, s-au straduit sa experimenteze un next level: paralizia de groaza.

Asa ca, in cadrul emisiunii sale “Punctul de intalnire”, ne tot amintea ca va veni Mihai Gadea la ora 21 si ne va zice asa o veste despre coronavirus…

Si a mai bagat si un ceas pe ecran cu minutele si secundele pana ni se va zice ceva de o covarsitoare importanta pentru intreaga suflare romaneasca.

Insa ora 21 a sosit iar omul negru n-a venit, vorba cantecului din jocul copilariei. Concret, telespectatorii l-au vazut pe mult asteptatul Mihai Gadea comunicand faptul ca nu poate comunica nimic, deoarece ministrul sanatatii nu si-a tinut promisiunea de a comunica tarii, fix la acea ora, ca avem primul roman infectat cu coronavirus. Dar nu si-a pierdut speranta, considerand ca daca nu ni s-a comunicat, inseamna ca-i de rau.

Pana la urma insa, totul n-a fost decat un fas:

Nu avem coronavirus în România. Suspiciunea în cazul asistentul medical întors din Germania a fost infirmată

Istoria de mai sus este o exemplificare a faptului ca pandemia este umflata mediatic pentru a crea o mega isterie. In ce scop, vom vedea. Nu spun ca boala n-ar exista, insa este din ce in ce mai limpede ca niste papusari sinistri vor musai sa bage groaza in omenire cu un coronavirus care s-ar putea sa nu fie in mod real chiar atat de periculos.

Iata, de exemplu, ce putem citi la China “epidemic” cases with no coronavirus—what??:

Cazurile epidemice din China fără vreun coronavirus – Poftim???

De-a lungul a 30 de ani de investigare a “epidemiilor”, am cercetat cauze care nu au nimic de a face cu cel mai mare și recent virus.

Cu alte cuvinte, ce altceva ar putea cauza simptomele bolii?

În “epidemia de coronavirus” curentă, condiția unică pe care s-a pus accent este: pneumonia.

Textele medicale standard vă vor spune că virusurile, bacteriile și ciupercile pot cauza pneumonie. Mai adăugați la asta aer toxic poluat masiv (precum în Wuhan și în alte orașe chinezești). Mai adăugați malnutriție severă. NU AI NEVOIE DE CORONAVIRUS PENTRU A EXPLICA SITUAȚIILE DE PNEUMONIE DIN CHINA.

În regulă. Deci câte decese din pneumonie au apărut în China cu mult timp înainte de “apariția coronavirusului”?

Estimările variază. Iată una, bazată pe o o analiză comparativă de studii: intre 2,8 milioane si 17 milioane pe an. Sursa: “Incidența pneumoniei și mortalitatea în China: Recenzie sistematică a literaturii chineze și engleze, 1985 – 2008” (PLoS one, 2010).

Observați datele: 1985 – 2008, cu multă vreme înainte ca presupusul coronavirus să-și facă apariția. Înaintea tehnologiei 5G, înainte ca un laborator de cercetare bio-război să se dezvolte în Wuhan.

2,8 milioane până la 17 milioane de morți. Nu-i nevoie de nici un virus misterios.

Variația amplă a acestor valori de mortalitate este rezultatul încercării de a integra studiile în limba chineză și engleză, populația enormă, și posibile tentative, în interiorul Chinei, de a ascunde adevăratele statistici.

Ce ne spun toate acestea? Ne spun că, acum, în China există un bazin uriaș de oameni cu pneumonie, care poate fi fals etichetată drept “decese cauzate de coronavirus”.

Iar asta nu este tot. Există și alte categorii de boli care pot fi combinate cu pneumonia, în graba de a diagnostica oamenii cu coronavirus. Vorbesc despre “infecții ale plămânului inferior” și despre ”gripa”. Datele de mortalitate sar și mai sus.

Te-ai putea întreba, pe bună dreptate, “De ce nu a fost etichetată pneumonia, de una singură, drept epidemie în China în ultimii ani? De ce Organizația Mondială a Sănătății, cel puțin, nu a declarat în China o stare de urgență bazată pe pneumonie?”

Poți paria pe ultimul tău dolar că, dacă despre “epidemia de coronavirus” s-ar fi zis că va provoca 2 milioane de decese în China, întreaga planetă ar fi fost încuiată și nimeni de nicăieri n-ar mai fi plecat de acasă. Atât ateii cât și profeții timpurilor din urmă ar fi strigat că extincția vieții umane este din vina noastră. Persoane sus-puse s-ar fi întâlnit și ar fi afirmat că singura soluție ar fi detonarea Pământului și restartul de la zero.

Să ne imaginăm, pentru un moment, cât de facil ar fi să etichetăm pneumonia din exteriorul Chinei drept coronavirus. Cu alte cuvinte, “virusul se răspândește peste tot”. Iată un citat: “[Global] În jur de 200 de milioane de cazuri de pneumonie virală căpătată în comunitate apar în fiecare an – 100 de milioane la copii și 100 de milioane la adulți.” Lancet, volumul 377, Ediția 9773, P1264 – 1275, 09 Aprilie 2011.

Dar stai, zici tu. Pneumonia este denumită “coronavirus” doar dacă pacientul este testat și virusul este descoperit. Altfel, este doar o pneumonie obișnuită. Cu părere de rău, dar nu este atât de simplu.

În primul rând, sub presiunea unei epidemii anunțate, tot soiul de oameni care au temperatura ridicată și simptome generale specifice gripei vor fi considerați cazuri de coronavirus. Statisticienii vor utiliza modelări computerizate pentru a estima numărul cazurilor. Și chiar atunci când testele de diagnosticare cele mai larg folosite sunt realizate – ele tot au vicii serioase.

Un test de anti-corp indică, în cel mai bun caz, doar faptul că pacientul a intrat în contact cu virusul. Nu zice nimic despre faptul că va deveni sau nu bolnav. De fapt, înainte de 1984, o citire anti-corp pozitivă era interpretată drept o stare bună a pacientului. Sistemul imunitar al acestuia învinsese parazitul în speță. Dar apoi, după 1984, știința s-a întors cu capul în jos – iar un test pozitiv era fals considerat ca semnificând că pacientul era bolnav sau avea să se îmbolnăvească în curând.

Așa-numitul test PCR (care are multiple probleme procedurale și necesită tehnicieni experți care nu vor săvârși greșeli) prelevă o mostră minusculă din ceea ce ar putea constitui un virus de la un pacient, și o extinde de multe ori pentru a putea fi analizată. Însă, pentru ca acest virus să determine boala, milioane și milioane de particule de virus trebuie să fie prezente în corpul pacientului. Testul PCR nu spune nimic de încredere cu privire la cantitatea de virus dintr-o persoană.

Prin urmare, chiar și atunci când aceste teste sunt efectuate în cazurile suspecte de coronavirus, nu rezultă în cunoștințe precise despre boală.

Dacă începi să te gândești că este ușor să declari o epidemie și să difuzezi propagandă în legătură cu ea, ai dreptate. Ia un set convențional de simptome prezent la oameni din întreaga lume și susține că un nou virus le provoacă, și ai pus treaba pe roate. Poți raporta 500 sau 1.000 de morți cauzate de acest virus iar oamenii vor crede orice spui sau faci în continuare. Nu vor realiza că acest cumul de simptome a fost prezent la milioane și milioane de oameni, de decenii și secole, în absența noului virus. Nu-și vor da seama că milioane de oameni au murit deja fără “virusul cel nou”.

Epidemiile globale bazate strict pe declararea microbului, fără investigații de mediu (surse de apă contaminate, canalizări expuse, foamete, sărăcie, agenți chimici toxici, etc.), reprezintă o industrie. Sunt afaceri de anvergură. Reprezintă operațiuni lansate pentru controlarea populațiilor și forțarea lor spre a se vaccina. Sunt lansate și susținute de mincinoși profesioniști, care și-au rafinat vechile abilități de vânzători de ulei de șarpe prin mijlocirea “științei”, cu scopul de a hipnotiza nevigilenții (adormiții n.t.). Iar atunci când vaccinul momentului – precum în cazul zdrenței epidemice de gripă porcină din 1976 și 2009 – se dovedește a provoca efecte adverse, profesioniștii uleiului de șarpe declară: “Păi, orice vaccin poate cauza rare probleme, dar, una peste alta, ele reduc pandemia. Trebuie să le injectăm.”

Dacă pui automat botul la asta, crezi și că porcii pot sări dincolo de lună și ateriza pe spinările vacilor.

Oamenii cu educație elevată au tendința de a crede că porcii pot sălta dincolo de lună, când vine vorba despre așa-numitele epidemii. Ei gîndesc: “Eu admir chestiunile complexe. Epidemiile și virușii sunt treburi foarte complicate, și doar cei bine pregătiți și profesioniștii sofisticați le pot evalua. Prin urmare, acești experți au habar ce fac. Eu resping SIMPLUL.”

Dar SIMPLUL este cel despre care acești oameni trebuie să știe. Altfel, este vorba tot despre porci, lună, vaci și sărituri.

“Dar… dar… dar această situație din China este NOUĂ și FĂRĂ precedent, precum în 2019. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Și restricțiile și carantinele… trebuie deci să existe o nouă explicație, coronavirusul.”

Dacă este nevoie, recitește acest articol. Situația cu pneumonia nu este una inedită. Iar restricțiile (blocajele) și carantinele au fost instituite teatral DUPĂ anunțările trompetiste ale “epidemiei”.

E tot dincolo de lună.

Addendum: Dacă, așa cum pretind unii, numărul de oameni care mor în Wuhan, sau în alte orașe chinezești, escaladează brusc într-un ritm furios – dacă chiar este adevărat acest lucru – prima dată aruncă o privire asupra mediului: producerea unui aer mult mai poluat, sau prezența unei substanțe chimice otrăvitoare.

Tradus & adaptat de Cristian

 

Comentariu saccsiv:

Iata si cateva comentarii ale fratelui cata postate la articolele Cica coronavirusul rezista 9 zile pe carcasele de plastic. Iar multe produse cu carcase din plastic vin din China. Concluzia? si Multi cetateni romani cer izolarea suspectilor de coronavirus in lagare:

@RomeoB. Nu mai crede tot ce se scrie. De exemplu asta: „Cea mai ingrijoratatre veste vine de la OMS: intre 40% si 60% din populatia planetei, ar putea muri din cauza virusului.” Este o afirmaţie de o prostie incomensurabilă, fiindcă: „In total, the Black Death plague may have reduced the world population from an estimated 475 million to 350–375 million in the 14th century.” Adică, dacă în sec XIV, când eram cu medicina la pământ şi igiena era cu totul precară, ciuma n-a „reuşit” să ucidă decât 25% din populaţia lumii, chiar vrei să cred ce spune OMS, că în secolul XXI un virus poate stârpi 40% din populaţia lumii ??? Haida de !

 

@gheorghe Calculele tale sunt fanteziste şi nu bat cu realitatea. O fi virus creat în laborator, dar nu-şi prea face treaba. Zici că de la o persoană, în zece zile, se pot contamina un milion de oameni ? Păi, fratele meu, „epidemia” e „lansată” de două luni şi numărul celor contaminaţi e de câteva zeci de mii. Şi cine a dovedit că virusul trăieşte 24 de zile în atmosferă ? Cine a spus că cedează un sfert din cei contaminaţi ? Nu încerca să afli adevărul din intoxicările care se fac pe toate canalele media. CHIAR DE-AR FI ADEVĂRAT, de ce atâta panică ? Ai de gând să trăieşti 100 de ani ? Te îmbolnăveşti şi mori. Iaca fleoşc ! Cu o moarte toţi suntem datori. Dar rămân la părerea mea că e un fâs. Mai vorbim peste câteva luni. Sunt curios dacă o să recunoști atunci că ai intrat aiurea în panică şi că te-ai lăsat manipulat.

 

RomeoB, e irelevant că s-au infectat 5% cu virus. Toate virusurile din lumea asta infectează. Problema e cât de periculos este acest virus. Crede-mă, în clipa asta corpul tău colcăie de tot felul de virusuri. Cred că nu-ţi imaginezi că ai un corp steril ! Şi totuși trăieşti ! Oameni buni, încercaţi să citiţi, să vă informaţi, să înțelegeți ce se întâmplă, ca să nu vă mai lăsaţi pradă manipulării. După toate indiciile, virusul ăsta nu e cu nimic mai ucigaş decât un virus gripal.

 

Gheorghe, realizezi că eşti şi tu o unealtă (non-conştientă) a dezinformării ? Îţi traduc eu câteva fraze, ca să vezi ce bine te-au spălat pe creier:
„Perioada de incubaţie a virusului POATE ajunge şi la 24 de zile” (deci NIMIC cert). „Studiul, făcut de echipa remarcabilului epidemiolog chinez Zhong Nanshan, a fost publicat luni pe site-ul medRxiv, deşi încă n-a fost verificat.” Pentru cine nu ştie, medRxiv e un site pe care se publică rezultate PRELIMINARE ale unor cercetări în domeniu medical, care încă n-au fost evaluate (adică NECONFIRMATE de alţi cercetători). Deci sunt doar niște „păreri” preliminare. Mai mult decât atât, „incubaţie” înseamnă că virusul e în corpul gazdei, în mediu propice, NU în aer liber !!! Continui: „Perioada de incubaţie, definită ca durata de la primul contact al pacientului cu sursa de infecţie până la apariţia simptomelor, se întinde de la 0 la 24 de zile, potrivit acestui studiu.” Ca să te ajut să vezi şi mai clar adevărul, m-am apucat să citesc şi raportul studiului. Ştii cum s-a făcut studiul ? Crezi cumva că în condiţii de laborator, cu cine ştie ce aparatură specializată ? Nu ! S-a făcut așa: ” clinical symptoms and
signs and laboratory findings were extracted from electronic medical records” ! Deci „pe surse”: din declarațiile pacienţilor, din consemnările doctorilor şamd. O fi clar, n-o fi clar ?

Sa ne amintim si de faptul ca ni s-a spus ca satelitii au detectat dioxid de sulf deasupra orasului Wuhan, semn ca acolo s-ar arde cadavre umane la greu. Iata insa ce aflam de la cititorul gloria:

ceva despre dioxidul de sulf sau E220, este o substanta folosita ca si conservant pentru produse vegetale, fructe uscate , vin, etc. dar si pentru industria chimica, are rol antiseptic, antioxidant si decolorant, se dizolva in apa si se degaja, atentie ! prin fierbere ! pe vremuri in industria noastra socialista de sucuri si conserve se folosea pentru protejarea stocurilor de materie prima prelucrata primar, adica : marcuri si pulpe din fructe , sucuri proaspat extrase , must din struguri, acestea proaspete erau apoi sulfitate, adica tratate cu dioxid de sulf, si depozitate in butoaie si recipiente la temperatura ambianta pe perioada mai indelungata, iarna sau cand era cerere mare ,erau prelucrate sub forma de gemuri, dulceturi, marmelada , jeleuri, sirop sau sucuri concentrate prin fierbere, atunci isi recapatau culoarea si gustul initial, iar dioxidul de sulf se degaja in urma fierberii ! asa ca sursa de dioxid de sulf poate proveni si din faptul ca , chinezii isi produc alimente !

Tot o „dovada” ca in China se ard cadavrele cu miile sunt si inregistrari precum cea de mai jos:

Evident ca daca inghiti pe nemestecate tot ce ti se ofera, astfel de imagini sunt de natura sa-ti inghete sangele in vene. Doar ca acest soi de ceata-fum este ceva firesc in China de ani de zile si n-are nici o legatura cu crematoriile:

In concluzie:

Fratilor, sa nu ne lasam prada fricii, spaimei sau groazei de coronavirus, caci astfel le facem jocurile papusarilor si vom ajunge sa acceptam toate masurile ce le vor impune in „lupta impotriva pandemiei”.

Si pana la urma, chiar de ar fi coronavirusul asta mai rau decat ciuma, vorba fratelui cata, care-i problema? Toti murim, ba de una ba de alta. Important e sa nu se pierdem mantuirea, de frica mortii. Voi dezvolta insa aceasta tema intr-un viitor articol.

MANDY MOORE – SAVE A LITTLE FOR YOURSELF!

17 feb.

DAMI IM – MARCHING ON!

17 feb.

ALLY BROOKE – NO GOOD!

17 feb.

WHITESNAKE – ALWAYS & FOREVER!

17 feb.

BURY TOMORROW – CHOKE!

17 feb.

%d blogeri au apreciat: