Arhiva | 1:00 pm

Klaus Iohannis a avut sâmbătă o convorbire telefonică cu Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald J. Trump, la solicitarea părții americane, potrivit unui comunicat al Administrației Prezidențiale!

26 apr.

Donald Trump i-a dăruit lui Klaus Iohannis o șapcă: „Make Romania ...

Președintele Klaus Iohannis a avut sâmbătă o convorbire telefonică cu Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald J. Trump, la solicitarea părții americane, potrivit unui comunicat al Administrației Prezidențiale:

  • „Discuția s-a concentrat asupra crizei epidemiologice generate de noul coronavirus, precum și asupra modalităților de consolidare a relației transatlantice și a Parteneriatului Strategic dintre România și SUA. Președintele Klaus Iohannis a transmis solidaritatea cu poporul american și condoleanțe pentru pierderile de vieți omenești cauzate de pandemia generată de noul coronavirus.
  • Președintele României a exprimat apreciere pentru sprijinul acordat țării noastre de către SUA, referindu-se, printre altele, la facilitarea de către partea americană a utilizării avioanelor de transport sub egida Strategic Airlift Capability din cadrul NATO, care au adus în România echipamente de protecție esențiale pentru personalul medical. Totodată, Președintele Klaus Iohannis a evidențiat și sprijinul american pentru obținerea, de către România, a unui echipament de detecție de tipul RT-PCR, printr-un program al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), finanțat de SUA, precum și ajutorul de 800.000 de dolari pentru România dedicat exclusiv luptei împotriva pandemiei cu noul coronavirus.
  • Cei doi șefi de stat au trecut în revistă măsurile adoptate pe plan național în ambele state, rezultatele acestora, precum și planurile de acțiune în perioada imediat următoare în domeniile medical și economic. Președintele României a subliniat că una dintre prioritățile autorităților române este asigurarea tuturor echipamentelor și medicamentelor necesare combaterii eficiente a pandemiei. În acest sens, Președintele Donald Trump și-a manifestat intenția de a trimite țării noastre ventilatoare pentru dotarea spitalelor. Președintele Klaus Iohannis și Președintele Donald Trump au reafirmat, cu acest prilej, angajamentul comun pentru soliditatea Parteneriatului Strategic bilateral, precum și pentru consolidarea cooperării în domeniul securității și cel economic”

Cicatricele unui jurnalist trimis ambasador la Berlin!

26 apr.

Afacerile din domeniul sclaviei modern exceed competențele diplomației de la București, iar recunoașterea acestei realități arată cât de nesemnificativă a devenit nu doar forța acesteia, ci mai ales incapacitatea de reacție în fața unor situații complexe. Însă, cel mai demn de semnalat, este faptul că ambasadorul României în Germania spune în clar că toată afacerea în care sunt implicați muncitorii sezonieri români se derulează peste capul autorităților române. Mai clar, că este o afacere privată care generează probleme, dar că vinovați în final sunt cei care vin la muncă, atâta timp cât nu se supun regulilor impuse de proprietarii germani!

Trebuie știut că, deși nu am fost responsabili de apariția acestor situații (nu am fost parte a proceselor de decizie care au dus la venirea sezonierilor în Germania)”, spune Ambasadorul Emil Hurezeanu.

Și mai spune ceva, extrem de relevant pe relația România – Germania: Dumneavoastră reprezentați o realitate extrem de importantă a legăturilor actuale dintre România și Germania (…), să avem grijă ca aceasta să evolueze (…) fără cicatrice emoționale sau instituționale de care să ne fie mai apoi rușine.

Dar, să analizăm pe larg mesajul trimis în urmă cu două zile, la 24 Aprilie 2020, de Ambasadorul României în Germania, jurnalistul Emil Hurezeanu. Acesta a socotit să se adreseze într-un mesaj fluviu, alambicat și deloc aplicat intitulat “Mesaj către sezonierii români din Germania și către toți cei interesați de soarta acestora”.

Abuzând de litere și exprimări de un ridicol nedemn pentru idea de diplomație, Ambasadorul Hurezeanu demonstrează câteva idei: 1. Că nu înțelege că se adresează în principal unui public obișnuit să muncească, nu să citească; 2. Că românii vizați sub interesați de soluții, nu de scuze; 3. Că prin tot ceea ce a transmis și promovat prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe de la București nu a făcut decât să sublinieze incapacitatea de sprijin pentru românii duși la muncă în Germania.

Efectul specialiștilor care nu înțeleg nimic din relaționarea cu China

Pentru a evidenția cele trei teme anterioare, voi reda câteva pasaje care, odată în plus, accentuează uriașa distanță dintre diplomație și reflexele de jurnalism de salon practicat de domnul Emil Hurezeanu.

Trebuie știut că, deși nu am fost responsabili de apariția acestor situații (nu am fost parte a proceselor de decizie care au dus la venirea sezonierilor în Germania), am considerat că trebuie să ne asumăm răspunderea soluționării lor.”

“Sigur, nu sunt excluse abuzurile din partea angajatorilor, bunăoară se critică des faptul că fermele ar ține mai mult decât este rezonabil cărțile de identitate.”

“Există și alt fel de probleme: autoritățile germane se văd nevoite să caute cetățeni români care au părăsit carantina și care pot reprezenta un risc epidemiologic pentru sănătatea publică. Ambasada României la Berlin atrage atenția că și aici, în Germania, ca și în România, aceasta este o faptă deosebit de gravă. În acest context, apreciem că „ideile“ de exacerbare a conflictelor sau, mai grav, de părăsire a locului desemnat de carantină (spre ex. pentru a căuta de lucru în alte ferme), reprezintă o formă de iresponsabilitate. Persoanele care fac acest lucru se expun riscului unor consecințe penal-administrative și financiare majore și asupra cărora, odată pornite mecanismele instituționale specifice, nu mai putem avea niciun fel de influență.

Dumneavoastră reprezentați o realitate extrem de importantă a legăturilor actuale dintre România și Germania și trebuie să încercăm cu toții, să avem grijă ca aceasta să evolueze într-un mod folositor pentru toți cei implicați, fără cicatrice emoționale sau instituționale de care să ne fie mai apoi rușine.

Textul integral al Ambasadorului Hurezeanu poate fi lecturat pe site-ul MAE, AICI

Este inutil să mai subliniez faptul că Ambasada României în Germania prezintă în lumina reflectoarelor diplomatice afacerile sclavagismului modern, în care sunt implicați deopotrivă români și germani, de la cele mai înalte nivele în stat.

Ambasadorul Maior un executant loial în războiul informațional SUA vs. Rusia

Firește, fiind o afacere derulată cu “spate” politic agreat de UE, procurorii români nu îndrăznesc să facă pe haiducii.

Ce ne rămâne de făcut? Cel mult să așteptăm mesaje fluviu și din partea ambasadorilor din Italia, Austria, Spania, Marea Britanie etc. acolo unde românii au devenit marfă sezonieră, pentru muncile de jos ale egalelor din Uniunea Europeană a drepturilor și libertăților interzise în România și oricum falcultative pentru puterile occidentale atunci când intră în relația cu spațiu Europei Centrale și de Est!

http://dantomozei.ro/

WUHAN | ZERO cazuri COVID-19 în stare gravă!

26 apr.

Numărul pacienților cu COVID-19 în stare gravă înregistrați la Wuhan, focarul epidemic din China, a ajuns la zero, au anunțat vineri reprezentanții ministerului chinez al Sănătății, după ce ultimul pacient aflat în stare gravă la Wuhan, capitala provinciei Hubei, a fost vindecat și eliberat din spital cu o zi înainte.

Purtătorul de cuvânt al Comisiei Naționale pentru Sănătate din China (NHC), Mi Feng, a anunțat că în provincia Hubei nu au mai fost raportate noi cazuri confirmate. De asemenea, în provincie nu mai există cazuri suspecte COVID-19, fiind a 20-a zi consecutivă în care, în provincie, nu sunt raportate cazuri noi confirmate sau suspectate.

Numărul total de cazuri confirmate în provincia Hubei a ajuns joi la 47, fiind pentru prima dată de la declanșarea epidemiei când numărul scade sub 50.

NU GENERAȚI PANICĂ PE TEMA “CHINA – CORONAVIRUS”

Premierul Chinez Li Keqiang (foto) a subliniat încrederea și eforturile în stabilizarea fundamentelor economice ale Chinei și în asigurarea mijloacelor de trai de bază ale oamenilor în fața dificultăților și provocărilor economice aduse de pandemia COVID-19.

În cadrul unei vide-conferințe cu liderii mai multor provincii chineze, premierul Li Keqiang a subliniat că pandemia COVID-19 a generat situații economice „deosebit de complicate și sumbre” dificile în țară și în străinătate.

Premierul chinez a cerut eforturi pentru protejarea locurilor de muncă, a traiul de bază, a entităților de pe piață și securității alimentare și energetice.

http://dantomozei.ro/

De ce nu se fac necropsii în pandemia Covid-19?

26 apr.

În 1761, la optzeci de ani,  Giovanni Battista Morgagni (25 februarie 1682 – 6 decembrie 1771) a publicat lucrarea De Sedibus et causis morborum per anatomem indagatis, care a făcut din anatomia patologică o știință. Anatomia patologică a introdus în medicină o abordare bazată pe exactitate și precizie. Astăzi, nu există manual de medicină, care să nu aibă (la descrierea unei boli) un capitol consistent de anatomie patologică, iar, în practica medicală, terapia (în majoritatea cazurilor) este condusă pe baza rezultatelor explorării anatomo-patologice. Astăzi, anatomia patologică poate contribui la caracterizarea unor modificări care pot fi specifice (patognomonice) pentru o anumită maladie sau generale (nespecifice) – prezente în mai multe afecțiuni.
Întotdeauna, la apariția unei noi afecțiuni, pentru a stabili un protocol terapeutic eficient, se studiază modificările macro- și microscopice, imunologice, citogenetice etc. determinate de noua boală. Acest lucru a fost valabil până la apariția pandemiei COVID-19. În această pandemie, avem studii cu privire la structura noului coronavirus, avem studii epidemiologice, studii clinice etc. și aproape deloc cercetări anatomopatologice. Aceasta deoarece nu s-au efectuat necropsii. Pare cel puțin bizar ca OMS și autoritățile sanitare, printre numeroasele recomandări, au „uitat” să solicite efectuarea necropsiei la cei declarați decedați ca urmare a COVID-19.
Explicații date de autorități (inclusiv de cele române):
a.Pericolul de infectare al personalului medical care efectuează necropsia. Argumentul nu stă în picioare. Medicii anatomo-patologi și legiști sunt instruiți încă din perioada rezidențiatului cum să procedeze (ce măsuri de siguranță se aplică) în situațiile cu înalt risc biologic. Chiar în afara pandemiei, ei au lucrat cu produse biologice infectate de diferite bacterii și viruși. Au echipamente de protecție și știu să le utilizeze. Am lucrat peste 49 de ani în domeniu, am efectuat peste 1000 de necropsii și pot afirma că riscul de infectare este substanțial mai mic decât pentru medicii de familie, urgentiști sau anesteziști. Mai ales că, atunci când se face necropsia, se știe că a fost pozitiv la testare și se pot lua măsurile de diminuare a riscului. În plus, decedatul nu respiră, nu tușește, nu strănută ca să transmită virusul pe cale aeriană.
b. Nu există capacitate și logistică pentru a efectua necropsiile. Poate în perioada de vârf acest argument să fie valabil. Dar nu este obligatoriu să se efectueze necropsia absolut la toate decesele. Se poate efectua la capacitatea maximă a țării respective. În România, acest argument nu funcționează. La numărul de decese înregistrate se puteau efectua necropsia cu un efort minim. Mai mult, modul de dispersie a cazurilor permitea detașarea unui număr de anatomo-patologi și legiști în focarele epidemice.
Recomandarea de a nu se efectua necropsia la decedații COVID-19 lasă loc liber la diferite speculații care circulă în spațiul public:
1. Nu se dorește a se preciza cauza reală a morții, deoarece nu se diferențiază între cei care au murit din cauza coronavirusului și cei care au murit din cauza altei patologii, dar au fost pozitivi la testare. În acest mod se exagerează gravitatea pandemiei, se justifică, pe de o parte, limitarea drepturilor civile (și implicit criza economico-socială indusă), iar pe de alta parte, se amplifică profitul corporațiilor din domeniul medical.
2. Nu se dorește a se dezvălui carențele sistemelor medico-sociale incapabile să gestioneze o problemă de sănătate publică. Există voci (din ce în ce mai numeroase) care pun decesele numeroase din spitale și așezăminte pentru bătrâni pe seama acestor carențe. De exemplu, se afirmă că în COVID-19 nu pneumonia este pericolul maxim, ci microtrombozele și infecții asociate. Dacă e adevarat, atunci tratamentul cu anticoagulante și antibiotice este indicat. Intubarea și ventilarea mecanică fac mai mult rău decât bine. În absența unor studii anatomo-patologice consistente o asemenea ipoteză nu poate fi nici infirmată, nici confirmată.
3. Se încearcă un experiment social global condus  de o „ocultă” transnațională (formată din mari corporații, oameni politici, oameni de știință și mass-media) care încearcă să impună o „dictatură politico-medicală” folosind un virus creat în laborator. Aflarea adevărului prin necropsii ar constitui o piedică pentru acest plan.
În concluzie, neefectuarea necropsiilor în COVID-19 constituie, după opinia mea, o mare eroare. S-a renunțat la o metodă științifică de fundamentare a planului de combatere a pandemiei și s-a lăsat loc teoriilor conspiraționiste.

Am stat degeaba izolați? Virusul dispare oricum după 70 de zile!

26 apr.

ANALIZA profesorului Isaac Ben-Israel

Am stat degeaba izolați? Virusul dispare oricum după 70 de zile! ANALIZA profesorului Isaac Ben-Israel

Profesorul Isaac Ben-Israel (foto) este şeful programului de studii de securitate la Universitatea Tel Aviv şi preşedintele Consiliului Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare. El susţine că indiferent de restricţii, rezultatul va fi acelaşi: după 70 de zile noul coronavirus dispare, cu sau fără alte intervenţii.

Analiza sa dovedeşte că noul coronavirus atinge un nivel maxim după 40 de zile de la apariţia în comunitate. După cele 40 de zile, viralitatea coronavirusului scade rapid şi după 70 de zile dispare complet, indiferent de restricţiile care sunt sau nu aplicate de unele state, potrivit The Telegraph. “Analiza noastră arată că este un model constant în toate ţările”, scrie profesorul Isaac Ben-Israel într-un articol pe care l-a publicat în această săptămână.

Acest model este comun

După calculele cercetătorului, graficul infecţii zilnice, ca procent din numărul acumulat de infecţii, începe de la aproximativ 30%, dar scade la 10% după şase săptămâni, şi, în cele din urmă, atinge un prag de 5% o săptămână mai târziu. “În mod surprinzător, acest model este comun pentru ţările care au impus restricţii severe, inclusiv blocarea economiei, precum şi ţările care au implementat o politică mult mai indulgentă şi au continuat viaţa în mod obişnuit”, susţine profesorul.

Suedia a impus cele mai puţine restricţii, însă în această ţară continuă să se implementeze măsuri de atenuare a răspândirii COVID-19.

https://www.puterea.ro/

Chireac e fericit: Liderii lumii au decis – mai bine mort de boală decât mort de foame!

26 apr.

Opinia Fluierul.ro Doar că dacă lumea o să moară pe capete de la VIRUS se va opri din nou TOTUL și vor muri și de FOAME și DE VIRUS

Opinia Fluierul.ro

Liderii lumii vestice au decis : Mai bine MORT la MUNCĂ decât SĂNĂTOS în CASĂ – că de foame n-a murit nimeni în VEST – de sute de ani – nici măcar în timpul CIUMEI – doar șmecherii nu au mai câștigat ca de obicei

Fostul jurnalist Bogdan Chirieac, actualmente trompetă, ia bani și ...

 

Chireac: „Între haos și distrugerea societății (lucruri pe care astăzi majoritatea populațiilor nu le percep) și asumarea conștientă a unui număr zilnic de victime”

După acest Chireac – populatie proasta …nu pricepe DE CE trebuie sa moară

Doar cei ca Chireac si cei care iau decizii „Eroice” sunt singurii care pot pricepe

păcat ca nu se dă un concurs de inteligenta si sa alegem pe cine să ucidem pe baza lui dacă tot nu se propun crime…ca poate chiar Chireac și șefii de state eroici ar rezulta „că ar trebui să moară” și nicidecum alții…

„Între haos și distrugerea societății și asumarea conștientă a unui număr zilnic de victime, s-a ales salvarea societății”.

adica  cum si-au asumat – „salvarea” societății ? Au decis cu cinism „ACEȘTIA O SA MOARĂ (cu diabet, cu obezitate, cu batranete, cu hipertensiune si boli de inima)

ca asa vrem noi, ca să deschidem businnes-ul?”…si cei vizați nu pot zice nimic… Și Criminalii care au decis asta nu pățesc nimic…si atunci cum si-au asumat „salvarea societății” ? Expunând milioane de oameni la moarte?

„Oricum, va fi greu să repornim economiile”

Asta-i cea mai nesimtită…adică păcat ca nu au murit din prima ca sa-si reporneasca EI „economiile”…”si-asa s-au pierdut bani destui..mai bine mureau  mai multi mai repede ce dracu” – cam asta e gândirea din spatele acestei propoziții fasciste.

„Lumea noastră, așa cum o știm, va fi salvată cu sacrificiul celor pe care Dumnezeu sau hazardul îi va alege să se îmbolnăvească și să piară”.

Dar cine a decis sa fie sacrificati acești oameni? Cativa sefi de stat aplaudati de Chireac

si de alti securistoizi!

Noi propunem să fie sacrificați  șefii de stat și aplaudacii lor de tip  Chireac (dacă tot vorbesc ei cu cinism de sacrificii umane)…și nicidecum oameni nevinovați.

si sa vina altii cu solutii rezoabile prin aplicarea carora sa nu moara oameni

Chireac „Pe românește, Occidentul a ales: decât să moară de foame în haos, mai bine să moară, cât de cât decent, de boală”.

Minciună. Nu moare nimeni de foame … există mâncare pe  ani de zile. Statul poate livra hrană celor mai săraci…Nici la Ciumă nu a murit nimeni de foame…chiar daca au fost lipsuri

Lozinca lor e Mai bine sa moara oameni de Virus , decat sa Stea Sanatatosi acasa..ca sa castigam noi cativa – bani in continuare

Iar să ajungi să scrii „mai bine să moară…cât de de cât decent” când vorbești de moartea programată a unor oameni …să ajungi să scrii „că trebuie să moară PROGRAMAT oameni dar totuși …cât de cât de cât decent”…trebuie să fii UN MARE, UN FOARTE MARE NESIMȚIT

Opinia lui Chireac care coincide cu Ceea ce Vor Face „Liderii Eroici ai Lumii”

Chireac e fericit: Liderii lumii au decis – mai bine mort de boală decât mort de foame. Opinia Fluierul.ro Doar că dacă lumea o să moară pe capete de la VIRUS se va opri din nou TOTUL și vor muri și de FOAME și DE VIRUS

Chirieac: Liderii lumii au decis-mai bine mort de boală decât mort de foame autor: Bogdan Chirieac sursa: DC NEWS / 22 apr 2020 / 19:12

Se vorbește despre ”noua normalitate”, în lumea corona. Ce înseamnă acest lucru, de ce liderii lumii occidentale și-au redeschis țările, deși nu există nici vaccin, nici tratament împotriva COVID-19?

Fostul jurnalist Bogdan Chirieac, actualmente trompetă, ia bani și ...

Bogdan Chrieac dă răspunsurile, într-un editorial scris pentru DCNews. Iată textul:

Mai bine mort de boală decât mort de foame

Liderii lumii occidentale, inclusiv cel al României, sunt pe cale să ia o decizie cumplită, dar care, în situația dată, pare singura soluție. Astfel, deși cu boala în ele, economiile din SUA și UE se vor redeschide în câteva săptămâni. După eșecul uriaș al prevenirii crizei Covid-19 de către toată omenirea, decizia care s-a înfiripat arată că, sub presiune, establishmentul capitalismului liberal se poate aduna și poate lua decizii.

Pe scurt, Donald Trump anunță în America, unde se înregistrează 2.500 de morți pe zi: ”Hai, să redeschidem țara”. În Europa, Italia, Spania, Franța, Germania, care însumat se apropie și ele de 2.000 de morți pe zi, se anunță repornirea economiilor în două-trei săptămâni.

Buletinul Meteo: Vreme frumoasă, XXX decese de COVID

Decizia este dură și înseamnă pierderi de vieți omenești, înseamnă că, la buletinul meteo, se va anunța ploaie sau cer senin, vânt sau ninsoare și într-un colț numărul de morți zilnic provocat de corona. Adică va suna cam așa: ”În Hexagon (Franța) vreme frumoasă, ploaie ușoară la Paris, soare la Nisa, înnorat în Alsacia. Astăzi au murit de Covid-19 xxx persoane”. Vi se pare aberant sau cinic sau un film SF de serie B? Nu. Acest text are la bază o documentare a declarațiilor principalilor lideri occidentali din ultimele 48 de ore. S-ar părea că aberația economică a petrolului din SUA, unde vânzătorul plătea cumpărătorului 37 de dolari pentru fiecare baril de petrol de care era scăpat, a trezit pe toată lumea.

America, antemergătorul lumii occidentale, a băgat rapid 25 miliarde de dolari în sistemul bancar, pentru a șterge primele rânduri din creditele neperformante. Adevărul este că, după petrol și energie în general, după construcții, activități industriale și șomajul de masă a venit rândul sistemului bancar să se clatine. Băncile nu-și mai primesc înapoi ratele la creditele pe care le-au acordat. Nici de la companii, nici de la persoane fizice. Afectarea sistemului bancar ar fi ultima lovitură ce poate fi dată societății umane așa cum o cunoaștem astăzi.

Mai mult, situația socială este explozivă, din Paris și Torino până în Rahova și Săcele. Pierderile sunt oricum uriașe după două luni de izolare mondială. Nu e vorba doar despre foamete și sărăcie, ci despre topirea pilonilor societății – de la monedă până la alimentație și securitate, trecând prin energie.

Atenție, în acest moment nu există nici tratament anticovid, nici vaccin. Și atunci, statele și-au asumat decizia de a redeschide complet țările cu o minimă protecție (mască și mânuși în spații publice), cu asumarea pierderilor colaterale.

Noua normalitate în lumea corona

Președintele Iohannis a spus astăzi, 22 aprilie, că începând din 15 mai restricțiile se ridică și repornim țara. A spus-o fără să aștepte rezultatele cumplite ale sărbătorii de Paște și nici rezultatul grătarelor ce se vor întinde de 1 mai. La fel ca în toată lumea, infectați sau nu, oamenii revin la muncă. Practic, președintele Iohannis și-a bazat anunțul nu pe tensiunea socială crescândă din țară, în speranța că un orizont de timp o va diminua, ci, pur și simplu, s-a alăturat lui Trump, Conte, Macron sau Merkel. Boris Johnson este așteptat din convalescență să anunțe și el redeschiderea Marii Britanii.

Toată lumea vorbește despre ”noua normalitate”. Asta înseamnă că vom merge la serviciu, la teatru, la cafenea, vom face ce am făcut și anul trecut pe vremea asta, doar că, în afară de cancer, infarct, AVC sau accidente, vom număra și morți de corona. Adevărul este că, iată, în secolul 21, într-o pandemie, nu există altă soluție. Ca stat singur nu te poți apăra. Exact când spui că ai situația sub control, totul explodează. Este cazul din Singapore, unde în februarie se ajunsese la câțiva infectați pe zi, pentru ca în momentul acesta să se atingă peste 1.000 pe zi.

Situația actuală ar putea să dureze ani de zile. Ultimele informații publicate de prestigioase reviste medicale arată că vaccinul este aproape imposibil de realizat, fiindcă virusul suferă o mutație pe lună. Vaccinul făcut în noiembrie nu mă mai apără de virus în decembrie. Vom trăi cu stafia morții deasupra capului? Răspunsul cumplit este: DA. Cum vom trăi? Răspunsul este că ne vom adapta. La fel cum cetățenii din Israel sau Franța sau Marea Britanie știu că oricând într-o piață aglomerată poate avea loc un atac terorist, iar asta nu-i împiedică să-și vadă mai departe liniștiți de viața lor.

Liderii Vestului, inclusiv Iohannis, iau o decizie eroică (n.red.Fluierul Vă dați seama ce fericit e Chireac și ce-i mai pupă-n cur pe liderii Vestului care au decis că „vor trebui să moară oameni”)

Rând pe rând, liderii Vestului, inclusiv Iohannis, iau o decizie eroică, mulți dintre ei – nu e cazul României – punându-și în joc mandatele. Între haos și distrugerea societății (lucruri pe care astăzi majoritatea populațiilor nu le percep) și asumarea conștientă a unui număr zilnic de victime, s-a ales salvarea societății. Oricum, va fi greu să repornim economiile. Oricum, zeci de milioane de oameni din emisfera nordică vor avea de suferit, unii foarte mult. Însă măcar lumea noastră, așa cum o știm, va fi salvată cu sacrificiul celor pe care Dumnezeu sau hazardul îi va alege să se îmbolnăvească și să piară. Nu știu daca președinții și premierii au discutat între ei despre aceste opțiuni. Dar se pare că toată lumea merge pe această decizie: deschidem, chiar dacă numărul de morți va crește. Pe românește, Occidentul a ales: decât să moară de foame în haos, mai bine să moară, cât de cât decent, de boală.

(FLUIERUL)

Nistorescu: Populația înțelege ce înseamnă alegeri electronice cu „votul bine securizat” controlat de STS și SRI?

26 apr.

Oameni buni, evitați alegerile electronice câtă vreme sunt la dispoziția serviciilor secrete!

Jurnalistul Cornel Nistorescu: Populația înțelege ce înseamnă alegeri electronice cu „votul bine securizat” controlat de STS și SRI? Oameni buni, evitați alegerile electronice câtă vreme sunt la dispoziția serviciilor secrete!

Această mămăligă cu voce groasă, împachetată ca premier, are o poftă nebună de putere. Ca și președintele, care l-a plasat ca proptea de siguranță. Acum le-a venit poftă și de alegeri electronice! Oamenii aceștia, bîntuiți numai de obesiile puterii, încearcă toate jongleriile și artificiile prin care să domine România pentru următorii patru ani. Boala anticipatelor tot din contaminarea cu virusul puterii li s-a urcat la cap. Iar dorința lor de a rămîne bătuți în cuie pe cele două scaune vine din faptul că o debarcare prematură i-ar arunca direct în poziția jenantă de șomeri cu nume sonore. Și Iohannis și Orban visează și noaptea alegeri anticipate din care liberalii să iasă cu 70% ca să poată unge Constituția României și s-o dea la pisici și la cîini. Cei doi, lipsiți de o minimă experiență managerială, necum de una de politică mai de dai Doamne nu văd altceva decît alegeri și iar alegeri împreună cu beneficiile care decurg. Nici măturatul României, despre care Klaus Iohannis ar fi trebuit să aibă oarece habar de la Sibiu, nu înregistrează un progres! Și nici viața culturală, după ce-a primit cadoul cu capitala culturală europeană, nu prinde aripi. Să mai vorbim de o redresare a educației! Nici vorbă! Ca fost profesor suplinitor la Agnita și ca inspector șef (unde a fost promovat pe criterii poltice și după o diversiune în stilul celei aplicate procurorului general Tiberiu Nițu, dar, în cazul acesta, aplicată inspectorului șef căruia Klaus Iohannis i-a luat locul la inspectorat) ar fi trebuit să miște ceva în Educație și învățămînt. Cu-cu! Șapte sau zece pagini, scrise de alții! Atît. Să nu mai vorbim despre experiențele lui Orban, figurant la Primăria Capitalei, ministru de doi lei la Transporturi și sperietoare politică la o firmă de învîrteli avocățești!?
Ce să rezulte pentru țară din asemenea biografii șterse, dublate de altele, ceva mai șmecherești? Alegeri și iar alegeri! Anticipate, locale, parlamentare cu particparea diasporei și a morților, cu adolescenți cu roboți programați de SRI și STS. România poate să se facă și mai mică și mai săracă dacă o conduc ei. Restul nu contează!
Așa se explică de ce, zilele trecute, cîntărețul de strană al lui Klaus Iohannis a spus:

Vom vedea ce se va întâmpla. În mod normal, alegerile parlamentare trebuie organizate în data de 6 decembrie, ca să fie exact. Cam asta e data posibilă. În cazul în care va veni al doilea val în toamnă, ne va găsi mult mai bine pregătiţi şi eu cred că dacă luăm măsuri corecte, aşa cum am luat şi în faţa primului val, răspândirea virusului nu va fi atât de mare şi dacă şi adăugăm câteva modalităţi de vot, votul prin corespondenţă inclusiv în ţară, sau votul electronic bine securizat, putem asigura o prezenţă la vot semnificativă” a adăugat mamaliga împachetată ca prim-ministru al țării noastre.
Presupun că o mare parte a populației înțelege ce înseamnă alegeri electronice cu „votul bine securizat” controlat de un STS condus de generali de la Sibiu și cu un SRI condus de Eduard Hellvig? Sigur, liberalii ar cîștiga cu 120% pentru o perioadă extinsă la 20 de ani. Adică, un dezastru democratic pe termen lung. Din acest punct de vedere, orice om cu scaun la cap ar trebui să refuze alegerile acestea șmenuite electronic de serviciile secrete. De cîțiva ani sunt lipsite de orice credibilitate. Ajunge cum a cîștigat Traian Băsescu și referendumul și alegerile în competiție cu Mircea Geoană. Și pute a SRI și alegerea lui Klaus Iohannis încît, orice fel de alte alegeri, cîtă vreme interferența serviciilor secrete nu este eliminată, nu mai au nici o valoare. Eu nu cred nici măcar în rezultatul unui vot pentru kilometrul zero sau pentru piatra de la Universitate! România a dobîndit abilitatea de a denatura orice rezultat și de a-l băga pe gîtul populației ca victorie a spiritului ei democratic.
Din păcate, Marcel Ciolacu și PSD-ul, Traian Băsescu și fantomaticul său partid, Dan Barna și dreapta lui apucătorare, și societatea civilă nu luptă pentru nici o retragere a serviciilor secrete din politică și din alegeri. Parcă ar dormi cu ele în pat. Cu un pic de muștar (adică șantaj sau funcții la schimb), mai că ar înghiți și alegeri parlamentare cu vot electronic favorabil celui mai neputincios guvern din istoria României, comparabil în materie de ridicol doar cu nefericita experiență numită „Guvernul Cioloș”.
Din păcate, nu avem o forță politică descuiată la minte, care să strige: ”Oameni buni, evitați alegerile electronice cîtă vreme sunt la dispoziția serviciilor secrete!”

Drept pentru care, situația de acum este preferabilă oricărui soi de alegeri, inclusiv celui în care ar cîștiga PSD-ul cu același 70%, scor care să se bazeze numai pe guvernarea cretină a liberalilor. O Românie condusă de Marcel Ciolacu, Olguța Vasilescu și Paul Stănescu, este tot una cu cea ajunsă pe mîna lui Ludovic Orban, Dancă, Ion Ștefan, Cîțu și cucoana de la Educație. O găină în plus sau în minus, dar tot aia.
E preferabil să rămînă așa cum sînt, ținîndu-se reciproc de gît și de testicole, cu Parlamentul de o parte și cu Guvernul, Parchetele și Serviciile de cealaltă, în așteptarea unor formațiuni politice dedicate cu adevărat țării și cu suficient de multă minte și bun simț ca să readucă România la încrederea în ea însăși.

Cotidianul RO

Petre Daea: Consumând produse românești, vom fi mai puternici în lupta corp la corp cu dușmanul nevăzut!

26 apr.

 

Îl vom birui! Primii învingători vor fi făuritorii de hrană, chiar dacă mulți dintre ei au peste 65 ani

Petre Daea: Consumând produse românești, vom fi mai puternici în lupta corp la corp cu dușmanul nevăzut. Îl vom birui!  Primii învingători vor fi făuritorii de hrană, chiar dacă mulți dintre ei au peste 65 ani

Fostul ministru al Agriculturii, Petre Daea, consideră că soluția pentru ca românii să iasă învingători din lupta cu noul coronavirus este aceea de a consuma produse românești. „Primii învingători vor fi făuritorii de hrană, chiar dacă mulți dintre ei au peste 65 ani”, a scris Daea într-un mesaj postat pe Facebook.
„Să mâncăm alimentele noastre!
Consumând produse românești, vom fi mai puternici în lupta corp la corp cu dușmanul nevăzut, necunoscut și neînvins.
Îl vom birui !
Primii învingători vor fi făuritorii de hrană, chiar dacă mulți dintre ei au peste 65 ani.
Oare de ce?
Și pentru că mănâncă din ce produc!
Să îi ajutăm!
Ei să producă și toți să consumăm. Așa vom învinge!”, a scris fostul ministru.
Fostul ministru  a lansat și la începutul lunii un apel face un apel la toți cei care au responsabilitatea domeniului în acest moment, rugându-i să lase orgoliile și să se implice direct în rezolvarea problemelor specifice ale agriculturii. Petre Daea a menționat, printre altele, necesitatea deblocării Casei Române de Comerț Agroalimentar Unirea, prin care ar putea fi vândute produsele fermierilor autohtoni. Fostul ministru al Agriculturii susținea că este momentul ca România să forțeze investițiile în agricultură pe fondul relaxării restricțiilor legate de deficitul bugetar anunțate de Comisia Europeană, pentru stoparea plecarii românilor care pleacă să lucreze în agricultura altor țări.

Pretul Romaniei la targul de sclavi!

26 apr.

Românii plecați la cules de sparanghel vor să se întoarcă acasă: „Nu vrem să murim aici pe capete”

În aceste inedite zile de convieţuire prelungită cu noi înşine, de privit în oglindă şi de dialogat cu cel de acolo, avem parte de tot felul de descoperiri. De pildă că, luaţi la bucată, nu suntem cu nimic inferiori celor  ce ne tratează  ca pe nişte obiecte de inventar. Şi totuşi…

Şi totuşi ni se întâmplă asta, pentru că nu are nimeni nici răbdarea şi nici interesul de a ne privi pe îndelete, de a ne căuta la dinţi şi la IQ unul câte unul.

Suntem evaluaţi de-a valma, în vrac, pentru că aşa se face comerţul la scară mare cu produse mici.

Preţuirea nu se aplică pe român, ci pe România. Şi asta se vede cel mai bine prin moneda folosită la tranzacţionare: gologanul. Atâţia gologani face, pentru stăpânii lumii, România de azi. Fix doi bani!

Ziare.com anunţă triumfalist că „SUA dau Romaniei 800.000 de dolari pentru lupta impotriva coronavirusului”. Nu e copleşitor? N-ţi vine să-ţi dai viaţa pentru ei, pentru partenerii noştri strategici, când constaţi atâta generozitate?

Vă invit la o experienţă simplă: încercaţi să oferiţi unui cerşetor din Bucureşti o monedă de 5 bani. O aruncă pe jos şi scuipă, la propriu, în urma voastră. Ei bine, MAE al României a preferat plecăciunea. O plecăciune adâncă, pentru gologanii americani: „Ministerul Afacerilor Externe salută anunțul din 16 aprilie al Statelor Unite ale Americii privind acordarea unui sprijin în valoare de 800.000 de dolari României pentru lupta împotriva pandemiei cu noul coronavirus. Aceasta decizie demonstrează o dată în plus, mai ales într-o situație de criză globală, soliditatea Parteneriatului Strategic bilateral”.

Să nu ţi se întoarcă stomacul pe dos de atâta desconsiderare? De atâta bătaie de joc?

Dar poate doar America ne ia de mărgelaţi, ne plăteşte cu biluţe colorate, ca pe triburile din jungla amazoniană. Poate Europa ne priveşte altfel, cu mai mult respect. De pildă Germania, liderul informal al UE, sora noastră egală de la Bruxelles.

Ordin: 50 000 de zilieri pentru sparanghel. Termen: deindată. Condiţii: lagăr de muncă. Remuneraţie: cât indemnizaţia de lucru în penitenciarul Gherla! Respectarea drepturilor omului: sictir.

Cam ăsta-i preţul României la târgul planetar de sclavi. Cam cu atât ne vând azi jupânii noştri pe piaţa de second hand, ca să-şi conserve privilegiile.

Dar am un presentiment: la aşa plată va urma şi o răsplată pe măsură.

Arhanghelii sparanghelului, după ce ritualul jertfei lor întru COVID 19 se va consuma cu multă durere, vor aduce ţării ăsteia o mare schimbare.

Împăiatul şi briantinatul, principalii responsabili cu trocul de zilieri din acest sezon, vor fi invitaţi să-şi caute de lucru.

De la sparanghelişti li se va trage.

Recunoştinţă Germaniei.

http://www.conteledesaintgermain.ro/

Domnilor doctori, stimate instituții, lăsați sa ne reluam viata și sa ne recăpăta sănătatea!

26 apr.

Studenții de la Stomatologie tratează gratuit sibienii. Se pot ...

Vedem în ultimul timp în spațiul public o dezbatere cu scântei privind redeschiderea cabinetelor stomatologice.
Privind din punctul nostru de vedere, ca și pacienți, ne punem și noi mai multe întrebări.
1.Cum pot unitățile desemnate de stat sa facă urgentele dentare sa facă fata unui flux foarte mare de pacienți?
2. Cum pot clinicile private sa facă și ele fata fluxului, ținând cont de faptul ca sunt puține?
3.Tinand cont de modul cum funcționează sistemul de sănătate romanesc, cum a putut cineva sa gândească ca dotarea de la stat este mai buna decât dotarea de la un cabinet privat?
4.Cum poate cineva sa impună unui pacient sa se ducă la un alt medic, atunci când mulți dintre pacienți au deja propriul medic curant?
5.Cum a putut cineva sa gândească ca în 2 luni nu se poate complica nimic din ceea ce deja era existent la un pacient?
6.Cum a definit cineva lista aceea de urgente care și pt profani se vede ca este extrem de limitata?
7. Cine va suporta toate costurile suplimentare pt noi, ca pacienți, apărute în aceasta perioada? Eventuale complicații infecțioase, dureroase, pierderea unor dinți care duce la noi lucrări dentare? Le suporta ministerul sănătății? Le suporta Direcția Sanitara? Le suporta colegiul medicilor?
9.Cine suporta costurile suplimentare enorme pe care le impun clinicile prin cerințele suplimentare pe care se preconizează ca le vor impune medicilor și cabinetelor?
10.Cine va compensa suferință noastră ca pacienți?
11.Am văzut ca se pronunța în legătură cu deschiderea cabinetelor stomatologice d-l Moldovan, care nu are pregătire de specialitate.
12.Am văzut și ca după 15 mai se gândea acest domn sa deschidă doar o parte și tot pentru urgente(noi ca pacienți ne și punem întrebarea, la noi se mai gândește cineva-noi vrem sa mergem la medicii la care ne-am tratat și pana acum). Sau domnul respectiv are clinici agreate, in bună tradiție românească?
13.Din ce am auzit și noi și nu suntem toți asa bătuți în cap, am văzut ca nici măcar propriul colegiu nu își susține cotizanții, pe medici și la fel și DSP-ul. Chiar trebuie sa punem mereu bețe în toate pt orice? Cu hartoage suplimentare, aparatura suplimentara.
14.Din câte am văzut și noi, medicii noștri tratează cu rigurozitate toți pacienții. Nu suntem specialiști, dar hai sa ne punem și în locul celorlați. Credem ca marea, marea majoritate a pacienților nu au avut niciun fel de problema.
Deschideți cât mai repede toate cabinetele stomatologice și chiar și celelalte pe care le-ați inchis(eu aveam programare la oftalmologie și nu am mai fost primit.)
Nu ne limitați accesul la asistenta medicala. Nu abuzați de funcțiile pe care le aveți și gândiți-vă la oameni. Nu atentat la sănătatea lor.
Ne-am saturat sa tot așteptăm decizii și pt noi.
Domnilor doctori, stimate instituții, lăsați sa ne reluam viata și sa ne recăpăta sănătatea. Destul am fost opriți de spitale sa nu ne tratam și alte probleme.
Lăsați tara asta sa își reia viata normala. În toate domeniile. Este destul.
Cu virușii ăștia ne vom confrunta mereu. Asa este planeta asta. Ne protejam, înțelegem, dar în rest trebuie sa reluam activitățile.

Textul este primit pe mail

Sărăcia e sursa bogăţiei: Inventarea Capitalismului!

26 apr.

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive
de prof. Michael Perelman
În fiecare an, 15 milioane de minori mor de foame: 1 copil la fiecare 13 secunde.

Capitolul 1: Importanţa neîncetată a acumulării primitive

Câmpurile comune şi păşunile ţineau viu un viguros spirit de cooperativă într-o comunitate; orice gard ridicat în jurul unui teren distrugea acel spirit. Sprijinindu-se unii pe alţii, oamenii de la ţară munceau împreună amical, se înţelegeau între ei asupra rotaţiilor recoltelor, asupra părţilor din păşunile comune, cum să îngrijească şi să îmbunătăţească păşunile şi livezile, să cureţe şanţurile şi să irige terenurile agricole. Munceau împreună pământul şi mergeau împreună de la câmp acasă, de la fermă la fermă, prin căldură, dimineaţa, la prânz şi seara. Toţi depindeau de resursele comune ale lemnelor de foc şi ale paielor pentru îngrijirea grajdurilor, şi împărţind atât de multe lucruri necesare traiului erau învăţaţi de tineri să trăiască după regulile şi obiceiurile comunităţii. După ce au ridicat garduri, şi după ce fiecare om a obţinut bucata lui de teren şi putea să-i alunge pe vecini de pe ea, disciplina împărţirii lucrurilor în mod corect cu vecinii s-a mai pierdut şi fiecare gospodărie a devenit o insulă. Aceasta a fost marea revoluţie în viaţa oamenilor, mai mare ca toate schimbările economice care au urmat împărţirii terenurilor. Şi totuşi, puţini oameni care trăiesc acum în această lume pe care am moştenit-o după ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor sunt în stare să conceapă întreaga semnificaţie a modului de în care trăiau acei oameni şi care acum e cu totul pierdut.” – Joan Thirsk, Enclosing and Engrossing

Coerciţia şi Crearea Clasei Muncitoare

Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste. Joan Thrisk, unul dintre cei mai informați istorici asupra societăţii agricole britanice, descrie mai sus natura unora dintre cele mai brutale transformări sociale şi individuale care a fost asociată cu ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor.

Unii au condamnat această expropriere. Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate. (Tigar şi Levy, 1977). Deposedarea oamenilor obişnuiţi de resursele comune a fost o condiţie necesară, dar nu mereu şi suficientă, pentru a-i forţa pe ţărani să se lase înghiţiţi de piaţa muncii. „Chiar şi după aceste îngrădiri ale pământurilor obşteşti, muncitorii s-au retras în păduri, în poieniţe, în carierele de piatră, de unde puteau obţine combustibil şi lemne pentru a găti şi pentru a-şi creşte animalele, puteau apuca mere şi arunca nuci de dincolo de gardurile vii, puteau strânge lemne de foc, calapăr şi alte ierburi sălbatice de pe orice bucată de pământ lăsată de izbelişte… Aproape orice găseau pe pământul obştesc putea fi folosit pentru traiul frugal al lucrătorului pământului și pentru cel al soției sale.” (Everitt 1967, 405).

În măsura în care economia tradițională putea să rămână în funcțiune în ciuda pierderii resurselor comune, capitalul nu putea fi alimentat în mod satisfăcător cu forță de muncă. Prin urmare, nivelul salariilor reale ar fi trebuit să fie mai ridicat, împiedicând astfel procesul de acumulare. Deloc surprinzător, unul după altul, aceste drepturi tradiționale au dispărut cu totul. În ochii burgheziei, „proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate «drepturile» pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.” (Foucault 1979, 85).

Acumularea primitivă a ciopârțit modul de viață tradițional, ca o foarfecă. Prima lamă ascuțită a folosit la distrugerea posibilității oamenilor de a-și asigura ei singuri traiul zilnic. Cealaltă lamă a reprezentat un sistem de măsuri dure al căror scop era să facă imposibil pentru oameni să-și mai găsească strategii de supraviețuire alternative în afara sistemului de muncă salarială. O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.

Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani erau biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani erau executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erau executați automat, fără alt drept de apel (Marx 1977, 896ff.; Marx 1974, 736; Mantoux 1961, 432). Astfel de regulamente au apărut aproape simultan în secolul al 16-lea în Anglia, Țările de Jos, și Zurich (LeRoy Ladurie 1974, 137). Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.

În urma acumulării primitive, economiştii susţin că relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar. Aşa cum arată Foucault (1979, 222):
Istoric, procesul prin care burghezia a devenit clasa politică dominantă pe parcursul secolului al 18-lea a fost mascat în spatele unui cadru juridic explicit codificat şi egalitarian doar de ochii lumii, care a putut fi stabilit în urma organizării unui regim parlamentar reprezentativ. Dar, dezvoltarea şi generalizarea mecanismelor de disciplinare au constituit cealaltă parte, nevăzută şi murdară a acestui proces… susţinută de aceste mecanisme fizice, mici, zi de zi, de către toate acele sisteme ale micro-puterii care sunt în mod esenţial nonegalitare.”

Într-adevăr, istoria recrutării forţei de muncă spune povestea neîntreruptă a coerciţiei, ori prin forţa brutală a sărăciei, ori prin reguli mai directe, care au făcut imposibilă continuarea stilului tradiţional de viaţă (Moore 1951).

Desigur, necesităţile obişnuite pentru economia unei gospodării care se putea autosusţine într-o măsură i-a ţinut pe mulţi oameni puţin deasupra nivelului de subzistenţă, dar pentru mulţi piaţa a fost un pas înapoi. Introducerea năucitoare a modului individualist în care funcționa piața i-a rupt pe oameni de legăturile lor tradiționale și a creat un sentiment de dezumanizare (vezi Kuczynski 1967, 70).

Intenţia declarată de a impune disciplina a justificat măsurile brutale la care au fost supuşi săracii. Într-adevăr, cei care au scris despre fiecare asemenea măsură de persuasiune împărtăşesc toţi obsesia legată de crearea unei forţe de muncă disciplinată (Furniss 1965; Appleby 1978). Susţinătorii unor asemenea măsuri în mod tipic şi-au apărat poziţia invocând nevoia de a civiliza muncitorii sau de a pune capăt lenevirii şi indolenţei. Totuşi, capitalul a avut nevoie de măsuri ca să învingă economia gospodăriilor pentru a putea extrage o mai mare masă de valoare în surplus, valoare adăugată.

De fapt, aproape toată lumea implicată în procesul de acumulare primitivă, fie susţinător, opozant sau muncitor, a fost de acord cu verdictul lui Charles Hall (1805, 144) că „dacă nu erau sărăciți, nu s-ar fi supus nevoii de a fi fost angajați (pe piața muncii)” – cel puțin nu atâta timp cât plata era ținută la un nivel scăzut pentru a crea profituri substanțiale.

Angajatorii și-au dat repede seama de relația dintre sărăcie și șansa de a face profituri frumușele. Ambrose Crowley, de exemplu, și-a stabilit fabrica în nord și nu în centrul țării, pentru că acolo „sătenii erau foarte săraci așa că numărul celor care sunt forțați de necesitate să muncească e mai mare.” (citat de Pollard 1965, 197). Acest proces era cumulativ. O creștere a sărăciei a afectat o parte mai mare a populației, care rezulta în și mai multă sărăcie, și tot așa. În această privință, Marx (1865, 72) a observat că nivelul salariilor în zonele agricole ale Angliei varia în funcție de condițiile particulare în care țărănimea a ieșit din economia autosusținută şi a intrat în iobăgie. Cu cât iobagii erau mai săraci, cu atât mai mici salariile urmaşilor lor urmau să fie.

Economia politică clasică şi războiul împotriva lenevirii

Clasicii economiei politice au cântat în cor condamnări ale lenevirii şi indolenţei săracilor. Deşi aplaudau distracţiile şi timpul liber al bogaţilor, ei au denunţat comportamente similare din partea celor săraci pentru că aceştia nu depuneau astfel efortul maxim pentru a munci.

Să luăm cazul lui Francis Hutcheson – „dr. Hutcheson, care nu va putea fi uitat vreodată” – aşa cum studentul său, Adam Smith, l-a descris ulterior lui Archibald Davidson (Mossner and Ross republicată, 1977,309) – acelaşi Francis Hutcheson a cărui Scurtă introducere în trei volume în filosofia morală (1742) pare să fi fost modelul după care Adam Smith s-a inspirat când a ţinut prelegerile economice la Glasgow (vezi Scott 1965, 235, 240).

O lucrare ulterioară, intitulată Sistemul filosofiei morale, exemplifică contribuţia dr. Hutcheson la nobilul domeniu al filosofiei morale. După câteva observaţii scurte despre nevoia de a creşte preţurile, Hutcheson (1755, 2:318–19) a cugetat: „Dacă oamenii nu s-au învăţat cu obiceiurile vieţii industriale, faptul că cele necesare vieţii sunt ieftine va încuraja lenevirea. Cel mai bun remediu e să creşti cererea pentru cele necesare traiului. Lenevirea ar trebui să fie pedepsită cel puţin cu servitutea temporară.”
Ameninţătorul „cel puţin” din acest citat sugerează că profesorul-care-nu-poate-fi-uitat-vreodată s-ar fi gândit chiar şi la soluţii mult mai dure decât servitutea temporară. Ce altceva ar putea recomanda bunul doctor studenţilor la filosofie morală în cazul în care servitutea temporară s-ar fi dovedit inadecvată în a-i ţine pe oameni legaţi de locul de muncă?

Această atitudine, desigur, nu e singulară în cazul clasicilor economiei politice. Ne-am putea întreba: a existat vreodată o naţiune în care bogaţii să spună că săracii erau destul de muncitori? Urletul universal împotriva „lenei și indolenței” poate fi auzit chiar și în îndepărtata Japonie din secolul 19, pentru a da un singur exemplu (vezi T. Smith 1966, 120).

Oricum, nicio țară nu pare să fi mers atât de departe în războiul împotriva lenevirii cum a făcut Anglia. Într-adevăr, scriitorii din acel timp acuzau că nevoia de disciplină era necesară și pentru criminalitate dar și pentru boală. Spre sfârșitul secolului 18, chiar și spitalele au început să fie privite ca un domeniu unde era nevoie de impunerea disciplinei. (vezi Ignatieff 1978, 61ff).

Aproape poetic, Thomas Mun (1664, 193) și-a ridicat vocea împotriva „leprei generalizate a sărbătorilor, modei şi pierderea timpului în lenevire şi plăcere”. Josiah Tucker (1776a, 44–45) a folosit o metaforă militară pentru a susține un punct de vedere similar:
Într-un cuvânt, singurul mijloc prin care o națiune rivală poate fi oprită să fugă cu afacerile noastre e de a preveni ca propriul nostru popor să nu fie mai leneş, inactiv și mai plin de vicii decât e deja… Deci, singurul război, care poate fi dus cu succes în această privință, e războiul împotriva viciului și trândăviei; un război ale cărui forțe trebuie să fie formate nu din flote și armată, ci din taxe raţionale și regulamente înțelepte, pentru a putea transforma pasiunea pentru iubirea-de-sine privată într-o forță a binelui public.”

Acumularea primitivă și eradicarea sărbătorilor

Deși standardul de viață nu era în mod necesar ridicat, oamenii din societățile pre-capitaliste din nordul Europei, la fel ca multe popoare tradiționale, se bucurau de destul de mult timp liber (vezi Ashton 1972, 204; vezi de asemenea și V. Smith 1992; Wisman 1989).

Oamenii obișnuiți țineau nenumărate sărbători religioase care punctau ritmul muncii. Joan Thirsk a estimat că în secolul al 16-lea și la începutul secolului al 17-lea, aproximativ o treime din zilele de muncă erau petrecute în activități de tihnă (citat în K. Thomas 1964, 63; vezi și Wilensky 1961). Karl Kautsky (1899,107) a oferit o estimare şi mai extravagantă: 204 sărbători anuale erau ţinute în Bavaria de Jos în timpul evului mediu. În ciuda acestor sărbători frecvente, ţăranii tot puteau produce în surplus, mai mult decât aveau nevoie pentru a se întreţine. În societatea feudală engleză, de exemplu, ţăranii supravieţuiau chiar dacă aristocraţia era destul de puternică pentru a le putea fura aproximativ 50% din ce produceau (vezi Postan 1966, 603).

Pe măsură ce pieţele se dezvoltau, presiunile asupra muncilor făcute de ţărani creşteau. De exemplu, în sudul Franţei, chiriile au crescut de la un sfert din venitul chiriaşului în 1540, la jumătate din venitul său în 1665 (LeRoy Ladurie 1974, 117).

Deşi din ce în ce mai mult oamenii erau nevoiţi să renunţe la timpul liber pentru a putea îndeplini cerinţele tot mai mari ale non-producătorilor, mulţi observatori şi-au unit vocile pentru a condamna numărul excesiv al sărbătorilor. În special, preoţii protestanţi erau vocali în această privinţă (Hill 1967, 145–218; vezi şi Marx 1977, 387; Freudenberger şi Cummins 1976). Chiar şi în anii 1830 auzim voci care se plâng că numărul de zile dintr-un an pe care le lucrau irlandezii era de 200 după ce toate sărbătorile fuseseră anulate (Great Britain 1840, 570; citat în Mokyr 1983, 222).

Timpul, într-o societate de piaţă, înseamnă bani. Aşa cum Sir Henry Pollexfen (1700, 45; citat în Furniss 1965, 44) a calculat: „Dacă două milioane de oameni care muncesc fac într-o zi 500.000 de lire sterline, la atât am calculat că se ridică bogăţia noastră, înseamnă că atâta pierde naţiunea în fiecare zi în care se ţine o sărbătoare.”

Zelul în suprimarea sărbătorilor religioase nu a fost un indiciu că reprezentanţii capitalului priveau devoţiunea clasei muncitoare ca pe o chestiune neimportantă. În unele sate din Anglia secolului 19, dacă cineva avea grijă de propria sa grădină în zilele de sabat putea fi pedepsit prin lege. Unii muncitori au fost chiar trimişi la închisoare pentru acest delict (Marx 1977, 375–76n). Pietatea, oricum, îşi avea şi ea limitele ei. Acelaşi muncitor putea fi acuzat că şi-a încălcat contractul de muncă, dacă în zilele de sabat prefera să se ducă la slujbă şi nu la muncă atunci când era chemat (ibid.).

În Franţa, unde capitalului i-a luat mai mult să ajungă în poziţia de dominaţie, eradicarea sărbătorilor a fost făcută cu mai mare greutate. Tobias Smollett (1766, 38) s-a plâns de francezi: „Aproape jumătate din timpul lor, care ar putea fi folosit în mod profitabil pentru industrie, e pierdut de către ei şi de către comunitate, pentru că participă la foarte multe ceremonii ridicole.
Voltaire a cerut ca sărbătorile să fie mutate în fiecare zi de duminică. Din moment ce duminica era o zi de odihnă oricum, muncitorii angajaţi puteau lucra în plus, astfel, cel puţin 40 de zile pe an. Această propunere l-a făcut pe naivul Abbe Baudeau să se întrebe dacă e înţelept ca munca să fie intensificată în condiţiile în care la sate era deja un exces împovărător de populaţie (citat în Weulersse 1959, 28).

Cum puteau cei lipsiţi de mijloacele de a-şi câştiga traiul să fie angajaţi? Desigur, schimbările în practicile religioase în Europa nu au fost provocate de o populaţie redusă, ci de încăpăţânarea şi rezistenţa oamenilor în a se conforma necesităţilor capitalului. De exemplu, liderii Revoluţiei Franceze, care se mândreau cu faptul că erau foarte raţionali, au emis un decret care spunea că e permisă o singură zi liberă doar după 10 zile de muncă. Clasicii economiei politice s-au alăturat cu entuziasm condamnării numărului excesiv de sărbători (vezi Cantillon 1755, 95; Senior 1831, 9). Suprimarea sărbătorilor religioase a fost doar o mică parte din procesul mai larg al acumulării primitive.

Economia politică clasică și Ziua Ideală de Muncă

Odată ce capitalul a început să smulgă tradiționalele ancore ale societății, burghezia a căutat orice oportunitate pentru a-i forța pe oameni să facă munca productivă care le aducea profit celor care-i angajau. La fel, clasicii economiei politice au susținut și au pledat pentru acțiuni care să modeleze societatea în jurul logicii acumulării, pentru a putea întări dependența oamenilor de munca plătită cu salariul.

În utopia economiei politice clasice de la început, săracii ar fi trebuit să muncească în fiecare oră în care nu dormeau. Un scriitor a sugerat că lacheii nobilimii ar putea să se trezească devreme pentru a folosi orele dinaintea începutul zilei de muncă pentru a face plase de pești împreună cu „soldații invalizi, prizonierii săraci, văduvele și orfanii, negustorii săraci, artizanii, muncitorii și nevestele lor, odraslele lor și cu slujitorii.” (Puckle 1700, 2:380; citat de Appleby 1976, 501). Joseph Townsend (1786, 442) a propus ca atunci când lucrătorii din ferme se întorceau seara acasă de la treierat și arat, „puteau dărăci, răsuci, sau ţese”.

Mulți erau foarte îngrijorați și de faptul că cei mici aveau prea mult timp liber pe care-l iroseau. William Temple a cerut o forță de muncă suplimentară formată din copiii de 4 ani. Anticipând psihologia Skinneriană modernă, Temple (1770, 266; vezi și Furniss 1965, 114–15) a speculat că „în acest fel, sperăm ca generațiile tinere și care vor urma să fie atât de obișnuite să muncească mereu încât să ajungă să găsească acest lucru ca fiind plăcut și distractiv”.
Nici John Locke nu s-a lăsat mai prejos. Adesea văzut ca filosof al libertății, Locke a cerut ca munca să înceapă din fragedă copilărie, de la trei ani. (Cranston 1957, 425).

Probabil în jur de 100.000 de mii de minori muncesc în România de la vârste de 10 ani pentru a nu muri de foame. 1 din 3 minori se culcă flămând în România, după 25 de ani de capitalism privat care a intensificat, în mod şi mai brutal comparativ cu 1989, acumularea capitalistă din partea claselor conducătoare, acestea perpetuându-se şi după 1989.

Alții au cerut să fie stabilite noi aranjamente instituționale pentru a asigura un flux continuu și neîntrerupt de forță de muncă. Fletcher din Saltoun a recomandat sclavia perpetuă ca fiind soarta pe care o meritau toți cei care nu reușeau să facă față măsurilor dure prin care se urmărea integrarea lor în câmpul muncii (vezi Marx 1977, 882). Hutcheson, așa cum vom vedea, a procedat la fel. Idealistul etern, Bishop George Berkeley (1740, 456) a preferat ca această sclavie să fie limitată la „un anumit număr de ani.

Nicio sursă de forţă de muncă nu era lăsată deoparte. De exemplu, într-o mişcare pe care Foucault a numit-o „marea încarcerare”, au fost create instituţii care să se ocupe fără discriminare de bolnavi, infractori şi săraci (Foucault 1965, 38–65). Scopul nu era să ofere acestor deţinuţi condiţii mai bune, ci să-i oblige să contribuie mai mult la avuţia naţională (pentru o selecţie de citate care reflectă mai larg gândirea clasicilor economiei politice, vezi Wiles 1968).

În mod ocazional, scriitorii din acel timp au găsit semne de progres. În 1723, Daniel Defoe (1724–26, 86; vezi şi 493) era încântat să descopere că atât de mult progres avusese loc în Norwich că „fiecare copil de la 4-5 ani putea să îşi câştige singur pâinea.”

Pentru economia politică clasică asemenea scene edificatoare de muncă grea nu erau totuşi obişnuite. Spre meritul lui, Jean-Baptiste Say (1821, 50–51; vezi şi Ricardo 1951–73, 8:184), în general un susţinător înfocat al dezvoltării capitaliste, a aşternut pe hârtie unul dintre puţinele proteste faţă de situaţia din Marea Britanie într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Robert Malthus:
Nu încerc să arăt acele părţi din această situaţie care sunt valabile în ţara dumneavoastră, domnule. Dar dacă viaţa socială (un termen pe care Say îl foloseşte aproape ca având acelaşi sens ca diviziunea socială a muncii) ar fi fost o galeră în care sunt obligaţi să tragă de vâsle cu toată puterea timp de 16 ore dintr-o zi de 24, atunci pot fi cu adevărat scuzaţi dacă îşi detestă viaţa socială… Nu susţin nicio altă doctrină când spun că utilitatea producţiei nu merită modul în care se obţine această producţie, la acest nivel pe care suntem obligaţi să îl plătim.”

Din păcate, niciun alt clasic al economiei politice nu a vrut să i se alăture lui Say în această privinţă.

Bentham şi autoritarismul Laissez-faire

Clasicii economiei politice adesea îşi îmbrăcau recomandările într-o retorică a libertăţii individuale, dar concepţia lor despre libertate nu avea nicio legătură cu aceasta. Libertatea, pentru capital, depindea de munca grea a oamenilor obişnuiţi.

Lionel Robbins (1981, 8), un susţinător înfocat al societăţii de piaţă, a făcut şi el aluzie la acest autoritarism al laissez-faire-ului, spunând: „necesitatea unui cadru legal şi a unui aparat de aplicare a acestor legi e o parte esenţială din conceptul pentru o societate liberă”. Mai devreme scrisese: „dacă ar exista o «mână invizibilă» într-o ordine non-colectivistă, ea poate opera doar în cadrul legii şi ordinii deliberat concepute” (Robbins 1939, 6; vezi și Samuels 1966).

În cadrul legii şi ordinii concepute, muncitorii s-au trezit că drepturile lor de a organiza sindicate şi chiar de a acţiona politic au fost restricţionate sever. Întregul edificiu juridic a fost construit cu scopul de a face proprietatea asupra capitalului şi mai profitabilă (Tigar și Levy 1977).

Max Weber (1921, 108; vezi şi Perelman 1991a, cap. 3) a observat odată că metodele raţionale de contabilitate erau „asociate cu fenomenul social al «disciplinei magazinului» şi aproprierea mijloacelor de producţie şi că asta însemna: cu existenţa «unui sistem de dominaţie» [Herrschaftsverhältniss].
În mod similar, sistemul raţional de contabilitate al economiei politice a necesitat „un sistem de dominaţie”, dar desigur pe o scară mult mai mare. Weber a concluzionat: „Nicio dovadă specială nu e necesară pentru a arăta că disciplina militară e modelul ideal de aplicat într-o fabrică modernă capitalistă” (1156).

În acest sens, îl putem vedea pe Jeremy Bentham, mai degrabă decât pe Smith, ca fiind pionierul economiei politice clasice. Într-adevăr, susţinerea dogmatică a lui Bentham faţă de laissez-faire a depăşit-o cu mult pe cea a lui Smith. De exemplu, după ce Smith a susţinut că guvernul are un rol în controlarea ratelor dobânzilor, Bentham (1787b, 133) l-a dojenit caustic astfel: „Pentru a ne opri să nu ne facem rău unul altuia, nu trebuie decât să ne punem un căpăstru în gură.”

Deşi teoretic Bentham a fost un campion al laissez-faire-ului în numele libertăţii, intenţia sa era de a subordona toate aspectele vieţii interesului acumulării. Bentham şi-a limitat preocuparea pasionată în privinţa laissez-faire-ului la cei care s-au conformat normelor societăţii capitaliste; o confruntare iritantă cu puterea statului urma să fie destinul celorlalţi. Potrivit lui Bentham, „Proprietatea – nu instituirea proprietății, ci constituția proprietății – urma să devină un scop în sine” (Bentham 1952, 1:117).

Bentham a fost absolut lipsit de echivoc în nevoia pentru această „constituție a proprietății”. A realizat chiar și că brutalul şi totalul control asupra muncii era o sursă principală de îmbogățire, întrucât cei care muncesc se opun cu încăpățânare voinței capitalistului. În cuvintele inimitabile ale lui Bentham (1822, 430):
Ființele umane sunt cel mai puternic instrument al producției, și prin urmare, toată lumea devine nerăbdătoare să folosească serviciile altor oameni pentru a-şi creşte propriul confort. De aici intensa şi universala sete de putere şi în egală măsură ura prevalentă faţă de supunere. Fiecare om se confruntă astfel cu o rezistenţă încăpăţânată faţă de propria sa voinţă, şi asta în mod natural naşte antipatie faţă de fiinţele care îl încurcă şi se opun dorinţelor lui.”

Bentham nu a recunoscut niciodată că ar exista vreo contradicţie între susţinerea laissez-faire şi propunerile sale de a administra munca. Pentru el:
Între bogăţie şi putere legătura e atât de strânsă şi de intimă, atât de intimă într-adevăr încât desfacerea ei, chiar şi imaginată, e o chestiune extrem de dificilă. Bogăţia e un instrument prin care se obţine puterea, iar puterea e un instrument prin care se obţine bogăţia.” (Bentham 1962, 48; citat în Macpherson 1987, 88–89).

Bentham a înţeles că lupta pentru a subjuga săracii se va răsfrânge în fiecare aspect al vieţii. A sperat să se folosească de această luptă pentru a obţine profit pentru el însuşi şi, într-o măsură mai mică, pentru alţii din clasa sa. Dată fiind rezistenţa naturală a muncii faţă de producerea bogăţiei, pentru cei care-i exploatau pe cei care munceau, munca forţată, lipsită de libertate era o opţiune foarte atrăgătoare pentru Bentham. El a proiectat schiţele pentru legendarul său Panopticon, o închisoare gândită pentru a-i controla la maximum pe deţinuţi cu scopul de a obţine profit din munca lor.

Într-o lucrare din 1798 care explica scopul Panopticonului său, Pauper Management Improved, Bentham a propus crearea unei Companii Naţionale de Caritate, modelată după structura companiei private East India Company, care avea mai mulţi acţionari privaţi şi primea şi subvenţii de la guvern. Compania Naţională de Caritate ar fi urmat să aibă autoritate absolută asupra „întregii populaţii împovărătoare a săracilor”, începând cu 250 de colivii în care ar fi urmat să fie deţinuţi 500.000 de oameni, şi care ar fi urmat să se extindă la 500 de colivii unde ar fi urmat să încapă un milion de oameni (Bentham n.d., 369; citat în Himmelfarb 1985, 78). Bentham a plănuit să obţină un profit frumuşel de pe urma acestor deţinuţi, mai ales de pe urma celor care s-ar fi născut în aceste închisori, din moment ce ei ar fi urmat să muncească pe post de ucenici în interiorul companiei. Şi-a ridicat în slăvi propunerea astfel: „Atât de multe colivii, atât de multe topitorii, în care cenuşa acestor săraci e convertită în lire sterline” (citat în Himmelfarb 1985, 80).

Un regim de detenţie strict, supraveghere neîncetată şi disciplină de fier, economii în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi traiului ar fi făcut profitul posibil. Jeremy Bentham, avocat viguros al libertăţii comerţului aşa cum era, visa la un profit care ar fi crescut în urma folosirii muncii forţate a deţinuţilor:
Ce alt industriaş şi-ar putea stăpâni muncitorii la fel de bine cum industriaşul meu îşi va stăpâni şi controla muncitorii? Ce alt stăpân ar mai putea să-i facă pe muncitorii leneşi să moară de foame, fără posibilitatea ca ei să evadeze? Ce alt stăpân ar mai putea să fie sigur că muncitorii săi nu beau decât atunci când le dă el voie? Şi cine, departe de a fi obligat le mărească salariile, ar putea să le acorde o parte modestă din venituri, atât cât crede el că e în interesul lui?” (vezi şi Ignatieff 1978, 110; Foucault 1979)

Potrivit economiei politice clasice, toate condiţiile sociale şi toate instituţiile sociale trebuiau judecate doar pe baza efectului pe care îl aveau asupra producerii bogăţiei. În spiritul acestei raţiuni, Bentham a recomandat ca şi copiii să fie puşi să muncească, nu de la 14 ani, ci de la 4 ani, fălindu-se că aşa vor fi scutiţi de pierderea acelor „10 ani preţioşi în care nu fac nimic! Nimic pentru industrie! Nimic pentru dezvoltarea morală sau intelectuală!”(citat în Himmelfarb 1985, 81).

Bentham a mers chiar şi mai departe: a intenţionat să subordoneze fiecare aspect al existenţei umane în scopul producerii profitului. Chiar a vrut să promoveze „cea mai blândă dintre toate revoluţiile”, revoluţia sexuală. În această privinţă, Bentham nu era nicidecum preocupat de întărirea libertăţii umane, ci se gândea că astfel deţinuţii vor avea cât de mulţi urmaşi cu putinţă (ibid., 83).

Bentham chiar plănuia să se numească pe sine însuşi „Sub-Regişorul Săracilor”. Dar, din cauza faptului că statul nu l-a sprijinit, planurile lui s-au împotmolit. În memoriile sale, se plângea astfel: „Dacă era George al III-lea, toţi prizonierii din Anglia, cu ani în urmă, ar fi fost sub managementul meu.” (Bentham 1830–31, 96). Aşa se face că Bentham nu a avut succes să-şi ducă planurile la îndeplinire. Poate că a fost prea lacom. Poate metodele sale erau prea pline de cruzime. În schimb, aşa cum vom vedea, capitalismul a găsit metode mult mai subtile pentru a se aproviziona cu forţă de muncă. Prin urmare, astăzi ni-l amintim pe Bentham ca pe un apărător valoros al idealurilor laissez-faire-ului, mai degrabă decât ca pe un Sub-Regişor al Săracilor.

10 milioane de oameni au murit în foametea provocată de britanici în Bengal, în 1943. Britanicii au provocat moartea prin înfometare a aproximativ 20 de milioane de oameni în Bengal, în mod repetat: anii ’20, anii ’40, anii ’70.
Un număr necunoscut de minori au murit de foame în urma războiului civil din Sudan, dus de guvern împotriva ţăranilor din mai multe provincii, la instigarea corporaţiei petroliere Lundin din Suedia (pe vremea când la conducerea acesteia era şi Carl Bildt, viitorul ministru de externe al Suediei şi viitorul comisar pentru „lărgire” – colonizare – al UE). Guvernul a dus războiul civil împotriva provinciilor rebele pentru că ţăranii nu acceptau să fie evacuaţi de pe pământurile lor pentru ca această companie suedeză să extragă petrol. După războiul civil, a urmat genocidul din Darfur.

Victorie

Clasicii economiei politice erau în general mult mai rezervaţi în legătură cu intenţiile lor decât a fost Bentham. În ciuda antipatiei lor faţă de indolenţă şi lenevire, ei s-au ascuns în spatele unui val de retorică despre libertăţile naturale. La o examinare mai atentă, vedem că noţiunea sistemului de libertăţi naturale era considerabil mai flexibilă decât părea. Să revenim la Francis Hutchenson, care l-a învăţat pe Smith despre virtuţile libertăţii naturale. El a susţinut că „unul dintre cele mai mari scopuri ale legilor civile e acela de a întări prin sancţiuni politice câteva legi ale naturii… Populaţia trebuie să fie învăţată, şi făcută să înveţe prin legi, care sunt cele mai bune metode prin care îşi poate organiza treburile şi prin care îşi poate exercita arta mecanică.” (Hutcheson 1749, 273, sublinierea autorului).

De fapt, Hutchenson a realizat că odată ce acumularea primitivă s-a petrecut, nevoia de a apela la sclavie oficială s-a diminuat. Forțele de tot felul din afara pieței nu mai erau necesare, din moment ce piața prin ea însăși se va asigura că muncitorimea va rămâne într-o continuă stare de privațiune, de lipsuri ale traiului necesar. Patrick Colquhoun (1815, 110), un oficial al poliției din Londra, a observat:
Sărăcia e acea stare și condiție a societății în care individul nu se poate folosi de surplusul muncii sale, nu are nicio rezervă în plus de pe urma muncii sale, sau, cu alte cuvinte, nicio proprietate sau un mijloc de subzistență, decât acela care rezultă din constanta sa angajare în diferite ocupații pe parcursul vieții. Sărăcia e astfel cel mai indispensabil și mai necesar ingredient al societății, fără de care națiunile și comunitățile nu ar putea să mai existe într-o stare de civilizaţie. E soarta omului. E sursa bogăției, din moment ce, fără sărăcie, nu ar mai munci nimeni, nu ar mai exista bogății, niciun rafinament, niciun confort, și niciun beneficiu pentru cei care ar deține bogății.

Sau, cum s-a exprimat Marx (1865, 55–56): „Pe piață găsim un set de cumpărători, care au pământ, mașinării, materie brută și mijloacele de subzistență, toate, cu excepţia pământului, produse ale muncii, şi pe de altă parte, un set de vânzători care nu au nimic în afară de puterea lor de a munci, braţele cu care muncesc şi inteligenţa.”

Ulterior, economiştii politici au desconsiderat metodele coercitive de care a fost nevoie pentru a forţa oamenii să intre pe piaţa muncii, presupunând voioşi că piaţa singură a fost suficientă pentru a garanta progresul procesului de acumulare fără ajutorul forţelor din afara pieţei. Muncitorii în acel timp au înţeles în mare importanţa strategică a încurajării acumulării primitive. În acest sens, Thomas Spence, un susținător curajos al clasei muncitoare, a proclamat că „e o naivitate… să te aștepți… să vezi altceva în afară de cea mai mare şantajare şi chinuire a săracilor, până când nu va fi răsturnat sistemul actual al proprietăţii asupra pământului” (citat in E. P. Thompson 1963, 805).

Sistemul nu a fost răsturnat, dimpotrivă a devenit și mai puternic. Muncitorii au fost forțați să cedeze tot mai mult din timpul lor tradițional în care nu munceau, timpul lor de relaxare (vezi Hill 1967; Reid 1976, 76–101). Zilele de muncă au devenit din ce în ce mai lungi (Hammond și Hammond 1919, 5–7).

Clasa muncitoare, prin vocea lui Spence, a strigat: „În loc să muncim numai cât pentru 6 zile pe săptămână, suntem obligați să muncim cât pentru 8 sau 9 zile într-o singură săptămână și totuși abia ne ducem traiul… și totuși se țipă la noi: «munciți, munciți, stați degeaba…» Noi, Dumnezeu să aibă milă de noi, am căzut în robia celor mai brutali stăpâni care au existat vreodată.”(citat în Kemp-Ashraf 1966, 277; vezi și Tawney 1926, mai ales 223).
Această declarație a fost destul de clară pentru ca cel care a exprimat-o public să fie arestat și închis pentru trei ani după publicarea ei în 1803 – o soartă care-i aștepta în mod obişnuit pe cei care contestau ordinea capitalistă. Chiar dacă și clasa muncitoare și susținătorii ei protestau sau nu efectiv față de capitalism, coerciția tăcută exercitată de capital (Marx 1977, 899) a făcut loc tăcerii obligatorii.

Reducerea la tăcere a lui Spence nu a fost complet eficientă. Deși unii l-au etichetat ca fiind „un dement radical” (Knox 1977, 73), studii mai recente arată că Spence merită mult mai mult respect (Kemp-Ashraf 1966). Într-adevăr, biograful lui Spence spune că owenismul și moștenirea socialismului britanic se trage direct din critica directă făcută de Spence capitalismului (Rudkin 1966, 191ff). Jurnaliștii din perioada apariției socialismului britanic au fost de acord cu această evaluare (vezi Halevy 1961, 44n). Din păcate, Spence-ii din toată lumea nu au putut nici să răstoarne, nici măcar să oprească procesul acumulării primitive.

Nicio societate nu a mers atât de departe ca societatea britanică în ceea ce priveşte acumularea primitivă. Acest aspect al dezvoltării capitaliste este cu totul dat uitării astăzi. În schimb, la o distanţă de 200 de ani, economiştii contemporani, cum ar fi Milton Friedman (1962) muşamalizează partea întunecată şi murdară a capitalismului, ignorând subordonarea obligatorie, în timp ce laudă libertatea capitaliştilor de a dispune de proprietăţile lor. Aceşti economişti moderni se înşeală amarnic în interpretarea pe care o dau evoluţiei aşa-zisei pieţe libere.

AURA DIONE – CAN’T STEAL THE MUSIC!

26 apr.

ZAZ & JENIFER – LA TENDRESSE!

26 apr.

VETLOVE – SO LONG!

26 apr.

GEORGE GREY – IF I CLOSE MY EYES!

26 apr.

%d blogeri au apreciat: