Președintele Klaus Iohannis și Guvernul liberal au fost zdrobiți, astăzi, de Curtea Constituțională a României (CCR) după ce au fost admise excepții de nesconstituționalitate pe o serie de teme care au vizat măsurile adoptate în ultimele luni de zile, sub motivații pandemice.
În Comunicatul emis de CCR se arată că, în integralitate sau parțial, Ordonanțele Militare emise de Guvernul Orban și susținute agresiv de președintele Iohannis au fost declarate neconstituționale, adică ILEGALE!
Recidiva lui Iohannis este cu atât mai gravă cu cât acum au fost afectate drepturi și libertăți!
Mai mult, potrivit Curții, președintele Iohannis și-a depășit atribuțiile dispunând cu de la sine putere „suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale”, adică a afectat dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție.
„A admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său. (…)
Curtea a constatat că prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum și principiul restrângerii proporționale a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituție. (…)
Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.).
Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției.
Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție.”
Documentul integral al CCR, AICI
Iohannis contrează PSD pe relația cu Ungaria și cere intervenția CCR
Președintele Iohannis a sesizat CCR pe legea inițiată de patru parlamentari, dintre care trei de la PSD, prin care Parlamentul cere Guvernului să înceapă tratative pentru un acord cu Ungaria privind un nou punct de frontieră.
BUCUREȘTI, 19 iun – Sputnik, Marius Holdean. Preşedintele Klaus Iohannis a trimis astăzi Curţii Constituţionale o sesizare de neconstituţionalitate asupra unei legi prin care Guvernul ar trebui să înceapă tratativele diplomatice pentru încheierea unui acord cu Republica Ungaria privind deschiderea punctului internaţional de trecere a frontierei Beba Veche (România) – Kubekhaza (Ungaria).Critica pe care Iohannis o aduce legii este că „iniţiativa declanşării negocierilor în vederea încheierii unui tratat internaţional în numele României aparţine în mod exclusiv puterii executive” şi, ca atare, nu poate fi stabilită prin lege.
O opinie similară a fost exprimată, de altfel, și în punctul de vedere al Guvernului înaintat Camerei Deputaților pe 29 mai, ca și în avizul negativ al Consiliului Legislativ.
Sesizarea trimisă de Cotroceni atacă faptul că, „prin legea criticată, Parlamentul limitează libertatea Guvernului în a-şi manifesta voinţa cu privire la o anumită problemă de politică externă. Astfel, Guvernul este obligat să-şi exercite o anumită atribuţie în condiţiile fixate de Parlament, în sensul declanşării/iniţierii unei acţiuni juridice sub forma unor discuţii oficiale, adică a unor negocieri, purtate cu scopul încheierii în viitor a unui acord separat cu Republica Ungaria care să privească deschiderea unui punct de trecere a frontierei de stat”.
Așadar, conflictul Iohannis-Parlament este pe domeniul politicii externe, de această dată, și încă pe o zonă sensibilă, cea a relațiilor cu Ungaria.
Sesizarea către CCR mai face trimitere către prevederile legale care precizează că orice discuție despre punctele de forntieră trebuie avizate ”întotdeauna de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către toate ministerele în competenţele cărora se află, din punct de vedere substanţial, celelalte domenii reglementate prin tratat şi care se înaintează spre aprobare Guvernului României, acordată prin semnătura prim-ministrului”.
Este invocat de asemenea art. 9 alin. (1) din OUG nr. 105/2001, conform căruia deschiderea de noi puncte de trecere sau închiderea temporară ori definitivă a celor existente se face prin hotărâre a Guvernului. Totodată, conform art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, se mai arată în sesizarea președintelui către CCR.
„În ceea ce priveşte domeniul politicii externe, Constituţia României stabileşte la art. 91 alin. (1) că Parlamentul are atribuţia de a ratifica prin lege tratatele internaţionale încheiate de preşedintele României în numele României şi negociate de Guvern, iar pentru celelalte categorii de tratate şi acorduri internaţionale, Legea fundamentală prevede că acestea se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”, își argumentează președintele sesizare.
Cotroceniul își arogă de altfel dreptul de a fi artizanul acestor negocieri și tratate, menționând în sesizare că „preşedintele a stabilit cadrul necesar derulării politicii externe în materia frontierei de stat cu Ungaria, în virtutea căruia orice modificare referitoare la punctele de trecere a frontierei dintre cele două state vecine se poate face numai prin acord la nivel de Guvern”.
Legea vizată a fost votată de Camera Deputaţilor pe 27 mai, sub denumirea ”proiectul de lege care prevede începerea de către Guvern a tratativelor diplomatice pentru încheierea unui acord cu Republica Ungaria privind deschiderea punctului internaţional de trecere a frontierei Beba Veche (România) – Kubekhaza (Ungaria)”. Proiectul a fost inițiat de deputatul PSD Alfred – Robert Simonis, senatorii PSD Adrian-Nicolae Diaconu și Eugen Dogariu și de către un deputat al minorității sârbe, Adnagi Slavoliub, de la Uniunea Sârbilor din România, nefiind nici un parlamentar UDMR printre inițiatori.
Proiectul, iniţiat de parlamentari de la PSD şi minorităţi, a fost adoptat cu 306 voturi ”pentru”, unul ”împotrivă” şi 2 abţineri.
Diplomația maghiară, atac furibund la Iohannis! Premieră în relațiile bilaterale!
Atacul stupid al lui Iohannis a generat o adevărată furtună – pe care abilii politicieni maghiari o folosesc strategic – și mai ales o ruptură așa cum nu s-a mai văzut de zeci de ani între România și Ungaria.
BUCUREȘTI, 20 iun, Sputnik, Dragoș Dumitriu. Șeful diplomației maghiar, ministrul de Externe Péter Szijjártó, a lansat un atac furibund la adresa preşedintelui României, numindu-l pe Iohannis nici mai mult nici mai puțin decât extremist!
”Din păcate Preşedintele României este un politician extremist antimaghiar. Implică încontinuu Ungaria şi guvernul ungar în campania electorală din România”, scrie Szijjártó într-o postare pe pagina sa de socializare.
Desigur, ministrul Szijjártó se referă la atacul lui Iohannis la adresa premierului Ungariei, dar și la adresa UDMR, care ar complota cu PSD contra integrității statului român.
Așa cum spuneam, acest atac al lui Iohannis nu avea cum să rămână fără replică – iar partea maghiară lovește de atunci într-una. Până acum au venit atacuri dure din partea presei europene cu legături la Budapesta – iar acum asistăm al un atac din partea celui mai înalșt reprezentat al diplomației maghiare!
În acest fel, se poate spune că atacul stupid al lui Iohannis a generat o adevărată furtună – pe care abilii politicieni maghiari o folosesc strategic – și mai ales o ruptură așa cum nu s-a mai văzut de zeci de ani între România și Ungaria. Ori, repet, acesta e meritul lui Iohannis și al celor care-l sfătuiesc să comită asemenea gesturi condamnabile.
Revenind la atacul lui Szijjártó, acest continuă atacând sesizarea CCR făcută azi de Iohannis împotriva unei inițiative legislative de deschidere a unui punct de trecere între România și Ungaria.
”Acum, pe deasupra, (Iohannis) face rău în mod intenţionat relaţiei ungaro-române şi nu se sfieşte să pună piedici unor cauze care sunt importante atât pentru maghiari, cât şi pentru români”, scrie Szijjártó. ”Trecerile de frontieră deschise la graniţa celor două state nu sunt doar simbolice, au şi o însemnătate practică. Aduc mai aproape comunităţile care trăiesc la graniţa celor două state, respective înlesneşte viaţa de zi cu zi a celor care trăiesc acolo”.
Ministrul maghiar consideră că ”Vetoul (în cazul) deschiderii unei noi treceri de frontieră nu înseamnă altceva decât împiedicarea intenţionată a aproprierii celor două naţiuni”.
Aici trebuie comentat că ministrul maghiar exagerează și nu interpretează corect demersul lui Iohannis. Practic, proiectul de lege în cauză era inițiativa a patru deputați, niciunul vreo somitate în diplomație – în condițiile în care în Parlament, chiar în PSD sau în grupări apropiate sunt foști miniștri de Externe precum Titus Corlățean sau Teodor Meleșcanu, ori foști premieri. Nici unul nu apare ca inițiator al legii.
Apoi, legea avea aviz negativ de la Consiliul legislativ și de la Guvern, dar și raport negativ de la Comisia sesizată pe fond. Sunt și aspecte de securitate și siguranță, pe care inițiatorii nu au cum să le asigure… doar pentru că au obținut votul plenului. Aici e necesară o coroborare și o coordonare a eforturilor mai multor instituții…
Deci sesizarea lui Iohannis pe tema unei inițiative ”răzlețe” în materie de politică externă este firească – și nu poate fi interpretată ca făcând ”rău în mod intenţionat relaţiei ungaro-române”.
Pe de altă parte, trecând peste aspectele menționate, în contextul actuale ceea ce prevede legea e necesar – adică deschiderea punctului de frontieră – repet, cu luare tuturor măsurilor de securitate și siguranță. Deci, se poate pune problema de ce MAE și Iohannis, care se vrea un mare specialist în politică externă, nu au preluat inițiativa și nu au rezolvat deschiderea punctului de frontieră?! Totuși au trecut luni de când au început problemele!
Aici da, se poate pune sub semnul întrebării dacă nu cumva Iohannis reprezintă un interes pe care nu îl cunoaștem?…
Să mai menționăm că, în încheierea mesajului său, ministrul maghiar a declarat că ”Guvernul Ungariei rămâne în continuare angajat în dezvoltarea relaţiilor bilaterale, deoarece aceasta este şi interesul maghiarilor care trăiesc în Transilvania şi în Ţinutul Secuiesc!”.
În concluzie, repetăm ce am scris la început – atacul dur, furibund al șefului diplomației maghiare este o consecință a aberațiilor lui Iohannis la adresa premierului maghiar.
MAE român, reacție la atacul maghiar! Mai mult se autoacuză și fac precum struțul!
Cum e să fii în fruntea diplomației, diplomat de carieră, și să vezi cum un profesor cu șase case și ceva mai multe clase vine și varsă mozol peste ce s-a construit în ani de zile.
BUCUREȘTI, 20 iun, Sputnik, Dragoș Dumitriu. După ce șeful diplomației maghiare, Peter Szijjarto, l-a atacat extrem de dur pe președintele Iohannis acuzându-l de ”extremism” anti-maghiar și de blocarea relațiilor româno-ungare, Ministerul Afacerilor Externe român s-a simțit dator să intervină și să dea o replică… în locul președintelui Iohannis!
Într-un comunicat, MAE transmite că a luat notă cu surprindere de ”reacţia complet nejustificată, disproporționată şi scoasă din context” a ministrului ungar al Afacerilor Externe și ”respinge ca inacceptabil şi lipsit de respect limbajul demnitarului ungar, cu privire la şeful statului român”.
”Decizia Preşedintelui României de a transmite, conform competenţelor sale, Curţii Constituţionale o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru deschiderea de către Guvernul României a tratativelor diplomatice pentru încheierea unui acord cu Ungaria privind deschiderea punctului internaţional de trecere a frontierei Beba Veche (România) – Kubekhaza (Ungaria) nu vizează oportunitatea deschiderii acestui punct de trecere a frontierei comune şi nu este în niciun fel îndreptată împotriva Ungariei sau a minorităţii maghiare din România”, explică MAE.
MAE reia teza președintelui, că acțiunea la CCR este fundamentată pe ”necesitatea respectării dispoziţiilor constituţionale referitoare la separarea puterilor în stat, deoarece, potrivit legislaţiei române, iniţiativa declanşării negocierilor pentru încheierea unui acord internaţional aparţine exclusiv puterii executive, neputând fi decisă printr-o lege”.
Pe fond, MAE subliniază că ”aşa cum a reiterat în repetate rânduri, partea română îşi menţine interesul sincer de construire a unei relaţii autentice de bună vecinătate şi de cooperare în beneficiul reciproc al cetăţenilor noştri, indiferent de etnie”.
”De altfel, în punctul de vedere din luna mai 2020 al Guvernului României cu privire la această propunere legislativă se menţionează explicit intenţia la nivel executiv de a fi întreprinse demersurile uzuale, conform normelor aplicabile şi practicii curente, în vederea consultării autorităţilor competente cu privire la iniţiativa încheierii unui Acord cu partea ungară în vederea deschiderii punctului internaţional de trecere a frontierei Beba Veche-Kubekhaza”, scrie MAE.
De aceea, MAE consideră că ”scoaterea din context a intenţiilor reale ale părţii române denotă inclusiv lipsa manifestă a informării şi documentării adecvate a părţii ungare cu privire la motivaţia sesizării de neconstituţionalitate, disponibilă public”.
Problema este că mai denotă ceva – și anume că MAE român NU a întreprins nimic concret pe lângă MAE maghiar pentru deschiderea punctului internaţional de trecere a frontierei Beba Veche-Kubekhaza, așa cum scrisese în ”punctul de vedere din luna mai 2020” prin care aviza negativ inițiativa parlamentară.
Cu alte cuvinte… MAE, care e vinovat că nu a făcut ceva concret pentru necesara deschidere a punctului de frontieră, se simte atacat dacă niște parlamentari fac o lege în acest sens încălcând așa zisa separație a puterilor în stat!
De aceea, în lipsa precizării unor demersuri concrete, MAE se acuză singur prin această replică dată ministrului de la Budapesta.
Pe de altă parte, sigur că MAE nu poate fi de acord cu acuzațiile la adresa președintelui României – la fel cum nu poate fi de acord cu aberațiile debitate de acesta la adresa premierului maghiar – și care au generat această tensiune cu Ungaria, vizibilă și în nefirescul mesaj al lui Szijjarto.
Ori, din câte ne aducem aminte, când Iohannis aruncă pietre în geamul premierului maghiar, Aurescu și ai săi tăceau mâlc. Poate erau la fumat… în cabinetul lui Orban. Glumesc, desigur! Acolo putea fi cel mult Aurescu.
Dar cum e să fii în fruntea diplomației, diplomat de carieră, și să vezi cum un profesor cu șase case și ceva mai multe clase vine și varsă mozol peste ce s-a construit în ani de zile? Peste relația cu cel mai important vecin al României, din multe puncte de vedere!
Ah, am uitat – în răspunsul MAE nu se pomenește nimic de acea parte a atacului ministrului maghiar. Le-o fi fost jenă? Sau poate ei sunt struțul… component al struțo-cămilei numită politica externă condusă de Klaus Iohannis.
Iohannis își bate joc de părinți și copii, dar și de educatoare și învățătoare
Părinții și dascălii ar fi puși în fața unor situații absolut ciudate, stupide, dacă nu va fi promulgată legea și ar apărea așa zise manifestări ale ”identității de gen” la copii de școală sau grădiniță
BUCUREȘTI, 19 iun – Sputnik, Dragoș Dumitriu. Una dintre cele mai controversate teme a explodat în această săptămână în România – ”identitatea de gen”. Tot scandalul a pornit după ce Senatul a votat un amendament la Legea Educației, propus de senatorul PMP Vasile Cristian Lungu.
Conform amendamentului ”sunt interzise în școli, universități, grădinițe și toate spațiile dedicate educației activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”.
Deci, un amendament conform normelor morale creștine – dar și ale celorlalte mari religii – și tradiționale pentru România! Nu, au sărit imediat așa zișii ”progresiști” și ”pro-occidentali”, acuzând ”o întoarcere în evul mediu”!
Acum, legea ajunge la Iohannis, care a avut ieri o exprimare care lasă clar să se înțeleagă că se raliază acestui curent – și nu va promulga legea!
”Klaus Iohannis calcă în picioare dorințele părinților: ‘Nu voi promulga legea identității de gen’”, titrează populara agenție ”Știri pe surse”, iar ziaristul Cristi Șelaru comentează ”Președintele calcă în picioare atât votul parlamentarilor, care reprezintă poporul, cât și dorințele marii majorități a românilor”.
Ca să cităm exact scurta referire făcută ieri, în treacăt, de președintele Iohannis, cu un zâmbet larg: ”Cred că ați aflat pe surse ce voi face cu legea identității de gen, dar o să comentez atunci când fac actul respectiv de rigoare”.
Deci, dacă președintele se opune ”dorințelor marii majorități a românilor”, așa cum afirmă agenția citată, el se raliază astfel pozițiilor diverselor organizații pentru ”drepturile minorităților”, militanți LGBT, ale unor voci cunoscute în acest sens de la SNSPA, Universitatea de Vest, UBB etc.
Pe de altă parte, Iohannis e depărtează de curentul impus de președintele SUA, Donald Trump, care apară prin toate mijloacele cetățenii ”mândri să se numească republicani sau conservatori”.
Ori, bătându-și joc de tradiția și morala tradițională românească, Iohannis face exact invers și își bate joc de părinți și copii, dar și de educatoare și învățătoare! Adică exact de cele care au în grijă formarea copilului, la vârstele fragede când, iată, devine expus unor… asemenea ”progresisme”! Ce îi va spune o educatoare sau o învățătoare părintelui când copilul va fi încurajat să aibă o… altă identitate decât cea biologică?!
Toți aceștia ar fi puși în fața unor situații absolut ciudate, stupide, dacă nu ar fi promulgată legea și ar apărea așa zise manifestări ale ”identității de gen” la copii de școală sau grădiniță – iar ei, dascălii, ar fi obligați să le accepte, să nu readucă acești copii pe cale normalității! Mai mult, poate chiar să-i încurajeze să se manifeste… altfel decât sunt, biologic!
O nouă bătaie de joc din partea celui care, chipurile, dorește ”România educată”. O întrebare îmi vine – oare câți bani ar primi unele ONG-uri pentru ”implementarea” acestei ”identități de gen” – bani care puteau merge către Educație?
Mai zilele trecute, m-am trezit în plin centru al Bucureștilor cu o pauză de o oră și jumătate. Fără cafenele și fără braserii deschise, nu mi-a mai rămas decît să mă delectez cu secvențele bulevardului Magheru. Anost și ponosit! Nimic mai mult. Fără vuietul traficului, mai că ar fi semănat cu o călătorie prin fostul Cernobîl! Drept pentru care mi-am agățat privirile numai pe fețele trecătorilor. Şi ei arată cum arată (în materie de îmbrăcăminte). Unii mai cenușii, alții mai țipători. Pensionarii și adulții îmbrăcați ca rușii, adolescenții și studenții, copie la indigo a nebuniilor americane de pe Instagram. Cam asta este strada.
La un moment dat, nu mi-am mai putut lua ochii de la silueta unei domnișoare cum numai în România poți vedea, mai ales la emisiunile de meteo. Televiziunile românești, bulevardiere și prostite de-a binelea, se luptă între ele pentru cele mai lungi picioare și pentru asistentele cu cea mai adîncă vale între sîni. Înaltă, subțire, cu păr lung, domnișoara făcea parte din categoria rarităților care duc faima româncelor la actorii și fotbaliștii euro-atlantici. Ce mai, o belețe cu mers provocator, cu glezne subțiri țîșnind ca focul din niște pantofi sport cu talpa groasă și translucidă, turnată sub forma unor cîrnăciori cabanos împletiți meșteșugit.
Să-i mănînci tălpile sau să le pui la fiert, nu altceva! Cît de frumosă era domnișoara, abia își tîra minunăţiile de catalige din cauza pantofilor ce păreau cu trei-patru numere mai mari decît delicatele-i piciorușe.”Adidașii” ca ”adidașii” (pe care mai scria cu litere de o schioapă și numele casei de modă) dar cînd a trecut pe lîngă mine și am întors capul după dînsa ca să-mi arunc o privire de adio, ce văd? Pe amîndouă gleznele duduii, sub pantalonul cu elastan, mulat ca o garnitură, scria ceva cu albastru.
-Ia te uită, ce duduia naibii! Tot ce-a citit și a scris la viața ei și-a trecut pe picioare! Să țină minte sau s-o recunoască iubitul în întunericul discotecii!
Om vesel și scăpat de prejudecăți, am făcut stînga-mprejur și m-am avîntat pe urmele provocatoarei bibliotecii umblătoare. Ce pași, ce mers, ce legănări! Mărturisesc că, în preama ei, Bucureștii mi se păreau luminoși și provocatori .Nu degeaba și-au tocat unii averile pe aici, au făcut și pușcărie și și-au nenorocit viața prin Romania!
În mica mea escapadă am renunțat la scrisul pe tricou, la eticheta din piele a pantalonilor și la marca poșetei, imprimată pe o plăcuță strălucitoare de crom. Ce inscripție poate fi trecută pe gleznele unei dudui cu un compas apreciabil, cu castile pe urechi și cu niște ochelari de soare mari ca frunzele de dovleac? Sunteți curioși nu-i așa?
În locul ei, ce v-ați fi scris pe braț? Sau pe piept? Dar pe spate sau pe burtă? Versuri? Pasaje din Biblie? O propoziție din Constituția Americii sau a României? Un citat din Cicero? Un banc sau o înjurătură? Mesajul era destul de banal. Pe stîngul scria:
-Fraierii le citesc!
Iar pe dreptul:
-Deștepții le mîngîie!
Aici mi s-a terminat benzina curiozității. Parcă era un banc sau un slogan tîmpit, scris cu graffiti pe zidul Universității.
Am zîmbit îngăduitor, cu gîndul la cîți ani o despart de apariția varicelor și la disperarea care o va cuprinde cînd va încerca să-și șteargă provocatoara lozincă. Cu gîndul la această scriere fără minte, am ajuns să mă întreb, dacă nu cumva domnișoara care se topea în mulțime spre magazinul Unirea mai are ceva înscris pe burtică sau pe fese, pe copase sau pe umeri.
Poate are un vers și în jurul buricului, mi-am zis eu cu gîndul la originile tatuajului. Pentru cine nu știe, tatuajul (atît de frecvent în filmele cu amer-indieni) vine de fapt din gîndirea sălbatică și reprezenta o formă de legătură a omului cu universul. La femei, tatuajul avea și rol decorativ, dar și de fecunditate. Petru Caraman susținea prin anii 1970 că fata împăratului din basmele românești, cea care este descrisă cu soarele în frunte și cu stelele pe umeri, ar reprezenta o imagine rămasă din tatuajul omului străvechi.
Greu de spus ce rol va fi judecat tatuajul în gîndirea săbatică. După toate analizele etnologilor, podoabele alcătuite din metale, oase, pietre sau din lemn și piele, pe lîngă rolul decorativ ar fi jucat și un rol magic în sporirea fecundității feminine, dar și de de protecție în fața forțelor malefice.
Cum a ajuns și cite schimbări de semnificație a suportat pînă la tancul de pe brațul soldatului roman, pînă la ancora de pe antebrațul pușcăriașul sau pînă la inima străpunsă de săgeată a îndrăgostitului care a uitat numele celei pentru care s-a înfierat singur? Nu știu ce rol au pantofii sport ca niște cărămizi și cu tălpi ca de șenilă sau de cîranați de glicerină, după cum nu înțeleg de unde această industrie nebună a inscripționării și mutilării corpului cu tot delul de desene și caricaturi, de scene sofisticate sau de nume și simboluri macabre. O modă în care modestele pretenții artistice fascinează și cuceresc prostia și naivitatea și le transformă în afacere și în etichetă de macho sau de starletă.
Nu știu cîți adulți, mai ales părinți de adolescenți și de tineri, vor fi izbutit să ducă pînă la capăt o discuție despre tatuaje. De regulă, capetele tatuate sunt mai goale decît cele nescrise. Deștepții nu au bagajul intelectual la vedere. Îl țin sub scăfărlie, nu pe umeri sau pe ceafă! Argumentele celor tineri, reduse de obicei numai la două -artă și libertate – nu rezistă nici pînă la baie, unde înscrisurile mai simple dispar și după primul săpun.
Să vină vremea celor care scriu opera numai pe pielea lor? Să vină pste noi academicienii făcuți pe Facebook și cu inele în nas și cu leduri pe frunte și la buricele degetelor? Trăznite vremuri ne mai așteaptă!
Post scriptum:
Faimoasa întîlnire de la Cotroceni privind împrumutul de 30 de miliarde de euro și încheiată cu refuzul categoric al lui Mugur Isărescu ar fi avut și o continuare. Rămași fără guvernator în încăperea cu microfoane, cele trei minți luminate ale poporului ajuns în rahat s-ar fi întrebat :
-Ce facem?
Si cel mai înțelept ar fi zis:
-Îi scoatem dosarul!
Şi de îndată au fost mobilizați toți slujbașii devotați sistemului, de la acoperiți, la gradați, de la CNSAS la TVR și pînă la trompeții de pe site-uri și din televiziuni.
Discuția a continuat și pe un alt subiect:
– Pe cine punem?
Si cele trei luminății întunecate ale României au zis:
-Pe Florin Georgescu, pentru că este acolo!
-Sau pe Lucian Isar, că ne sprijină și SRI și generalii din fosta Secutitate și toți admiratorii și iubiții Alinei Gorghiu!
-Sau pe Stolojan, că ne ascultă!
-Domnu prședinte! Dar la mine nu v-ați gîndit?
Întrebarea ar fi fost pusă de al treilea, adică de Vasile Cîțu-Mîțu!
Diagnozele nu mai sunt chiar optimiste în privința stării democrației. Cum știm, Abraham Lincoln apăra democrația în forma “guvernării poporului, de către popor, pentru popor”. Constituțiile adoptate în democratizările din Europa după Al Doilea Război Mondial au întruchipat acest concept, luând libertățile și drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului ca bază.
Astăzi, însă, în realitatea vieții, multe libertăți și drepturi, precum cele ale liberei deplasări, ale conștiinței, ale exprimării, ale accesului la informație, ale învățării, ale întrunirii, se încalcă.
Este clar că „libertatea, cum a trebuit să învățăm în anii de după 1989, rămâne în continuare un bun scump, pentru care trebuie să facem eforturi stăruitoare. Democrația liberală, statul de drept și economia de piață liberă stau într-un mod nou în fața cerinței de etică” (Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Plädoyer für den Menschen, Knaur, München, 2010, p.295). În fața cerinței de etică și a altor cerințe ne aflăm astăzi.
Din Marea Britanie ni se spune că s-a intrat în „postdemocrație”. Este vorba de acea situație în care au loc “alegeri ce pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece”, dar „majoritatea cetățenilor joacă un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele care li se transmit”, căci deciziile se iau în spatele ușilor închise (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.10). Responsabilii Google atrag atenția că s-a format deja “populația ascunsă” care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea, din indiferență, cinism și ură (Eric Schmidt, Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, 2014). În orice caz, criza democrației este mai gravă decât s-a crezut. Iar un lider european a recunoscut: “Putem fi manipulați, alegerile pot fi manipulate, formarea opiniei este manipulată”.
Se semnalează, în plus, sacrificarea meritocrației când alegerile depind de finanțări masive (Daniel A. Bell, în„Christian Science Monitor”, 24 dec.2012). În Germania, se discută repunerea democrației liberale în legătură cu meritocrația (Helmuth Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). În Franța, se acuză mediocrația – odată ce partea mai slab calificată, dar descurcăreață din societate, se strecoară și ajunge la decizii (Alain Deneault, La médiocratie, 2015). Contextul nu mai este al simplei opoziții democrație-autoritarism.
Opoziția aceasta a fost contextualizată și din altă direcție. Între timp, sub presiunea unui internaționalism birocratic, s-a ajuns la sprijinirea din exterior a unor clici corupte ce se declară „democratice” (Sarah Chayes, Thiewes of States. Why Corruption Threatens Global Security, 2015). Emfaza prodemocratică a unor „democrați” nu mai este pavăză contra deraierii la prima ocazie. În orice caz, nu este deloc realistă reducerea a tot ce se petrece în societățile de azi la confruntarea, explorată cu decenii în urmă de Karl Popper, dintre democrație și autoritarism, fără a întreba ce democrație promovează „democrații”.
Din ambele direcții, se formează curentul apărării democrației de „democrați”. Cele mai proeminente analize ale instituțiilor din zilele noastre aduc probe potrivit cărora „cei care dețin puterea sunt dispuși mai puțin decât oricând să ia în seamă voința poporului. Tocmai de aceea, liberalismul și democrația, elementele fundamentale ale sistemului nostru politic, intră tot mai puternic în conflict”(p.23). Democrația este prima periclitată. „Neobservat de cei mai mulți politologi, în multe țări, s-a insinuat un sistem al dreptului fără democrație” (Yascha Mounk, The People vs. Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It, Harvard University Press, 2018, p.292). Dacă nu cumva suntem deja la limită. Căci „o societate străbătută de rețele digitale, care este supravegheată nu numai de giganții comerciali ai Internetului, ci și de serviciile secrete ale statelor, la fiecare pas și în orice moment, nu este mai mult, ci mai puțin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puține libertăți” (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018, p.33). „Maturitatea civică” a cetățeanului, care întreține de fapt democrația, este sub asalt.
Este grăitor și faptul că, în vreme ce mulți se mai iluzionează că distincția „stânga- dreapta” rămâne ca altădată, la întrebarea dacă nu se simte jignit să fie socotit „de stânga”, Frank Schirrmacher, regretatul editor al ziarului “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, a răspuns: „Jignit? Nu m-am gândit la asta. Nu găsesc nici că m-aș fi schimbat. Dar sunt, ca toți ceilalți, doar martor la o gândire ce duce necesar la privatizarea câștigurilor și la socializarea datoriilor”. Altfel spus, situația este astfel în societățile în care trăim, încât, dacă rămâi rațional și integru, nu poți decât să aperi democrația. Această apărare este de departe mai importantă decât perorațiile celor depășiți de istorie. Așa cum comuniștii au revendicat abuziv reprezentarea proletariatului, tot astfel se petrec lucrurile azi, când unii “liberali” revendică nejustificat reprezentarea cetățenilor.
Iar dacă în democrațiile care dau tonul pe continent – Anglia, Germania, Franța – se acuză declinul democrației, ne dăm seama ce se petrece în alte locuri. Sunt țări care adaugă de fapt situații jenante. Bunăoară, penibila „inovație”din România actuală, în care s-au semnat (2009-2016) protocoale de „cooperare” între procurori, judecători, servicii secrete. Sau faptul că, de ani buni, „președintele” nu are preocupare mai importantă decât să numească șefii armatei, serviciilor secrete, procuraturii, judecătoriilor, spre a-și disciplina rivalii. Ca să nu mai vorbim de trecerea pe față la mediocrație și, mai nou, la regimul prostocratic!
Pe de altă parte, nu există soluții durabile fără democrație bine înțeleasă. Numai acolo unde societățile se deschid spre cetățeni și le cultivă opinia în cadre instituționale sănătoase se ajunge la soluții viabile.
Pandemia covid-19 a complicat, însă, la rândul ei, situația libertăților și drepturilor fundamentale și a democrației. Unele regimuri s-au repezit în ele și le-au făcut praf.
Am fost din capul locului și sunt de părere că nu rezolvă nimic măsurile politice de genul stării „de urgență” militară, sau „de alertă”, cu paralizarea cetățeniei, sau obsesiile de aceeași natură – „guvernul meu” sau „alegeri” încropite. De fapt, nu rezolvă nimic nici măsurile sanitare luate la nimereală și fără inițiativa locală, pe care doar democrația o poate asigura.
Iar premisa „oficialilor” carpatici –„sau măsuri sanitare pe care le decidem noi, sau ne prăpădim” – este tot atât de eronată precum premisa declarată deunăzi de „președinte”: „sau recunoașteți pericolul sau sunteți proști”. Cu alte cuvinte, așa cum arată sondajele, în jur de trei pătrimi dintre concetățeni sunt făcuți astfel “proști”. Numai că, din logica simplă se știe că dintr-o premisă disjunctivă ( „sau”… „sau”…) se poate deduce corect ceva doar dacă alternativele sunt enumerate complet. Or, aici mai este o alternativă de adăugat, încât premisa completă poate suna: „sau recunoașteți pericolul sau sunteți proști sau este prost cel care vă fixează alternativele”.
„Președintele” a mai formulat silogisme ridicole, pe care un elev de clasa a opta le poate infirma, și când a dat-o cu „niște evrei”, cu „autiștii” și în alte ocazii. A și fost constrâns la scuze, doar că scuzele nu schimbă nivelul scăzut al cugetării.
Este însă o încurajare binevenită faptul că, în acest context de abuzuri, a apărut „Apelul Vigano” – document lucid, de reacție civică, teologică și pastorală responsabilă la ceea ce se petrece. Inițiat de fostul nunțiu papal în SUA și semnat de cardinalul Gerhard Müller, până de curând prefectul de la Sanctum Ufficium, de alți cardinali, de ierarhi, Apelul Vigano reamintește lumii, fie și într-o situație de criză sanitară, că libertățile și drepturile fundamentale nu sunt la dispoziția cuiva. Formulările sale vorbesc de la sine. Citez câteva.
„Faptele au arătat că, sub pretextul epidemiei de Covid-19, drepturile inalienabile ale cetățenilor au fost violate în multe cazuri, iar libertățile lor fundamentale, incluzând exercitarea libertății de rugăciune, exprimare și mișcare au fost restricționate în mod disproporționat și nejustificat”. Aceasta în timp ce „multe voci cu autoritate în lumea științei și medicinei confirmă că alarmismul mediatic cu privire la Covid-19 pare a fi absolut nejustificat”.
Apelul consideră că „impunerea acestor măsuri iliberale este un preludiu tulburător la realizarea unei guvernări mondiale dincolo de orice control”, ce recurge la „ingineria socială”. Există, se semnalează pe drept în Apelul Vigano, „o izbitoare contradicție între cei care urmăresc politici de drastic control al populației și, în același timp, se prezintă ca salvatori ai umanității, fără nici o legitimare politică sau socială”.
Orizontul Apelului Vigano este demn de subliniere. „O dezbatere democratică și onestă este cel mai bun antidot la riscul de a impune subtile forme de dictatură, se poate presupune mai rele decât cele pe care societatea noastră le-a văzut urcând și prăbușindu-se în trecutul recent”. Oricum, chiar în aceste vremuri, și cu atât mai mult acum, „Biserica își afirmă cu fermitate autonomia ei de a se guverna, ruga și învăța”.
Bine așezat pe fapte, clarvăzătorul și energicul Apel Vigano este normal să pună pe gânduri. În definitiv, este salutară împrejurarea că o instituție de ponderea neobișnuită a Bisericii a atras atenția asupra unor fapte grave și le-a condamnat explicit, fără echivoc.
Este, oare, surpriză pentru cineva observația că s-au adoptat strategii anticovid-19 în pripă? Aceasta este situația – în multe țări nu s-a făcut o analiză temeinică.
Este surpriză că se acuză restrângerea de libertăți și drepturi fundamentale? Mai ales regimuri care nu pot să convingă prin soluții pentru bunăstarea propriilor cetățeni, de care s-au dovedit incapabile, s-au repezit să restrângă libertățile și drepturile fundamentale.
Este surpriză că se observă că cei care au restrâns drepturile și libertățile fundamentale vor să treacă, ilegitim, drept „salvatori”? Se observă ușor corelația dintre nepricepere și demagogie.
Este surpriză că se acuză încălcarea liberalității din democrația liberală fără nici o justificare? Nu este, căci încălcarea este pe față, fără scrupule.
Din nefericire pentru țara noastră, în raport cu rigorile respectării drepturilor și libertăților fundamentale și a democrației, tocmai decidenții actuali sunt în culpă – cu acțiuni chiar „originale” în stupiditatea lor. După ce a abuzat de Constituție și, de la instalare, a călcat în picioare orice regulă a legitimării democratice, regimul prostocratic a abuzat încă o dată de legea fundamentală sub pretextul pandemiei. Nu a abuzat doar impunând amenzi cetățenilor – pe care, din fericire, Curtea Constituțională le-a anulat. A abuzat și abuzează continuu.
Fapt este că nu a existat un document oficial, asumat sub semnătură de cineva, prin care să se ateste infectarea cu coronavirusul 19 care ar reclama „stare de urgență” sau altă stare de pierdut vremea. Și, din câte spun cunoscătorii nemijlociți, nu există nici acum. Pare că, de fapt, nu-și asumă nimeni răspunderea.
România ar fi putut fi ferită de efecte mari ale pandemiei ca urmare a doi factori care, în condiții normale, nu sunt avantaj: nu este centru, nici măcar coridor de trecere major pentru schimburile internaționale, iar turismul spre ea a rămas modest. Faptul că țara noastră trebuie să lupte azi cu covid-19 este rezultatul mai ales al decidenților care, nu numai că nu au organizat testarea la frontieră a peste un milion dintre „votanții noștri”, cum spunea un purtător de cuvânt „liberal”, dar nici acum nu stăpânesc sanitar fenomenul. Fiind necunoscută, contaminarea, în România de azi, poate fi oricare, la orice oră și în orice direcție.
Decidenții sunt vizibil mai preocupați să păstreze un guvern de diletanți, proclamând stări „de urgență” sau „alertă”, în loc să respecte libertățile și drepturile fundamentale. Era, într-adevăr, absurd să vezi că oamenii nu au voie să intre când doresc într-o biserică spațioasă, în vreme ce unii se pot aduna la un șpriț în birourile „oficialilor” sau se pot aduna la păcănele!
Pe aceeași linie, decidenții prelungesc prostește starea „de alertă”, în loc să dea regulamente, după o individualizare a situațiilor. Ei blochează, mai departe, o seamă de industrii. Nu mai discutăm sporirea problemelor de sănătate la mulți oameni, ca și sporirea efectivului celor care au nevoie de îngrijire medicală, nu nepărat din cauza covid-19.
Iar raportările care se fac sunt precum statisticile „oficiale” ale României actuale – neprofesioniste. Cine are răbdarea să asculte relatările celor din județe, care lucrează la înregistrarea epidemiei, își dă repede seama de harababură. Își dă seama și de ticăloșia calculelor ce stau la baza lor.
Nu mai discutăm nici „originalul” abuz, constând în folosirea stărilor – de „urgență” sau „alertă” – pentru a da funcții clientelei și a face achiziții frauduloase. Deoarece a rămas la convingerea că oamenii sunt onorabili, Apelul Vigano nu și-a putut imagina că sunt locuri în care abuzul merge până la furturi pe șleau.
Distrugerea democrației de către democrați de mucava este atât de departe dusă în regimul României actuale, încât Apelul Vigano nu poate fi decât salutat. Cum se vede bine, acest apel ridică indirect întrebarea: nu cumva distrug democrația mai ales inși care nu au făcut vreodată ceva pentru ea? Apelul Vigano face mai necesar ca oricând un Apel al forțelor democratice, care mai sunt în țară, de revenire la rațiune.
După ce Parlamentul României a refuzat să voteze prelungirea stării de alertă, au explodat brusc, din condei, cazurile Covid. Dacă a văzut că-i ţin fentele şi impresia artistică în rîndul turmei, după ce a lansat şopîrla cu Ardealul şi a dat un şut zdravăn Trianonului, repetentul în materie de limbă română, istorie, legislaţie şi constituţionalitate, K. Johannes Un scoate din nou pe gaura cheii limbajul tembelist de după blocuri: „în faţa unei boli, ori eşti pre cáut ori eşti prost”. După atîtea pre căutări de declaraţii tîmpe şi pentru un astfel de comportament ilicit în formă continuată, în alte state, un preşedinte ar fi fost arestat imediat. În ce-l priveşte pe dictator, ar fi potrivită suspendare. Dar, cine să facă acest lucru? „Abuzele” lui Ciolacu? Dacă P.S.D.-ul n-ar fi păstorit de oamenii noii securităţii, Ciolacu, Stănescu, dacă ar mai fi fost un Dragnea, demult era demarată procedura de suspendare-demitere a acestui trădător al României! Tot timpul m-am întrebat cîne sînt şi cît de îndobitociţi au fost cei 50% care au votat la prezidenţiale nişte infecţi precum Băse şi K. Johannes Un, doi antiromâni care au batjocorit la propriu naţiunea! Şi batjocura nu se opreşte aici. Cînd România este învîrtită pe degete de nişte penelişti dezaxaţi, care au mătrăşit banii pensionarilor şi copiilor, în frunte cu K. Johannes Un, din opoziţie se ridică pupătorul în dos al americanilor şi al L.G.B.T.-iştilor, Dan Barna. Alţi actori, alte roluri tragi-comice! Acesta a cerut public să-i ajutăm mai mult pe americani în criza prin care trec. În mod voalat, sugerează că România trebuie să cumpere mai vîrtos fiare casate ruginite din America şi să livreze prospături la Deveselu.
În America e un spectacol de (e)stradă, cu şi pentru neo-marxiştii şi idioţii globalizaţi de pe planetă, care încurajează dispreţul faţă de majoritate, un dispreţ care continuă să se umfle. Vinovaţi sînt cei care au dus la exacerbarea rasismului şi cei care au promovat teorii aberante ale privilegiilor excesive şi discriminarea pozitivă. O reprezentaţie similară am avut noi pe 10 august, 2018, francezii au avut şi ei revolta vestelor galbene, cu participarea „defavorizaţilor” din St. Denis. Usereul lui Barna este parte a neomarxismului vesel, de (e)stradă. Pentru asta au fost creaţi, ca partid suport al internaţionaliştilor, iar acum încearcă cu disperare să menţină vie mumia unui parteneriat strategic inexistent. Să nu fie Barna informat că dictatorul nostru are mai multe caschete pe cap? Că dictatorul nostru primeşte befehl-uri de la bundeskanzlerin, cochetează cu chiriaşul de la Élysée şi îi sprijină demult pe americani? Păi, Trump i-a dat degeaba şapca de cinci lei?
Apelînd la logica desfăşurării falselor priorităţi ale guvernului Orban, să ne amintim că imediat după investire, au lucrat numai în favoarea aşa-zisei „relaţii strategice” dintre Bucureşti-Washington-Berlin. O relaţie umflată mediatic, bazată pe interconectarea secretă între influentele agenţii guvernamentale americane şi liderii serviciilor secrete româneşti, prin care Washingtonul lui Trump, ajutat de dictatorul K. Johannes Un, stoarce vîrtos din bugetul ţării noastre. În noiembrie 2019, Guvernul Orban a achiziţionat cinci avioane americane care au costat România 300 de milioane de euro, de trei ori mai mult decît preţul pieţii. Tot în noiembrie 2019, Guvernul Orban a achitat în avans două miliarde lei pentru contractul cu rachete Patriot. Pe vremea pandemiei, guvernul Sică 3 a achiziţionat cca 8.680 de bucăţi obuze cu bombe de iluminare, tot de la americani. Conform specialiştilor în domeniu, bombele de iluminare au fost utilizate în Primul Război Mondial. În conflictele militare actuale au fost înlocuite cu dispozitive de vedere pe timp de noapte, drone cu camere de luat vederi, senzori… Deci, K. Johannes cumpără „antichităţi” – gunoaie de la cei ce vor să se debaraseze de ele -, la preţuri de noutăţi. Mai-marii S.R.I. şi S.I.E. ştiu că acest „parteneriat” nu-i decît o balivernă prin care americanii cer tot ce vor pentru şepcuţa de cinci lei pe care Trump i-a pus-o pe tărtăcuţa dictatorului, dar se prefac în continuare în faţa noastră! Ce pedeapsă ar trebui să primească dictatorul şi locotenenţii săi, ale căror „succesuri” se măsoară în devalizarea bugetului de stat, corupţie, complicitate şi trădare? Cînd îi vom vedea cu urechile prinse în achiziţiile aberante, în împrumuturile uriaşe, în modul penal în care s-au purtat cu ţara şi cu românii?
Dacă a venit iar vorba despre americani, să aruncăm o privire la gunoaiele lor, care au început să pută de la o poştă a manipulare. Pînă va veni şi la noi Elon Musk să ne conecteze la conştiinţa cosmică, ar fi cazul să ne folosim neuronii daţi de Dumnezeu şi să observăm că butaforia Covidului s-a cam destrămat din cauza numeroaselor procese la nivel de state, pentru informaţii cu caracter fals care au panicat oamenii planetei, pentru abuzuri şi încălcări de drepturi şi libertăţi individuale. Şi în S.U.A. Covidul s-a cam lăsat păgubaş, iar furia şi forţa străzii a întors foaia în încercarea de a rescrie istoria manipulatorilor. Rasismul şi drepturile negrilor au fost readuse forţat în prima linie, concomitent cu jaful şi devastarea! Cei de culoare se răfuiesc cu reperele şi monumentele istorice. Sînt doborîte şi vandalizate statui, oamenii îngenunchează în faţa celor de culoare, iar alţii le spală picioarele în public. Circul devine credibil şi capătă adepţi. Dacă ceva ar trebui dărîmat în lume, casele regale ar trebui anihilate şi interzise, aceşti regi leneşi cu toată camarila lor, care au exploatat şi vîndut sclavii negri din colonii, care şi astăzi trăiesc şi lenevesc pe banii publici. Aşadar, în S.U.A., cei care pînă mai ieri impuneau măsuri drastice de izolare şi distanţare, azi susţin aglomerarea manifestaţiilor anti Trump. Nu e circul nostru, nici maimuţele noastre, însă sceleraţii planetei se joacă cu viitorul omenirii!
Dacă injecţia pandemiei n-a dat roade în discreditarea lui Trump, dacă nici cu Micheal Flynn n-a mers cum socotiseră, cobrele întunericului au trecut la „planul B”. Şi ce să vezi, în America a început nebunia rasismului şi se extinde precum pandemia, întreruptă subit din lucru, de crima oribilă. Dacă nici asta n-o să funcţioneze, se vor folosi alte mişcări de trupe, ca să-l treacă pe Trump pe linia moartă. Bush jr. a dărîmat „gemenele” pentru un război! Mai sînt cîteva luni pînă la alegerile prezidenţiale din S.U.A,. iar teroriştii care au asasinat pacea planetei, şi aici am în vedere pe Obama, Clinton, Biden, sînt disperaţi. Covidul a fost paravanul după care s-a preparat reţeta panicii globale, o strategie criminală, menită să declanşeze o criză economică mondială, o criză financiară, crize sociale, digitalizarea banilor, falimentarea afacerilor mici, acapararea de fonduri de investiţii străine, care să elimine concurenţa, adică să stopeze afacerea după achiziţie, implementarea vaccinului obligatoriu, răspîndirea de virusuri, isterie şi haos social, sinucideri, crime, implicit reducerea populaţiei globului.
Pandemia a avut, iniţial, scopul de a stopa economia în creştere a Chinei şi dependenţa mai multor state de China, dar şi susţinerea intereselor globale ale industriei farmaceutice. În concluzie, industria farmaceutică (măştile, dezinfectanţii) şi lanţurile globale alimentare şi-au vîndut stocurile şi au realizat încasări uriaşe. China a fost avertizată de mai multe ori de S.U.A. şi lovită în avîntul economic! Dacă nu rămîne în pătrăţica locului doi mondial, data viitoare se va confrunta cu un atac mult mai dramatic. Am văzut cu toţii ce înseamnă un război biologic şi cum acesta pune rapid pe butuci toate statele lumii. Ar fi fost o minune dacă acest Covid ar fi ucis structurile de criminalitate organizată la nivel de stat, economie, justiţie, de pe vremea dictaturii băsiste şi din actuala dictatură iohannistă. Acoliţilor din conducerea statului român le vine ca o mănuşă orice tip de apocalipsă.
Lui K. Johannes i-a priit de minune Covidul care s-a plimbat printre noi, umflat mediatic, prin isteria televiziunilor şi foamea lor de audienţă. Îi prieşte că s-a ales praful de economia ţării, de cultura şi regulile de convieţuire normale. Haosul este alchimia din care un dictator se hrăneşte. Dictatorul K. Johannes Un este preocupat exclusiv de deţinerea controlului şi rejectarea, instinctivă, a oricărei tentative de a fi controlat, iar calculul său arată că prelungirea stării de alertă îl avantajează, anticipatele fiind varianta favorabilă jocurilor sale, indiferent de costurile implicate. Pesedistul Ciolacu, care se mişcă precum vorbeşte, adică, în reluare, aşteaptă, cu pasivitate agresivă, învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină! Partea lui de competenţă se rezumă la executarea dispoziţiile primite de la serviciile cu care conlucrează, în vederea ţinereii P.S.D. în lesă.
În istoria noastră puţini politicieni au fost originali, cei mai mulţi, nişte copii vulgare, murdare şi penale.
Conform unui plan atent întocmit, România cedează permanent din suveranitatea sa
Act constituţional, elaborarea Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării (S.N.A.T.) reprezintă o obligaţie periodică a Administraţiei Prezidenţiale. Desigur, acest document, ca multe altele emise de cei care ne-au condus în decursul anilor, are o poveste. O poveste tristă. Tristă pentru că, aşa cum spunea unul dintre generalii care au participat cândva la elaborarea acestui act, fiindcă au existat perioade când la întocmirea S.N.A.T. participau şi militarii: „Sunt convins că noi, ca ţară, trăim de pe o zi pe alta şi că orice strategie la noi rămâne un document de sertar. Se adoptă şi nu-şi mai aduce nimeni aminte e ea. Dar, în mod sigur, după alţi cinci ani, cineva va întocmi o altă strategie, poate mai stufoasă decât prima, dar la fel de inutilă”[1].
Ce fel de Strategie? De apărare sau de securitate?
Anul 2020 a debutat ca un an cu totul şi cu totul special. Pe măsură ce timpul trece, suntem la jumătatea sa, el continuă să ne uimească. Este prin urmare firesc ca, în esenţa sa, şi documentul elaborat de Administraţia Prezidenţială să fie influenţat de o sumă de factori specifici perioadei complicate pe care România o traversează şi, în mare parte, textul reflectă în conţinutul său această situaţie. Dintre multitudinea de factori externi şi interni, merită nominalizaţi câţiva care s-au dovedit determinanţi: existenţa pandemiei de SARS Cov-2 cu suita de consecinţe specifice, situaţia deosebită cu care se confruntă America (pandemia, relaţiile complicate şi tensionate cu China, explozia socială fără precedent într-un an electoral şi aşa tensionat), un an electoral intern incert şi prelungit peste măsură, un guvern sub permanentă presiune socială (revenirea celor plecaţi peste hotare, şomajul în creştere etc), o situaţie financiară dezastruoasă şi, deloc de neglijat, câteva rateuri răsunătoare în politica externă.
„Capacitatea de apărare a Români9ei este de 15%”[2]
Documentul emis de Administraţia Prezidenţială şi atribuit în mod particular preşedintelui pare a genera o oarecare ambiguitate încă de la titulatură. Citindu-l atent, este greu de descifrat dacă, în ciuda noului concept de „securitate naţională extinsă” (introdus ca o noutate discutabilă din punctul de vedere al specialiştilor cu ocazia precendentului document elaborat de aceeaşi Administraţie) este vorba despre o Strategie de Apărare Naţională sau despre o Strategie de Securitate Naţională. Deşi, în anumite componente, cele două mari domenii se intersectează, în esenţă, apărarea şi securitatea sunt două concepte complet diferite care solicită abordări inconfundabile, specifice fiecăreia dintre ele. Abordări care, în acest document par a se amesteca copios, prioritate având latura caracteristică Securităţii şi, în contradicţie cu titlul, mai puţin, mult mai puţin, aceea a Apărării. De alfel, în preambul, se arată că: „Strategia de Apărare Naţională a Ţării pentru următorii patru ani propune un management al problematicii de securitate naţională” şi nu al apărării naţionale! Capitolul 2 al S.N.A.T. se intitulează „Interese şi obiective naţionale de securitate” şi nu de apărare naţională! Iar capitolul 5: „Direcţii de acţiune şi principalele modalităţi pentru asigurarea securităţii naţionale a României” şi nu pentru asigurarea apărarii naţionale a României…În cele 44 de pagini, niciun capitol sau subcapitol nu este dedicat strict strategiei de apărare naţională pentru următorii patru ani.
În text, cuvântul „securitate” apare de circa 200 de ori, iar cel de „apărare” de numai 30 ori şi numai în conjucturi adiacente securităţii. De aici, întrebarea firească: nu cumva s-a elaborat de fapt o Strategie de Securitate Naţională şi s-a păstrat titulatura de Strategie Naţională de Apărare numai pentru a se păstra aparenţele respectării Constituţiei?
O Strategie sau o platformă politică în an electoral?
O altă întrebare, la fel de firească este dacă documentul trimis spre aprobarea Parlamentului este cu adevărat o Strategie (în deplinul sens al noţiunii) sau este numai o platformă politică cu o puternică componentă electorală. Ceea ce numim Strategie nu poate fi, ca în cazul de faţă, o colecţie lărgită de definiţii, promisiuni, percepte şi reluări la scară largă a unor principii din Constituţie. Fără a-i nega latura evident politică, niciun document cu adevărat strategic nu poate fi, aşa cum promite acesta „un cumul sintetic al aspiraţiilor, dorinţelor, vizunilor şi ideilor…”. Cu atât mai puţin un asemenea act nu ar putea reprezenta, cu adevărat, o Strategie Naţională de Apărare care, conform dorinţei autorilor, este „un document care se adresează şi opiniei publice […] permiţând acesteia într-o manieră trasparentă, să fie la curent cu modul în care instituţiile publice îşi îndeplinesc misiunile…”
Fostul șef al Statului Major al Apărării în perioada 2011-2015, Generalul (r) Ștefan Dănilă este de părere că Strategia Națională de Apărare propusă de președintele Klaus Iohannis pentru 2020-2024, poate fi respinsă de Parlament pentru mai multe motive obiective[3].
Poate fi, cu adevărat, actuala S.N.A.T. o strategie naţională?
Nici în varianta anterioară, elaborată de aceeaşi Administraţie Iohannis, şi nici de această dată, nu descoperim un document programatic cu obiective clare şi cu paşi concreţi spre atingerea lor. Şi nici nu ar fi posibil. Cauza? O adevărată strategie naţională de apărare este imposibil de elaborat în condiţiile în care s-au împlinit de curând 16 ani de când, treptat, conform unui plan atent întocmit, cu deplinul acord al tuturor guvernelor şi al parlamentului naţional, România cedează permanent din suveranitatea sa.
„Numai prin cedarea masivă de suveranitate Europa mai poate rămâne o putere economică şi militară. […]”(Traian Băsescu)[4].
„Apartenența la N.A.T.O., alături de Parteneriatul Strategic cu S.U.A. și de apartenența la U.E. reprezintă fundamentele politicii externe ale României. Alianța Nord-Atlantică este garantul principal al securității României...” [5].
„România îşi construieşte strategia de securitate pornind de la premisa că principalele sale garanţii sunt apartenenţa la N.A.T.O. şi relaţia privilegiată cu S.U.A…”[6]. Practic, atât apărarea teritoriului cât şi asigurarea securităţii populaţiei sunt dependente „fundamental” de altcineva. Lucrurile nu stau mai bine nici din punct de vedere al utilizării conform dorinţelor strict interne, în caz de necesitate, a resurselor strategice naţionale. Nu este un secret pentru nimeni, au trecut aproape 30 de ani de când România renunţă, an de an, la resursele sale strategice şi, odată cu acestea, a disparut orice posibilitate de a-şi construi o strategie de apărare proprie, naţională. Depindem, şi în această privinţă, tot „fundamental”, de bunăvoinţa celor care ne deţin resursele.
Conform acestei S.N.A.T., în domeniul apărării ne bazăm întregul viitor, ca naţiune, numai pe relaţiile, mai mult sau mai puţin speciale cu SUA. Nu vedem că lumea este în schimbare, nu avem în vedere, ca în orice strategie, alternative, rezerve. Nu avem un „Plan B”, cum ar spune prietenii noştri americani. Suntem, în continuare, timizi în ceea ce priveşte dezvoltarea, numerică şi ca înzestrare a armatei proprii. Anii care au trecut de la precedenta S.N.A.T., au arătat că, deşi înscrise în document, progresele în domeniul dezvoltării Armatei României au fost sporadice, neconvingătoare şi de suprafaţă. Parcă pentru a ne atrage atenţia asupra acestei omisiuni, generalul britanic Richard Barrons, considerat unul dintre cei mai importanţi lideri de gândire militară din Marea Britanie, afirma cu puţin timp în urmă: „Dacă criza coronavirus a arătat ceva clar, este că China este în drum spre puterea globală, în timp ce SUA se retrage. Lumea previzibilă a Occidentului așa cum o cunoaștem din perioada Războiului Rece, acum aparține trecutului. Mulți piloni care garantează securitatea și prosperitatea noastră se vor rupe. Și ar putea exista o mare luptă între China și Statele Unite (General Sir Richard Barrons, U.K.[7].
Fără ca strategii noştri să observe, inclusiv Uniunea Europeană este în curs de a-şi schimba linia strategică. Cu mai puţin de două săptămâni în urmă, şeful diplimaţiei UE, Joseph Borrell, afirma că pandemia a marcat un moment de cotitură în schimbarea de putere de la vest spre est. Pentru U.E. „creşte presiunea de a alege una din părţi” spune dl Borrell. Acelaşi domn Borrell precizează că blocul celor 27 de state ale Uniunii, între care, să nu uităm, se numără şi România „ar trebui să urmeze propriile noastre interese şi valori şi să evite să fie folosit de către o parte sau de către cealaltă”[8]. În textul recentei S.N.A.T., aceste realităţi par a nu exista sau, oricum, ele nu sunt evidenţiate, decât, cel mult prin așezarea U.E., înaintea N.A.T.O. la enumerare.
În loc de concluzii
Exemple care să demonstreze că actul trimis spre aprobarea Parlamentului este scris pentru că trebuia scris şi nu pentru că se simte nevoia unei adevărate Strategii de Apărare Naţională, a unei proiecţii reale spre viitor, a unui program ambiţios care să permită progrese reale în domeniul apărării, sunt nenumărate. Ele pot fi extrase uşor, de oricine este interesat, comparând cele două S.N.A.T. elaborate de aceeaşi Administraţie la diferenţă de cinci ani şi analizând rezultatele concrete. Se vede clar, pentru orice cunoscător al domeniului, că pe măsură ce timpul trece rolul apărării este preluat de cel al securităţii şi că importanţa instituţiei militare este în declin comparativ cu celelalte elemente ale sistemului securităţii naţionale.
Recenta S.N.A.T., asemenea celor dinaintea ei, pare a reprezinta mai mult o platformă politică, subordonată luptei electorale într-un an cu alegeri locale şi parlamentare decât o proiecţie reală asupra măsurilor de urmat pentru apărarea ţării. Este un document care, după instalarea noii puteri, precum precedentele, are toate şansele să fie dat uitării a două zi. Aţi auzit cumva, din 2015 şi până azi, în vreunul dintre forumurile importante ale puterii, vreo referinţă la Strategia Naţională de Apărare? Cu aceeaşi probabilitate vom auzi şi de această Strategie.
Transparenţaa rămas la nivel de deziderat. Cetăţeanul ar trebui să ştiedacă avem capabilităţi de apărare şi care sunt acestea.
În acest an, documentul, este aproape dublu ca volum faţă de cel dinainte (44 de pagini) în condiţiile în care nimeni, niciodată pe parcursul valabilităţii sale, nu a analizat serios ce s-a îndeplinit cele 23 de pagini ale „Strategiei” anterioare. De ce? Pentru că, la o analiză atentă, s-ar fi descoperit că aproape niciunul dintre obiectivele stabilite acolo nu au fost atinse şi că, pe ansamblu, stăm mai prost la capitolul apărare (securitate) naţională decât am stat cu cinci ani în urmă.
Azi, cu prilejul înaintării spre aprobarea Parlamentului a unei noi SNAT, cetăţeanul ar fi trebuit să ştie dacă suntem mai puternici, dacă este mai bine apărat, dacă este mai în siguranţă decât cu o jumătate de deceniu în urmă. Să afle dacă avem capabilităţi de apărare în plus şi care sunt acestea. Însă, ca şi până acum, cetăţeanul habar nu are. Şi asta nu numai pentru că realizările în domeniu sunt invizibile, ci şi pentru că transparenţa, mult clamată de fiecare partid ajuns la putere, a rămas la nivel de deziderat. La fel cum a rămas şi povestea tristă a Strategiei de Apărare a Ţării[9].
„Nu se poate recunoaște deșteptăciunea unui om înţelept pe care nu l-ai pus la încercare.” (Papirus Insinger, XII, 15)
„E declarat oficial: omenirea se prostește” – așa sună jurnalistic concluzia la care duc rezultatele unui studiu publicat de Proceedings of the National Academy of Sciences. Studiul a fost realizat de Centrul „Ragnar Frisch” de Cercetări Economice, din Norvegia, aplicând 730.000 de teste de evaluare a inteligenţei asupra a trei generaţii de bărbaţi, la vârsta recrutării în armată, între 1970 și 2009. Coroborând datele a mai multor cercetări și din alte ţări (Marea Britanie, Noua Zeelandă etc.), inclusiv ale academicianului James Flynn, din secolul trecut, s-a ajuns la următoarea constatare: în secolul al XX-lea, coeficientul de inteligenţă al persoanelor testate a crescut, în medie, cu 3 puncte per deceniu, iar punctul maxim a fost înregistrat la mijlocul anilor ’70. În schimb, în ultimele decenii, trendul este descrescător, cu 7 puncte per generaţie.
Jurnaliști, psihologi, economiști etc. Urmăresc să emită presupuneri cu privire la cauze, însă deocamdată acestea nu se cunosc clar. Factorii presupuși, enumeraţi în articolele și știrile cu privire la fenomen, sunt: hrana nesănătoasă, sistemele educaţionale slabe, obsesia tehnologiei, mediul de trai care induce prostie, gunoiul mediatic al tabloidelor, fake news etc.
Când aflăm acest aspect nu se poate să nu ne întrebăm, cu îngrijorare, dacă nu am putea investiga mai profund posibilele cauze ale acestei „boli”, pentru a-i căuta leacul sau măcar o ameliorare.
Ce este inteligenţa?
Cicero este primul autor care definește, în Antichitatea romană, inteligenţa drept „puterea și funcţia minţii de a stabili legături și a face legături între legături”. Desigur, această accepţiune a termenului are astăzi mai mult o valoare culturală, însă nu contribuie prea mult la clarificarea conceptului. Admitem că anumite trăsături ce compun specificul nostru uman sunt tributare, în manifestarea lor, în primul rând epocii și culturii în care trăim; de aceea vom renunţa la a cita gânditori ai secolelor demult apuse.
Iată cum descrie inteligenţa un renumit psiholog cercetător din secolul trecut: „Inteligenţa se structurează în condiţiile adaptării sociale, întotdeauna concrete, implicând relaţii sociale generatoare de atitudini, ce se corelează cu aptitudinile, inteligenţa fiind necesar să corespundă anumitor modele culturale. Omul nu este, ci devine inteligent și aceasta în raport cu condiţiile social-istorice.”
Și pentru alţi specialiști – Claparède, Stern, Piaget, Thurstone – inteligenţa presupune adaptarea la noi condiţii și situaţii; de asemenea, ea vizează o stare de echilibru spre care tind toate adaptările succesive în cunoaștere, în mișcare și simţuri, în interacţiunea cu mediul; ea este deopotrivă o caracteristică a psihicului și un proces, se articulează în relaţia persoanei cu mediul, cu semenii și cu sine, implică și logica, și interpretarea realităţii, și creativitatea, pentru că structurează atitudini și comportamente.
Jean Piaget, pionierul studiilor asupra inteligenţei juvenile, declara: „Se prea poate ca secretul inteligenţei să fim nevoiţi să-l căutăm înainte de vârsta de 7-8 ani!”.
Ce factori perturbă inteligenţa?
Dacă este să ne alăturăm celor ce-și declară public preocuparea aceasta de a identifica factorii determinanţi ai scăderii IQ-ului populaţiei, considerăm relevanţi câţiva autori; aceasta, pentru că ei s-au raportat la civilizaţia actuală și la impactul tehnologiei asupra vieţii noastre, mai ales asupra copiilor și tinerilor.
Astfel, Virgiliu Gheorghe prezintă rezultatele unor cercetări despre efectele pe care le are ecranul asupra minţii copiilor și tinerilor, în secolul nostru. Și, deși referirile sunt cu precădere la ecranul televizorului, concluziile sunt cât se poate de actuale, în contextul noilor media. Autorul chiar schiţează portretul unui tânăr căruia ecranul i-a fost, în mare măsură, părinte, bonă și educator de-a lungul copilăriei. El prezintă, se pare, o inhibare a comunicării din interiorul și dintre cele două emisfere ale creierului; aceasta „pasivizează procesele intelectuale, reacţiile și comportamentul indivizilor, pune în pericol dezvoltarea inteligenţei”. De asemenea, acest copil sau tânăr prezintă efectele unei vătămări a ariilor prefrontale ale scoarţei cerebrale. Aceasta îi aduce neajunsuri multiple: îl prejudiciază în privinţa capacităţii de a folosi limbajul și de a avea proprietatea termenilor, de a gândi logic și analitic, de a citi și scrie, de a memora, de a învăţa. „Tinerii aceștia sunt incapabili să se concentreze cu atenţie pe o perioadă mai lungă și să se motiveze în urmărirea unei acţiuni până la finalizarea ei. Nu pot să-și planifice și să-și organizeze programul și viaţa, sunt delăsători și neglijenţi, irascibili și hiperactivi, nu-și pot controla emoţiile și pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau pulsiuni sexuale.”
Dacă vom avea tendinţa de a replica la toate acestea că ele au caracterizat dintotdeauna tineretul, în măsuri variabile, să adăugăm constatările următoare: comportamentul lipsit de altruism se traduce într-un stil de viaţă însingurat, deviant și, în final, lipsit de dragoste. Autorul explică faptul că deviaţiile produse în comportamentul sexual sunt conectate cu funcţionarea defectuoasă a creierului, în ariile lui prefrontale. Astfel poate avea loc o „transformare a sexului în centru obsesiv al preocupărilor persoanei”. Din această cauză, cultivarea și căutarea emoţiilor intense subminează atitudinea de autocunoaștere autentică a tânărului. De asemenea, subminează reflexivitatea privind existenţa și șansa lui de a-și lărgi orizontul experienţei, prin trăiri împărtășite și raportări sanogene la semeni.
Toate acestea sunt, desigur, tendinţe, care se pot actualiza mai pregnant sau mai difuz, în funcţie și de alţi factori (educaţia familială, mediul social de provenienţă, influenţe ale anturajului, înclinaţii genetice etc.). Însă ceea ce aduce nou video-dependenţa este tendinţa către dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizează dobândirea plăcerii. Autorul precizează: „Acești tineri care încep să fie preocupaţi de problema sexuală din primii ani de școală și care ajung să întreţină relaţii sexuale încă înaintea terminării gimnaziului ajung foarte repede la epuizare sufletească și trupească, la frustrări și perversiuni, căci fantasmele erosului le agită încontinuu imaginaţia, în timp ce fericirea promisă se arată a fi una iluzorie.”
Un alt autor ale cărui lucrări sunt relevante pentru problema diminuării inteligenţei noilor generaţii este Giovanni Sartori. Acesta enumeră factorii determinanţi care azi transformă un copil în adult:
1) părinţii;
2) peer group-ul, adică persoanele din grupul său de referinţă, amicii, colegii de aceeași vârstă;
3) școala;
4) mass-media.
Ultimul – în mod preponderent, (video-vederea) este decisiv. Aceasta, în condiţiile în care părinţii sunt „în derută”, școala e „în colaps”, iar peer group-ul „reflectă în mod aproape exclusiv o cultură juvenilă care, la rândul ei, e o cultură audio-vizuală.”
Noutatea malignă constă în faptul următor: altădată, interacţiunea copilului cu grupul colegilor și amicilor întărea relaţiile afective și interacţiunile constructive, fie ludice, fie cognitive; acum, capcana videodependenţei îi adâncește – și împreună, și separat – în experienţe virtuale care îi înstrăinează de propria persoană și de afectivitatea celuilalt. Ei ajung să nu se mai cunoască nici pe ei înșiși și nici reciproc, decât pe zone foarte restrânse, ale abilităţilor tehnice implicate în comun.
Aceasta face ca tânărul sau copilul videodependent să se maturizeze fizic, dar nu și emoţional și să se formeze sub aspect social „ca un rău cetăţean, care sprijină prost cetatea democratică și binele colectiv”. Comunicarea excesivă prin reţele sociale este o iluzie a adevăratei socializări. Pentru ea, Sartori oferă comparaţia cu o „vedere fără înţelegere”.
O cauză din spatele cauzelor
Așa cum sublinia și Piaget, „imaginea nu este un element al gândirii înseși. Ea o însoţește numai și îi servește de simbol – un simbol personal, care completează semnele colective ale limbajului.”
Or, cantonarea în videodependenţă blochează accesul la gândirea abstractă, la formele elevate de reflecţie, aplicabile marilor teme și probleme ale omului, la introspecţie. Toate acestea se află mai presus de simpla imagine, vizează categorii filosofice, adică noţiuni de maximă generalitate (sens al vieţii, lume, umanitate, univers, libertate, moarte, creaţie, vocaţie, credinţă, dreptate, dragoste, fericire etc.). Acestea, prin complexitatea lor, nu pot fi cuprinse într-o simplă imagine, indiferent cât de familiar ne sună că imaginea „face mai mult decât o mie de cuvinte”. Iată ce menţionează Piaget: „Introspecţia, chiar controlată, vizează numai produsele gândirii, nu și formarea ei. (…) Ea este rezervată subiecţilor capabili de reflexiune.”
Sartori invocă un nou termen: „beyond-ismul” (Daniel Bell), spunând că, „dacă nu «depășești», dacă nu întreci și nu sari peste, astăzi nu exiști”. El surprinde prin aceasta toată superficialitatea ce caracterizează transversal celelalte deficienţe ale gândirii și adaptării videodependentului. Ele fac să-i scadă inteligenţa și să aibă un comportament inadecvat. Iarăși, noutatea malefică a dependenţei de imagine este că ea caracterizează persoana încă din copilărie sau adolescenţă, pe când, în trecut, adicţiile caracterizau persoane mature; erau acele „năravuri”, „vicii” dobândite prin învechirea unui comportament greșit. Copiii erau în afara sferei unor astfel de înrobiri. Astăzi, pe fondul unei personalităţi fragile, în formare, ei se confruntă deja cu o deformare.
Un expert al comunicării, Lucien Sfez, explorând modul în care omul cunoaște și realizează că știe ceva, delimitează trei paliere:
1) palierul experimental, care se rezumă la experienţa însăși, prezentă, fără semnificaţie, fără logică, fără cuvânt;
2) palierul conceptual, în care este simbolizată experienţa și este construită memoria, prin apel la cuvânt și la semnificaţie;
3) palierul abstract, care presupune și logică, și semnificaţie, și cuvânt, dar permite și o viziune, un tablou complex de concepte și trăiri, de categorii filosofice, de valori și raţionamente.
Sfez spune: „Modul abstracţiei e declarativ. El scoate în evidenţă aspectul care e necesar, creează un nou context. Declaraţia de dragoste ţine de nivelul abstract. Ea este diferită de dragoste ca ansamblu de senzaţii, care ţine de nivelul experimental, sau de ideea de dragoste, care ţine de nivelul conceptual. Majoritatea oamenilor posedă o idee a dragostei și foarte puţină experienţă în privinţa ei. După cum spune Bateson, ei mănâncă meniul în locul mâncării, iau harta drept teritoriu.”
Aceste explicaţii ne oferă șansa unei înţelegeri mai profunde a fenomenului de diminuare a inteligenţei la tinerii videodependenţi. Dacă inteligenţa ar putea funcţiona autonom, ca unul dintre multiplele „motoare” ale psihicului nostru, atunci gravitatea diminuării ei ar fi mai mică, asemenea unei avarii colaterale. Însă specialiștii invocaţi arată conexiunile ei funciare cu tot ce compune personalitatea și, în cele din urmă, destinul unui om. Considerăm că e necesar ca această problemă să ne preocupe pe toţi, cât mai solidar.
În prima jumătate a secolului XX, giganții petrochimici au organizat o lovitură de stat asupra instituțiilor de cercetare medicală, spitalelor și universităților. Familia Rockefeller a sponsorizat cercetări și a donat sume universităților și școlilor medicale care aveau studii bazate pe medicamente. Ei au extins această politică prin Consiliul pentru Educație Internațională care era al lor, și la universitățile străine și la școlile medicale în care cercetarea a fost bazată pe medicamente.
Instituțiile și cercetarea care nu erau bazate pe medicamente au fost refuzate de la finanțare și în curând au fost dizolvate în favoarea industriei farmaceutice. În 1939, o alianță Drug Trust a fost înființată de imperiul Rockefeller și de compania germană de chimie IG Farben (Bayer). După cel de-al Doilea Război Mondial, IG Farben a fost dezmembrată, dar a reapărut mai târziu sub formă de corporații separate în cadrul alianței.
Companiile bine cunoscute au inclus General Mills, Kellogg, Nestle, Bristol-Myers Squibb, Procter și Gamble, Roche și Hoechst (Sanofi-Aventis). Imperiul Rockefeller, în tandem cu banca Chase Manhattan (acum JP Morgan Chase), deține mai mult de jumătate din interesele farmaceutice din Statele Unite. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, industria farmaceutică a înregistrat în mod constant profituri în creștere, astfel devenind a doua cea mai mare industrie de fabricație din lume, după industria de arme.
Fundația Rockefeller a fost înființatӑ inițial în anul 1904 sub forma Fondului general pentru educație. Fundația Rockefeller a fost formatӑ mai târziu, în anul 1910, și a emis o cartă în anul 1913, cu ajutorul milioanelor familiei Rockefeller. Ulterior, fundația şi-a plasat propriii „nominalizaţi” în agențiile federale de sănătate și a stabilit scena pentru „reeducarea” publicului. O analiză a publicităţii în reviste relevă că încă din anul 1948, companiile americane farmaceutice mai mari au cheltuit o sumă totală de 1.104.224.374 dolari pentru publicitate. Din această sumă, interesele Rockefeller-Morgan (care au ajuns în întregime la Rockefeller după moartea lui Morgan) au controlat aproximativ 80%.
Legătura între IG Farben și Auschwitz
Auschwitz a fost o mare fabrică de exterminare în masă. Cu toate acestea, puțini oameni sunt conștienți de faptul că Auschwitz a fost o filială 100% a lui IG Farben. La 14 aprilie 1941, în Ludwigshafen, Otto Armbrust, membru al consiliului de administrație al IG Farben, responsabil de proiectul de la Auschwitz, a declarat colegilor sӑi:
„Noua noastră prietenie cu SS este o binecuvântare. Am stabilit toate măsurile de integrare a lagărelor de concentrare în beneficiul companiei noastre.”
Mii de prizonieri au murit în timpul experimentelor desfăşurate pe oameni, a testărilor de medicamente și vaccinuri. Înainte ca Helmut Vetter, care era angajat de mult timp al lui Bayer și care era medic la SS Auschwitz, să fie executat pentru administrarea de agenţi infecțioşi fatali, el le-a scris șefilor săi de la sediul Bayer:
„M-am aruncat în munca mea din toată inima, mai ales că am ocazia să testez noile noastre preparate. Mă simt de parcă sunt în paradis.”
După al Doilea Război Mondial, IG Farben a încercat să-și spele imaginea abominabilă prin restructurare corporativă și redenumire. Atât de mare a fost succesul lor, încât publicul nu are nicio idee că mulți dintre cei responsabilii de respectivele atrocități au reușit să-și continue activitatea chiar după prăbușirea regimului nazist. Adică, o paradigmă medicală care se bazează aproape exclusiv pe medicamente foarte toxice. Astfel de oameni aveau controlul asupra marilor companii chimice și farmaceutice, atât cu mult înainte, cât și după Hitler. Tribunalul de la Nürnberg a condamnat 24 de membri ai consiliului de administraţie și directori ai IG Farben, în baza crimelor în masă, a sclaviei și a altor infracțiuni.
Ȋn mod uluitor, majoritatea au fost eliberați până în anul 1951 și au continuat să se consulte cu corporațiile germane. Tribunalul de la Nürnberg a dizolvat IG Farben în Bayer, Hoechst și BASF, fiecare companie fiind de 20 de ori mai mare decât IG Farben în 1944. Timp de aproape trei decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, BASF, Bayer și Hoechst (Aventis) și-au ocupat cea mai înaltă poziție, cea de președinte al consiliului, cu foști membri ai regimului nazist. Bayer a fost dat în judecată de supraviețuitorii experimentelor medicale, cum ar fi Eva Kor care, împreună cu sora ei, au supraviețuit experimentelor doctorului Josef Mengele.
Rockefeller și Carnegie au elaborat The Flexner report, care a desființat posibilitatea de a studia și a aplica terapii alternative, singurul mod de a fi considerat medic fiind urmarea sistemului de învățământ pus la punct tot de aceste dinastii:
„Raportul Flexner din 1910 a schimbat natura și procesul de educație medicală în America, având ca rezultat eliminarea școlilor particulare și stabilirea modelului biomedical ca standard de aur al formării medicale.”
În secolul al IX-lea d.Hr, în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii maghiari, în traducere „copiii pământului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezându-se aici către mijlocul secolului al IX-lea, împinşi mai ales de pecenegi între râurile Nistru şi Prut.
Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacând din goana calului, evitând înfruntările de lungă durată şi corp la corp. „Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sânge”, spunea despre maghiari abatele Regino în secolul al X-lea.
Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion în 895, când pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor. Aceştia din urmă sunt alungaţi şi pleacă într-o fostă provincie a imperiului roman, numită Panonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii „păstori ai romanilor”.
Panonia, adică uriaşa câmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems. Populaţiile aflate însă pe teritoriul Panoniei sunt descrise atât de cronicarii unguri, cât şi de slavi. Astfel, la sosirea ungurilor în Panonia în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi „păstori ai romanilor”, întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.
Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Panonia la sosirea maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa Gesta Hungarorum. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Panoniei ‒ romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Panoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Panoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus.
Consideraţia nu este singulară, fiind întâlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor. „Se apucară (n.r. – ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări”, se arată în respectiva cronică.
Tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre „păstorii romanilor” sau de „romani” alungaţi de maghiari din Panonia, Anonymus povestind un incident prin care o garnizoană „romană” era alungată din castrul Beszprem, situat undeva în vestul Panoniei.
„A patra zi însă au ajuns la fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orânduindu-şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndârjire”, se arată în cronica lui Anonymus.
Misterioşii „romani” sau „păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rândul istoricilor. Istoricii români, dar şi unii germani şi chiar maghiari sunt de părere că „păstorii romanilor” şi „romanii” de pe teritoriul Panoniei erau populaţii stră-româneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului până la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor. De altfel, cronicarii dau indicii. Anonymus le spune „blachi”, adică „vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi unguri sub forma „olahi”, atribuit populaţiilor româneşti.
Acelaşi aspect este prezentat și de Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii români sunt ferm convinşi că misterioşii „păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile maghiare.
„În partea de răsărit a câmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştrii care se îndeletniceau pe lângă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor»”, preciza în Istoria românilor, Constantin C. Giurăscu.
Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog român, susţine chiar că o parte din aceste comunităţi româneşti au rămas şi după cucerirea maghiară a Panoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton. Mai mult decât atât, istoricul român spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile româneşti din Panonia.
Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G. Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe româneşti sau slavo-româneşti. „Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune românească se constată chiar în centrul Panoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într-un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.
Totodată, într-un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezământ monahal din Ungaria sunt pomenite nume româneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu șamd. Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într-un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate româneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-româneşti au stăpânit alături de slavi şi Panonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii ungurilor. Printre argumente se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai târziu, apărat de „romani” contra ungurilor în secolul al X lea d.Hr.
„Dar, romanii din Panonia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sunt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au purtat lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atât în ţinuturile Panoniei, cât şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.
Cât despre prezenţa românilor în Transilvania, istoricii români spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sunt pomeniţi alături de slavi sub stăpânirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor. Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceiaşi vlahi sunt pomeniţi de Cântecul nibelungilor sub conducerea unui duce numit Ramunc. La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care-i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII.
NATO finanțează modernizarea unei baze militare din Tunari, în proximitatea Capitalei. După finalizarea lucrărilor, pentru proiectele clasificate NATO Security Investment Programme din cadrul pachetului de capabilități CP 9A0996 – RSOM (Reception, Staging and Onward Movement), va fi dată în funcțiune o bază de staționare temporară pe structura vechii cazărmi 1026.
Pentru realizarea lucrărilor, MApN a lansat o licitație electronică pe SEAP iar valoarea estimată a proiectului este de 18.318.877,68 euro fără TVA, din fonduri NATO și MApN. Conform MApN, cu ceva timp în urmă cazarma 1026 Tunari a fost selectată pe lista unităților disponibile pentru îndeplinirea misiunilor NATO, ca bază de staționare temporară. Între altele, viitoarea bază NATO va avea patru corpuri de cazare și centrală termică proprie, bloc alimentar, unităţi medicale, platforme de depozitare a tehnicii militare, poligon de calibrare a armamentului și chiar un heliport.
MApN investește, de asemenea, 12 miliarde de lei în Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu pe care o reface după standarde NATO, cu toate facilitățile întâlnite la construcțiile similare aliate. Conform experților, demararea construcției demonstrează că momentul producerii unui masiv desant al militarilor aliați în Dobrogea este tot mai apropiat.
Investiția este una importantă și are în vedere „realizarea unor facilități minimale operaționale noi și dezvoltarea celor existente la Baza 57 Mihail Kogălniceanu, pentru Forțele Aeriene Naționale și partenerii strategici, pentru operarea în siguranță și în timpi optimi a unei escadrile de avioane multirol, în intervenții de apărare sau ofensive”, după cum arăta cu ceva timp în urmă MApN.
Miliardarul George Soros a criticat foarte dur Germania, într-un interviu pentru Augsburger Allgemeine, afirmând că recenta decizie a Curții Constituționale a acesteia, de a sfida o hotărâre a Curții Europene de Justiție, amenință să distrugă UE și ideea de stat de drept.
Soros a afirmat, în interviul difuzat de site-ul clubeconomic.ro, că ia extrem de în serios decizia Curții Constituționale din Germania.
„Hotărârea reprezintă o amenințare care ar putea distruge Uniunea Europeană ca instituție bazată pe statul de drept, tocmai pentru că a fost pronunțată de instanța constituțională germană, care este cea mai respectată instituție din Germania. Înainte de a-și fi dat verdictul, s-a consultat cu Curtea Europeană de Justiție și apoi s-a decis să o conteste. Deci aveți acum în față un conflict între Curtea Constituțională germană și Curtea Europeană de Justiție (CEJ). Care instanță are prioritate?
Când Germania a intrat în UE, s-a angajat să respecte legislația europeană. Dar hotărârea ridică o problemă încă și mai mare: dacă instanța germană poate pune la îndoială deciziile Curții Europene de Justiție, atunci și alte țări pot urma exemplul acesteia? Ungaria și Polonia pot decide dacă respectă legislația europeană sau propriile instanțe – a căror legitimitate a fost pusă la îndoială de UE?
Această întrebare atacă chiar esența UE, care se bazează pe statul de drept.
Polonia a profitat imediat de ocazie și a afirmat supremația instanțelor sale naționale asupra legii europene. În Ungaria, Viktor Orbán a folosit deja situația de urgență COVID-19 și un parlament «capturat» pentru a se autoproclama dictator. Parlamentul este ținut în ședință doar pentru ștampilarea decretelor sale, care încalcă în mod clar legea europeană. Dacă verdictul instanței germane împiedică UE să reziste acestor evoluții, acesta va fi sfârșitul UE așa cum îl cunoaștem” spune magnatul.
„Verdictul Curții Constituționale Federale a Germaniei este doar cea mai recentă provocare. Odată ce recunoaștem acest aspect, putem să ne creăm ocazia. Putem lua măsuri excepționale adecvate circumstanțelor excepționale în care ne aflăm. Aceasta se aplică cu siguranță pentru «console», care nu ar trebui niciodată emise în vremuri normale, dar sunt ideale exact acum. Atâta timp cât pot propune măsuri precum emiterea de «console», nu voi renunța la speranță”, mai afirmă afaceristul.
Lista de pierzători de pe urma crizei economice dramatice declanșată de epidemia de coronavirus este lungă, înfricoșătoare. Există și un câștigător. Unul singur! Are un nume precis: capitalul financiar, segmentul probabil dominant al capitalului dintotdeauna și oricum din ultimul secol și în fața căruia frații săi – capitalul industrial și capitalul comercial – tremură de le sar capacele!
Guvernat de reguli necapitaliste și protejat de acestea, capitalul financiar este câștigătorul de serviciu al oricărei crize și este, poate nu întâmplător, și câștigător singular al prezentei crize. Într-atât, încât se naște și întrebarea dacă nu cumva este și organizator al ei, cu toată mascarada de măști, infecționiști, termometre, izolări sociale, țintuiri în casă și altele asemenea. Cum lucrurile nu sunt însă clare sau destul de clare în această privință, articolul de față eludează supozițiile în chestiune și nu se ocupă decât de un lucru real, concret și palpabil: cum capitalul financiar, în rolul de beneficiar de pe urma crizei provocate de pandemie, va îngenunchea minunat și încântător pe toată lumea! Cei mai mulți nu vor avea ce face, ba vor fi puși să scheaune pentru a-și trâmbița plăcerea îngenuncherii, iar nemulțumiții care vor și putea vor pune mâna pe arme! Fiecare pe armele de care este în stare! Un război de toată frumusețea este perfect posibil!
Programele guvernamentale pentru înfruntarea teribilei crize economice declanșată de epidemia de coronavirus – mai precis de strategia de blocare a economiei și de izolare socială adoptată împotriva epidemiei – costă imens. Și nu se știe cu ce rezultate se vor solda! Costurile însă – este singurul lucru care se știe sigur! – sunt uriașe. Bani pentru acestea nu există la dispoziția guvernelor, indiferent care ar fi acestea! Ei nu pot proveni decât din trei surse. Una este majorarea taxelor, pe care guvernele, indiferent care ar fi acestea, vor încerca cu disperare s-o evite, deși până la urmă nu va fi posibil și austeritatea se va instala în diferite proporții, dar – iarăși sigur – pe perioade îndelungi. A doua sursă o constituie printările de bani, care nu pot fi practicate fără limite și ale căror consecințe pe termen lung sunt mai mult decât cert inflaționiste, urmând a deveni componenta principală a viitoarei austerități. În acest domeniu, Occidentul dezvoltat este privilegiat. De ani buni, este confruntat cu dobânzi negative și printarea de bani va fi practicată la greu, chiar și în ideea că astfel va fi resuscitată o inflație care este de fapt așteptată pentru a combate dobânzile negative.
Adevăratul privilegiu aparține în domeniu câtorva puțini ale căror monede joacă rol de mijloace de plată cu recunoaștere internațională. Este cazul în parte al câtorva în frunte cu Germania aflați în spatele emiterii euro, dar mai ales al Statelor Unite care au ștate vechi în printarea de bani fără costuri. Grație privilegiilor dolarului ca monedă internațională de plată, America este singura țară din lume care-și poate finanța deficitele (bugetar sau de comerț exterior) cu propria monedă.
A treia sursă este cea mai substanțială și la care se va apela masiv, aproape debordant: împrumuturile! De la cine? De la structurile financiare din centrele internaționale de putere.
Marele furnizor de împrumuturi, respectiv capitalul financiar din centrele de putere în frunte cu Statele Unite, va fi și marele câștigător, singurul, al crizei economice generată de coronavirus. Este vorba de așa-numitele „piețe financiare” sau mai pe scurt „piețele”.
Acestea există ca moștenire 100% a colonialismului clasic. Să-i avem în vizor pe posesorii privaţi ai circa 80-90.000 miliarde dolari, mai mult decât PIB-urile laolaltă ale tuturor statelor lumii. Sunt bani acumulaţi, pe de o parte, din exploatarea colonială de sute de ani a periferiilor (și care, în urma celui de-al doilea război mondial, s-au concentrat îndeosebi în SUA), şi, pe de altă parte, din excedentul sistematic de capital al ţărilor dezvoltate, unde, în mod obiectiv, la venituri înalte, investiţiile nu pot absorbi toată economisirea (consecință, în ultimă instanță, tot a împărțirii dezvoltați/subdezvoltați, care s-a creionat și definitivat în perioada colonialismului clasic).
Banii aceştia sunt valorificaţi prin împrumutarea lor altora. Aceşti alţii sunt state şi năpăstuiţi de pretutindeni. Împrumutarea lor urmează reguli stricte şi incredibile, menite fiind să îngenuncheze debitorii şi să asigure prosperitatea creditorilor. Reguli care au fost stabilite şi perfecţionate de către creditori! Aceștia s-au erijat şi apoi legitimat ca reprezentând „pieţele“ însele, transformate nu doar în furnizori de fonduri, dar şi în arbitri, după preceptul „ei centrează, ei dau cu capul şi, dacă nu nimeresc poarta, tot ei dictează penaltiurile“ împotriva debitorilor. Regula de aur: ei, „pieţele“!, nu dau faliment! Debitorii pot da faliment, dar creditorii financiari nu! Nici chiar odată cu debitorii!
Din punctul de vedere al capitalismului, este o regulă inimaginabilă, căci este complet necapitalistă! Dacă un capital este angrenat într-o afacere industrială sau comercială şi afacerea nu merge, dă faliment! Dacă un capital este angrenat într-o afacere financiară şi aceasta eşuează, nu este lăsat să dea faliment! Cum este posibil aşa ceva?!
Dacă afacerea este una bancară, chiar dacă aceasta este falimentară, banca este salvată, cu atât mai abitir cu cât este mai mare, invocându-se „riscurile sistemice“. De aici şi enormitatea anticapitalistă „too big to fail“ (prea mare ca să falimenteze). Cine o salvează?! Păi, statele, adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii!
Dacă statele ajung în faliment şi, indirect, nu mai pot salva bănci falimentare nici chiar prin masive programe de austeritate, sau, direct, nu-i mai pot plăti pe privaţii care au achiziţionat titluri de stat, atunci sunt chemate alte state să-i compenseze pe privaţii care se dau drept „pieţele“! Feriţi de falimentări şi de pierderi, nici chiar când propriii debitori cad şi ar urma în mod normal să-i tragă după ei în groapă pe creditori, aceştia din urmă, care se dau că reprezintă „pieţele“, îşi pot permite orice lăcomie, orice samavolnicie, orice speculaţie, adică pot face orice ravagii, căci ştiu că vin alţii să acopere distrugerile!
Puse să preia ravagiile făcute de „pieţe“, multe state chiar dezvoltate au ajuns în prag de faliment. Făcând-o prin îndatorare chiar faţă de „pieţe“, sunt în aşa-numita criză a datoriilor suverane. Iar „pieţele“, erijate în arbitri, le stau la pândă în spate. Prin agenturile lor – aşa-zisele agenţii de rating – admonestează statele, le scumpesc creditele contractate în continuare, făcând astfel presiuni ca acestea să-şi recupereze îndatorarea pe seama contribuabililor, prin programe de austeritate, în aşa fel încât să plătească tot năpăstuiţii şi nimic creditorii privaţi erijaţi în „pieţe“!
Se conturează lesne consecințele noului val, absolut apocaliptic, de cereri de împrumuturi care se îndreaptă spre piețele financiare în contextul actual. Dobânzile negative vor fi probabil spulberate, căci cererea și oferta vor fi răsturnate față de acum de apelurile uriașe la împrumuturi. Împrumutătorii principali, adică statele, vor intra, unul după altul, în criza datoriilor suverane, iar periferiile vor ajunge în sapă de lemn! Rambursarea de către acestea a împrumuturilor contractate va deveni curând componenta precumpănitoare a transferurilor, mult înăsprite față de trecut, dinspre periferii spre centrele de putere, în cadrul minunatului colonialism contemporan, o boală mult mai puternică și eficientă decât coronavirusul și care rămâne adevăratul rasism intangibil și nerenegat al zilelor noastre.
Si le premier ministre Jean Castex a noté jeudi soir une « amélioration » de la situation sanitaire, l’incidence reste à un niveau très élevé, avec 337 nouveaux cas pour 100 000 habitants.
Deficitul bugetar al Spaniei a crescut în 2020 la 11% din produsul intern brut (PIB), comparativ cu 2,9% în 2019, fiind cel mai mare dintre țările Uniunii Europene (UE), ca urmare a impactului pandemiei de Covid-19, potrivit datelor publicate de biroul comunitar de statistică, Eurostat.
Comisia Europeană a aprobat cererea de înscriere a denumirii "Cașcaval de Săveni" din România în Registrul indicațiilor geografice protejate (IGP), informează executivul european într-un comunicat.
"Serviciile rusești își folosesc gazoductele pentru interceptări" a afirmat în cadrul emisiunii "Sincer vorbind, cu Liuba Kulezici", analistul bulgar și fost ambasador al Bulgariei la Moscova, Ilian Vasilev, potrivit Frognews.bg.Bogdan Aurescu: Vedem nu doar masări de trupe, ci și spionaj, propagandă și dezinformare din partea Rusiei […]
Jurnalista Mioara Costin, care şi-a anunţat recent plecarea de la postul Realitatea Plus, a fost numită consilier de stat în cadrul Cancelariei Prim-Ministrului. "Aş vrea sa se înţeleagă că decizia mea, pentru că eu am decis să plec, nu are vreo legătură cu HG-ul, ce am scris despre Stefan Voinea sau orice altceva", spune jurnalista.
Kurz nach dem Start ist ein Ultraleichtflugzeug im oberfränkischen Kulmbach abgestürzt, die Maschine überschlug sich. Die beiden Insassen wurden tödlich verletzt.
Ein mit 130 Flüchtlingen besetztes Schlauchboot ist im Mittelmeer in Seenot geraten. Das Rettungsschiff »Ocean Viking« suchte an der Unglücksstelle, konnte aber keine Überlebenden finden.
Președintele Klaus Iohannis și Guvernul liberal au fost zdrobiți, astăzi, de Curtea Constituțională a României (CCR) după ce au fost admise excepții de nesconstituționalitate pe o serie de teme care au vizat măsurile adoptate în ultimele luni de zile, sub motivații pandemice.
Chinese
French
German
Italian
Japanese
Korean
Russian
Spanish
Comentarii recente