Iohannis sluga elitei internaţionale bogate Pentru cine mai crede în dimocrăsi ?

29 iun.

https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2020/06/iohannis_bruxelles.png

Ce ştim despre clubul (ECFR) în care a fost recrutat preşedintele Klaus Werner Iohannis?

        – finanţatorii clubului stau şi în spatele Exxon, care ne vor gazele –

(extrase din lucrarea „Societatea Civilă“ de sub Ong-urile internaţionale – organizaţii şi servicii secrete din umbră)

European Council on Foreign Relations (ECFR) a fost lansat în octombrie 2007 cu prim-obiectiv „organizarea unor activităţi de cer­cetare şi promovarea de dezbateri în toată Europa cu privire la dezvol­ta­rea unei politici externe coerente şi eficiente, bazată pe valori europene“, reunind, „într-un distins Consiliu, peste 280 de membri – politicieni, factori de decizie, experţi şi lideri de afaceri din toată Europa“.

Consiliul este co-prezidat de Carl Bildt, care şi în 2014, anul alegerii lui Iohannis ca preşedinte al României, participa alături de alţi susţinători sau prieteni ai lui Klaus Iohannis, la întrunirea Grupului Bilderberg, de la Copenhaga. La aceeaşi întrunire a Bilderberg, unde se hotăra soarta lumii pentru anul în curs şi următorii, participa şi marele Etienne Davignon, amic al lui George Soros şi şef al lui Dacian Cioloş la organizaţia satelit „Friends of Europe“, un Ong think tank de acelaşi calibru (şi el finanţat de Fundaţia lui Soros), Cioloş fiind cel pe care Iohannis l-a numit premier al României în 2015. Javier Solana este alt membru al staff-ului ECRF şi mai vechi participant la întrunirile super ocultului Grup Bilderberg.

În 2007, anul înfiinţării European Council on Foreign Relations, pe site-ul oficial al think-tank-ului se preciza că „ECFR este susţinută de Soros Foundations Network, Sigrid Rausing, Fride (La Fundación para las Rela­ciones Internacionales y el Dialogo Exterior), Fundaţia Communitas şi Dr. Hannes Androsch.”, dar atât de mare era „susţinerea“ acordată de către reţeaua Soros (Soros Network), încât, la înfiinţare, adresa biroului din Londra al ECFR era aceeaşi cu adresa Open Sociey Fundation, inclusiv acelaşi etaj şi ace­laşi număr de telefon.

În prezent, fapt unic printre think-tank-urile europene, ECFR are birouri în Londra, Berlin, Bruxelles, Madrid, Paris, Roma, Sofia şi Varşovia, birouri ce sunt „platforme pentru cercetare, dezbatere şi advocacy“. Bugetul grupu­lui se situează la 7-8 milioane de euro anual şi se pare că este sus­ţinut in­clusiv prin donaţii secrete. De exemplu, în 2017, European Council on Foreign Relations a avut un buget total de 7,2 milioane de euro, din care doar 14.162 euro sunt un grant al Comisiei Europene 1,23 milioane vin din „surse naţionale“ (ţări ce au reprezentanţi în Consiliul Ong-ului), iar circa şase milioane de euro din alte surse.

Aceste alte surse de finanţare sunt, de obicei, Open Soci­ety Foundation a lui Soros, blocul militar Nato, Rockefeller Brothers Fund, ca şi mari companii precum Allianz, Bosch, Daimler, Eni, Microsoft sau banca Santander, care face parte din grupul bancaro-ocult Inter-Alpha, o uniune modernă a vechii oligarhii cămătăreşti a Europei, în care sunt mem­bri prin băncile lor şi familiile Soros, Rothschild şi Rocke­feller, precum am mai arătat…

[Bogata familia Rocke­feller se află în spatele giganticei companii Exxon care vrea fără taxe către români gazele din Marea Neagră şi despre respectarea intereselor cărora a vorbit Kluas Iohannis, în vizita din SUA, în 2019, interese care ar fi fost lezate prin pretenţiile guvernării PSD. Rocke­fellerii sunt şi ade­văraţii conducători şi finanţatori ai Grupului Bilderberg, guvernanţa globală a intereselor marelui capital.

Şeful lui Klaus Iohannis la European Council on Foreign Relations a fost şi va fi, deci, Carl Bildt, fost ministru de Externe al Suediei şi şef al diplomaţiei UE. Carl Bildt este, totodată, un vechi participant la în­trunirile Grupului Bilderberg. El, Bildt, este participant şi la întrunirile altui supra think-tank globalist, Comisia Trilaterală, precum la cea din toamna lui 2010, de la Bucureşti, care l-a avut drept gazdă pe Mugur Isărescu.

Carl Bildt este, în acelaşi timp, omul în care George Soros a avut mereu o maximă încredere, că va acţiona aşa cum se aşteaptă. De aceea, Soros îi şi scria în 2015, în secret, neoficial, lui Hillary Clinton, care era se­cretarul de stat al SUA, pentru ca Bildt să fie desemnat mediatorul Occidentului în criza din Albania, unde fundaţia lui tocmai se îm­pot­molise într-o nouă „revoluţie a străzii“ ce o organizase (cum făcuse şi în Iugoslavia, ca şi în Ucraina etc.).

Iar acelaşi Carl Bild este concomitent şi administrator al Friend of Europe (din care face parte Dacian Cioloş), aces­te două „cluburile semi-se­cre­te“ europene gemând de membri ai Grupului Bilderberg, pre­cum masonul italian Mario Monti („Super Mario“), care le con­duc pentru a asigura din sub­teran direcţia politică a Uniunii Europene.

Un alt asemenea bilderberghian din cadrul acestui European Council on Foreign Relations este „inter­naţionalul“ Wolfgang Ischinger de la gigan­­tul financiar german Allianz (membru şi al Comisiei Trilaterale şi al Consi­liu­lui Atlantic din SUA), dar şi sirianca londoneză Bassma Kodmani, o opo­zan­tă a regimului sirian a preşedintelui Bashar al-Assad, care a partici­pat la întrunirile Bilderberg din 2008 şi 2012, când s-a pus la cale războiul civil din Siria şi acela al Occidentului şi al Israelului împotriva Siriei. Despre aceas­tă Kodami de la Consiliul European pentru Relaţii Ex­terne, autorul istoric american Webster Tarpley spunea că „Este un agent Nato, un desta­bi­li­za­­tor şi o regină a revoluţiilor colorate“.

În anul 2016, preşedinte României, Klaus Iohannis a apărut ca mem­bru al conducerii acestui „consiliului“-club, numit pompos Consiliul European pentru Relaţii Ex­terne (European Council on Foreign Relations), o asociaţie pri­vată, replica corespondentă europeană a puternicei organizaţii globaliste americane Council on Foreign Relations, CFR-ul european fiind de la în­ce­put finanţat din banii lui George Soros, ai Uniunii Europene şi ai băncii italo-germane UniCredit (cea mai mare bancă din Europa). Lângă Iohannis, în acelaşi consiliu („ECFR Council“), din par­tea României mai apăreau, po­trivit site-ului oficial al think-tank-ului, şi ve­teranele activiste oengiste Moni­ca Macovei, Alina Mungiu-Pippidi, ca şi Daniel Dăianu şi Ion Sturza (mi­li­o­na­rul sponsor al organizaţiilor săseşti în România).

Ca preşedinte al României, Iohannis nu avea ce să caute în com­po­nenţa acestei organizaţii private, conform articolului 84, aliniatul 1 din Constituţie: „În timpul mandatului, Preşedintele României… nu poate în­de­plini nici o altă funcţie publică sau privată“. „Preşedintele exercită func­ţia de mediere… între stat şi societate“, spune şi articolul 80, alininiatul 2.

Când presa românească s-a scandalizat de acest fapt: aparte­nen­ţa pre­şedintelui român la un Ong finanţat de controversatul manipulator mon­­dial George Soros, preşedintele Iohhanis a făcut un pas înapoi, retrăgân­du-se formal, ur­mat în re­tragere şi de europarlamentara Monica Macovei.

Klaus Iohannis a încercat să găsească o scuză, spunând că a fost o confuzie: „Nu sunt în acest consiliu. Mi s-a propus să fiu membru, dar am zis că sunt bucuros să spun că îmi doresc acest lucru, dar după în­cheierea mandatului de preşedinte“.

După retragerea şi a Monicăi Macovei, fostă binecunoscută activis­tă soroşistă, ea a fost înlocuită din partea României în European Council on Foreign Relations de către… Ilinca von Derenthall, o afiliată a mişcării Re>Patriot, coordonată de consiliera prezidenţială a lui Klaus Iohannis, Sandra Pralong (fostul om de bază al lui Soros în România după 1989), Pralong şi primind-o în octombrie 2016 la Palatul Cotroceni pe Derenthall, care este director la o bancă europeană, primind-o împreună cu milionarul evreo-german George Roth – care şi-a deschis o firmă de soft cu specialis­tul IT al fundaţiei Soros în România, cum am mai arătat.

După apariţia fantomatică plus retragerea formală a preşedintelui României, Klaus Iohannis, din acest European Council on Foreign Rela­ti­­ons, expertul permanent pentru România al „consiliului“ apărea politrucul român Radu Magdin, un om din culise al lui Mircea Geoană, prietenul politic al lui Iohannis, Iohannis sus­ţi­nându-l pe Geoană la alegerile prezidenţiale din 2009 prin „Parteneriatul pentru Timişoara“.

Magdin a fost crescut politic de Mircea Geoană din 2004, când l-a adus consilier la ministerul de Externe… În acelaşi timp cât inter-relaţiona Uniunea Europeană cu Google (ca acesta să dea anumite ştiri despre UE, iar pe altele să nu le dea, atunci când internauţii de pe întreaga planetă încearcă să se documenteze pe Internet), viitorul expert pentru România, Radu Magdin, a fost instruit o săp­tămână la Harvard University, în SUA, în „strategie, tactici şi afaceri inter­na­ţionale“, ca director („senior executiv“) al Google.

Din coincidenţă, tot la Harvard funcţionează şi puternicele centre de instrucţie în globalizare şi „revoluţii“ globale purtate sub steagul „soci­etăţii civi­le“, precum Institutul de „Resistance“ (numit oficial Albert Einstein Institution), o Şcoală de revoluţii a profesorului Gene Sharp, alături de ce­le­bra „School of Government“ (cunoscută ca Harvard Kennedy School), unde sunt instruiţi şi cei care trebuie să construiască „societăţi civile“ pro-ameri­cane în alte state, cum am mai arătat.

Legătura dintre Mircea Geoană şi „cercetătorul pentru România“ al eli­­tistului „Con­si­liul“ european, Radu Magdin, i-a determinat traseul acestuia…

De când Mircea Geoană era în 1995 şeful de cabinet al ministrului de Externe Meleşcanu, el a intrat în legătură, prin ambasadorul de la Londra, Sergiu Celac, cu „braţul armat al Grupului Bil­der­berg şi al Comisiei Trilate­rale“, virulentul Le Cercle (Pinay), iar în 6-9 apri­lie 1995 la Bucureşti avea loc reuniunea de pri­mă­vară a Le Cercle, un fel de serviciu secret al mare­lui capitalism global, totodată, la care participa şi Geoană şi, ca repre­zen­tant al Arma­tei, şi politicianul Ioan Mir­cea Paşcu, secretar de stat la Apărare.

Atunci s-au cimentat viitoarele trasee politice ale românilor co­nec­­taţi la Le Cercle. Geoană a ajuns mai întâi ambasador în SUA şi, acolo, a fost cooptat în ultraelitistul Aspen Institute, condus de magnaţi evrei ame­ri­cani în principal, şi interconectat şi el cu Grupul Bilderberg, Comisia Trila­te­ra­lă şi Le Cercle. Geoană a ajuns apoi ministru de Externe şi candidat la pre­şe­dinţia României, ca şi şeful filialei Aspen Institute din România.

Ioan Mircea Paşcu, care din 2015 este şeful grupului atlantist român Strategikon, avându-l pe Radu Magdin vice, a urcat şi el vertiginos în cari­e­ră după întrunirea cu Le Cercle de la Bucureşti, din 1995. De anul urmă­tor Paşcu de­venea preşedinte al Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor, din 2000 până în 2004 ministru Apărării şi coleg cu Mircea Geoană (care era ministru la Externe), după care Paşcu ocupă funcţii de natură militară la Parlamentul European, fiind şi unul din mulţii vicepreşediţi ai acestuia.

Aceştia sunt oamenii din spatele „expertului pentru România“ al clu­­bului European Council on Foreign Rela­ti­­ons, Radu Magdin. Atlantiştii de Le Cercle, românii Geoană şi Paşcu, l-au avut mereu în subordinea sau în preaj­ma lor pe Magdin, până când acesta apărea, imediat după Iohannis, în 2016, la „Consiliul“-club european ca un fel de informator – soluţionator.

Anul cursului său la Nato, 2014, a fost unul electoral şi activ pen­tru analistul Radu Magdin. Cât fusese un semi-birocrat la Bruxelles, trimis de PSD-ul con­dus de Mircea Geoană şi apoi de Ponta, el s-a lipit de EuroPuls, autointitulat „Centru de Ex­per­ti­ză Europeană“, înfiinţat la Bruxelles în 2010 de un grup de tineri eu­rocraţi români (angajaţi prin intervenţiile politicie­ni­lor români pe un salariu plătit de UE), „experţi în afaceri europene“, ziceau ei, care socializau prin pizzerii şi punea România şi lumea la cale.

Grupul EuroPuls este promovat în principal de un site de ştiri al UE, EurActiv, la care a lucrat şi Magdin, iar EuroPuls îl promovează pe el.

Aceştia au organizat din 2013, la Bucureşti, aşa zisul „forum po­litic EuroSfat“ cu peste 500 de participanţi, în frunte cu Dacian Cioloş, comisar european pe atunci, susţinătorul lor principal, şi o grămadă de „societate civi­lă“ autohtonă. În 2014 participa şi Radu Magdin, iar finanţarea lor princi­pa­lă venea de la fundaţiile germane Konrad Adenauer şi Friedrich Ebert (care îl plăteşte pe Magdin prin firma sa, Smartlink), care îl susţineau la preşe­din­ţie pe Klaus Iohannis, dar şi de la FDSC, ce are ca principală sursă de finan­ţa­re Cee Trust (a marilor fundaţii americane, în frunte cu cea a familiei Soros). În acelaşi timp, Magdin îl descuraja pe Ponta să candideze sau să câştige alegerile prezidenţiale, căci după ce nu va mai fi preşedinte, nu va avea nici un viitor politic, în analiza sa pe care o publica atunci şi în ziarul Adevărul.

Aşa că Iohannis devenea preşedintele României din 2015, Ponta şi PSD-ul erau daţi jos de la guvernare prin mişcări de stradă şi intimidare (do­sare penale), iar Cioloş, tatăl europulşilor precum Magdin, era noul premier (precum a tutelat EuroPuls în 2010, în 2019 Cioloş şi-a lansat partidul Plus).

În 2016, deci, şi preşedintele României, Klaus Iohannis, şi Radu Magdin apar în componenţa clubului European Council on Foreign Rela­ti­­ons, unul ca membru, celălalt ca expert-referent pentru România. Faptul că acest club este unul soroşist este întărit şi prin aceea că referentul bulgar, omolog lui Magdin, este chiar preşedintele Open Society Institute (Soros) din Bulgaria. [….]

Oricum, Radu Magdin face şi politică. Îl laudă neabătut în presă pe preşedintele Iohannis şi îl critică pe liderul Partidului Social Democrat, precum atunci când spune că preşedintele „Klaus Iohannis a preferat res­ponsabilitatea, haosului“, apărându-l până şi de admiratorii care aşteaptă prea mult de la el.

Alt specialist român al clubului ECFR este Nicu Popescu, care pro­­vine de la Open Society Foundations a familiei Soros (fundaţia Soros) unde a fost advisor şi membru în board-ul privind Programul EuroAsia până în aprilie 2019. Fost absol­vent al Universităţii Central Europene a lui Soros, de la Budapesta, Nicu Popescu ajungea din 2007 (adică de la înfiinţare) şi birocrat al clubului european ECFR, la sediul de la Londra (sediu coincident cu cel al sucursalei londoneze a fundaţiei Soros, cm am mai precizat), unde a rămas până în pre­zent, cu scurte întreruperi…

Iar directorul tuturor cercetătorilor şi experţilor de la clubul lui Iohannis, ECFR, este venit de peste ocean, din SUA, de la virulentului think-tank Broo­kings In­sti­­tu­tion (finanţat de Rockefeller Foundation) în persoana evreului Jeremy Shapiro. La Broo­kings, înainte de a veni la clubul european finanţat de Soros, el era director de cercetare la Centrul pentru Statele Unite şi Europa. La în­ceput Shapiro a lucrat chiar pentru guvernul american, ca şi consilier al asis­­tentului secretarului de stat, pentru probleme privind Europa şi Eur­asia, dar nu este exclus să fi continuat să lucreze, prin CIA, având în vedere că este şi absolvent de Harvard, specializarea software, plus expertiza sa în Euro­pa, operaţiuni militare, relaţii internaţionale şi diplomaţie transatlantică.

Brookings Insti­tu­ti­on face parte, cum am mai arătat, şi din reţeaua de super think-tank-uri care for­mează „lobby-ul israelian“ în SUA, dar este implicat şi în operaţiunea „Open Govern­ment Partnership“, prin eco­no­mis­tul Daniel Kauf­mann (absolvent la Harvard, şi el, dar şi al Hebrew Univer­sity din Ierusalim, fiind evreu) alături de Fundaţia familiei Soros (Open Society Founda­ti­ons) sau Transparency Inter­na­tional.

Acest program Open Gouvernance al SUA a demarat în lume con­comitent cu instruirea şi activarea unei anumite „societăţi civile“, pe tiparul Resitance / #rezist, conceput la Harvard de echipa Sharpe-Ackerman. Totodată, la Harvard Kennedy School regăsim programul pentru „socie­ta­tea civilă“, iar vice­preşedintele şi director pe Politica Externă a Brookings Institution este Richard N. Haass, un diplomat evreu american, totodată lector la „Şcoala de Guvernanţă“ de la Harvard University’s (adică Kennedy School of Government), unde l-au in­stru­­it pe Worman pentru misiunea din România de a crea, din 2012, mişcarea ReStart România (viitoarea #rezist).

Richard Nathan Haass este membru şi fost preşedinte al Council on Foreign Relations (CFR), un fel de precursor american al Grupului Bilderberg în construcţia modelului atlantist al ordinii mondiale, club think-tank care a şi stat de model pentru soroşistul European Council on Foreign Relations, în care au fost cooptaţi şi români precum Iohannis, Monica Macovei, Daniel Dăianu sau Alina Mungiu-Pippidi ş.a.

Iar, ca şi Haas, Daniel Kauf­mann, Jeremy Shapiro (directorul de la „clubul euro­pean“ ECFR), din Broo­kings Insti­tu­tion mai fac parte şi alţi evrei cu greutate politică, precum face parte şi Robert Kagan, soţul fostei sub-secretar al SUA Victoria Nuland în administraţia Obama-Hillary, implicaţi, soţ şi soţie, în de­clan­şarea „revoluţiei“ din Ucraina, din 2014. Dar şi subordo­na­tul diplo­ma­tic de la Bucureşti al lui Nuland (res­ponsabilă de politica Externă a SUA până în 2017), ambasadorul SUA la Bucureşti până în 2013, Mark Gitenstein, este şi el „cercetător principal“ la oculta Brookings Institution.

Iar Mark Gitenstein este cel care a comandat inventarea unei noi „societăţi civile“ în România, mai de stradă şi de Internet, însărcinându-l cu această misiune pe Chris Worman, instruit în prealabil la Harvard Univer­si­ty, cum am arătat, prin programul „Strategic Mana­ge­ment for NonProfit Leaders“.

Toate relaţiile, persoanele şi operaţiunile conexe cu „Open Gouver­nance“ şi aplicaţia locală „ReStart Romania“ = #rezist par că se înnoadă şi în acest club ECFR. Până şi germana Transparency International îşi are re­­prezentanţii ei în clubul lui Iohannis, ECFR, precum pe Moisés Jomarrón, „manager pentru par­te­neriatele strategice“ în club, care a venit de la secretariatul Transpa­ren­cy, organizaţia „globală anti-corupţie“ germană dându-i mişcării #rezist din România pe Codru Vrabie, trecut şi pe la Fundaţia Soros, şi pe Elena Calistru, de la Funky Citizen.

Puterea celui mai mare club ocult de lobby din Europa asupra premierului Orban şi a preşedintelui Iohannis

ExxonMobile, care a cerut gazele din Marea Neagră, este membru al clubului AMISA2 iar reţeaua de „cluburi private din umbră” a UE participă la „spionajul corporatist”

  Legătura la distanţă cu Ludovic Orban
Big Pharma din mega clubul lobbyst se ocupă şi de tratarea Covid 19
Ce este clubul cu nume evreiesc Amisa2? 
Grupul Solvay – cheia evidenţei legăturii dintre lobby-ul corporatist cu grupurile oculte de influenţă politică ale UE
Secretivitatea ca regulă a clubului şi a birocraţilor UE
Mega-trustul şefului Amisa2 (ABB), România şi „Afacerea Şpaga Suedeză” – în penumbră: Grupul Bilderberg şi Carl Bildt, şeful clubului lui Iohannis
Traficantul puterii din anii ’90 pentru ABB (şefii Amisa2) era un pion al găştii „Pricopsiţii“, care apoi îl păpuşează pe Ludovic Orban

          Legătura la distanţă cu Ludovic Orban (Oracle – Dell – TAMC – Orban)

Din start trebuie subliniate legăturile tip suveică dintre premierul Ludovic Orban şi acest club cu activitate secretă, compus din 18 gigantice corporaţii transfrontaliere petroliere, farma­ce­u­ti­ce, de software etc.

Astfel, în afară de Exxon şi de câţiva alţi giganţi mondiali, din acest club select şi foarte activ face parte şi Oracle, colosul în tehnologie şi softuri IT. La rândul său, Oracle este „partenerul stra­te­gic“ mondial al Dell, dezvoltator global de softuri, ale cărui interese în România, Bulgaria şi re­giunea Mării Adriatice sunt reprezentate de TAMC (cum îşi zice, sub altă prezentare, casa de avo­catură SCP Doru Trailă & asociaţii, de la iniţialele avocaţilor Trăilă, Almăşan, Moise şi Chivu), firmă care, până a fi premier, l-a plătit ca şi „consultant“ pe Ludovic Orban (care este, însă, inginer). În ace­laşi timp în care îl ţinea de consilier pe Orban, alt consilier al TAMC apărea generalul SRI Dumbravă, cel care a coordonat Serviciul în câmpul tactic al Justiţiei române (vedeţi „Un trio periculos: generalul Dumbravă – Doru Trăilă – Ludovic Orban“, în Cotidianul şi Justiţiarul[1]).

La „sala­riul“ de consilier al lui Orban a contribuit, totodată, şi firma Revicond Canaltech a „ami­­cului“ său amator de contracte de la stat Daniel Ioan Boca, care deţine din 1994 şi mai bine­cu­noscuta firmă Cala (redenumită Brexxon DDS), de foraje şi lucrări abonate la banii statului român (precum la Transgaz), dar cu birouri în SUA, conform propriului site (www.cala.ro/), în 24 Fifth street, Los Angeles, adică la aceeaşi adre­să cu sediul secundar al Tectxon (firmă new­yorkeză extractoare de gaze şi petrol etc.) şi, totodată, în imediata vecinătate a Southern California Gas Co, The Gas Company Tower şi US Bank Tower.

Dar amicul-de-bani al lui Orban, Dan Ioan Boca, vrea să se extindă în România, prin firma cu care l-a plătit pe acesta, ca şi prin firma Brexxon (ex-Cala), şi la extracţia de gaze şi la afacerea din Marea Neagră, zisă „Deep Neptun“, demarată de gigantica ExxonMobile (membră a clubului se­cretiv Amisa2, ca şi Oracle-Dell), motiv pentru care Boca şi-a deschis re­cent un sediu şi în sec­to­­rul 2 din Bucureşti.

Astfel, una din firmele lui Boca, Brexxon, s-a înscris în noiembrie 2019, când demara şi ac­ti­vitatea primului guvern Orban, cu o ofertă la Transgaz, împreună cu firma spaniolă Elecnor (con­trolată de 9 familii din portul Bilbao) ca să construiască gazoductul ce va prelua gazele din Marea Neagră pentru sistemul naţional[2]. Şi, aproape în acelaşi timp, Transgaz trecea în subordinea pre­mi­erului Ludovic Orban, căci în guvernul său, operatorul naţional al gazelor a fost subordonat direct Secretariatului General al Guvernului (SGG), condus de Antonel Tănase, omul de încredere de 20 de ani al lui Orban, pe care l-a avut ca mână dreaptă şi când era ministru al Transporturilor în urmă cu 13 ani.

Iar pentru asta, mega-afacerea gazelor „off-shore“ tutelată de Exxon mai trebuie sprijinită de statul român şi prin renunţarea la taxele cerute de guvernarea PSD-istă (prin Legea off-shore, nr.256/2018), dezi­derat asumat de PNL şi de Iohannis la Casa Albă în august 2019 (când Klaus Iohannis a primit o şapcă de la preşedintele Trump, fiindu-i pusă problema Exxon-Marea Neagră).

Numai cu aceşti bani, circa 3000 de lei pe lună, de la avocaţii lui Dell şi de la Boca, ar fi trăit familia Orban, premierul – sponsor PNL, fumător înrăit şi consumator de băuturi scumpe – având şi o soţie fără venituri şi un copil, plus o vilă la marginea Bucureştiului, plus un autovehicul).

Dell este cea mai importantă companie străină ce plăteşte firma de avocatură care l-a plătit, la rândul ei, pe Orban, până când acesta a devenit premier, căci numele companiei este cel cu care casa de avocatură se laudă pe web­site-ul său la categoria „business advisory“.

Parteneriatul dintre Oracle – unul din membrii clubului corporatist de lobby Amisa2 – şi Dell, plătitorul plătitorilor lui Orban, era consacrat de mult timp, când, în septembrie 2013, însuşi pa­tro­nul-fondator, magnatul evreu american Michael Dell, anunţa întărirea parteneriatului la sediul Oracle din San Francisco, la evenimentul OpenWorld (Lumea Deschisă), ca „încă o adâncire a rela­­ţiilor lor de afaceri“[5]. „Dell, Oracle form strategic partnership for integrated systems“ era o ştire im­portantă din acel an, iar pe web-site-ul lui Dell există o importantă secţiune: „Dell and Oracle – Technology Alliance Partners“.

Nu contează cât de mulţi sau de puţini bani a primit oficial Ludovic Orban de la reprezentanţii juridici în România ai Dell, ci existenţa acestei strânse relaţii a lui, care arată a prietenie pe ­prin­ci­pii obscure şi în care pare, mai degrabă, că o mână o spală pe cealaltă, deschizând posibilitatea ca, cei care l-au ajutat la nevoie pe Orban, când nu avea nici un alt venit bănesc, să îi solicite apoi aju­to­rul ca premier.

De practici de „trafic de influenţă“, de ilegalităţi şi de interese obscure, sunt alţii care au acu­zat şefii firmei de avocatură, în trecut, dar sperăm că nu este cazul (?). Ne rezumăm să evocăm po­ves­tea devalizării Poştei Române, demarată în 2009 şi relatată de Dan Mihalache ca o afacere a fa­miliei Trăilă, sau cum Doru Trăilă în 2011 a demarat în trombă cu maşina asupra unei patrule de poliţie (care l-a „agasat“, oprindu-l), provocând leziuni la şoldul stâng unui poliţist şi avariind două por­tiere ale auto-vehi­cu­lului cu în­sem­nele Poliţiei. Ase­me­nea oameni „fără frică“ par a fi – cf. mass media – cei care ţin pe leafă po­liticieni precum Orban sau ex-înalţi ofiţeri ai SRI precum ge­ne­ralul Dumitru Dumbravă, şi tot ei „asistă companiile internaţionale să îşi conso­li­deze prezenţa în România“ prin „achi­zi­ţii şi trans­fer de active / bunuri“ către acestea.

Iar corporaţia care conduce clubul de lobby Amisa2 la Bruxelles, respectiv mega-concernul suedez ABB (Asea Brown Boveri), a mai fost implicată şi într-un scandal de răsunet în România, cunoscut ca „afacerea Şpaga Suedeză“, când, în numele statului suedez, compania ABB a mituit mai mulţi miniştri români din perioada 1997-2000 şi pe primarul capitalei Viorel Lis, pentru rezol­varea „datoriei istorice pe care România o avea de achitat Suediei“, prin plata în natură… cu fabrici şi regii româneşti. În gu­ver­nele din acea perioadă, Ludovic Orban era director la Agenţia de Politici Energe­ti­ce din România şi, o vreme, secretar de stat, căci PNL-ul se afla la guvernare.

Tot din acea perioadă datează începutul prieteniei lui Ludovic Orban cu fraţii Popescu de la ţărănişti, ciracii de casă ai primarului Viorel Lis, pe care îl aveau în mână şi care era şi pionul numărul unu al suedezilor de la ABB în afacerea „datoriei istorice“. Pe Mihai Popescu (Mişu Pricopsitu, rezident în prezent la Miami), Orban avea să şi-l ia consilier la cabinet din 2007, pe când era mi­nis­tru la Transporturi (perioadă în care s-au acuzat plata unor şpăgi de către asfaltatori către cabi­netul ministrului prin Mişu Popescu), iar pe Dan Cristian Popescu l-a luat la partid, la PNL, şi l-a spri­­jinit pentru şefia la sectorul doi al Bucureştiului. Afa­ce­rişti neo­bosiţi şi controversaţi, fraţii Popescu tre­ceau în trecut, fapt consemnat în presa epocii, drept sponsorii şi rezolvatorii pro­blemelor lui Orban (precum accidentele auto).

La Miami, în SUA, fraţii Mişu şi Cristi Popescu (viceprimar în sectorul 2 din Bucureşti până la finele lui 2020, încă) au organizat din 2018 o parte a „diasporei“, care să îi susţină pe Iohannis în ale­gerile prezidenţiale şi Partidul Naţional Liberal la guvernare.

   Big Pharma din mega clubul lobbyst se ocupă şi de tratarea Covid-19

Totul timpul ancorate în afaceri, marile companii farmaceutice din Amisa 2 sunt, mai recent, implicate în tratarea recentei pandemii Covid 10. Aflăm, astfel, că trustul american Amgen, prezent  pe piaţă românească, a anun­ţat în 30 aprilie 2020 „rezultate mult mai bune decât spera“ cu medi­camentul său Otelza în tra­tamentul „bolii cauzate de noul coronavirus“ (ştire a agenţiei Reuters). De fapt, web-site-ul companiei este dedicat de câteva luni aproape numai pandemiei. Acelaşi lucru îl face şi trustul farmaceutic La Roche, membru şi el în Amisa2,  cu medicamentul său Actemra, pe care îl promovează pentru tratarea tot Covid 19 (SARS-CoV2), sau vinde testere de diagnosticare. Şi Bayer, al tre­ilea trust „big pharma” din puternicul club de lobby, ne propune să cumpărăm medi­ca­mentele sale contra malariei în tratarea Covid, asigurându-ne că va veni apoi cu un tratament şi mai bun în curând.

                      Ce este clubul cu nume evreiesc Amisa2?

Şi Dell şi Oracle, ai căror bani am putea spune că au ajuns indirect în buzunarele lui Orban, participă şi la în­trunirile Grupului Bilderberg, ca şi toţi membrii grupului Amisa2, ce se auto-defi­neşte ca „orga­nizaţie privată ce organizează lunar întâlniri între politicienii de rang înalt ai Uniunii Europene şi industrie“. Cei mai mulţi chemaţi de mega-trusturile transfron­taliere la aceste întâlniri lunare ale Amisa2 sunt membri ai Comisiei Europene.

„Probabil nu aţi auzit niciodată de Amisa 2 – spun reputaţii ecologişti de la DeSmogUK, care nu îi iubesc pe lobby-ştii marilor trusturi -. Dar s-a dovedit că AMISA2, ca şi predecesorul său AMISA, au avut un acces regulat la nivel înalt la seniorii decizionali ai UE de zeci de ani.“

Primul grup Amisa, de lobby ocult la nivel european, a fost creat la începutul anilor ’90 din iniţiativa unor mari trusturi americane, şi a funcţionat până în 2010, dar despre istoria acestuia s-a păstrat o tăcere totală. A mai existat, însă, un grup paralel Amisa, mult mai modest, înfiinţat de că­tre doi israelieni şi un american. Israelienii, Avner Engel şi Shalom Shachar, sunt strâns legaţi de o foarte mare companie de producţie de armament şi sateliţi, Israel Aerospace Industries, Shachar chiar lucrând la IAI, uriaşa companie militaro-civilă de stat evreiască care, îm­preună cu Elbit System (Israel), sunt ultra introduse şi în in­dus­tria de armament a României.

Vom vedea că şi recenta achiziţie de către România a sistemului de rachete american Patriot, pentru care românii plătesc peste 4 miliarde de dolari, este tot opera unui grup de lobby, ame­rican, AmRo, o subsidiară a firmei de lobby Williams & Jensen de la Washington, care se ocupă de vizitele preşedintelui român Klaus Iohannis în SUA, în acţiunile AmRo de la Bucureşti fiind implicate iarăşi şi firme israeliene precum Elbit System.

Iar în grupul american de lobby asupra României, AmRo („American Romanian Investors Dialogue“), vicepreşedinţia îi aparţine trustului ExxonMobil (care ne vrea gazele din Marea Neagră fără să plătească taxe, decât simbolic), membru şi în Amisa 2, în timp ce Raytheon (care ne vinde rachetele Patriot ce vor fi instalate tot la Marea Neagră) este membru fondator al AmRo, care a avut dese intrări la miniştrii României (precum la Ana Birchall) şi la preşedintele Iohannis, din anul 2015 până în anul 2020, şi care este foarte implicată în aranjarea vizitelor în SUA ale lui Iohannis.

Numele Amisa este de origine evreiască (fiind cunoscut şi ca Amiza), însemnând „com­pa­nion, prieten“, deşi cei doi israelieni, atunci când au fondat grupul Amisa paralel cu clubul de lobby Amisa, au pretins ai fi creat numele dintr-un acro­nim derivat din sofisticatul şi neclarul „Archi­tecting Manufacturing Industries and Systems for Adaptability“, ce trecea drept „un proiect finanţat de Comisia Europeană“ în cadrul programului 7th Framework, „Construirea Europei Cunoaşterii“ (2007-2013), o şmecherie birocratică prin care Europa plătea reunirea într-un scop obscur a unor firme din Israel (precum IAI) cu unele din Germania, Elveţia, Italia, Spania şi… România (din România, IAI şi Tel Aviv University au atras firma Optoelectronica de pe Platforma de Fizică Atomică Măgurele de lângă Bucureşti, unde – cu fonduri europene – se rea­li­zea­ză şi cel mai mare laser din lume, la care israelienii au cerut acces la toţi înalţii oficiali români, inclusiv lui Klaus Iohannis, la vizita pre­zi­den­ţială a aces­­­tuia de 7 zile în Israel, în martie 2016).

Când clubul de lobby Amisa s-a reorganizat în 2010, ca şi club al marelui capital global asupra Uniunii Euro­pene, devenind cunoscut ca „Amisa 2“ sau „Amisa II“, doar firme europene şi giganţi americani au devenit membri ai acesteia. Au fost 17 trusturi transfrontaliere, mai întâi, apoi 18. Reprezentanţii „Big Oil“ (cele 6 cele mai mari companii petroliere şi de gaze din lume) în Amisa2 sunt ExxonMobileBritish Petroleum (BP) şi produ­cătorul francez petrolier şi de gaze naturale Total (furnizor de produse chimice al producătorilor auto Nissan, Renault, Dacia, Kia Motors, Citröen, Peugeot, Honda, Aston Martin, DS, Mazda, Kawasaki ş.a.), care are mai multe sucursale sub alte branduri şi în Statele Unite.

În afară de americanii de la Oracle (ai căror parteneri strategici globali de la Dell fac plăţi în România către firma de avocatură ce au în solda ei politicieni precum Ludovic Orban şi emi­nen­ţe cenuşii care provin din Serviciul Român de Informaţii, precum generalul r. D-tru Dumbravă, care a transformat Justiţia din România într-un „câmp tactic“ pentru SRI), şi de marii producători petroli­eri precum Exxon, din grupul Amisa2, al lobby-ului marelui capital asu­pra Europei, mai fac parte şi giganţi militaro-civili precum franco-germano-britanico-olandeza Airbus, care a stat în spa­tele afa­cerii mur­dare EADS de securizare a frontierelor României contra unor sume exorbitante şi nejustifi­cate. Este aceeaşi Airbus care a vândut cu mult timp în urmă, în 1991, două aeronave României con­­­dusă de guvernul Petre Roman, avioane pentru care s-a plătit o şpagă / comision de 1,3 milioane de dolari, avioanele fiind plătite cu un plus de 40 de milioane de dolari peste ce ne­go­ci­a­se în 1989 regimul comunist, iar din 2018, după acordul din august 2017 dintre Iohannis şi Macron (ca pre­şe­dinţi ai României şi ai Franţei), Airbus a preluat practic pentru minim 15 ani, prin firma „căpuşă“ Airbus Heli­cop­ters Industries (înfiinţată la Braşov din 2016), fără a o cumpăra, ce­lebra fabrică româ­nească e aviaţie militară IAR Ghimbav, unde produce elicopterul militar H215M, care este cumpărat de armata română. (Şi în acest caz, al elicopterelor fabricate de Airbus la Ghimbav-Braşov, apare ca un potenţial beneficiar şi Israelul, căci Airbus îşi comandă o serie de sub­ansam­ble de la com­pa­nii israeliene, având afaceri inclusiv cu IAI, iar Elbit Systems con­tractează curent elicoptere Airbus pentru Israel Police şi parti­ci­pă la întreţinerea avioanelor Airbus ale liniilor aeriene israeliene, pe care le echi­pea­­ză cu propria tehnologie.)

Din Amisa2 mai fac parte şi Google (marele motor de căutare pe Internet); Hoffmann-La Roche, (marea firmă farmaceutică elveţiană care contro­lea­ză şi firme americane sau japoneze în domeniu şi care conspiră pentru a menţine un preţ ridicat al medicamentelor în întreaga lume); Allianz (cel mai mare asigurator financiar din lume, a cărui activitate transfrontalieră ajunge, ple­când din Germania, şi în România, unde ocupă primul loc pe piaţă); AMGen (gigantul american de produse biofarmaceutice care a intrat pe piaţa românească cu medicamente scumpe pentru cancer şi alte boli grave); BASF (gigantul german transfrontalier, situat pe primul loc în lume în producţia de chimicale, intrat în România din anii ’60, având o fabrică de vopsele la Mioveni şi alta de aditivi lângă Ploieşti, BASF fiind furnizor de produse pentru toate ramurile economiei româneşti); germanii de la Bayer (unul din cei mai mari producători şi vânzători de medicamente din lume); filiala euro­peană a altui gigant chimical al lumii, trustul american Dow Chemical (prezent în România ca furnizor din 1990, în întreaga economie, ca şi BASF); Norsk Hydro (unul din cei mai mari pro­du­cători de aluminiu din lume, cu baza în Norvegia, axaţi şi pe hidrocentrale); transfrontaliera france­ză Michelin, al doilea producător mondial de anvelope; ABB (cunoscut şi ca ASEA Brown Boveri, gigan­tul elve­ţi­ano-suedez pro­du­cător de roboţi industriali şi medicali, de sisteme automatice şi de echipamente elec­­­trotehnice indus­triale de putere, cu baza în Zurich).

Deosebit de importantă este prezenţa în Amisa2 a trustului Solvay (un mare producător de chimicale şi plastice), căci bogata familie Solvay (care deţine patentul unei metode eficiente de fa­bri­­ca­re a sodei de rufe, carbonatul de sodiu) face parte din restrânsul grup de belgieni bogaţi care, împreună cu alţi vest-europeni, au pus bazele unor cluburi semi-secrete, asemănătoare unei reţele sub­terane de tip masonic, conectată la Grupul Bilderberg, care să ţină în mâinile ei politica euro­pea­nă, a struc­turilor Uniunii Europene, mai ales.

Astfel a apărut în 1999 şi clubul în care a fost racolat şi Dacian Cioloş, ex birocratul român de Bruxelles şi ex premier al lui Iohannis, clubul Friends of Europe, cu sediu la Bruxelles, lângă clă­di­rea Fundaţiei Soros, condus de vicontele Davignon, fost şef al Bilderberg Group.

Dar principalul şi primul club al reţelei este Eu­ropean Round Table, apărut în anii ’80, în timp ce mama cluburilor secrete globaliste din Occident, de la finele secolului al XIX-lea, se chema Round Table (Masa Rotundă) din Anglia (cea desprinsă din Societatea Fabiană), cunoscută şi ca „Society of the Elect“ (Societatea Aleşilor) şi descrisă de profesorul Carroll Quigley (şi care nu tre­buie confundată cu acele Round Table publice, despre care aflăm în enciclopediile de Internet).

O descriere a acestor cluburi „din umbră“ îi aparţine cercetătorului olandez Joël van der Reijden, de la „Institute for the Study of Globalization and Covert Politics“:

„Viteza de creştere a globalizării a crescut în anii ’80 şi ’90. Principala ţintă a mişcării glo­ba­liste a devenit atunci Uni­u­nea Euro­peană, unde au fost stabilite multe dintre ultimele instituţii cheie din umbră, organizaţii ca European Round Table (Masa Rotundă Euro­pea­­nă) apă­ru­tă în 1983… Multe dintre instituţiile private europene, inclusiv Royal Institute for International Relations [UK] şi Friends of Europe [UE], sunt fon­da­­te şi conduse de Étienne Davignon şi prietenii săi belgieni din fa­mi­­liile Lippens [ce deţine banca BNP Paribas Fortis, serviciile financiare Groupe Bruxelles Lambert, cu familia Lambert, sau trus­tul de gaze GDF Suez], Solvay [cei mai bogaţi industriaşi belgi­eni], Boël [mari deţi­nă­tori în industria chimică şi de medicamente belgiene, ca şi Solvay, toţi buni prie­teni cu ră­posatul Jean Monnet, „părintele Uniunii Europene“] şi Janssen [rude nobi­liare cu Davignon şi mari producători de medica­men­te prin Janssen Phar­maceutica şi Johnson & Johnson].

Trei generaţii de Lambert au fost agenţi Rothschild în Belgia, care deţineau Groupe Bruxelles Lamber…, iar baronul Philippe Lambert s-a regăsit din 1988 ca mem­bru al consiliului RIT Capital Partners (RIT fiind acronimul lui Rothschild Invest­ment Trust). Toţi aceşti oameni [Philippe Lambert era strănepotul cele­brului James Mayer de Rothschild] au vizat o combinare a Council on Foreign Re­la­ti­ons (CFR), European Round Table (ERT), Bilderberg, Comisia Trila­te­rală şi ma­­jo­ritatea celorlalte «in­­stituţii europene» [cluburi private precum Friends of Europe].“

Grupul Solvay – cheia evidenţei legăturii dintre lobby-ul corporatist cu grupurile oculte de influenţă politică ale UE – este prezent în România de peste 120 ani, unde a vândut produse chimice şi mase plastice. În prezent nu are vânzări anuale mai mari de 30 de milioane de euro în România, dar îşi doreşte o puternică extindere zonală (instalând o fabrică în Bulgaria şi având şi România ca ţintă de piaţă: în agricultură şi alimentaţie, industria auto şi electrotehnică, construcţii, bunuri de consum şi alimentaţie). Iar, cum am văzut, Solvay face parte şi din grupul de lobby al celor mai puternice trusturi, exercitat asupra Europei, adică din Amisa2, cât şi, ca fondatori, din reţeaua de cluburi private care con­trolează din umbră politica oficialilor de la Bruxelles.

Nici familia magnaţilor Soros, marea manipulatoare a maselor cu creierele spălate din în­treaga lume, nu este absentă, apărând indirect în Amisa2. Astfel, cum am văzut, şi gigantul german BASF, ca şi gigantul petrolier american ExxonMobile, fac parte din acest grup ocult. Dar BASF are acţiuni în fondul de investiţii BlackRock (unde unul dintre cei mai mari acţionari este trustul Soros), iar, la rândul lui, BlackRock este unul din cei mai importanţi acţionari în ExxonMobile (după cum anunţa agenţia internaţională Reuters în 15 august 2018 în ştirea „Soros Fund Management adds popular tech names, BlackRock in second quarter“: „Soros Fund Management şi-a sporit în mod dramatic acţiunile sale în BlackRock Inc – cea mai mare firmă de administrare a activelor din lume, care supraveghează 6 trilioane de dolari – cu aproape 60%, ajun­gând la 12.983 de acţiuni“).

Iar familia Soros, magnaţii din spatele revoluţiilor colorate din întreaga lume, ca şi, parţial, din spatele mişcărilor stradale tip Resistance (#rezist), este un important acţionar şi în Google, trust care şi el face parte din clubul Amisa2.

            Secretivitatea ca regulă a clubului şi a birocraţilor UE

2016 a fost anul când a fost practic „deconspirată“ activitatea Amisa2, deşi această „dez­vă­luire“ poate să fi fost făcută din calcul, pornind chiar de la cinci dintre marile trusturi componente.

Astfel, în articolul Lobbying over croissants and coffee, publicat în 25 mai 2016 de către Corporate Europe Observatory (un grup de orientare progresistă şi cercetare asupra activităţilor de lobby şi financiare a corporaţiilor în Uniunea Europeană), se arăta (în premieră):

„Probabil că nu aţi auzit niciodată de Amisa2. Dar se dovedeşte că Anisa2 şi predecesorul său, Amisa, au avut de zeci de ani un uimitor acces regulat la nivelul înalt al factorilor de decizie su­periori ai UE. Este o prezenţă tăcută, dar persistentă, ce operează în umbrele bulei de la Bruxelles.

Ce înseamnă Amisa? Nu ştim!

Ce spune site-ul organizaţie? Nimic, căci nu există unul.

Cine sunt membrii? Ei bine, aceste companii nu sunt înscrise în datele Amisa2 din Regis­trul de lobby al UE (https://ec.europa.eu/transparencyregister/public/), dar, conform declara­ţi­ei preşe­din­telui Amisa2, sunt incluse trusturi precum ExxonMobil, Total, Dow şi Google.

De câte ori s-a întâlnit Amisa cu înalţi oficiali ai Comisiei? De cel puţin 180 de ori din anii ’90! Dar şocant, nici una dintre cele cinci întâlniri organizate cu Amisa 2 între decembrie 2014 şi ia­nu­arie 2016 cu către înalţi oficiali ai Comisiei Europene nu a fost publicată în conformitate cu normele comunitare.

Deci, ce ştim despre Amisa2?

Potrivit lui Georg Brodach, şef la corporaţia suedeză ABB şi preşedinte al Amisa2 (care a catadicsit să răspundă pe e-mail la întrebările adresate de Corporate Europe Observatory), Amisa2 ţine reuniuni lunare la micul dejun [dar şi alte evenimente, precum sejururi prin lume cu diverşi ofici­ali – n.n.], în mare parte cu un vor­bitor superior dintr-una din in­stituţiile UE, «pentru a educa repre­zen­tanţii corporaţiilor despre evoluţiile recente în dome­niile politicii UE»

Preşedintele Amisa2, „economistul german“ format în Anglia, Georg Brodach, a venit chiar din zona corporatistă. El lucra de 14 ani la ABB (puternica companiei de tehnologie electrotehnică, care livrează masiv în România din 1992 produsele ei), a lucrat 5 ani la AT&T (cunoscutul con­glo­me­rat american transfrontalier de telecomunicaţii, cel mai mare din lume), iar de 10 ani era asociat în afacerile din Germania. A continuat totodată să funcţioneze ca vice-preşedinte senior la ABB.

Ancheta jurnalistică a celor de la C.E.O., specializaţi în urmărirea activităţilor de lobby a în­ce­put după ce au observat că cinci companii, în frunte cu ABB, urmată de Amgen, F. Hoffmann-La Roche, Total şi Dow Europe, au făcut public în anul 2014 grupul Amisa2 pe listele declaraţiile lor transparente privind activitatea de lobby. Adresându-se oficial cu întrebări lămuritoare conducerii ABB, în persoana vicepreşedintelui Folker Franz, iar acesta a îndrumat C.E.O. să se adreseze lui Georg Brodach, omul lor şi totodată pre­şe­din­te al Amisa2.

Neavând încotro, Brodach a trimis cercetătorilor angajaţi de C.E.O., o listă a reuni­u­nilor Amisa „la micul dejun“ şi a vorbitorilor participanţi, care datează din 1994 şi cuprinde un total 293 de întâlniri. În general, acestea au fost cu funcţionari de nivel înalt (membri ai cabinetelor UE, direc­tori generali de la Bruxelles sau adjuncţii acestora), dar şi alte nume cunoscute se extind. Cei de la C.E.O. au remarcat implicarea şi coabitarea cu Amisa a unor nume precum Connie Hedegaard, comisar european pentru acţiuni climatice (care putea deranja marii poluatori globali, membri ai Amisa, dar care se întâlniseră pe ascuns cu comisara UE), sau a controversatului Giovanni Kessler, di­rector general al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) din 2010 până în 2017, acuzat de procurorii belgieni de practici criminale de investigare.

Lista de 17 membri ai Amisa2 asumată de Brodach este, însă, după cum se pare, in­com­pletă, căci, aşa cum reiese din schimbul de e-mail-uri cu acesta şi din lista participanţilor la întâl­nirile clubului, publicate de C.E.O., apar şi ale mari corporaţii prezente, precum Samsung, BMW sau gigan­­tica bancă germană Deutsche Bank (care a susţinut propulsarea politică în România a lui Klaus Iohannis, mai ales la conclavurile Grupului Bilderberg).

C.E.O. i-a cerut preşedintelui Amisa2 şi procesele-verbale („minutele“) întâlnirilor cu ofici­a­lii, „pentru a putea vedea exact ce se discută“, dar Brodach le-a răspuns că:

„Nu există minute şi nu există nici o consemnare, deoarece nu există un ansamblu comun de interese şi intenţia nu este să se ajungă la vreun «rezultat»…“

„Găsim acest răspuns nesincer şi necinstit – venea replica publică a analiştilor de la Corpo­rate Europe Observatory -, deoarece, în timp ce două companii chimice sau două companii ener­ge­­tice ar putea fi concurente pe piaţă, este foarte probabil ca acestea să aibă interese similare în ceea ce priveşte elaborarea de politici de către Uniunea Europeană. Corporaţiile din aceleaşi sec­toare industrialo-economice împărtăşesc multe interese şi agende comune atunci când vine vorba de comerţ, impozite, reglementări şi alte probleme. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar exista mai asociaţii co­merciale şi nici un rol pentru organizaţii precum BusinessEurope [un grup de lobby reprezentând întreprinderi de toate dimensiunile din Europa – n.n.], care formulează cereri oficiale comune în do­me­niul afacerilor.“

Deci Amisa face un lobby secret şi necurat la nivelul UE, cu alte cuvinte.

Mai mult, secretivitatea legăturilor cu Amisa este promovată chiar de oficialii Uniunii.

„Evenimentele Amisa2 nu sunt anunţate public şi nu participă la ele nimeni altcineva decât corporaţiile şi înalţii funcţionarii UE, plus «prietenii personali» ai lui Brodach, care sunt invitaţi să «crească» audienţa“ şi să anime atmosfera, arată cei de la C.E.O., adăugând că „în pofida candorii lui Brodach atunci când l-am abordat direct, Amisa2 este o organizaţie opacă, iar lipsa unui site web sau a altor surse publice de informaţii este problematică. Membrii săi nu sunt prea deschişi cu privi­re la apartenenţa lor.

Dar şi mai problematic, Comisia Europeană însăşi nu este transparentă în privinţa con­tac­telor sale cu Amisa2. Sunt cel puţin cinci dintre reuniunile de la micul dejun, care au avut loc între Amisa2 din decembrie 2014 [până în mai 2016], cu oficiali de top din cadrul Comisiei, pe care aceştia aveau obli­gaţia să le comunice public, precum toate şedinţele de lobby la care participau. Şi totuşi, aceste întâlniri nu apar pe site-urile on-line de declaraţii a reuniunilor acestor oficiali.“ (op.citat)

Obligaţia înalţilor oficiali UE de a-şi face publice aceste întâlniri cu reprezentanţii corpo­ra­ţii­lor fusese stabilită din 11 noiembrie 2014 de către însuşi preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pe baza deciziilor Comisiei, transmise ca „metode de lucru“ comisarilor europeni şi subalternilor lor (postate de secretariat la https://ec.europa.eu/transparency/[

Transparenţa s-a impus mai ales privind negocierile pentru adoptarea dintre UE şi SUA a TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), adică Parteneriatul Transatlantic pentru Co­merţ şi Investiţii, care să anuleze taxele comerciale dintre cele două suprastructuri statale (tratat blocat ulterior de către preşedintele Trump), dar tocmai acest TTIP era unul din subiectele centrale de „negociere“ ale corporaţiilor cu oficialii UE în cadrul întâlnirilor Amisa2, la Bruxelles, ţinute în secret.

Mega-trustul şefului Amisa2 (ABB), România şi „Afacerea Şpaga Suedeză” – în penumbră: Grupul Bilderberg şi Carl Bildt, şeful clubului lui Iohannis

Din 1997, după venirea ţărăniştilor şi liberalilor la guvernare, până în anul 2000, concernul suedez ABB a aranjat de zor – pe ascuns şi prin coruperea oficialilor români – recuperarea „dato­riei istorice“ a României către Suedia. Maşinaţiunile aveau acordul şi mandatul tacit al guvernului sue­dez, deşi era o operaţiune în afara legii, cum aveau să descopere chiar procurorii suedezi.

Deşi cel care a plasat banii pentru oficialii români (4 miniştri şi, în fruntea acestora, ca des­chi­ză­tor de uşi, Viorel Lis, primar al Capitalei în 1998) a fost Peter Fallenius, reprezentantul ABB în România, în spatele lui se aflau forţe mai puternice.

În timpul procesului lui Fallenius de la Stockholm, în 2005, fosta lui soţie a făcut o decla­ra­ţie crucială către instanţă: în această afacere din România era implicat, la vârf, Percy Barnevik, pre­­şedintele ABB în 1996-2002, un „superstrateg al afacerilor la nivel mondial“, despre care, încă din 1991, când Barnevik era doar director (cu începere din 1988) la Asea (ABB), Harvard Business Re­view spunea că „se mişcă mai agresiv decât orice alt director din Europa, probabil chiar din lume, pen­tru a con­strui… o organizaţie… care să dea substanţă mantrei invocată la nesfârşit «Gân­deş­te global, acţi­onea­ză local»

Iar Percy Barnevik, creierul coruperii politicienilor români, participa cel puţin din 1994 la în­tru­ni­rile Grupului Bilderberg, unde îşi reprezenta ţara, Suedia, alături de un prieten conaţional şi şef de club politic mai târziu al pre­şe­din­telui României, Klaus Iohannis.

Este vorba de Carl Bildt, fost premier al Suediei în anii ’90 şi ministru de Externe suedez în anii 2000, un asiduu jucător în cercurile unei ordini globale supra-statale, căci Percy Barnevik, şeful ABB care supervizase „Afa­ce­rea Şpăgii Suedeze“ în România anilor ’90, era membru în conducerea (board-ul) Grupului Bilder­berg, în timp ce ex-premierul suedez Carl Bildt, era şi el pre­zent la întrunirile grupului chiar în acei ani în care fusese pusă la cale „recuperarea“ datoriei is­to­rice a României către Suedia: 1996, 1997, 1999, 2000 (dar par­ticipase la Bilderberg şi în anii 1992, 1993 şi 2006).

Barnevik devenea apoi membru al clubului „America Council for Foreign Affairs“, în timp ce Carl Bildt devenea co-preşedinte al European Council on Foreign Relations (ECFR), în care a fost co-optat şi Karl Iohannis ca membru în anul 2016, în primul mandat de preşedinte al României. Carl Bildt, şeful lui Iohannis la acest ECFR, participase şi în 2014, anul alegerii lui Iohannis drept pre­şedinte al României, alături de alţi susţinători sau prieteni ai lui Klaus Iohannis, la întrunirea Gru­­­pu­lui Bilderberg de la Copenhaga. Şi, la aceeaşi întrunire a Bilderberg, unde se hotăra soarta lumii pentru anul în curs şi următorii, participase şi marele globalist Etienne Davignon, amic al lui George Soros şi şef al lui Dacian Cioloş la organizaţia satelit „Friends of Europe“, un Ong think-tank de ace­laşi calibru soroşist cu clubul „european“ ce l-a recrutat pe Iohannis[18]. Davignon, fost şef al Gru­pu­lui Bilderberg a fost în România în 2010, vizită pentru care a fost plătit de un finanţator politic şi fost elev de liceu al lui Iohannis, afaceristul Adrian Thiess.

Carl Bildt şi Percy Barnevik (ABB-„Şpaga Suedeză“) sunt colegi şi în conducerea altor cluburi think-tank, precum londonezul Centre for European Reform, finanţat de mari trusturi trans­frontaliere şi un grup de bănci şi producători de arme, iar Klaus Iohannis, deşi a demisionat formal din clubul European Council on Foreign Relations după ce presa română a aflat de înrolarea lui, a continuat să se întâlnească cu Bildt sub dife­rite motive. Astfel, în 13 mai 2019, preşedintele României s-a întâlnit la Bruxelles cu Bildt la o întru­nire a „statelor din cadrul Parteneriatului Estic“, deşi glo­ba­lis­­tul suedez nu aveau ce căuta acolo.

Concluzia afacerii „Şpaga Suedeză“ (sau „Mita Suedeză“) a fost că România a cedat Suediei, fără nici un cost, mai multe din întreprinderile ei, dar oficialii români nu au fost condamnaţi. Patru miniştri din cabinetul Victor Ciorbea sau din guvernul Radu Vasile (ori demnitari asimilaţi cu aceste funcţii) au beneficiat de fonduri oferite, sub o forma sau alta, de Peter Fallenius, manager pe atunci la divizia din România a concernului suedezo-elveţian ABB.

Pentru ce a făcut în România, Peter Fallenius a fost condamnat de către un tribunal din Stockholm la trei ani de închisoare, deşi a susţinut că el personal nu s-a atins de banii ABB, ci i-a dat ca mită unor politicieni de top din România. Deşi procurorul suedez Martin Tiden era con­vins de faptul că Fallenius şi-a însuşit banii transferaţi de la ABB ca şpagă pentru politicienii români, fap­te­le arătau că măcar 150.000 dolari SUA au ajuns în contul unei firme-fantomă înregistrată în para­disul fiscal al Insulelor Virgine Britanice, a româno-suedezului Mihai Cotfas, fost angajat al ABB şi rudă cu ministrul Mircea Ciumara, de la Finanţe (din mai amplele cercetări pe care le-am făcut dar nu îşi au locul aici, dintre cei de la putere s-au opus atunci afacerii putrede cu datoria către Suedia doar Daniel Dăianu şi Isărescu, dar cel din urmă a muşamalizat privatizările murdare în 2000, când a fost premier, îngropând anchetele şi rapoartele Corpului de Control făcute la FPS).

Altor 600.000 dolari SUA din „şpaga suedeză“ li s-a pierdut urma, iar Peter Fallenius nu a pronunţat nici măcar un nume al vreunui politician autohton în cauză, aşa că Parchetul Naţional Anti­corupţie din România l-a luat la întrebări, în 2005, formal doar, numai pe des­chi­ză­torul de uşi al suede­zi­lor, pe Viorel Lis, pri­mar al Capitalei între ianuarie 1997 şi iunie 2000, devenit amnezic.

Traficantul puterii din anii ’90 pentru ABB (şefii Amisa) era un pion al găştii „Pricopsiţii“, care apoi l-a păpuşat pe Ludovic Orban

Ludovic Orban apare azi ca fiind păpuşa multora. Iată-i pe unii dintre aceşti sforari.

Conexiunile politice ale lui Viorel Lis erau atunci, la comiterea „şpăgii suedeze“, asigurate în cea mai mare măsură de fraţii Popescu de la tineretul ţărănist, Alexandru (zis Kala, şeful tineretului ţărănist), Mihai (Mihai Gabriel Popescu, zis Mişu Pricopsitu, consilier la Transporturi al ministrului Ludovic Orban cu începere din 2007) şi Cristi. Acesta din urmă este Dan Cris­tian Popescu sau D.C. Popescu, viceprimar PNL la sectorul 2, în prezent, susţinător şi par­te­ner politic al lui Orban, apre­ci­at la rândul lui de către Klaus Iohannis.

Prezentăm această grupare din jurul şpăgarului suedezilor (Viorel Lis) în serialul „Clanul «Pricopsiţii», oamenii lui Orban şi Iohannis“, început în Justiţiarul din 13 iunie.

                                                                                                     Cornel-Dan NICULAE

INTELEPCIUNE SI ADEVAR

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: