Tag Archives: ARTICOL DOCUMENT

ARTICOL -DOCUMENT.O ANALIZA LA RECE DESPRE VIITORUL LUI TRAIAN BASESCU!

28 oct.

Peste un an şi aproape două luni vom cunoaşte noul preşedinte al României. Foarte interesant însă pentru toată lumea este ce se va întâmpla cu Traian Băsescu. Va rămâne în politică, va avea sau nu succes, se va retrage definitiv, va fi condamnat în dosarele închise cu multă discreţie de procurori? Sunt tot atâtea întrebări la care foarte multă lume este curioasă să afle răspunsul. Cum răspunsurile nu pot veni decât după 1 ianuarie 2015, sau eventual după alegerile europarlamentare, atunci când vom vedea dacă artificialele construcţii zise de dreapta vor obţine procente cât de cât onorabile sau se vor face de râs. Până atunci, analizele sunt la ordinea zilei. O astfel de analiză am găsit-o pe blogul „Contele de Saint-Germain” şi o publicăm integral, considerând că este una pertinentă şi cu mai şanse de a fi confirmată de realitate.

1378698_603150713086107_1701439342_n

O analiză la rece despre viitorul lui Traian Băsescu.

Este relativ simplu să ne imaginăm cum va arăta scena politică din România la 1 ianuarie 2015. Principala noutate va fi prezenţa unui alt preşedinte la Cotroceni. Procentele din Parlament vor păstra structura actuală, cu o fluctuaţie de ±10% (ceea ce nu va afecta semnificativ distribuţia de forţe dintre antibăsişti şi băsişti, indiferent dacă la acel moment USL va mai fi în viaţă sau se va fi destrămat pe parcurs). Procentele de la europarlamentarele din mai 2014 vor putea să modifice raportul dintre PSD şi PNL, stabilit la parlamentarele din 2012, dar nu această modificare va marca prin consecinţe de substantă următorii ani ci pierderea dramatică de pondere a băsiştilor (contribuţia lor la zestrea PPE) în raport cu antibăsiştii.
Am prezentat totul în termeni de băsism şi antibăsism pentru că, din perspectiva lui Traian Băsescu, raportul de forţe gândit astfel este esenţial pentru analizele şi deciziile sale din ultimul an de mandat prezidenţial.
Traian Băsescu ştie că proiectele sale, de a mai face politică mare în România, după ce nu va mai fi preşedinte, sunt pur utopice. Cine să-l susţină? Noua Dreaptă, Alianţa pentru România, chiar şi PDL, la limită? Să fim serioşi! Toate trei laolaltă, în cea mai optimistă proiecţie, dacă vor atinge 20%.
Fără pârghiile de la Cotroceni, fără nucleul dur şi consistent din Parlamentul European, fără o pondere cât de cât de luat în seamă în Parlamentul României, Traian Băsescu se va afla în situaţia unui general nu doar fără muniţie dar şi fără trupe. Care, pe deasupra, va fi şi ţinta dezlănţuirii justiţiare a celor cu care s-a jucat ani de-a rândul, cinic şi abuziv, de-a hoţii şi vardiştii.
Deşi bravează cu celebrul său râs tabagic ori de câte ori este întrebat dacă nu se teme pentru libertatea sa post-imunitate, nu încape nicio îndoială că problema îl preocupă în cel mai înalt grad. Timpul trece atât de repede, săptămânile zboară, cum să se pună la adăpost?
Eu cred încă, deşi el s-a grăbit să dezmintă astfel de planuri, că nu scoate deloc din calcul o posibilă demnitate internaţională (ce, printre altele, i-ar asigura şi o solidă imunitate). Dar este foarte posibil să-şi caute imunitatea şi în ţară. Cea mai trainică şi uşor de atins poziţie aici (deoarece depinde chiar de semnătura sa, a celui de azi) ar fi aceea de Preşedinte al CCR, în locul lui Zegrean. Care Zegrean, la momentul stabilit, ar face un pas înapoi dându-şi demisia, să zicem, pe motiv de boală.
Varianta lui TB, comunicată în ultima vreme cu o insistenţă suspectă, aceea că va continua să facă politică în România, este doar un truc menit să îi încurajeze pe susţinătorii lui să nu se simtă părăsiţi, să nu abandoneze, din defetism, corabia. Dar hai să reflectăm o secundă şi la soluţia asta. Ce-ar presupune? Ca Traian Băsescu, după grandoarea Cotrocenilor, să accepte umilinţa de a conduce o oaste de şontorogi, de simboluri ale corupţiei (Udrea), laşităţii (BOC), infatuării găunoase (MRU), detracţiunii naţionale (Macovei), delirului nostalgic (Neamţu)? Greu de crezut că un astfel de personaj, cât de depreciat ar fi el conform grilelor morale, s-ar împăca, totuşi, cu o etichetă de NIMENI ÎN MULŢIME.
Şi acţiunile lui TB menite să ne facă să credem că se zbate pentru a impune un prezidenţiabil cu şanse la alegerile din 2014 sunt tot parte a unui truc. Întâlnirile secrete la cârciumă cu Udrea şi Boc, atacurile la Predoiu şi Oprescu, au prea multă demonstrativitate în ele pentru a fi ceea ce par. Traian Băsescu ştie prea bine că niciuna dintre stafiile pe care le vântură pe post de candidaţi valabili pentru Cotroceni nu are nici măcar şansa de a pătrunde în turul doi. El vrea însă să lase impresia că asta ar fi miza lui, susţinerea unui candidat care să-l protejeze pe viitor. De ce? Pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii şi anume acelea de a prelua din nou controlul asupra PDL. Este singura şansă care i-a mai rămas de a beneficia totuşi, după 2015, de un partid care să-i ţină, cât de cât, spatele. Lămurit de fiasco-ul construcţiei “de dreapta” pe care a moşit-o după ideile telenovelistice ale lui Lăzăroiu, cu două vârfuri de lance boante şi flasce – MRU şi Neamţu – , Traian Băsescu face acum tot posibilul pentru a adăuga ceva materialitate politică numelui său, după ce acesta va pierde particula de preşedinte.
Sigur însă, armele esenţiale cu care TB încearcă să-şi construiască premisele unei libertăţi viitoare rămân oamenii bine aleşi şi bine plantaţi în structurile cheie ale statului. Aceştia, mai presus de orice, trebuie să îi fie fideli şi, de aceea, şantajabili şi laşi. Este reţeta infailibilă pe care TB a aplicat-o fără abatere peste tot pe unde a condus. Şantajabili şi laşi. Care să ştie că dacă îl vor trăda vor fi şi ei traşi, alături de el, pe eşafod.
Credinţa mea este că, în perspectiva lui 2015, Traian Băsescu munceşte frenetic în această perioadă pentru a obţine şi pune bine informaţii şi dovezi compromiţătoare despre sute de inamici (sau potenţial inamici) politici. Procurori de la DNA, judecători de la ICCJ, membrii CSM, CCR, ANI, parlamentari, şefi ai serviciilor secrete etc. Iar atunci când primul dintre ei va defecta, urgia pogorâtă asupra lui va trebui să fie atât de necruţătoare încât să devină o lecţie înspăimântătoare pentru toţi ceilalţi posibili amatori.
Va fi însă în zadar. Iar ceea ce îi va zădărnici lui TB acest diabolic plan de apărare va fi tocmai cheia succeselor sale trecute: vulnerabilitatea oamenilor pe care a contat şi contează. Secretele compromiţătoare ale acestor hahalere vor fi livrate si noilor conducători. Iar atunci când un laş vrea să-şi salveze pielea având de ales intre un fost puternic şi un actual puternic, ghici cu cine se va alia?
Indiferent cine va câştiga prezidenţialele din 2013 – Antonescu, Ponta, Isărescu, Oprescu – acesta va funcţiona într-un regim cu guvern şi premier USL (PSD), cu o majoritate USL (PSD) de minimum 60% atât în Parlamentul României cât şi în Parlamentul European, cu un popor sătul de gâlcevile băsiste şi dornic deopotrivă de răzbunare şi de emancipare.
Nu cred că în această configuraţie cineva normal la cap s-ar putea opune unei corecte judecări a celebrelor dosare pe care Traian Băsescu le-a ascuns sub preşul imunităţii sale prezidenţiale timp de 10 ani.

Sursa: conteledesaintgermain.ro

FLORIN POENARU-ARTICOL DOCUMENT-” DE CE NU MAI MERG LA MARSUL DE DUMINCA,27 OCTOMBRIE a.c. AL MISCARII ANTI-ROSIA MONTANA!”

27 oct.

Nu că ar conta la ceva dacă particip eu sau nu la marș, dar pretextul acestei decizii o reprezintă, desigur, evenimentele de săptămâna trecută.

poenaru

Delirul religios-naționalist de miercuri 16 octombrie de la Arcul de Triumf, agresiv la adresa celor care au îndrăznit să-l critice, precum și parada legionară de duminică însoțită de asemenea de agresiuni și violențe, au umplut paharul. Aceste manifestări nu numai că nu au fost condamnate de organizatorii marșului, dar au fost normalizate ca făcând cumva parte din diversitatea firească a protestului, asta când nu s-a spus direct că victimele agresiunilor au fost de fapt elementele perturbatoare și incitante, fie pentru că au fluierat imnul, fie pentru că au arborat simboluri anarhiste sau anti-capitaliste.

Dar acesta este doar punctul culminant dintr-o dinamică ce a existat chiar de la început. De aceea, nu cred că aceste proteste au fost deturnate recent de anumite grupuri, sau infiltrate de securiști ai puterii menite să le discrediteze. Acestea sunt doar fantasmele teoriei conspirației menită să scutească conștiințele liberale de orice formă de abordare politică. Mai degrabă, evenimentele din ultimele zile sunt rezultatul firesc a însăși structurii inițiale a protestelor. Încă de la început, în timp ce se clama deschiderea totală față de toate grupurile și opțiunile posibile, stânga –în special cea anti-capitalistă și anarhistă – a fost suspectată că de fapt vrea doar să deturneze protestele, să le acapareze, să obțină un câștig personal. Când șeful SRI a lansat teoria eco-anarhiștilor era deja mult după ce un cor de voci care pornea din piață și se oprea în paginile diverșilor analiști ai establishmentului condamnase stânga pentru mesajele sale anti-capitaliste drept principalul pericol al acestor proteste. Atunci nu e de mirare că dacă nu îngenunchezi la imn și la rugăciune, nu ești înfofolit în drapel, sau nu ai tricou cu Antonescu,.Codreanu sau măcar o ie, ești oricând pasibil să fii îmbrâncit, înjurat sau chiar să primești un pumn în față.

Desigur, în timp ce stânga era astfel înfierată, iar cei care purtau asemenea mesaje erau vulnerabilizați în interiorul marșului, democrația pur și simplu a explodat în piață. Toate formele de legionarism, fascism, naționalism, militantism religios –mai vechi sau mai noi – nu numai că au fost primite și tolerate la demonstrație, dar au fost în mod vădit încurajate prin mesaje de la portavoci. De asemenea, cu excepția câtorva, nimeni nu pare să fi avut vreo problemă cu prezența la marș a figurii patologice din spatele sitului capitalism pe pâine. La fel, nu prea au fost multe obiecții când băsiști notorii au apărut în piață atunci când s-a dat voie. În timp ce pe facebook și la finalul marșurilor ne gratulam reciproc despre cât de civilizate și frumoase sunt, acestea au devenit de fapt spațiul perfect pentru articularea și reînvigorarea mișcărilor naționaliste și de extremă dreapta locale.

Este limpede că o anumită dimensiune naționalistă și populistă era inevitabilă în cadrul acestor proteste. Afinitatea dintre ecologie și naționalism, precum și caracterul mobilizator al naționalismului, au stat la baza mișcării de rezistență. Acest filon a fost prezent în mod clar la toate Fân-Festurile și a subîntins apoi mobilizările urbane din ultimele săptămâni. Nu sunt un critic apriori al naționalismului și înțeleg că în anumite contexte poate avea un rol tactic. Dar în același timp, naționalismul din jurul Roșia Montana (sau a gazelor de șist) nu este naționalismul economic protecționist liberal, ci este strict ancorat în fanteziile conservatoare de secol 19 care leagă pâmântul de sânge, limbă și patrie în mod organic. O dată scos din cutie dobândește un caracter autonom foarte puternic, cu atât mai mult în contextul românesc unde, să fim sinceri, naționalismul nu are deloc o tentă dizidentă ci este politică de stat, fiind încurjat masiv de toate puterile și de toți intelectualii oficiali de peste 40 de ani cel puțin. Altfel spus, naționalismul pe care îl vedem acum nu are deloc o valență anti-sistemică, cu atât mai puțin fiind în detrimentul clasei politice “vândute”, ci este reflexul foarte firesc al unei societăți îmbibate de naționalism, conservatorism și anti-comunism.

Virajul spre naționalism, extremism de dreapta și militantism religios, pe cât era de previzibil, pe atât a fost făcut posibil de însăși dinamica protestelor. Nu doar demonizarea stîngii menționată mai sus, și nici doar oportunismul politic al unora care au încercat să folosească aceste proteste pentru a-și spăla compromisurile și conivențele cu puterea, ci mai ales așa zisă structură informală, fără lideri a protestelor a dus la transformarea acestor proteste în arenă a neodreptei și naționalismului. Pentru o mișcare care se laudă că nu are lideri, sunt totuși foarte mulți oameni la portavoce, la televizor și pe facebook care vorbesc în numele protestelor și al protestatarilor, care fac și desfac trasee (ce-am căutat oare sub Arcul de Triumf de exemplu ?), care sugerează îngenuncheri, momente de reculegere și mult imn, care dau comunicate și propuneri, care nu contenesc să explice, să critice, să propună, să sugereze și, în general, să afirme cum nu sunt lideri, deși nu se pot opri din vorbit și reprezentat. Însă acest verbiaj încetează exact când apar abuzurile, agresiunile și violențele. Atunci pare că nu mai e nimic de spus, nimic de adăugat, nimic de clarificat și nici o poziție de luat – în afara, e drept, fie a unor mesaje vagi și fals împăciuitoare, fie a unui delir precum acesta, ce solicită probabil alt tip de atenție. Deși nu am un fetiș pentru lideri și bărbați puternici, parcă prefer totuși niște lideri autoritari care să aibă discernământul și puterea să se opună neolegionarilor și extremei drepte, care să nu le facă jocul de la portavoce, acestei situații în care avem lideri informali vocali dar care în definitiv nu spun absolut nimic sau tac vinovat, lâsând astfel spațiul discursiv și politic la discreția extremiștilor.

Ca reacție, am primit zilele acestea, pe diferite canale, invitații la solidaritate din partea unor oameni cu opțiuni de stânga în vederea formării unui bloc anti-capitalist unitar, distinct, în timpul marșurilor. Astfel, ideea ar fi de a crea o contrapondere la neolegionari astfel încât să nu mai fim așa de vulnerabili ca atunci când mărșăluim în grupuri mici, individuale. Prima reacție este că nu știu cât de oportună mai este o astfel de strategie. Cam ce s-ar mai putea obține de la aceste marșuri, în structura și formula lor actuală ? Cam ce am putea rezolva acum după săptămâni de marș dacă continuăm să mergem umăr la umăr –fie și în grupuri mai mari – cu neolegionarii? Participarea în acest moment nu ar face decât să-i legitimeze pe aceștia din urmă, dar și să continue fantasma cum că aceste proteste sunt deschise pentru toată lumea, că toți avem loc acolo. Nu, nu toți avem loc acolo și a fost o eroare majoră să credem asta de la început.

A două reacție, ceva mai amplă, este că o astfel de propunere spre solidarizare este prea puțin și vine prea târziu. În luna mai a acestui an a avut loc la Cluj o întâlnire a cărei scop a fost încercarea de coagulare și federalizare a grupurilor ce se identifică a fi de stânga. Motivul a fost tocmai că fără un front comun vom fi destul de vulnerabili și ineficienți pe cont propriu, cu atât mai mult cu cât, chiar în acea întâlnire, s-a prefigurat în mod explicit apariția în viitorul foarte apropiat ale unor mișcări de stradă în România pentru care ar trebui să fim cât de cât pregătiți, atît tactic cât și politic. Însă ideea de federalizare și organizare a fost ridiculizată și apoi respinsă din diverse motive, inclusiv acela că lupta anti-capitalistă s-a considerat la acel moment încheiată, desuetă, de către unii participanți, care acum par însă că o redescoperă. Finalul întâlniri a însemnat de fapt atomizarea și mai mare a participanților. Acum ne aflăm în situația de a încropi ceva pe genunchi, rapid, sub imperiul urgenței, când deja agresiunile și loviturile au fost comise. Nu pot decât să urez succes acestei inițiative. Până atunci vom fi fiecare singuri în fața fasciștilor.

Walter Benjamin a scris că apariția fascismului este semnul clar al unei revoluții eșuate. Mai modest, în contextul local, această reapariție este efectul efortului sistematic din ultimii 5 ani de zile de a preîntâmpina și discredita apariția și coagularea unei stângi autohtone relativ semnificative. De la segmentele cele mai progresiste, la liberali și conservatori, de la politicieni la intelectuali și ong-iști, de la universitari și artiști la realizatori TV, orice referință la stânga –care ieșea din tiparele strâmte ale respectabilității acordate de establishment – a fost taxată drept extremism.
Prin urmare, astăzi ne aflăm în situația neconfortabilă de a fi prinși între, pe de o parte, o clasă politică închisă precum o castă și izolată de restul populației prin largi cordoane de jandarmi, polițiși, SRI-iști, SPP-iști și alte zeci de forme de pază, și pe de altă parte de segmente întregi de populație prinse în ghearele neofascismului. Cele două nu se opun, ci doar se hrănesc reciproc (vezi și acuzele de neofascism recente venite dinspre putere). În aceste condiții, în bună tradiție românească, a sta acasă e aproape revoluționar.

http://crticatac.ro/

%d blogeri au apreciat: