Tag Archives: DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA

RAMAS BUN MAESTRE MISU FOTINO!,DUMNEZEU SA -L ODIHNEASCA!

14 ian.

“Am fost atât de răsfăţat de lumea teatrală şi neteatrală, încât mă mir că nu mi-am ratat cariera. Câţi copii s-ar putea mândri, ca mine, că au fost ţinuţi pe genunchi de marele Iancu Brezeanu, alintaţi de Tudorică Muşatescu şi de alţi buni prieteni ai tatălui meu? Doar că eu nu-i consideram monştri pe aceşti mari actori, ci prieteni, un fel de rude din familia noastră teatrală”, îşi amintea, într-un interviu, marele actor Mihai sau Mişu Fotino, care ne-a părăsit săptămâna aceasta.

 

Imagine

 

Se născuse în 1930 la Bucureşti, dar copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Braşov, alături de tatăl său, Mihai Fotino, actor celebru şi director al Teatrului din Cernăuţi, fondator al Teatrului de Stat din Braşov. De la el, Mişu Fotino a moştenit pasiunea pentru teatru, debutând, la 7 ani, în piesa „Coloniale”, alături de Maximilian, Maria Filotti, Silvia Fulda, Talianu. Şi a continuat să joace până la 77 de ani.

Actor al Teatrului Dramatic din Braşov, din 1952, a fost remarcat de marele regizor Sică Alexandrescu, în spectacole, cum ar fi “Mincinosul”, “Nota zero la purtare”, “Titanic vals” sau “O noapte furtunoasă”. Acesta a decis să-l aducă la Bucureşti. Din 1956, joacă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, dar şi pe alte scene din Capitală sau din ţară.

A dansat şi a cântat la “Savoy” în „Băieţii de la parter” sau „Pisica neagră”, a stârnit hohote de râs la Teatrul de Comedie în “Ucigaş fără simbrie”, “Un Hamlet de provincie”, “Croitorii cei mari din Valahia”, a apărut pe scena Teatrului “Nottara” în “Sonet pentru o păpuşă”, la Teatrul “Victor Ion Popa” din Bârlad în “Idolul şi Ion Anapoda”, la Craiova în “O scrisoare pierdută”, la TES în “O farmacie cu nebuni”, de Eugène Labiche… A făcut roluri memorabile în “Steaua fără nume”, “Avarul”, “O femeie cu bani”, “Ispita”, “Ultima oră”, “Iubire”, “Egoistul”…

A făcut cupluri profesionale de neuitat cu doamnele teatrului românesc Carmen Stănescu şi Ileana Stana Ionescu, iar apariţiile pe micul ecran, timp de zeci de ani, au încântat telespectatorii.

Dar, aşa cum scrie criticul Călin Căliman, “Naţionalul bucureştean a fost marea sa casă teatrală. Cele mai longevive spectacole ale sale, cu sute şi sute de reprezentaţii, au fost cele cu «Comedie de modă veche» de Arbuzov, «Idolul şi Ion Anapoda», de G.M. Zamfirescu, «Siciliana» de Aurel Baranga… Voi recurge la o listă ultra selectivă, îngăduindu-mi câteva notaţii suplimentare: «Pisica în noaptea de Anul Nou», de D.R. Popescu, «Căsătoria» de Gogol, «O femeie cu bani» de George Bernard Shaw, «Călătorii cu mătuşa mea», după Graham Green, «Îmblânzirea scorpiei» de Shakespeare, «Moartea unui comis voiajor» de Arthur Miller, «Aşteptând la arlechin» de Noel Coward. Într-un volum de interviuri, Mihai Fotino se considera un produs al şcolii de regie Sică Alexandrescu”.

Cu Radu Beligan în Egoistul, ultimul spectacol în care a jucat

În film a apărut în aproape 20 de comedii cinematografice, până în 2001, când a fost distribuit de regizorul Mircea Mureşan în comedia „Sexy Harem Ada-Kaleh „. Mulţi şi-l amintesc poate în “Directorul nostru” (1955), “Telegrame” (1959), “Porto-Franco (1961), “Codin” (1963), “Politică şi delicatese” (1963), “Titanic vals” (1964), “Amprenta” (1967), “Balul de sâmbătă seara” (1968), “Elixirul tinereţii” (1975), “Tufă de Veneţia” sau “Chiriţa la Iaşi” (1987).

Şi-a împrumutat vocea Profesorului Archimedes Q. Porter, în seria “Tarzan”, sau Iepurelui din producţia Disney “Marea Aventură a Porcuşorului” (Piglet’s Big Movie).

Şi pentru că am vorbit despre Disney, câtă lume îşi mai aminteşte că a fost partenerul inegalabilei Silvia Chicoş, într-un spectacol pentru copii?

De fapt, dragostea pentru film a apărut mai devreme, când era student în anul I la Facultatea de Teatru: “… în primăvară l-am însoţit pe Radu Beligan – idolul meu în materie de umor subţire, pentru parter, nu zgomotos ca pentru galerie – la o filmare. Se realiza primul film românesc, «Răsună valea», şi Paul Călinescu m-a luat şi pe mine pentru o figuraţie specială. Avea nevoie să filmeze, pe şantierul patriei, un brigadier cu un aer mai intelectual şi, cum eu purtam ochelari şi pe-atunci, corespundeam imaginii. M-a fascinat atmosfera de echipă şi am rămas mai mult. Mă şi vedeam mare stea de cinema, dând autografe, dar n-a fost să fie”, îşi amintea el cu umor.

Dar marea iubire a rămas teatrul. Figura lui cu un aer oarecum trist dădea o savoare specială rolurilor comice, naivitatea de pe scenă lăsa să se bănuiască umorul fin şi inteligenţa actorului, zâmbetul nu era lipsit de ironie.

Vocea sa a putut fi auzită la teatrul radiofonic, în spectacole ca “Milano nu există” de Dario Fo, alături de Dem Rădulescu, Virgil Ogăşanu, Mircea Şeptilici, Melania Cârje, în “Minunata pantofăreasă” de Federico Garcia Lorca, regizată de neuitatul Ion Vova, în “Prea multă minte strică” de Aleksander Sergeyevici Griboyedov sau în “Scandaloasa legătură dintre domnul Kattle şi doamna Moon” de John Boyton Priestley, pentru a aminti numai câteva.

La Gala UNITER, alături de Ion Caramitru şi Radu Beligan

I-a avut parteneri de scenă pe Sanda Toma, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Maria Vauvrina, Nicolae Gărdescu, Virgil Ogăşanu, Ruxandra Sireteanu, Marian Hudac, Dem Rădulescu, Ion Pavlescu, Alfred Demetriu şi câţi alţii încă.

Mihai Fotino, cel care a declarat odată „Dacă n-aş fi devenit actor, aş fi visat să ajung Artist. Ca Beligan sau Jean Gabin”, a realizat roluri de neuitat, mai ales în comedie şi şi-a sfârşit cariera, aşa cum spunea cineva, “ca într-o tragedie greacă”. În spectacolul „Egoistul”, alături de Radu Beligan, i s-a făcut rău. A fost pentru ultima dată când a urcat pe scenă.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural “pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” şi Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, “Arta Spectacolului”, “în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”, în 2004, iar UNITER l-a recompensat pentru întreaga activitate în 2006.

Unul dintre cele mai calde şi mai pertinente portrete i l-a făcut însă prietenul său, criticul Călin Căliman, în articolul “Mihai Fotino între râs şi lacrimă”: “S-a simţit mai acasă, după cum singur o mărturisea, în rolurile care îmbinau râsul cu lacrima. În ceea ce mă priveşte, sunt subiectiv în privinţa actorului nu numai pentru că în tinereţea braşoveană i-am «sorbit» rolurile, ci penru că tot atunci l-am cunoscut şi ne-am ataşat sufleteşte şi pentru că, de atunci încoace, am avut prilejul şi bucuria să scriu despre multe din rolurile sale. Între râs şi lacrimă, Mihai Fotino a avut întotdeauna o ireproşabilă ţinută artistică, creaţiile sale purtând deopotrivă pecetea unei generoase înzestrări şi marca unui exemplar bun-gust”.

Rămas bun, Mihai Fotino!

A MURIT JOI DIMINEATA ACTORUL SI SCRIITORUL NAE LAZARESCU LA 72 DE ANI!,DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!

19 dec.

 

Actorul şi scriitorul Nae Lăzărescu a murit joi dimineaţă, la locuinţa sa, în urma unei lungi suferinţe, au declarat pentru AGERPRES reprezentanţi ai teatrului „Constantin Tănase”.

S-A STINS ACTORUL GEO COSTINIU,ALAIN DELON AL ROMANIEI,DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!

12 nov.

Geo Costiniu a încetat din viaţă, noaptea trecută, la vârsta de 63 de de ani. Geo Costiniu era actor al Teatrului Odeon din Capitală.

Comparat cu Alain Delon, Costiniu a jucat de-a lungul carierei în peste zece filme şi în câteva zeci de piese de teatru, majoritatea pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti, pe care îl numea „teatrul său de suflet”. În ultimii ani, Geo Costiniu a avut probleme de sănătate. Ultimul spectacol în care a putut fi văzut a fost „Marchizul de Sade”, pe scena Teatrului Odeon.

„Din păcate, a avut o mare suferinţă care s-a dublat pentru că fusese părăsit. A fost un actor foarte deosebit, dar a avut o viaţă zbuciumată şi necazuri care l-au luat dintre noi”, a declarat Dorel Vişa, la Antena3.

Geo Costiniu s-a născut pe 23 aprilie 1950 în Bucureşti. A absolvit IATC, promoţia 1973, avându-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu. A debutat la Teatrul Bulandra încă din timpul facultăţii şi a crezut că adevăratul impuls în meserie l-a primit de la maestrul Liviu Ciulei. A fost repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi al cărui director, Teofil Vîlcu, îi spunea că nu-i va da voie să plece decât la un teatru important din Bucureşti. A dat proba şi a reuşit la Teatrul Giuleşti (azi „Odeon”).

În cinematografie a debutat cu filmul „Paraşutiştii” (1972), dar lovitura o dat-o cu „Septembrie”, alături de Anda Onesa, cinci ani mai târziu.

NE-A MAI PARASIT O STEA A TEATRULUI SI CINEMATOGRAFIEI ROMANESTI,ACTORUL SERBAN IONESCU,DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!

22 nov.

Actorul Şerban Ionescu a încetat din viaţă ieri seară, la Spitalul Floreasca, decesul survenind în jurul orei 23:30. Actorul a fost internat marţi la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, în secţia de Terapie Intensivă, după ce starea lui de sănătate s-a agravat.

La jumătatea lunii august, actorul, diagnosticat iniţial cu borelioză, în urmă cu un an, s-a întors în România de la clinica din Germania în care a fost îngrijit şi unde a fost diagnosticat cu scleroză amiotrofică. Avocatul lui Şerban Ionescu declara atunci că boala de care suferă Şerban Ionescu este incurabilă.

Scleroza laterală amiotrofică constă într-o pierdere progresivă a anumitor celule nervoase din creier şi măduva spinării, numite neuroni motori, ce controlează muşchii voluntari, care fac posibilă mişcarea. Scleroza laterală amiotrofică este o boală progresivă, invalidantă şi fatală. Mersul, vorbitul, mâncatul, înghiţitul şi alte funcţii fundamentale ale corpului devin treptat din ce în ce mai dificile şi pot provoca diferite alte boli şi complicaţii.

Şerban Ionescu s-a născut la 23 septembrie 1950, la Corabia, în judeţul Olt. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ‘I.L. Caragiale’, la clasa profesorului Amza Pellea (1978). A fost angajat la Teatrul din Petroşani, la cel din Sibiu, apoi în Bucureşti, la Odeon (1992-2002), iar din iunie 2002, la Teatrul Naţional. În perioada 1982-1992, a mai colaborat la Teatrul de Comedie.

Primul rol în Bucureşti, l-a deţinut în piesa ‘Nişte ţărani’ de Dinu Săraru, la Teatrul Mic. Dintre piesele în care a jucat pe scena naţionalului bucureştean, spectacole de mare răsunet, menţionăm: ‘Revizorul’, regia Serghei Cerkasski (2002), ‘Crimă pentru pământ’ după romanul lui Dinu Săraru, în regia lui Grigore Gonţa (2002), ‘O scrisoare pierdută’ de I.L. Caragiale, în aceeaşi regie (2003), ‘Apus de soare’ de Barbu Delavrancea, regia Dan Piţa (2004). Interpretează rolul lui Savelov, în ‘Gândirea’ de Leonid Andreev, regia Felix Alexa (2005), Schwonder din ‘Inimă de câine’ după Mihail Bulgakov – multipremiatul spectacol regizat de Yuriy Kordonskiy (2005), ministrul de interne din ‘Comedie roşie’ de Constantin Turturică, regia Alexandru Tocilescu (2006), Regele Ioan al II-lea din ‘Eduard al III-lea’ de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu (2008).

Face parte din distribuţia alternativă a spectacolului ‘Molto, gran’ impressione’, în regia lui Dan Tudor (scenariul Romulus Vulpescu) ( premiera oficială la 10 ianuarie 2010), este Gaev din ‘Livada de vişini’ de A.P. Cehov, regia Felix Alexa (premiera 23 aprilie 2010).

După debutul cinematografic, ca protagonist în ecranizarea după Liviu Rebreanu – ‘Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii’ (în regia lui Mircea Mureşan, 1979), este considerat revelaţia anilor ’80.

Rolurile din filmografia sa confirmă prestigiul de care s-a bucurat încă de la debut: ‘Lumini şi umbre’ (1979-1982, serial TV), ‘Burebista’ (1980), ‘Capcana mercenarilor’ (1981), ‘Ţapinarii’ (1982), ‘Imposibila iubire’ (1983), ‘Horea’ (1984), ‘Pădureanca’ (1986), ‘Mircea’ (1988). După Revoluţie se remarcă în filmele: ‘Şobolanii roşii’ (1990), ‘Rămânerea’ (1990), ‘Oglinda – Începutul adevărului’ (1993), ‘Chira Chiralina’ (1993), ‘Prea târziu’ (1996), ‘Maria’ (2003), ‘Sindromul Timişoara’ (2004), ’15′ (2005), ‘Visuri otrăvite’ (2006), ‘Păcală se întoarce’ (2006), ‘Beyond America’ (Dincolo de America, 2008). Joacă în filmul lui Dan Chişu ‘WebSiteStory’, debutul acestuia în lungmetraj (mai 2010).

A ales ca mulţi alţi mari actori ai filmului şi teatrului românesc să joace în filme de televiziune, telenovele precum: Emilian din “Om sarac, om bogat”/2006, “Anticamera”/2008 sau “Fiicele marinarului”/2008. În februarie 2011 a fost lansat filmul ‘Umilinţa’ în care Şerban Ionescu a jucat rolul principal.

A primit Premiul de excelenţă al UCIN pe 2002 şi Ordinul Naţional ‘Serviciul Credincios’ în Grad de Cavaler, 2002.

FANUS NEAGU:”FIECARE MOARE SINGUR!”,DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!

24 mai

Fănuş Neagu: „Fiecare moare singur!”


Într-o scrisoare adresată lui Marius Tucă, scriitor Fănuş Neagu era revoltat de agresiunea jurnaliştilor: „Va e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire”.

„În numele amiciţiei ce ne leagă, te rog să inserezi în Jurnalul Naţional aceste rînduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase.

Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu ma credeţi, puneţi mîna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mâna. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără să se fi născut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Măcar pentru simpatia pe care o purtaţi scriitorilor străini – cei români de mult nu mai intră în discuţie –, încordaţi-vă să găsiţi o explicaţie pentru lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane şi lăsaţi-ne pe noi în pace. Cred însă că exemplul Fallada, pe care l-am ales, nu e fericit, întrucât, dacă vă mai spun că tot el a scris şi romanul „Banii nu fac doi bani”, aleluia!, voi, care ştiţi că banii fac totul.

Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări –, mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc , să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lăsaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi sperantele mele. Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când ma îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Va întreb: o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie vă trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? Literatură nu citiţi, prin urmare nici cărţile mele, la film nu mergeţi, la teatru nici atât. Îmi închipui cu toată sinceritatea că nici de urât nu ne urâţi. Atunci nu încape decât o singură explicaţie: sunteţi mânaţi cu biciul de patronii voştri să aduceţi ştiri ce să sature aşteptarile unui public, de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc.

Aş mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înţelege, aţi fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): „Urât mai trăiţi, domnilor!”.

%d blogeri au apreciat: