Tag Archives: NATO-ROMANIA

FOSTUL PREMIER ADRIAN NASTASE A PUBLICAT PE BLOGUL SAU: NATO – ROMANIA,ZECE ANI DUPA!

6 apr.

NATO – ROMÂNIA, zece ani după

 
 
adrian_nastase

 

 
 

În timpul Războiului Rece, rolul NATO a fost acela de a stabili – pe coordonatele Zidului Berlinului – cortina de demarcație între Occident și Uniunea Sovietică. Avea și rolul de a asigura o umbrelă de protecție militară pentru statele Europei Occidentale, în timp ce acestea puteau să investească în economie, pentru refacerea potențialului lor, după război.

După încheierea Războiului Rece, organizația “defensivă” – NATO – s-a aflat în situația de a se extinde teritorial, în valuri, spre Răsărit.

Pentru România, după încheierea Războiului Rece și retragerea trupelor sovietice din Europa Centrală, concomitent cu intrarea spațiilor Grupului de la Vișegrad (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) în zona de interes a Uniunii Europene și a NATO, s-a pus problema noului său statut.

În condițiile în care noile zone de influență se redesenau în Europa, România risca să devină o zonă tampon între Occident (extins cu Europa Centrală) și fostul imperiu sovietic. Sau chiar o alternativă la Iugoslavia, ca poligon de încercare pentru definirea acestor noi zone de influență în vidul creat de destrămarea URSS.

Frustrarea românilor ținea și de faptul că, după al doilea război mondial, “împărțirea” Europei de atunci nu a inclus România în tabăra occidentală. De asemenea, în mod paradoxal, state care participaseră la invadarea Cehoslovaciei în 1968, împreună cu URSS, intraseră în NATO înaintea noastră.

Pentru noi, NATO (evident și SUA) – la acel moment (începutul anilor ’90), erau mai importanți ca parteneri decât UE care, evident, nu putea și nu voia să “digere” din zona Europei Orientale mai mult decât Grupul Vișegrad, lăsând România ca potențială pradă pentru “Răsărit”.

Aveam nevoie, deci, de o clarificare a statutului nostru “occidental”, în condițiile în care unii doreau păstrarea unui fel de Austrii neutre postbelice pe teritoriul României. Din fericire, toate partidele politice românești au militat pentru integrarea în NATO, înțelegând importanța acestei opțiuni, inclusiv pentru aderarea la UE.

În istoria relațiilor noastre cu NATO, reamintesc vizitele secretarului general al NATO, Manfred Wörner, în România, în primii ani după Revoluție și, mai ales, semnarea, în 1994, a Parteneriatului pentru Pace cu NATO. România a fost, de altfel, prima țară care a semnat un astfel de acord internațional, pe un model acceptat în urma unor sugestii pe care le făcusem la sfârșitul anului 1992. Era o modalitate de a se depăși abordarea, în bloc, în relația NATO cu Grupul Vișegrad.

Din păcate, în 1997, Reuniunea NATO de la Madrid a lăsat o cicatrice dureroasă României, SUA acceptând, ca membri NATO, doar Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Nu are rost să mai discutăm cauzele. Din anul 2001 a trebuit să luăm lucrurile de la capăt și, practic, la fiecare ședință de guvernaveam, pe ordinea de zi, alături de chestiunea eliminării vizelor, măsurile pentru aderarea la NATO. La aceste eforturi, în perioada martie – noiembrie 2002, s-a alăturat Regele Mihai, care a efectuat vizite în Spania, Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Marea Britanie și Suedia pentru a susține cauza aderării României la NATO. Amintesc și faptul că unul din scopurile vizitei Preafericitului Teoctist, patriarhul BOR, la Vatican, a fost și obținerea sprijinului Vaticanului pentru aderare.

În plan intern, Guvernul pornise o campanie de promovare a imaginii României între țările NATO. A fost înființată și Casa NATO, a fost creată filiala Asociația Manfred Wörner.

În anii aceia, am avut însă numeroase probleme cu partenerii europeni, care nu înțelegeau eforturile noastre de a finaliza aderarea la NATO. Existau divergențe ale lor cu americanii, legate inclusiv de războiul din Irak. Erau tensiuni și atacuri mediatice (președintele Chirac era calificat în Wall Street Journal, de exemplu, “un șobolan care se străduie în zadar să ragă ca un leu”).

Sarcina dificilă a guvernului pe care l-am condus, a fost aceea de a explica de ce pentru noi erau importante și NATO și UE.

Este adevărat că atacurile teroriste împotriva SUA, din 11 septembrie 2001, au grăbit procesul de extindere a NATO, la fel ca și operațiunile militare din Irak. Îmi amintesc vizita mea în SUA din octombrie 2001, și de faptul că la Universitatea John Hopkins, din SUA, am vorbit despre impactul evenimentelor din 11 septembrie în Europa.

În aceste condiții generale, în noiembrie 2002, la Praga, România, în urma eforturilor depuse, a fost invitată, alături de alte state, să adere la Alianța Atlantică. După anunțul din noiembrie 2002, de invitare a României în Alianța Atlantică, am vorbit la Praga despre faptul că acea decizie închidea un ciclu istoric, “de la Praga la Praga”. Am relatat că tot la Praga participasem, în 1991, în calitate de ministru al afacerilor externe, la actul final de destrămare a Pactului de la Varșovia. Și atunci fusese un moment simbolic.

Ulterior, prin dobândirea efectivă a calității de stat membru NATO – la 29 martie 2004, la Washington – România a căpătat acces la cea mai puternică garanție de securitate din întreaga ei istorie.

Ideea era aceea că valoarea însumată a avantajelor strategice ale țărilor noastre era mai mare decât valoarea individuală a acestor avantaje. Ca să fie mai clar, pentru a asigura culoarul teritorial de legătură, din Europa Centrală spre Turcia și Grecia, trebuiau incluse în NATO și România și Bulgaria.

Planul prezentat Parlamentului cuprindea câteva zeci de obiective și de acțiuni concrete în aceste domenii, obiective și acțiuni îndeplinite în lunile următoare.

În 10 aprilie 2002, am susținut o declarație în Parlament, prezentând politica Guvernului pentru pregătirea aderării României la NATO și acțiunile prioritare, necesar a fi adoptate. Am prezentat atunci eforturile de restructurare a armatei (bugetul armatei a fost stabilit la 2,38% din PIB, ulterior scăzând sub 1%!), argumentele geo-strategice, de derulare a celui de-al treilea ciclu din Programul “Membership Action Plan” (MAP), participarea trupelor românești în diferite teatre de operațiuni.

În mesajul meu către Parlament, am prezentat și măsurile economice, măsurile anti-corupție, măsurile de securizare a informațiilor, activitatea serviciilor secrete, acțiunile referitoare la protejarea drepturilor minorităților.

În aceeași perioadă, am organizat la București, o reuniune a primilor miniștri din Grupul Vilnius, intitulată semnificativ “Primăvara Noilor Aliați”.  În 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut loc o primă rundă de convorbiri pentru aderarea țării noastre la NATO, tema acesteia fiind asumarea de către România a obligațiilor politice și militare pe care le implică statutul de membru al Alianței. Delegația României a fost condusă atunci de Mihnea Motoc, secretar de stat în MAE, co-președinte al delegației fiind George Cristian Maior, secretar de stat în MAPN. Delegația NATO a fost condusă de ambasadorul dr. Günther Altenburg, adjunct pentru afaceri politice al Secretariatului General.

Scopul celui de-al doilea val de extindere, după 1989, era acela de a asigura securitatea unei zone care se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră și de a sublinia importanța dimensiunii flancului sudic al extinderii NATO, în contextul unei lărgiri puternice și echilibrate geografic.

De altfel, acesta a fost și argumentul pe care l-am lansat, propunând “tandemul” România – Bulgaria, în negocierea cu NATO.

Pentru mine, o amintire specială o reprezintă momentul în care, în 2003, am depus, la Washington, instrumentele de ratificare a Tratatului de aderare la NATO și când, pe peluza Casei Albe, împreună cu președintele George W. Bush și cu premierii celorlalte state invitate să adere, am sărbătorit acel eveniment memorabil.

Îmi amintesc și faptul că atunci când s-au împlinit cinci ani de la aderare, în 2009, eram în Parlament și am vorbit despre semnificația acelei decizii.

Astăzi, 29 martie 2014, se împlinesc zece ani de la aderarea României la NATO – o decizie cu efecte extrem de importante pentru statutul României. Constat însă, cu admirație, faptul că și unii dintre cei pe care i-am coordonat în eforturile de atunci par să fi uitat aceste “detalii”.

Iar cei din administrația americană, în mod firesc, și-au găsit alți “prieteni” în acest timp. Naivitatea se plătește în politică. Accept lucrul ăsta.

 

 

A_DSC_4940 A_DSC_5040 A_DSC_4983 1172791_713762171980578_1460010333_o

 

%d blogeri au apreciat: