BISERICA ORTODOXA ROMANA SARBATORESTE LA 29 IUNIE PE SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL,MARTIRIZATI LA ROMA DE IMPARATUL NERO IN ANUL 67!,LA MULTI ANI CELOR CARE ISI SARBATORESC ONOMASTICA!

Peste 500.000 de români își aniversează duminică onomastica de Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Potrivit Ministerului Afacerilor Interne, dintre aceștia 375.222 sunt bărbați, iar 135.042 — femei.

Cele mai frecvente nume întâlnite la bărbați sunt Petru, Petre și Paul. Dintre femeile care își sărbătoresc onomastica, cele mai multe poartă numele de Paula, Petronela și Petruța.

Biserica Ortodoxă sărbătorește la 29 iunie pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, martirizați la Roma în timpul împăratului Nero, în anul 67.

Biserica a hotărât ca acești doi mari Apostoli să fie cinstiți în aceeași zi deoarece în aceeași zi și în același an au pătimit moarte de martiri la Roma, în data de 29 iunie 67. Sfântul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar Sfântul Apostol Pavel a fost martirizat prin tăierea capului, întrucât era cetățean roman și avea dreptul la o moarte mai demnă care să nu fie asemănătoare cu moartea sclavilor.

Agerpres.

BISERICA ORTODOXA CINSTESTE PERSOANA DUHULUI SFANT IN DUMINICA CINCIZECIMII :POGORAREA DUHULUI SFANT – CINCIZECIMEA – RUSALIILE!

Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea – Rusaliile

Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea – Rusaliile

 

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh). Credincioşii ortodocşi se vor afla la 8 iunie 2014 în Duminica Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii.

 

Istoricul sărbătorii

 

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

 

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

 

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

 

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.

 

În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

 

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

 

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

 

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.

 

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

 

Cincizecimea

 

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de  zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau  Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

 

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

 

 

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

 

 

Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

 

 

A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.

 

 

Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

 

 

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

 

 

Rusaliile

 

 

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

 

Istoria Bisericii începe la Rusalii

 

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

 

 

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.

 

 

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.

 

 

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

 

 

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

 

 

Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. (mai multe informaţii în Ziarul Lumina)

 

 

Duhul Sfânt

 

Sfântul Duh Se numeşte Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată în­ţelepciunea, viaţa, mişcarea, îm­părtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaş­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

ASTAZI CREDINCIOSII SARBATORESC INALTAREA DOMNULUI: „HRISTOS S-A INALTAT!”

 

Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu „Hristos S-a inaltat!” si „Adevarat S-a inaltat!”. IPS Bartolomeu Anania afirma ca noi folosim acest salut fie din nestiinta, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserica. Si afirma ca noi sarbatorim Pastile cu asertiunea „Hristos a inviat!”, la care ni se raspunde cu confirmarea „Adevarat, a inviat!”, pentru ca Invierea nu a avut martori, ea a fost receptata cu indoieli si necredinta. In vreme ce Inaltarea Domnului a avut martori, ea a fost o despartire izvoritoare de lumina, deoarece ucenicii s-au intors in Ierusalim „cu bucurie mare”. Din acest motiv in cartile noastre de slujba nu exista o salutare similara cu aceea de la Sfintele Pasti.

Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.

Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.

Inaltarea Domnului sarbatorita in vechime odata cu Rusaliile

Cea mai veche mentiune despre sarbatoarea Inaltarii Domnului o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea „Despre sarbatoarea Pastilor”, compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea lui Hristos. Spre sfarsitul secolului al IV lea, inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.

Inaltarea Domnului – deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

Inaltarea Domnului – Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Inaltarea Domnului in iconografie

In primul registru din icoana Inaltarii Domnului este reprezentat Mantuitorul intr-o mandorla, simbol al slavei dumnezeiesti. Sta asezat pe un curcubeu si binecuvinteaza cu mana dreapta, iar in stanga tine Sfanta Evanghelie.

In afara mandorlei sunt doi ingeri, care zboara cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei. Ingerii sunt prezenti nu pentru a sustine mandorla, caci Hristos Se inalta prin propria putere dumnezeiasca, ci ca semn de cinstire.

Reprezentarea Domnului purtat de ingeri este si o icoana profetica a Celei de-a doua veniri, cand va avea loc sfarsitul chipului acestei lumi si judecata tuturor: „Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer” (Fapte 1, 11).

In cel de-al doilea registru se afla Maica Domnului, care priveste in fata si are mainile inaltate in rugaciune. De o parte si de alta se afla Apostolii, iar langa Fecioara Maria stau Pavel in dreapta si Petru in stanga. In spatele Maicii Domnului sunt doi ingeri in vesminte albe, care tin in mana dreapta un toiag, iar cu stanga Il arata pe Hristos inaltandu-Se.

Chiar daca Sfanta Scriptura nu aminteste de prezenta Fecioarei la Inaltarea Domnului, ea este afirmata de cantarile Bisericii: „Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, ca vazand astazi pe Cel ce L-ai nascut inaltandu-Se de pe pamant, impreuna cu ingerii L-ai marit” (Cantarea a 9-a a canonului).

Desi nici Pavel nu a fost prezent la Inaltarea Domnului, El este reprezentat alaturi de ceilalti Apostoli in icoana Inaltarii. Motivul? Cu putin timp inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a fost „vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15).

Adrian Cocosila

21 MAI : POMENIREA SFIINTILOR,SLAVITILOR,DE DUMNEZEU INCORONATILOR SI INTOCMAI APOSTOLII,MARILOR IMPARATI CONSTANTIN SI ELENA!,LA MULTI ANI CELOR CARE ISI SARBATORESC ONOMASTICA NUMELUI SI A ZILEI DE NASTERE!

Luna mai in 21 zile: pomenirea Sfintilor, slavitilor, de Dumnezeu incoronatilor si intocmai cu Apostolii, marilor imparati Constantin (+337) si Elena (+327)

 

    Marele intre imparati, fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor iparatiei.

    Deci, murind bunul Constantin, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: „Prin acest semn vei invinge”. Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.

    Incredintat ca, prin biruinta lui a fost ajutat de Dumnezeul crestinilor, fericitul Constantin, a dat in anul 313, ca imparat al Romei, o hotarare, prin care a oprit prigonirea crestinilor si a dat libertate credintei in imparatia romanilor. Actul acesta mare se numeste „Decretul din Milan”.

    Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatu; Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).

    Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Deci, intelegand ca numai prin unitatea credintei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea imparatiei, marele Constantin a hotarat tinerea Sinodului de la Niceea, la care el insusi a fost de fata. Aici, episcopii din toata lumea crestina au osandit ratacirea lui Arie si au marturisit dreapta credinta, alcatuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, il rostim si noi, la orice Sfanta Liturghie.

    Si a fost ajutat Sfantul Constantin si de evlavia si ravna mamei sale, pe care imparatul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Si, descoperind locul Golgotei, al Sfantului Mormant si lemnul Sfintei Cruci, imparateasa a zidit, cu imparateasca darnicie, biserica Sfantului Mormant (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret si alte sfinte locasuri.

    Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi „Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati”. Si a murit Sfantul Constantin, dupa ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani in urma mortii mamei sale, Sfanta Elena.
 

 

• Mai multe puteti citi in Vietile Sfintilor: Viata Sfantului Marelui Imparat si intocmai cu Apostolii Constantin si a maicii lui, Elena

  

   

  In aceasta zi, praznuirea vietii si patimirii sfintilor martiri Constantin Voda Brancoveanu si cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei si a sfetnicului Eanachie Vacarescu.

      Istoria romanilor este dominata, la sfarsitul veacului al XVII-lea si primele decenii ale celui urmator, de puternica personalilate a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu. Indelungata sa domnie, inceputa la 29 octombrie 1688 si incheiata in mod tragic in anul 1714, in ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice si culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, in conditiile accentuarii decaderii Imperiului Otoman si ale sangeroaselor razboaie care angajau marile puteri din vecinatatea hotarelor tarii, el a reusit sa se mentina in scaunul domnesc si sa transforme Tara Romaneasca intr-un important centru diplomatic european, ca si intr-unul de lupta impotriva jugului otoman.

      Dupa cum a existat o epoca a lui Mircea cel Batran, a lui Stefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, asa a existat si una a domniei lui Constantin Brancoveanu. Ea se deosebeste insa de celelalle epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brancoveanu se incheia ciclul voievozilor razboinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice si a stabilirii de relatii personale cu conducatorii importanti ai lumii de atunci.

      Prin educatia si prin formatia lui politica, in care a continuat pe unchii sai, Serban Cantacuzino si stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el insusi „impodobit cu invatatura”, a trait din plin constiinta unitatii poporului roman, indivizibil in intreg spatiul Daciei de odinioara. El nu a deosebit pe romanii din Tara Romaneasca de cei din Moldova sau din Transilvania si a cautat, in limitele posibilitatilor, sa se ocupe de poporul roman in integritatea lui, cautand sa mentina autonomia Tarii Romanesti, sa apere nationalitatea romanilor din Transilvania si sa aiba relatii cat mai stranse cu domnitorii de la Iasi.

      Noul domnitor era, cum il caracterizeaza cronicarul, „cu daruri vrednice impodobit”, a ingriji tara cu „adanca pricepere si inalta priveghere”, „cu blandete si rabdare”, izvorate din „intelepciunea si multa bunatate” pe care i-o daruise Dumnezeu.

      Trupul lui Serban Cantacuzino zacea neingropat, cand boierii, cu mitropolitul Teodosie si cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunasera la sfat „sa aleaga un nou domn”. „Si facura socoteala ca Constantin logofatul Brancoveanu este neam de al lui Matei-voda si are si alte bunatati, blandete si altele; sa-l ridice pre dansul domn, ca si om este in varsta, de va putea chivernisi domnia cum se cade, in vreme ce este tara ocolita de osti si de primejdii … Si alesera pe Constantin logofatul Brancoveanu sa le fie domn si sa ridicara cu totii din curtea domneasca si mersera la mitropolie, unde este obiceiul a sa pune domnu si indata ce au sosit acolo au strans ostile si au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofatul Brancoveanu de la curte, ca ramasera acolo. Si poruncind sa aduca comisai al doilea cal domnesc. Si indata ce sosi acolo zisera cu totii: – „Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn”.

      El zise: „- Dar ce as vrea eu cu domniia de vreme ce ca domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieste sa fiu”. Iar ei zisera: „Ne rugam, nu lasa tara sa intre alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!”

      „Si-l luara de maini si-l impingeu de spate. Si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pa el la mitropolie si dusera caftan la capegi-basa al Imparatului, de l-au imbracat cu caftan, si intrara in biserica, de i-au citit moliftele de domnie, si au mers de i-au sarutat toti mana”.

      Cum spune cronica, Constantin Bracoveanu era, dupa tata, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brancoveni, fostul judet Romanati. Bunicul sau, Preda vornicul, fiul lui David din Brancoveni, fusese casatorit cu nepoata de sora a lui Matei Basarab, „de unde ratiunea pentru care Constantin Brancoveanu se considera coborator din Basarabi”. Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatal domnitorului, care se casatorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Serban, inrudit cu Mihai Viteazul, si care au avut sase feciori, toti mari dregatori, unul dintre ei, Serban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai invatat boier al vremii sale.

      Prin pozitia pe care o avea in stat, prin averea pe care o stapanea, prin insusirile sale intelectuale si morale s-a impus in fata tuturor, „mai ales ca nu avea dusmani si era privit cu simpatie de majoritatea reprezentantilor clasei dominante”. El n-a urmarit domnia si n-a dorit „jugul acesta asupra domniei mele”. A acceptat-o insa la rugamintea si la cererea sfatului de obste al tarii: „Ne rugam nu lasa tara sa intre alti oameni, sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!”. Si Constantin Bracoveanu s-a dovedit cu adevarat domn crestin al Tarii Romanesti, un sfert de secol, ridicand numele ei in vesnicia istoriei.

      Profitind de linistea de la hotare, noul ales va pune temelia manastirii Hurezi.

      Cu toate greutatile intampinate si carora a trebuit sa le faca fata cu tact, cu perspicacitate, cu rabdare si cu intelpciune, Constantin Brancoveanu a ctitorit epoca cea mai stralucita a culturii noastre vechi romanesti. Dar mai presus de toate, el si-a incununat fruntea, a lui si a celor patru feciori si a lui Ianache Vacarescu, primul sau sfetnic si dregator, unchiul sotiei sale, cu nimbul sfant al muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care nu a parasit-o nici in fata calaului.

      Dupa cum il caracterizeaza N. Iorga, Constantin Brancoveanu „a stiut, in curs de un sfert de veac, sa serveasca pe turci, de nevoie, fara sa paraseasca nici un drept al tarii sale; a stiut sa inlature stapanirea neconditionata a crestinilor, austrieci, poloni, rusi, asupra pamantului romanesc; a stiut sa lege de muntenii sai, prin legaturi culturale si politice, Moldova; a stiut, chiar dupa ce legaturile politice cu Ardealul au fost rupte, sa pastreze inca pe acelea ale culturii cu acest pamant. Si, in acelasi timp, prin acea larga opera de cultura rasariteana, de cultura in toate limbile Rasaritului, prin gazduirea fruntasilor bisericesti ai Orientului, patriarhi, mitropoliti, dascali, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a stiut, fata de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca si fata de grecitatea europeana, sa inlocuiasca pe imparatii bizantini de odinioara, ca urmas legitim al carora era privit. Domn autonom in tara lui, inconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, in intreaga lume a Orientului, aceasta a fost situatia lui Constantin Voda Brancoveanu”.

      Drumul de marire al voievodului a urcat sfarsitul domniei lui in calvarul Golgotei, unde a baut din paharul de otet si fiere al patimirilor… Tradarea isi facuse loc in sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliti si Seitanestii, inca din 1707.

      Voievodul era strain de urzelile complotului Cantacuzinilor si-si vedea de treburile domniei. Fiind convins ca pozitia sa era consolidata. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atat de blanda incat nu credea niciodala ca ar fi tradat”. In primavara anului 1714, situatia voievodului s-a inrautatit cand a venit ca vizir Gin Ali Pasa, un nebun, cum il caracterizeaza N. Iorga, care credea ca putea reface prestigiul imperiului prin varsare de sange. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucuresti, afland intamplator de planul vizirului de a-l prinde si a-l ucide pe Brancoveanu si familia lui, i-a scris imediat in taina, dar aceasta n-a voit sa-i dea crezare, fiind convins ca loialitatea sa fata de Poarta nu-i putea fi pusa la indoiala.

      „Iar turcii, spune Cronica anonima, cu sfaturile Saitanestilor, atuncea au gasit vreme, cand era domnul in Bucuresti, si fara nici o grija si au trimis cu taina mare pe imbrohorul cel mare al imparatului si pe Mustafa aga capigi-basa ca sa-l prinza si sa-l duca cu toata casa lui si cu toti ginerii la Tarigrad”. In ziua de 24 martie 1714 intr-o marti din Saptamana Patimilor, a sosit la Bucuresti capugiul Mustafa Aga, insotit de 12 ciohodari inarmati cu iatagane si pistoale. Capugiul, care era o cunostinta veche a voievodului, anuntase ca era numai in trecere prin Bucuresti spre Hotin, spre a nu da de banuit planul sau. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a intampinat ceremonios inconjurat de marii boieri, in sala divanului, adresandu-i vorbe prietenoase, in limba turca. Ca raspuns, Mustafa Aga a scos naframa de matase si a pus-o pe umarul domnului, spunandu-i ca, fiindu-i vechi prieten, regreta ca tocmai el a primit porunca imparateasca de a-l declara mazilit si a-l duce, cu toata casa, cu fiii si gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarandu-l hain, cu porunca adresata boierilor sa ia pe Constantin Brancoveanu, pe fiii si pe ginerii lui in paza lor, pana cand vor fi preluati de imbrihorul cel mare, care astepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar in caz de nesupunere tara va fi trecuta prin foc si sabie de 12 000 de turci care asteapta la hotarele ei. In atmosferea de groaza, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schitat un gest de aparare. Trimisii turci si complicii lor, Cantacuzinii, raspandira zvonul in oras ca, in caz de rascoala, Bucurestii vor fi parjoliti de catre turcii care se apropiau din capitala. S-au luat masuri pentru izolarea intregii familii domnesti de boieri si de slujitorii curtii. Camarile domnesti au fost scotocite si jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brancoveanu si ale familiei sale.

      In ziua urmatoare, joia Patimilor, a sosit si imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuira sa-l primesca sarbatoreste, la Vacaresti. Adus la curte, el a spus ca porunca imparateasca este sa se aleaga un nou domn, pe care il vor voi ei, dar boierii au staruit ca il vor domn tot pe Constantin Brancoveanu. Suparat, imbrihorul i-a amenintat si l-a numit in fala tuturor domn pe vel-logofatul Stefan Cantacuzino, fiul Stolnicului.

      Brancovenii au fost deposedati de toate bunurile lor, fiind jefuite si palatele de la Mogosoaia, de la Potlogi, de la Obilesti si casele din Scheii Brasovului, iar averile confiscate, incarcate in 40 de care.

      Actul funest al tradarii se incheiase. Inainte de despartire, Del Chiaro informeaza ca batranul mazilit a tinut sa-i spuna varului sau, noul domn, si celor din preajma sa: „Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mana teribila si razbunatoare a judecatii divine!”

      A inceput apoi urcusul Calvarului. Ostasi otomani calari inconjurau convoiul. Dupa careta in care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toti ginerii, cu nora cea mai mare si nepotelul Constanlin si cu vistiernicul Ianache Vacarescu. Se insirau apoi carele cu averile celor maziliti. Prin fata batranelor case brancovenesti, pe tot lungul podului lui Serban Voda, sute, mii de bucuresteni priveau tacuti, inmarmuriti, cu ochii in lacrimi, trecerea inceata a convoiului. Ei isi plangeau domnul, si neputinta lor de a-l apara s-a exprimat in cantece si balade. In cuvintele cronicarului, tragedia durerii este sapata ca in piatra: „… iar pe Constantin voda cu toata casa lui si cu ginerii lui, a doua zi, in vinerea Pastilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie imparateasca si l-au dus la Tarigrad si l-au bagat in Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, si toata avutia ce au avut acolo langa dansul o au luat turcii …”. Ajunsi la Constantinopol, dupa un drum de trei saptammi de calvar, Bracoveanu si ai lui au fost jefuiti de tot ce aveau asupra lor si aruncati in intunecatele subterane de la Fometta, din Cele sapte turnuri (Edicule) si in „Groapa sangelui”, de la 15 mai 1714, Brancoveanu si fiul sau mai mare, ca sa marturiseasca toate averile.

      „Din aprilie si pana spre sfarsitul lunii iulie, osanditii au fost supusi la cele mai cumplite chinuri. La capatul suferintelor, nu le mai ramasesera Brancovenilor decat sufletele din ei. Au cautat calaii sa le smulga si sufletele, dar de data aceasta au ramas neputinciosi. Istoricul francez M. Mignot afirma ca muftiul le obtinuse gratierea cu conditia ca batranul voievod sa treaca la mahomedanism. Voievodul ca si fiii lui „au ramas insa constanti in credinta lor si aparura la locul supliciului cu o nobila tarie”.

      Condamnati la moarte, la 15 august 1714, zi aleasa anume ca sa le mareasca si mai mult durerea, praznic imparatesc pentru crestini, cand el implinea 60 de ani si era onomastica doamnei sale, Marica, Brancoveanu a fost scos din temnita cu toti fiii, ginerii, nepotelul Constantin si cu sfetnicul de incredere, batranul vel vistier Ianache Vacarescu. Istoviti de cumplitele suferinte, desculti, numai in camasi, cu capetele descoperite, au fost purtati in lanturi, ca facatorii de rele, pe ulitele Constantinopolului spre locul de executie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul il deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, in varsta de 11 – 12 ani si il incheia batranul voievod. Scena s-a defasurat pe malul Bosforului „cu un ceas inainte de amiaza”. De fata erau, pe langa siruriie de ieniceri si multimea de popor ingrozita, si sultanul Ahmed al III-lea, crudul sau vizir Gin Ali, si ambasadorii marilor puteri europene, Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitati speciali la macabrul spectacol. Impresionati de cruzimea asasiniior, ei dovedeau in realitate o Europa neunita si nesolidara in fata barbariei si a tiraniei paganilor. Cumplita drama, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Calaul i-a pus in genunchi pe toti sase, la o oarecare distanta unul de altul. Li s-au scos bonelele si li s-a ingaduit sa-si faca o mica rugaciune, inainte de executie. Del Chiaro, secretarul florentin, pastreaza urmatoarele cuvinte de imbarbatare ale lui Brancoveanu: „Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru”.

      In Cronica Balacenilor, care nu erau prieteni Brancovenilor, imbarbatarea este mai ampla: „Fiii mei, fiii mei! Iata, toale avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de SfantuI Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre”.

      Sub lovitura de palos a gidelui cazu mai intai capul vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului mai mare, urmara al lui Stefan si al lui Radu. Cand calaul a ridicat palosul sa taie capul copilului Mateias, acesta „in grozavia spaimei se ruga sultanului sa-l ierte, fagaduind ca se va face musulman”. Din ce resorturi sufletesti, din ce adancuri de constiinta, din ce tainica rezistenta morala a mai putut sa infrunte imparatia si pe calaii ei, dupa atatea luni de torturi, nu se poate sti. Dar gandul ca sufletul omenesc dainuieste in vesnicie poate explica taria batranului tata, care isi imbarbata astfel pe ultimul copil: „Din sangele nostru n-a mai fosi nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, mai bine sa mori de o mie de ori, decat sa-ti renegi credinta stramoseasca pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant”.

      Copilul, ca renascut, isi puse linistit gatul pe taietor si-i zise calaului: „Vreau sa mor crestin: loveste!” si acesta ii „zbura capul”.

      La capatul unei „zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici in analele sangeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioara, numai atunci s-a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brancoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasa a calaului, si, gramada, trupul batranului parinte a cazut in tarana udata de sangele tuturor copiilor sai”.

      Dupa cumplitul sfarsit, cele sase trupuri martirizate, in care incetasera acum suferintele, au fost tarate pe uliti si apoi aruncate in apele Bosforului, iar capetele purtate in prajini pe ulitele constantinopolitane, au fost infipte la prima poarta a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seara au fost si ele aruncate in mare. Pe ascuns, poate la indemnul Patriarhiei Ecumenice, crestinii milostivi au cules din valuri, cat vor mai fi putut gasi, „sarmanele ramasite ale mucenicilor” si le-au dus in taina si le-au ingropat, nu departe de Constantinopol, in insula Halchi, in biserica manastirii Maicii Domnului, zidita de imparatul Ion Paleologul al II-lea, ajutata inainte cu multe daruri de domnitorul martir.

      Dupa uciderea lui Brancoveanu si a copiilor sai, doamna Marica, spune Del Chiaro, se gasea inchisa cu nepotelul, scapat ca prin minune de la moarte, cu nora si cu ginerii ei la Fornetta. Cativa binevoitori ai familiei s-au straduit sa le obtina eliberarea. Plata pentru rascumparare a fost fixata la 50 000 de galbeni si banii au fost imprumutati „cu dobanda uriasa de 30% si i s-au platit mareului vizir”. Dar, „neimpacatii lor dusmani din Tara Romaneasca, nascocind mii de minciuni si de pari inchipuite, au dat aceluiasi vizir 40 000 de galbeni pentru ca sa zadarniceasca actul de harazire a libertatii cumparata cu bani, astfel ca au fost trimisi pe neasteptate in surghiun intr-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberati si trimisi din nou in Tara Romaneasca.

      Osemintele lui Constantin Brancoveanu au fost aduse in tara in taina de doamna Marica abia in 1720, in timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat si inmormantate in biserica Sfantul Gheorghe Nou. Deasupra mormantului, prin grija doamnei Marica, aceasta Hecuba a romanilor, cum a fost numita, s-a asezat o lespede de marmura alba, cu chenar floral, specific brancovenesc, fara nici o inscriptie. Spre capul campului lespedei, marginita de chenar, este sapata stema Tarii Romanesti, in centrul careia usor se poate distinge vulturul cu cruce in cioc, un indiciu ca acesta este mormantul domnesc si aici isi doarme somnul de veci Constantin Brancoveanu. In mod discret, evlavioasa doamna, pentru cinstirea memoriei sotului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candela de argint cu o frumoasa lucratura cizelata lot in stil brancovenesc, cu inscriptia in litere marunte chirilice: „Aceasta candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, lumineaza unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna Marii Sale Mariia, carea si maria sa nadajduieste in Domnul iarasi aici sa i se odihneasca oasele. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (+1720)”

      Textul inscriptiei candelei nu mentioneaza si prezenta ramasitelor pamantesti ale copiilor ucisi odata cu tatal lor. Este o indicatie ca osemintele lor, ca si ale lui Ianache Vacarescu, nu vor fi putut fi aduse in tara.

      Lumina candelei mormantului a acoperit taina inscritiei timp de doua veacuri, fiind descoperita abia in iulie 1914. Cu prilejul comemorarii a doua sute de ani de la moartea martirica a voievodului Constantin Brancoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al Romaniei de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a savarsit parastasul la mormantul voievodului, pentru prima data, in mod oficial.

      Pentru confirmarea inscripliei candelei au fost intreprinse sapaturi arheologice in mormantul cu lespedea de marmura fara inscriptie, in zilele de 9 – 16 decembrie 1932. Osemintele au fost asezate intr-un sicriu ornat cu podoabe in stil brancovenesc, al carui lemn a fost luat dintr-un stejar din gradina palatului de la Mogosoaia. Sicriul acesta a fost pastrat timp de un an si jumatate in altarul bisericii Sfantul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfintirea lor ca sfinte moaste de martir crestin.

      La initiativa fostului patriarh Miron Cristea, in 1934, cu prilejul praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucuresti, „Biserica a crezut a fi o crestineasca datorie sa reaseze la locul de odihna scumpele oseminte in cadrul unei slujbe si procesiuni festive, ca toti credinciosii sa aiba putinta a li da cuvenita cinste”. Astfel, in seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brancoveanu a fost luat din biserica Sfantului Gheorghe Nou, adus si asezat in paraclisul patriarhal, unde s-a savarsit slujba vecerniei cu priveghere de toata noaptea. A doua zi, dupa Sfanta Liturghie, in catedrala patriarhei, unde a fost de fata conducatorul statului roman de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul tarii, cu inalti ierarhi, clerici, monahi si multime de credinciosi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slavitul voievod si neamul sau cel adormnit. La sfarsitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre insemnatatea momentului comemorat. Dupa aceea s-a format o impresionanta procesiune, cu onoruri militare, ca odinioara in vremea lui Constantin Brancoveanu la sfintirea ctitoriei sale, Sfantul Gheoghe Nou, si ca in vremea Bizantului de altadata. Procesiunea, in mijlocul careia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a strabatut in sunetele clopotelor bisericilor mai mulle strazi din cenlrul capitalei si a facut doua opriri cu ecteniile pentru morti la biserica Domnita Balasa si la Universitate, in fata statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei manastiri Sfantul Sava, care a adapostit Academia brancoveneasca.

      In pacea sfanta, Constantin Brancoveanu si-a regasit odihna trupului sau mult patimitor, in cinstirea de marire a intregii suflari romanesti, ca unul care „ca mucenicii cei vechi s-au sfarsit”.
   

  

  Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre imparatul Constantin, care s-a pogorat din cer si a vorbit cu Paisie Pustnicul, despre care lucru auzind Ioan Culov, l-a scris, spre folosul celor ce-l asculta.

      Zis-a un oarecare dintre Sfintii Parinti, cei din Schit, ca, i-a spus ava Ioan Colov, zicand: „Am vrut odata, sa merg sa cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindca era cu putinta, ca, numai din privirea lui, sa dobandesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dansul si, mai inainte de a bate la usa chiliei lui, l-am auzit vorbind inauntru cu un om si, sfiindu-ma a bate, stam afara. Am facut, insa, putin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Parinte a iesit afara si, vazandu-ma pe mine, bucurandu-se, m-a imbratisat si m-a sarutat, si eu, asemenea, pe dansul, Apoi, intrand impreuna cu dansul in chilie si nevazand inauntru pe nimeni altul, nu ma dumiream si ma intrebam cine sa fi fost, oare, acela ce, putin mai inainte, vorbea impreuna cu Parintele. Si priveam si intr-o parte si intr-alta, sa vad pe cineva. Si el m-a intrebat: „De ce privesti incoace si incolo si nu te dumiresti, ca si cind ai vedea vreun lucru strain ?” Iar eu i-am raspuns: „Cu adevarat, lucru preaslavit vad si, nedumirindu-ma, nu stiu ce sa zic, Ca putin mai inainte am auzit glasul altui om, care impreuna vorbea cu tine si, acum, nu vad pe altcineva; si ce este aceasta nu stiu. Deci, rog pe cuviosia ta, sa-mi aratati aceasta preaslavita taina”.

      Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: „O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: „Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului.” Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!

      Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului noslru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma”.
   

  

   

  Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.

      Un frate, candva, a mers la rau sa ia apa si a gasit acolo o femeie, spaland camasi in parau, si, prin lucrarea diavolului, indata a cazut cu ea in pacatul desfranarii. Si, dupa savarsirea pacatului, luand apa in vasul sau, a plecat sa mearga la chilia sa si, mergand spre chilie cu apa si vrand diavolul sa-l arunce pe el in deznadeje, ii aducea lui ganduri rele in mintea sa, zicandu-i asa: „O, ticalosule, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, dupa ce ai facut un pacat atat de mare si ai maniat pe Dumnezeu, incat nu mai este nici o nadejde de mantuirea ta, ci, mai bine, de acum, du-te in lume”. Iar fratele, cunoscand ca aceste ganduri sunt sfaturi ale vrajmasului, care vrea, pana la sfarsit, sa-l insele si sa-l piarda pe om, a zis catre aceste ganduri: „De unde ati venit voi la mine, ca sa ma indemnati sa deznadajduiesc si sa ma duc in lume ? Nu va ascult pe voi, nici nu voi face dupa sfatul vostru. Si chiar daca am gresit, iarasi este pocainta si milostivirea lui Dumnezeu este pururea gata.” Si asa, mergand la chilia lui, statea in liniste, rugandu-se lui Dumnezeu si pazindu-si randuiala sa nesmintita, dupa obiceiul sau, rugandu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu plangere si cu suspine pentru iertarea pacatului sau.

      Iar Domnul Dumnezeu, vazand pocainta lui, a descoperit aceasta unui parinte batran, ce era aproape cu chilia de dansul, zicandu-i asa: „Fratele a cazut si iar s-a ridicat si, imbarbatandu-se, a biruit”. Iar batranul, intelegand aceasta, despre acel frate, a mers la dansul si l-a intrebat pe el, zicand: „Fiule, cum petreci ?” Raspuns-a lui fratele: „Bine, cu rugaciunile tale”. Zis-a lui batranul: „Nu ti s-a intamplat tie ceva, vreo ispita oarecare, in aceste zile ?” Zis-a fratele: „Nu, parinte”. Zis-a lui batranul: „Fiule, nu tainui de mine ceea ce ti s-a intamplat tie, ca Dumnezeu mi-a aratat mie, ca ai cazut, dar, ridicandu-te, ai biruit”. Atunci, fratele i-a spus lui toata intamplarea, precum s-a petrecut. Iar batranul i-a spus lui: „Cu adevarat, socotinta si priceperea ta, fiule, au risipit si au surpat puterea vrajmasului”.

      Si asa a mers batranul la chilia sa, iar fratele a petrecut in pocainta toate zilele vietii sale; si, asa, prin pocainta sa, s-a mantuit. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

ASTAZI ESTE SARBATOAREA SFANTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE: APROAPE 900.000 DE ROMANI ISI SARBATORESC ONOMASTICA!,LA MULTI ANI!

Aproape 900.000 de cetățeni români își sărbătoresc onomastica de Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

 

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: „De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: „Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. „De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: „Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: „Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Dintre aceștia, peste 700.000 sunt bărbați, majoritatea purtând numele de Gheorghe sau Ghiorghe (540.000), George (148.000), Gheorghiță, Ghiorghiță (24.000), iar Ghiță (4.700).

Din totalul româncelor, 132.600 poartă numele de Georgeta, alte 33.000 — Gheorghița sau Ghiorghița și 14.900 — Geta.

DOCUMENTAR.SAPTAMANA LUMINATA ESTE PRIMA SAPTAMANA CARE URMEAZA DUPA INVIEREA MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS SI SE TERMINA IN DUMINCA URMATOARE NUMITA DUMINICA TOMII(A SFANTULUI APOSTOL TOMA)!

Săptămâna Luminată este prima săptămână care urmează după Învierea Domnului Nostru și Mântuitor Iisus Hristos și se termină în duminica următoare numită Duminica Tomii (a Sfântului Apostol Toma). Pentru creștinii ortodocși, Săptămâna Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare care se termină după cincizeci de zile de la Paști la Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).

 

Această perioadă stă sub semnul luminii și prima slujbă din săptămână începe prin cuvintele „veniți de luați lumină”. Hristos iese din mormânt învăluit în lumina cea sfântă a dumnezeirii Sale. Din noaptea Învierii și până la Înălțarea Domnului la cer, în Biserică se cântă „Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”, prin noul Ierusalim făcându-se referire la Ierusalimul cel veșnic, eshatologic.

Slujbele din Săptămâna luminată se țin cu Ușile Împărătești larg deschise. Astfel, privirea spre altar nu mai este împiedicată de nimic, ceea ce simbolizează ușa deschisă de la mormântul Mântuitorului dar și ruperea catapetesmei Templului din Ierusalim în momentul morții Mântuitorului.

În primele secole ale creștinismului, în timpul Săptămânii luminate, catehumenii (cei care se pregăteau să primească taina Botezului) care erau botezați în noaptea de Paști, purtau haine albe, simbol al bucuriei Învierii.

În această perioadă, slujbele Biserici sunt deosebite de cele din restul anului. Toate cântările și citirile din aceasta perioadă a Săptămânii Luminate fac referire directă la Învierea din morți a Mântuitorului. Slujbele sunt mai frumoase prin această bucurie a Învierii de care sunt inundate toate rânduielile liturgice. Chiar și slujba înmormântării celor care au adormit în timpul acestei săptămâni, e diferită de rânduiala obișnuită, căci se cântă aceleași cântări ale canonului Învierii Domnului și Hristos a înviat, în loc de Veșnică pomenire!

Din Duminica Învierii Domnului, în Biserica Ortodoxă începe o nouă perioadă liturgică a anului bisericesc, numită perioada Penticostarului. Numele acestei perioade — una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic (alături de perioada Octoihului și de cea a Triodului) — vine de la cartea Penticostar care se folosește în mod deosebit în cultul ortodox în perioada dintre Sfintele Paști și Rusalii (50 de zile). Aceasta perioadă se distinge din punct de vedere spiritual prin luminozitate, prin frumusețe și prin bucuria întregii creații, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul specifice ce se săvârșesc în Biserică. Totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa. Și bisericile se înveșmântează în alb și veșmintele preoților. De aceea, aceasta perioadă a Penticostarului este perioada când se cântă în toate împrejurările „Hristos a înviat” și cântări de bucurie: „Veniți să ne luminăm popoare! Veniți să ne bucurăm de Învierea lui Hristos!”.

În tot acest timp, creștinii ar trebui să se salute cu urarea Hristos a Înviat și de la Înălțare, Hristos S-a Înălțat, urmată de răspunsul Adevărat a Înviat și Adevărat S-a Înălțat.

AGERPRES.

CE S-A INTAMPLAT CU ACTORII CARE L-AU INTERPRETAT PE MANTUITORUL IISUS!

Povestea lui Iisus fascinează omenirea de mai bine de 2000 de ani, dar şi pe regizorii şi pe actorii de la Hollywood. De la Robert Powell, unul dintre cei mai apreciaţi actori care l-a portretizat pe Mântuitor, şi până la Diogo Morgado, care a fost „acuzat“ că este mult prea sexi pentru acest rol, actorii care l-au portretizat pe Iusus au vorbit de-a lungul timpului despre cât de greu a fost să ducă la bun sfârşit o asemenea partitură.

Castingurile pentru rolul lui Iisus au fost întotdeauna dificile, regizorii având misiunea de a exploata abilitatatea actorului de a proiecta în egală măsură latura umană, cât şi pe cea divină a Mântuitorului.

În cel mai recent film ce are la bază povestea lui Iisus, „Son of God/ Fiul lui Dumnezeu“, Iisus este jucat de actorul portughez Diogo Morgado, a cărui înfăţişare a fost comparată cu cea a lui Brad Pitt sau a lui Marlon Brando din tinereţe şi care a fost numit „Iisus cel arătos“, scrie „Huffington Post“.

Diogo Morgado, „Son of God/ Fiul lui Dumnezeu“ (2014), regizor Christopher Spencer Diogo Morgado, în vârstă de 32 de ani, le-a povestit jurnaliştilor de la Yahoo că în timp ce filma scena răstignirii „şi-a văzut toată viaţa trecând prin faţa ochilor“.

„Pentru scena răstignirii, am trecut prin momente foarte grele. Am stat ore întregi pe cruce. Am filmat acea scenă în trei zile. A fost de-a dreptul chinuitor. La un moment dat, în timp ce mă aflam pe cruce, mă uitam în jurul meu, la toţi oamenii care lucrau, şi, pentru o secundă, mi-am văzut toată viaţa trecând prin faţa ochilor. E un sentiment foarte puternic când înţelegi ce rol joci şi ce personaj important reprezinţi. Dacă scopul unui actor este să spună cea mai frumoasă poveste, atunci niciuna nu este mai măreaţă decât cea a lui Iisus Hristos. Este cea mai frumoasă poveste de dragoste, felul în care atinge inimile întregii omeniri, este un privilegiu pentru un actor să facă un asemenea rol. A fost o călătorie personală şi spirituală şi m-a atins profund, într-o manieră pe care încă mă chinui să o înţeleg. Încă mă simt bulversat, nu am putut să depăşesc acea scenă, încă mă bântuie“, a declarat actorul, citat de procinema.ro.

Robert Powell, „Jesus of Nazareth/ Iisus din Nazareth“ (1977), regizor Franco Zeffirelli

Cu siguranţă, cea mai impresionantă şi cea mai apreciată portretizare a lui Iisus a fost cea realizată de actorul Robert Powell, în capodopera lui Franco Zeffirelli, „Jesus of Nazareth/ Iisus din Nazareth“.

Powell a declarat în repetate rânduri, după turnarea peliculei, că experienţa interpretării celui mai important personaj din istoria creştinătăţii a fost una solicitantă şi chiar traumatizantă, scrie procinema.ro. După acest rol, actorul britanic a ajuns să creadă că este, cu adevărat, un trimis al lui Dumnezeu, deşi, înainte de a fi distribuit în acest rol, se considera un ateu.

Şi Powell, care avea 33 de ani când a jucat rolul Mântuitorului, a fost profund marcat de scena crucificării: „Eram doar eu şi echipa de filmare, toţi erau emoţionaţi şi plângeau, iar eu îmi auzeam vocea ca un ecou printre acei munţi. Cred că acea scenă este cel mai bine scrisă din istorie“, declara artistul, citat de procinema.ro.

Jim Caviezel, „The Passion of the Christ/ Patimile lui Hristos“ (2004), regizor Mel Gibson

„Patimile lui Hristos“, a cărui regie poartă semnătura lui Mel Gibson, a avut cele mai mari încasări din vânzarea biletelor la nivel mondial (441 de milioane de euro), dar a fost şi cel mai controversat film, reprezentând un punct de cotitură în cariera lui Gibson, care a fost rapid transformat într-un antisemit şi rasist.

Din distribuţia peliculei, care prezintă ultimele 12 ore din viaţa lui Iisus până la Înviere, a făcut parte şi actriţa româncă Maia Morgenstern. Jim Caviezel a reuşit să ofere o interpretare fără cusur, dar nu a fost ocolit de necazuri: şi-a dislocat umărul, a fost lovit de fulger, iar la filmările pentru scena biciuirii a fost lovit din greşeală şi a avut o rană deschisă, scrie procinema.ro.

Jim Caviezel era un nume nelipsit din marile proiecte cinematografice înainte de a accepta să facă parte din controversatul proiect. A fost protagonistul remak-ului din 2002 „The Count of Monte Cristo/ Contele de Monte Cristo“ şi dramei „Angel Eyes“.

Cu toate acestea, Caviezel a declarat că „a fost respins de propria industrie“ după ce a decis să i se alăture lui Mel Gibson. Chiar şi aşa, artistul a mărturisit, pentru CBN, că acest film l-a forţat să se privească pe el nu în maniera în care şi-a dorit, ci în felul în care este văzut de Dumnezeu.

Acesta a mărturisit că au fost momente care l-au marcat într-un asemenea mod încât nici nu poate vorbi despre ele. „Pe toată durata filmărilor am simţit că o prezenţă puternică mă însoţeşte. Din interiorul meu venea o rugă «Nu vreau ca oamenii să mă vadă pe mine. Vreau să-l vadă pe Iisus». A fost lucrul pe care mi l-am dorit mai mult decât orice, să aibă un efect asupra oamenilor pentru ca aceştia să ia în cele din urmă decizia: să-L urmeze sau nu“, a povestit Caviezel.

Adevarul.ro.

SEMNIFICATIA EXPRESIEI , ” LA PASTELE ASTEAPTA!”

În limbaj comun, expresia „la Paștele Cailor” desemează un moment incert, ceva foarte îndepărtat în timp sau care pur și simplu nu se va întâmpla niciodată. Formula este similară cu „la Sfântul Așteaptă” sau „la calendele grecești”, aceasta din urmă atribuită împaratului roman Augustus, care ar fi afirmat despre rău-platnici că își achită datoriile la calendele grecești, adică niciodată, pentru că grecii, spre deosebire de romani, nu aveau prima zi a lunii în calendar (numită calendae), zi obișnuită de restituire a datoriilor.

Legenda

Fire-ați cai afurisiți

De mine, de Dumnezeu,

Mai tare de fiul meu.

Voi să nu mai aveți saț

Numa-n ziua de Ispas.

Așa se spune că ar fi blestemat Maica Domnului caii ce tropotiră și nechezară când l-a născut pe Isus. Dar n-a fost numai zarva. Legenda mai spune că Fecioara Maria, după ce l-a născut pe Isus, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în iasla lui Crăciun, unde erau legați boii, oile și caii acestuia. Boii și oile au mâncat cât au mâncat și, săturându-se, s-au culcat. Caii, însă, obraznici, nu numai că au mâncat tot fânul cât era în iesle, dar l-au mâncat și pe cel de pe pruncul Isus, pe care îl puse maică-sa acolo anume ca să nu-l afle Irod și să-l ucidă. Văzând Maica Domnului toate acestea, s-a supărat și a blestemat caii să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua de Ispas.

Despre acesta se spune că ar fi fost un personaj mitic care a asistat, alături de cei trei apostoli, la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la cer. Ispasul sau Ziua Înălțării, prăznuită la 40 de zile după Înviere (joia din săptămâna a șasea după Paște), este și ziua în care se celebrează Paștele Cailor. Sărbătoare cunoscută și ca „Joia iepelor.”

Ispasul este, așadar, singura zi din an în care caii scapă la iarbă verde și pasc până se satură. Dar pentru că un ceas este mult prea puțin pentu cai, ei nu se satură niciodată, motiv pentru care oamenii consideră Paștele Cailor ca unul care nici nu ar exista.

Se mai spune că în Ardeal, Paștele Cailor era sărbătorit odinioară în zilele când Paștele Ortodox coincidea cu cel Catolic. Explicația este că în anii în care Paștele Ortodox și cel Catolic nu cădeau în aceeași zi, țăranii de credință ortodoxă împrumutau caii de la țăranii de credință catolică și invers. Atunci când cele două sărbatori coincideau, caii se odihneau și era Paștele Cailor. Acest lucru se întâmpla, conform calendarelor, o dată la patru sau șapte ani, cum se întâmplă și anul acesta.

Datini și credințe

Pentru că Ispas era un om bun și vesel, credincioșii caută și ei să fie binedispuși de ziua acestuia și să evite motivele de supărare.

Din ziua de Paște și până în ziua de Ispas, oamenii se salută cu cunoscutele formule: „Hristos a înviat!/Adevărat c-a înviat!”. În ziua de Ispas se salută cu: „Hristos s-a înălțat!/ Adevărat că s-a înălțat!”. După Ispas, încep a se saluta obișnuit. Ispasul este și ziua de la care nu se mai mănâncă ouă roșii.

În popor se spune că dacă cineva moare la Ispas, se duce în rai. De aceea, în această zi oamenii poartă la brâu un șir de foi de nuc cum a purtat și Hristos când s-a înălțat la Cer.

În anumite zone ale țării se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele fiind împodobite cu crengi de paltin tânăr, iar la ferestre se pun frunze de leuştean, plantă despre care se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se pâine caldă, brânză, ceapă verde şi țuică.

Se mai spune că plantele sădite de Ispas nu vor da rod.

Sărbătoarea era cândva și prilej pentru organizarea de târguri și încheierea unor afaceri, afaceri care nu în toate cazurile erau reușite. Această zi era văzută ca una a soroacelor, când se încheiau diferite calcule. Tot în această zi se făceau și plățile întârziate, neachitate la Sfântul Gheorghe, după cum era obiceiul. Dacă se făceau…

În ograda casei, animalele aveau și ele rânduiala lor. Vitele erau marcate, iar mieii sacrificați. În această zi, caii nu erau puși la căruță, primeau fân proaspăt pe săturate, iar în unele sate românești se făceau chiar unele rugăciuni, pentru belșug și sănătatea animalelor. Tot în această zi, mânjii cailor de munte erau duși la păscut în goluri montane, spre a paște iarba cea tânără și revigorantă a pășunilor. Aici se căuta o plantă specială, care era văzuta ca leac pentru o boală cabalină.

SARBATOAREA INVIERII MANTUITORULUI HRISTOS, LA ROMANI SI IN ALTE TARI DE PE GLOB!

 

 

 

OBICEIURI ROMANESTI DE PASTE SI IN ALTE TARI DE PE GLOB!

Sarbatoarea Pastelui este pentru romani, alaturi de Craciun, cea mai importanta din an, pentru care fiecare familie se pregateste cu mult timp inainte prin postul tinut cu atata evlavie.
In biserica ortodoxa oamenii se pregatesc pentru intampinarea sarbatorilor de Pasti prin „postul Pastelui” numit si „Postul Cel Mare”, post care dureaza 48 de zile. In mod oficial, postul incepe dupa „Duminica iertarii”, in ziua de luni a saptamanii a 7-a de dinaintea sarbatorii de Pasti.
      Ultima saptamana din Postul Pastelui se numeste „Saptamana Patimilor” si incepe in duminica Floriilor, duminica in care se comemoreaza intrarea lui Iisus in Ierusalim. „Saptamana Patimilor” comemoreaza prinderea lui Iisus, crucificarea si moartea Lui. In acesta ultima saptamana, multe biserici tin slujbe in fiecare seara, slujbe numite „Denie”. De luni pana joi se comemoreaza ultima masa, prinderea si inchiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeste „Joia Mare”. Vineri, numita „Vinerea Mare” se comemoreaza crucificarea si moartea lui Iisus pe cruce. In acesta zi, se tine „post negru”, adica nu se mananca nimic.
      Desi aceasta sarbatoarea reprezinta pentru toti romanii invierea Domnului Iisus Hristos, ea se sarbatoreste oarecum diferit in regiunile Romaniei. Astfel…

      In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele. Flacaii trebuie sa se duca cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a isi arata consimtamantul la sentimentele lor, trebuie sa le ofera un ou rosu.

      In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor. In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.

      La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.

      O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii(pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor „Sarbatori fericite!”. La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

      In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.

      In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat „hotii”, cat si „pagubasii”. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

      In Tara Barsei, in jurul Brasovului, se face o petrecere care aduna intreaga comunitate – obiceiul Junii Brasovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de calusari sau de colindatori, cu vataf si casier, strang oua de la tinerele fete, dupa care se merge catre Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc intreceri. Cea mai cunoscuta si indragita dintre ele este aruncarea buzduganului.

      In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii.

Descopera obiceiuri din alte tari prilejuite de sarbatoarea Invierii. Curiozitati, diferente sau asemanari?
Invata putin din tot si calatoreste cu gandul prin secvente culturale care mai de care mai diverse!
 

Pastele in America de Nord

      Pastele in America de Nord este asemanator cu cel sarbatorit de romani. Familiile americane se aduna sambata dinaintea zilei de Paste si incondeiaza ouale. Potrivit traditiei, Iepurasul de Pasti va lasa fiecarei familii cu copii, cate un cos de Pasti, plin cu oua de ciocolata si alte bunatati pentru fiecare copil din casa. Unele familii organizeaza adevarate „vanatori de comori”, copiii pornind in cautarea oualor de ciocolata aduse de iepuras.

Pastele in Franta

      Franta, leaganul crestinatatii, sarbatoreste cu mult fast sarbatoarea Pastelui. Inca de la inceputul acestei sarbatori, intraga tara este cuprinsa de euforie. Toate magazinele si sediile comerciale sunt impodobite cu iepurasi, pui, clopote si pesti din ciocolata.
„Pesti de aprilie” – Principala diferenta fata de celelalte tari europene: in Franta, iepurasul este inlocuit cu pesti si clopotei. Pestii francezi de Paste poarta denumirea de „Pesti de aprilie”. Acesti pesti isi fac aparitia in casele franceze inca de la 1 aprilie, copiii incercand sa ii pacaleasca pe adulti lipidu-le pe spate hartii cu pesti desenati.
„Clopotele zburatoare” – O alta traditie importanta in Franta este denumita „Clopotele zburatoare”. Catolicii francezi cred ca in Vinerea Mare toate clopotele zboara la Vatican , intorcandu-se in prima zi de Paste, aducand cu ele o multime de oua de ciocolata. Respectand aceasta traditie, clopotele nu mai bat din Vinerea Mare si pana in prima zi de Paste.
Copiii se implica intr-un joc in care arunca ouale in aer. Primul care a scapat oul, a pierdut concursul.

Pastele in Suedia

      Saptamana Mare incepe cu Duminica floriilor, pentru a celebra intrarea lui Iisus in Ierusalim. Oamenii obisnuiesc sa duca la biserica crengi de salcie, care tin locul celor de laur.
Exista si superstitii legate de aceasta perioada: se crede ca vrajitoarele au o putere deosebita in aceasta perioada, in special cele de magie neagra. Cu o zi inainte de Paste, baietii si fetele se imbraca in vrajitoare si merg la vecini carora le lasa vederi de Paste, pentru care primesc bani sau dulciuri. In partea de vest a tarii exista obiceiul sa se lase scrisoarea in cutia postala sau sub usa, expeditorul ramanand necunoscut. Ouale fierte, frumos colorate, sunt neaparat incluse in meniul suedezilor in aceasta perioada.

Pastele in Grecia

      In Grecia se organizeaza numerose evenimente de celebrare a Pastelor, evenimente de la care nu pot lipsi ingredientele specifice: miel, paine, oua si salate.
Exista obiceiul ca oamenii sa plece de la biserica tinand in mana lumanarea aprinsa. Se spune ca lumina aduce noroc daca nu se stinge pina acasa. In aceste zile se mananca o paine speciala, numita painea lui Iisus. In centrul paini este marcata o cruce, iar pe margini este decorata cu ornamente sub forma de oua. Masa de Paste incepe duminica dupa-amiaza, prelungindu-se pina spre seara.

Pastele in Germania

      Se crede ca termenul german „Ostern” vine de la o zeita anglo-saxona din antichitate numit „Eastre”, „Eostre”, ori „Ostara”.
Copaci de Paste, copacei micuti sau ramuri, impodobiti cu ou, au facut parte mult timp din sarbatoarea germana a Pastelui. Din sarbatoare face parte si masa bogata de Pasti, dupa un post sever.
De Pasti copiii joaca un joc: se intrec in rostogolirea oualor colorate pe pante din iarba sau le ciocnesc la capetele ascutite si copilul al carui ou nu s-a spart, il obtine si pe cel spart.

Pastele in Ungaria

      Saptamana care precede Pastele este pentru gospodari si gospodine o perioada foarte incarcata, acestia ocupandu-se de curatenia de primavara si coptul prajiturilor traditionale. La sate, ouale fierte sunt vopsite in diverse culori si pictate de mana cu diverse motive geometrice si florale. In Duminica Pastelui copiii gasesc sub pat cadourile de Paste; urmeaza un mic-dejun traditional alcatuit din ou de Paste, sunca si kalács, un fel de pâine dulce cu ou, nuci si ciocolata fierbinte. Credinciosii poarta prin parohie statuia lui Iisus si bannere religioase, intonand imnuri religioase.
A doua zi de Pasti, baietii stropesc fetele cu parfum sau cu apa parfumata si isi ureaza noroc unii altora, iar fetele ii recompenseaza cu oua vopsite. Este o zi a ospitalitatii, cand vizitatorii sunt mai mult decat bine-veniti.

Pastele in Bulgaria

      Ouale de Pasti se vopsesc in Joia Mare si fiecare crestin duce un astfel de ou la biserica. Dupa ce este sfintit, fiecare gospodar isi ingroapa oul in vie, despartindu-se astfel, simbolic, de toate relele si necazurile pe care le-a avut in anul trecut. In Vinerea Mare se cumpara oale si farfurii noi si se planteaza dovlecei, pentru ca noua recolta sa fie mai „dulce”. Fetele tinere fac, pentru prima data in viata lor, gogosi cu miere si zahar.
Dupa Liturghia de Inviere, fiecare sparge cate un ou rosu de zidurile bisericii, ritual care continua acasa, unde ouale sunt ciocnite intre membrii familiei. Se spune ca acela care a ramas pana la sfarit cu oul intact va avea un an norocos, plin de bucurii.

Pastele in Australia

      Familiile australiene participa in diferite orase la tot felul de festivitati organizate cu prilejul celebrarii Sfintelor Pasti care, in Australia marcheaza sfarsitul sezonului de vara. O noutate o reprezinta aceea legata de Iepurasul de Pasti. Pentru australieni nu el este simbolul national ci, Bilby, un membru al unei familii de omnivori marsupiali (adica, un cangur). Bilby este personajul care face an de an din Sarbatoarea de Pasti un prilej de bucurie intensa.

PASTORALA DE PASTI 2004 A IPS IOAN ROBU!

 

Scrisoare pastorală de Paşti 2014
a ÎPS Ioan Robu,
Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti

Învierea Domnului, 2014

Iubiţi fraţi şi surori, preacucernici părinţi şi persoane consacrate,

Sfânta Evanghelie proclamată în noaptea de Paşti ne arată cum Maria Magdalena şi cealaltă Marie au mers să vadă mormântul. “Şi iată a venit un cutremur mare: Îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi. Dar îngerul a spus femeilor: «Voi nu vă temeţi! Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut»” (Mt 28, 2-6). Prin aceste cuvinte, Evanghelistul Matei pune relatarea Învierii lui Isus în contextul noutăţii creştine, preluând însă din Vechiul Testament elementele care însoţesc intervenţiile lui Dumnezeu, cum sunt: apariţia îngerului, cutremurul, fulgerul şi albul imaculat al hainei.

Merită o atenţie deosebită mărturia femeilor, mărturie care dă o garanţie deosebită evenimentului extraordinar al Învierii, din moment ce ele, femeile, conform dreptului antic şi ebraic, nu erau apte să fie martori. De asemenea, trimiterea în “Galileea” este fără îndoială foarte importantă: prin ea se arătă faptul că Cel Înviat este acelaşi Isus care a vorbit şi a trăit cu ucenicii săi înainte de a muri şi nu există vreo diferenţă între Isus cel cunoscut de istorie şi Isus care a înviat şi care a devenit “Domnul” sau “Stăpânul” istoriei, al Bisericii şi al lumii.

Potrivnicii lui Isus care l-au dus la moarte au sigilat piatra mormântului, au pus şi pază acolo, crezând că în felul acesta se termină cu totul cazul celui care îi tulbura cu învăţăturile şi cu minunile sale. Măsurile luate însă nu ţin multă vreme, căci cutremurul din ora morţii lui Isus se repetă în zorii primei zile a săptămânii. Femeile evlavioase au în faţa lor urmările acelui cutremur şi privind îl văd pe Îngerul Domnului stând aşezat pe piatra care închidea mormântul, piatra sigilată, privită ca semn al victoriei morţii; însă ele descoperă semnul atotputerniciei lui Dumnezeu: “Nu este aici, căci a înviat după cum a zis”. Acest adevăr descoperit de Tatăl ceresc prin vocea îngerului a ajuns până la noi, cei de astăzi, care, iată, ne adunăm să cinstim Sărbătoarea Învierii, cea mai mare sărbătoare creştină. Catehismul Bisericii Catolice ne spune că “Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a Misterului Pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi, / Cu moartea pe moarte călcând; / Şi celor din morminte / Viaţă dăruindu-le. Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor, către anul 56: «V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece» (1Cor 15,3-4). Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului. «Pentru ce-l căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat» (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi, apoi al lui Petru. «Ucenicul pe care-l iubea Isus» (In 20,2) afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind «fâşiile de pânză jos» (In 20,6), «a văzut şi a crezut» (In 20,8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise pur şi simplu la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr. Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului, au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat. Aşadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24, 9-10) (…) Învierea lui Cristos – şi însuşi Cristos înviat – este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: «Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (…) Căci, precum toţi mor în Adam, tot astfel toţi vor fi înviaţi în Cristos» (1Cor 15,20-22). În aşteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. În El creştinii «gustă puterile veacului viitor» (Evr 6, 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti, «ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei» (2Cor 5, 15)”.

Învăţătura catehismului este cu adevărat Crezul nostru despre Învierea pe care o sărbătorim şi o mărturisim împreună cu întreaga Biserică Catolică, iar anul acesta, slavă Domnului, o sărbătorim în acelaşi timp şi cu Bisericile Ortodoxe.

Asemenea Apostolilor, şi noi, cei de astăzi, suntem vestitori ai Învierii şi transmitem celor din timpul nostru şi celor care vor veni după noi această convingere care străbate fiinţa noastră: Isus este Cel Viu, Isus este Domnul şi Mântuitorul nostru, Calea, Adevărul şi Viaţa noastră.

Mărturia noastră nu stă doar în cuvinte şi în bucuria sărbătorii anuale a Paştelui, ci în întreaga noastră viaţă care a fost pusă în Cristos Cel pururi Viu şi prezent în noi şi în Biserică, învăţând şi luminând pe toţi cu învăţătura sa şi hrănindu-ne cu Trupul şi Sângele său, în Sfânta Împărtăşanie.

Împreună cu Episcopul auxiliar Cornel Damian vă dorim Sărbători fericite şi vă salutăm spunându-vă “Cristos a înviat!”

ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

SCISOAREA IRENICA LA SARBATOAREA INVIERII DOMNULUI!

 

Scrisoare irenică la Sărbătoarea Învierii Domnului

„Oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”  (Ioan 11, 26)

 

Sanctitatea/Preafericirea Voastră,

 

Hristos a înviat!

 

Adevărat a înviat!

 

În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, acum, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

 

Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriul sau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Ioan 16, 1-4; 33). Toţi cei care s-au jertfit pentru credinţa în Hristos trebuie comemoraţi cu recunoştinţă şi veneraţie, pentru că jertfa lor stă la baza libertăţii şi demnităţii generaţiilor prezente şi viitoare. De aceea, Biserica ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este lumina şi sfinţenia jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, bolnavă de ură şi violenţă, de lăcomie şi aroganţă, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe alte forme ale morţii fizice şi spirituale.

 

Astăzi, când societatea umană se secularizează tot mai mult, sfinţii din toate timpurile, dar mai ales cei din timpul apropiat de noi, ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita repede şi dimensiunea sacră a vieţii umane, iar responsabilitatea faţă de om va diminua tot mai mult. În faţa tentaţiei omului egoist de a stăpâni peste ceilalţi oameni, sfinţii ne învaţă să descoperim iubirea smerită a lui Hristos pentru toţi oamenii, iubire care nu înşală şi nu umileşte niciodată pe nimeni, ci vindecă şi înalţă persoana umană creată după chipul lui Dumnezeu.

 

În lumina, pacea şi bucuria Sfintelor Paşti, Vă dorim mult ajutor de la Dumnezeu în misiunea Voastră pastorală şi socială.

 

Cu frăţească îmbrăţişare în Hristos Domnul Cel înviat,

 

† DANIEL

 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

ASTAZI 20 APRILIE 2014,BISERICA ORTODOXA ROMANA VA TINE SFANTA LITURGHIE DE PASTI LA CATEDRALA PATRIARHALA!

Sfânta Liturghie de Paşti la Catedrala Patriarhală

Biserica Ortodoxă se află astăzi, 20 aprilie 2014, în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor. În această duminică sărbătorim Învierea cea dătătoare de viaţă a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La Catedrala Patriarhală slujba Sfintei Liturghii a fost oficiată de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

 

La Sfânta Liturghie s-a citit Sfânta Evanghelie de la Sf. Ev. Ioan, capitolul I, versetele de la 1 la 17: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Într-Însul era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina în întuneric luminează şi întunericul n-a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit şi cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr. Ioan mărturisea despre Dânsul şi striga, zicând: Acesta era despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui, noi toţi am luat şi har peste har, pentru că legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.

 

La finalul Sfintei Liturghii credincioşii care au participat la sfânta slujbă au primit Sfintele Paşti, Pastorala la Învierea Domnului, un ou şi un cozonac ca semn de binecuvântare şi preţuire pentru fidelitatea, răbdarea şi statornicia în a participa deplin la Sfânta Slujbă din noaptea de Paşti.

 

„Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi să vă binecuvânteze, să vă dăruiască sănătate şi mântuire, pace şi bucurie şi mult ajutor în viaţa dvs. şi să duceţi lumina şi bucuria Învierii în sufletele dvs., celor care sunt dragi, apropiaţi, dar şi celor care au nevoie de o încurajare şi de un cuvânt bun şi de o faptă bună”, a spus Preafericirea Sa la finalul sfintei slujbe.

 

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinilor ortodocși pe care o numim în cântările Bisericii praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor. 

HRISTOS A INVIAT!

 

Învierea Domnului va aduce multă pace și fericire tuturor creștinilor, iar Lumina Sfântă este un dar neprețuit pentru fiecare creștin.

PASTORALA DE SFINTELE PASTI 2014 A PATRIARHULUI DANIEL: „INVIEREA LUI HRISTOS – INTARIREA MARTIRILOR!”

ÎNVIEREA LUI HRISTOS – ÎNTĂRIREA MARTIRILOR. Pastorală de Sfintele Paşti 2014 a Patriarhului României

† DANIEL prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Preacuviosului cin monahal,

 

Preacucernicului cler

 

şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor

 

Har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru,

 

iar de la noi părinteşti binecuvântări

 

„Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!”

 

(Filipeni 4, 13)

 

Hristos a înviat!

 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.

 

Martirul creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, care a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.

 

Suferinţele sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu, martiraj sau mucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriul sau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemniţat şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte 12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero.

 

Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca fiind cei ce şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).

 

Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii 249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecuţii sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi generale. Atunci toţi cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să facă dovada loialităţii lor faţă de Stat şi de împărat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni. Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiţi în limba latină lapsi/căzuţi de la credinţă.

 

Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea săvârşirii cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor păgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).

 

În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai mult Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

 

Ce învăţăm de la martiri?

 

În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit” (Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

 

Aceeaşi gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim şi la Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri creştine, ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.

 

În al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admiraţia păgânilor. De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni […] pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau să devină martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).

 

În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (2 Timotei 4, 6).

 

În acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107) înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă euharistică; el nu doreşte doar să se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf. Scrisoarea către Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2) (Cf. art. „Martyre”, p. 727).

 

Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi păcatele celor care, deşi au fost botezaţi, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un „al doilea botez”. Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu preţul vieţii sale, că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.

 

Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).

 

În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în Învierea

 

de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul şi moartea, tot aşa Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică, devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se află în legătură apropiată cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică şi prin învierea Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade  pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15).

 

Cum cinsteşte Biserica pe martiri?

 

Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu un deosebit respect, devenind sfinte  moaşte. Mormintele lor  au  fost îngrijite  şi  preţuite.  Pe  aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă prin slujbe alcătuite de Biserică. Scriitorii şi Părinţii Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.

 

Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnă la respect faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului Duh” (Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).

 

În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor Sfinţilor), care urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, p. 724).

 

Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

 

Îndată după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan duhovnicesc în viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste şi înviere a sufletului din moartea păcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi se luptă cu patimile şi greutăţile din societate ca să rămână credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

După ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul persecuţiilor de tot felul venite de la popoare păgâne migratoare sau năvălitoare şi de la stăpâniri ostile. Numărul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a crescut de la martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.

 

Între martirii creştini români din timpul îndelungatei stăpâniri otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnaţi la moarte şi ucişi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind credinţa lor în Hristos cu demnitate şi jertfelnicie. Preţuind jertfa lor martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi vor fi puse într-o raclă de argint şi apoi aşezate într-un baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688. Iar în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaşte vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte  fiice  ale  Domnitorului Martir.  După  aceea, racla cu  sfintele moaşte va continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti, deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, de unde a plecat. Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.

 

În lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de către o delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

 

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie.

 

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

 

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

 

† D A N I E L

 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

ZECI DE MII DE CREDINCIOSI AU PARTICIPAT LA TRADITIONALA CEREMONIE RELIGIOASA OFICIATA IN SAMBATA DE DINAINTEA PASTELUI ORTODOX LA BISERICA SFANTULUI MORMANT DIN IERUSALIM!

Zeci de mii de credincioși au participat cu entuziasm la tradiționala ceremonie religioasă oficiată în sâmbăta de dinaintea Paștelui ortodox la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, locul unde Iisus Hristos a fost crucificat înainte de fi înmormântat și de a învia, relatează AFP.

Foto: (c) Amir Cohen / REUTERS

Toate porțile de acces către Vechiul oraș au fost închise timp de mai multe ore, cu excepția Porții Damascului, unde s-a înghesuit mulțimea de credincioși veniți din țările europene ortodoxe, dar și localnici ce fac parte din comunitate arabă ortodoxă din Orașul Sfânt.

Foto: (c) Amir Cohen / REUTERS

S-au produs și unele busculade atunci când pelerinii au încercat să ajungă cât mai aproape de Sfântul Mormânt pentru a asista la momentul când deasupra acestuia s-a aprins Lumina Sfântă, care sâmbătă seara va fi adusă cu avionul în România și în celelalte țări ortodoxe. O altă Sfântă Lumină va ajunge la Bethleem, locul unde s-a născut Iisus.
Foto: (c) Finbarr O’Reilly / REUTERS

Biserica Sfântului Mormânt aparține celor șase confesiuni creștine, și anume grecii ortodocși, catolicii de rit latin, armenii apostolici, egipteni copți, siriacii ortodocși și etiopienii ortodocși. Fiecare controlează o parte bine delimitată a bisericii.
Foto: (c) Amir Cohen / REUTERS

Ortodocșii, catolicii și protestanții sărbătoresc duminică Paștele, ziua învierii lui Iisus Hristos conform tradiției creștine.

Foto: (c) Finbarr O’Reilly / REUTERS