Unde șade Cataluna?

Am copilărit în comuna Ceru-Băcăinți, cea mai mică unitate administrativ teritorială din țară, o comună întinsă pe versanții dinspre Valea Mureșului a Munților Metaliferi, alcătuită din satele Bolovănești, Bulbuc, Cucuta, Curpeni, Dumbrăvița, Fântânele, Groși, Valea Mare și Viezuri.

Televiziunile din România, așa fără minte cum sunt, dau comuna Ceru Băcăinți drept exemplu negativ de comună cu cheltuieli inutile, de primărie cu cîțiva funcționari pentru cei 270-300 de locuitori risipiți pe cei 55 de kilometri pătrați de munte și dealuri pietroase.

În ”Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750” editată de Editura enciclopedică în 2009, în coordonarea profesorului Ladislau Gyemant, apare că austriecii din imperiu descriau viața din satul Băcăinți: „În vederea cultivării, părțile mai sterile se ară cu opt boi, iar cele mai fertile cu șase boi”. (Unde etiam quoad cultivationem partes steriliores octo, fertiliores vero sex Bobus arantur).

Nu știu cîți compatrioți își pot imagina cum arată pămîntul fertil care poate fi arat numai cu șase boi, în vreme ce pentru cel infertil ca să poți semăna ceva ai nevoie de opt boi, adică de patru perechi care să tragă un plug cu tăiș de oțel scrîșnind printre pietre.

Acolo, s-a născut mama și tot acolo m-a trimis să-mi petrec o mare parte din copilărie. Străbunicul meu Aurel nu știa să scrie, dar a fost în „prima bătaie”. Este înmormîntat în grădină, mai sus de șură. Străbunica mea l-a așteptat să se întoarcă de pe front și cînd a trecut la cele veșnice a fost înmormîntată și ea în grădina casei.

La Curpeni și la Viezuri, nu prea găsești un loc pentru un mormînt. La cele veșnice se trece ușor, dar se intră mai greu. Trebuie să intri și să treci prin piatră. De aceea, oamenii își petrec cele veșnice în cîte o grădină.

La 14-15 ani, mama a fugit din robia vieții din Ceru Băcăinți și nu s-a mai întors, deși sufletul ei a rămas acolo, cum avea să rămînă și al meu, scînteiat de cele mai frumoase clipe din copilărie. Acolo, am urlat de frică pînă am speriat lupul, acolo, am călărit prima dată, acolo, am prins doi pești într-o mînă, acolo, am alergat din mesteacăn în mesteacăn ca un animal tînăr care se duce din creangă-n creangă, acolo, am compus strigături cam deochiate pentru nunțile fraților mamei, acolo, am fost ultima oară la secerat de grîu cu secera și îmblăciul, cu fedeleșul cu apă şi cu pîinea învelită în cîrpă, acolo, am dormit pentru prima dată în munte, într-o colibă de crengi, acolo stăteam în pridvorul casei și ascultam valea și încercam să deslușesc din ecou ce vorbesc drumeții între ei.

Visam cu ochii deschiși în pridvorul încărcat cu pene (mușcate și alte flori de verandă), ascultam muzica albinelor din coșnița de pe ridicătura zidului și așteptam să treacă vremea să mă întorc acasă unde trebuia să dau socoteală dacă am fost cuminte.

Nu știu de ce se numește Ceru-Băcăinți. Băcăinți vine din ungurește (Bokajalfalu sau din germană Bocksdorf). Noi le spuneam Băcăinți și Cer. Mergem la Curpeni sau la Cer și trecem prin Băcăinți. Ne oprim sau nu la tetea Candin (fratele bunicii).

Drumul era un chin. Luam trenul pînă la gara din Șibot, mergeam pe jos pînă la Mureș, treceam rîul cu cinul sau cu brudina și pe urmă, tot pe jos, cam zece kilometri o țineam într-un marș pînă la bunica.

Cînd mă trimiteau de unul singur, trebuia să fiu atent la căruțele cu cai și să ciulesc urechile dacă oamenii nu încep să strige, ”apa, măăă, apa”. Cînd spre Bulbuc avea loc o rupere de nor, un tzunami de apă și piatră se prăvălea de pe pantele încărcate cu grohotiș ale munților și distrugea tot ce întîlnea în cale. Şi, atunci, oamenii începeau să strige din pridvoarele caselor cocoțate pe pante: „Apa, măăă, apaaaa!“

Am revenit la Ceru-Băcăinți și la Curpeni de mai multe ori, chiar și cînd casa cu verandă împodobită și moara de apă a bunicilor nu mai existau. De fiecare dată, toate se prăvălesc peste mine. O lume invizibilă, trecută dincolo de veșncia pietrei, îmi dă semne din memorie.

Cînd mocanii din Ceru-Băcăinți se adună „în vale” (la intersecția a două văi unde au un loc de întîlnire grădina rezemată de zidul muntelui se umple cu oameni de toate vîrstele îmbrăcați de sărbătoare. În fiecare an, de colindat și în primăvară, după Paști, se adună la Sărbătoarea salcâmului. Sărbătoresc salcîmul pentru că la poale, versanții sunt împăduriți și cu salcîmi și în fiecare primăvară năvălesc zeci de crescători de albine cu stupinele lor pe roți și valea se parfumează de dulcea floare a copacului apărat de atîția spini. Parcă un corn invizibil ar suna peste văi și-i adună pe toți la o petrecere simplă, cu bere și vinars, cu muzică și cu schimburi de vești. Cine s-a mai prăpădit, cine cu a cui se însoară și cine a plecat la muncă în Spania. Acolo, un copil cîntă Imnul Național și primarul Ioan Trif le dă un raport despre situația asfaltărilor și a amenajărilor din comună.

Şi tot acolo vine printre săteni și fostul primar Aurel Giurgiu (cel care a început modernizarea comunei) rezemat în bastonul noduros de octogenar și ascultă cu toții noul imn al comunei Ceru Băcăinți, compus de o localnică.

Am vrut să-l cunosc pe localnicul care a plecat la muncă în Spania și s-a întors în sat cu o nevastă spaniolă. Au una dintre cele mai frumoase gospodării din comună.

Din păcate, Iulian Badiu a lipsit de la Sărbătoarea salcîmului. I-am trimis vorbă să ne întîlnim. M-a refuzat. Nu vrea să scriu despre el și despre soția lui spaniolă, venită după el la Ceru Băcăinți.

Unii mocani îi zic Cataluna, o simplificare locală a denumirii Cataloniei. Probabil, se încurcă în numele spaniol al femeii.

Așa că la „Sărbătoarea salcîmului” de la Ceru Băcăinți, m-am trezit întrebîndu-i pe oamenii coborîți pe vale: „Unde șade Cataluna?“

Pentru mine, Ceru-Băcăinți este cea mai mare comună din România. Ține de pe dunga Mureșului și se tot suie pe drumuri de piatră până la Curpeni, la Viezuri și la Piatra Tomii de la Bulbuc, de unde pe scări de aer se duce mai departe pînă în ceruri.

CORNEL NISTORESCU / http://cotidianul.ro/