Arhiva | 12:27 pm

ROMANIA SUB BOCANCUL GAULEITERULUI NAZI KLAUS ADOLF JOHANNIS SI A CIUMEI GALBENE

8 mart.

La sfârșitul anului trecut guvernul Plăvanului s-a grăbit să-și răsplătească clientela politică prin sacrificarea Bugetului țării. Astfel, printr-o scamatorie demnă de infracțiunea de înaltă trădare, Cîțu – cu aprobarea directă a Plăvanului – a crescut artificial deficitul bugetar la 4.6%. După cum bine se știe, prin „Pactul de stabilitate”, statele membre ale UE își iau angajamentul să-și limiteze deficitul bugetar la 3% din PIB. Aceasta înseamnă că în perioada imediat următoare România va trebui să stabileacă împreună cu Comisia Europeană o strategie clară de revenire sub ținta de 3%.

Când au luat decizia jefuirii finanțelor țării, liberalii au făcut-o bazându-se pe prognozele de creștere economică. Chiar și în cele mai pesimiste prognoze România este „condamnată” la o creștere economică de peste 2% pe an, astfel încât reechilibrarea Bugetului pare o chestiune facilă. Teoretic, doar dacă menții treburile așa cum sunt acum, în 2 ani, fără prea mari intervenții, creșterea economică își face singură treaba, iar Bugetul se echilibrează.

Sună logic, nu-i așa? Doar că e vorba de un raționament demn de un oligofren. Mă rog, cam așa gândesc toți inutilii care se ocupă, chipurile, de stabilitatea țării, începând de la BNR sau Consiliul Fiscal și terminând cu politrucii retardați ai tristei noastre scene politice.

Să vedem de ce nu-i așa. În primul și-n primul rând, bunul simț ne spune că, după o perioadă de bunăstare, trebuie să te gândești că urmează o perioadă nefastă. E în firea lucrurilor. Doar că teleghidații cățărați în funcții n-au cum să aibă bun simț deoarece, dacă l-ar fi avut, n-ar mai fi putut ocupa posturile de marionete care le-au fost rezervate. Acesta este motivul pentru care, într-o imbecilitate perfectă, pun în față scenariul creșterii perpetue, ignorând semnele din ce în ce mai clare.

Dar să trecem de la considerațiile teoretice la cele practice. După cum bine știți, Dacia a prezentat noua variantă electrică a sa. Am văzut și un entuziasm fabricat prin presa de specialitate. Personal cred că modelul prezentat are absolut toate ingredientele pentru un eșec răsunător. La segmentul de preț anunțat – 15 000 – 20 000 EUR – și o autonomie de 200km, mi se pare că ar trebui să fii tare prost să-ți cumperi așa ceva. Poate dar tefeliștii să muște, dar ăia sunt bolnavi după mașini germane second hand, astfel încât efectiv nu văd cine și-ar lua așa ceva.

Să nu disperăm. Eșecul Dacia este unul specific producătorilor auto tradiționali. Fiat a prezentat un 500 electric al cărui preț merge spre 40 000 EUR. Vă dați seama cam cât de rupt trebuie să fii de realitate pentru a propune așa ceva pieței? Însă mai e un schepsis. Pentru a forța vânzarea de automobile nepoluante, Comisia Europeană va introduce subvenții serioase. Planurile de afaceri ale producătorilor tradiționali se bazează pe acest aspect care însă este unul … pur ipotetic. În ciuda subvențiilor anunțate, cumpărătorul tot va trebui să scoată din buzunar o sumă substanțial mai mare pentru o mașină net inferioară ca performanțe unui echivalent clasic. Astfel încât, de încins se va încinge piața second hand. Iar producătorii tradiționali, mergând pe mâna Comisiei Europene și a politicilor fanteziste, vor rămâne cu buza umflată.

În plus, mai e un monstru care pândește de după colț, anume China. Oficialii de-acolo sunt cu picioarele pe pământ și, bazându-se pe realitățile economice ale țării, și-au impulsionat producătorii auto să dezvolte modele electrice ieftine. În final, toată schema de subvenționare pusă la punct de către Comisia Europeană s-ar putea să fie devorată de ăia cu ochi mici. N-ar fi nicio noutate în toată afacerea asta, mai ales dacă ai habar de ceva istorie recentă. S-a mai petrecut odată, atunci când, cu toate fondurile europene alocate sprijinirii producătorilor nemți de echipamente pentru industria energiei verzi, aceștia au fost băgați în faliment de producătorii chinezi. Pe piața auto se va întâmpla la fel. Între a da 20 000 EUR pe un făraș propus de un producător european, vei prefera să dai 2 000 EUR pentru un echivalent chinezesc care s-ar putea să fie și mult mai bun decât celălalt. Singurul proiect viabil pe care l-am văzut pe piața auto europeană e Ami de la Citroen. Restul, toate sunt junk-uri fără piață.

Am făcut această lungă prezentare pentru a înțelege că treburile sunt destul de sumbre în automotive. Personal mă aștept ca aceasta să se lase cu falimente masive sau diluări în achiziții și alianțe. Expunerea noastră pe automotive e destul de mare: 14% din PIB și peste 1/4 din exporturi. Chiar și o cădere moderată ar avea un impact de peste 3% din PIB. Mie însă nu-mi miroase deloc bine ceea ce se petrece la Renault, astfel încât s-ar putea merge pe un scenariu radical. Pe care, cu siguranță, nimeni de-aici nu-l ia în considerare. Nu vreau să vă îngrijorez, însă, în condițiile în care Nissan se rupe de Renault, ar trebui să ne gândim inclusiv la o închidere a Dacia, un scenariu dezastruos pentru economia locală. Rămânem însă la scenariul moderat – dar nerealist – în care vom considera un minus de doar 3%. Acesta însă e impactul direct. Indirect – dacă ne-am menține tot pe o estimare optimistă – am mai putea contoriza un 40% din impactul direct astfel încât, în total, am ajunge la un minus de 4.2% din PIB.

Asta însă nu e totul! Țările vestice ne-au mai pregătit o surpriză: Pachetul Mobilitate 1. Conform acestuia, transportatorii trebuie să-și întoarcă TIR-urile în țara de origine la fiecare opt săptămâni. Pentru cele peste 60 000 de camioane înmatriculate în România și care fac transport în UE, reglementarea reprezintă un faliment sigur. Transporturile rutiere de mărfuri au o cotă de 23% din exportul de servicii al țării, iar impactul direct în PIB este de peste 7%. Vă reamintesc că, prin dărâmarea guvernului PSD, Plăvanul a reușit să o impună pe Adina Vălean pe postul de Comisar pentru Transporturi. N-am auzit ca doamna Vălean să facă vreo mișcare în vederea rejectării măsurilor protecționiste din pachetul „Mobilitate 1”, astfel încât, începând de anul viitor, este posibil să asistăm la un faliment al întregii industrii locale de transport, cu consecințele de rigoare. De asemenea, dacă vom merge pe o estimare optimistă, în cazul adoptării pachetului „Mobilitate” vom avea un impact direct în PIB de cel puțin 4%. Impactul indirect va fi însă mult mai mare deoarece, în paralel cu picajul industriei, vom avea o migrare în masă a șoferilor și a familiilor acestora în statele vestice deoarece va fi singura modalitate prin care-și vor mai putea practica meseria. De aceea, impactului direct de 4% i-aș mai adăuga un imact indirect de 2.6%.

Punând cifrele cap la cap, putem lesne observa că norii negri care se adună deasupra economiei mondiale ne vor lovi PIB-ul cu cel puțin 10%. Asta într-un scenariu destul de optimist. Așa cum am mai avertizat, politica iresponsabilă a lui Iohannis și a echipei de ageamii liberali ne-a împins în criză încă înainte de izbucnirea sa. Ceea ce va face ca impactul pe care urmează să-l simțim să fie de-a dreptul devastator.

Poate că, uitându-vă pe cifrele pe care le-am înaintat, veți considera că totul e de domeniul fantasticului. V-o spun din nou: e scenariul optimist. În funcție de gravitatea crizei, putem avea parte chiar și de un accident mortal!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

EMISARUL GERMANIEI LA BUCURESTI KLAUSS ADOLF JOHANNIS SI PREMIUL” MARELUI DEZBINATOR AL ROMANILOR!” !

8 mart.

Jur că nu mi-am imaginat că o mare personalitate europeană conduce România! Știam eu că sașii din Germania i-au dat o diplomă de nu știu care, că și nemții i-au dat un premiu la Munchen, că a mai primit și ceva distincții prin Israel sau prin America. De obicei, șefii de state sunt gratulați cu tot felul de titluri și de premii de complezență, pentru a li se umple programul, pentru a li se da impresia că se bucură de considerație și, de obicei, pentru a obține de la ei bunăvoință în diverse dosare și interese.

Să nu-mi spuneți mie că lui Klaus Iohannis nu i-ar fi ars de un Doctor Honoris Causa, dar dorința nu se prea pupă cu biografia. Cum să-i dai titlul de Doctor Honoris Causa unui profesor suplinitor de la Agnita, unui pîrlit de inspector școlar județean numit prin răsturnarea suspectă a predecesorului? Nu este de făcut Doctor Honoris Causa la universități ca Harvard, Oxford, Yale sau Princeston! Poate la Universitatea Ștefan cel Mare de la Suceava sau la Universitatea Bioterra și la Academia de la Amara, mai că merge.

De premiul sașilor nu ne putem îndoi. Frumos din partea lor să onoreze cu o diplomă unul din etnia lor care a ajuns președinte al României.

Premierea lui Klaus Iohannis cu Premiul Franz Iosef Strauss-2018 al Fundatiei Hans Seidel, desfșurată la Munchen în iunie 2018, are deja aerul unei complezențe. Fundația cu pricina l-a împins ca pe un bolovan în fotoliul de preșdinte al României, muncind la greu și cheltuind enorm pentru victoria sa la alegerile prezidențiale din 2014. Nu ne rămîne decît să apreciem gestul său de a dona premiul de 10.000 de euro unei fundații pentru copii.

Dar în nici un fel nu înțeleg de ce președintele Romaniei a primit premiul Cudenhove- Kalergi. Marți, la Palatul Cotroceni, a avut loc o ceremonie de la care a lipsit doar soborul de preoți care să cădelnițeze marele succes al președintelui. Și soborul a lipsit pentru că în rîndurile onorabilei asistențe se aflau Preafericitul și precum și Înalt Prea Sfințiți, alături de dînșii stînd toată crema de la nordul Dunării și de pe malurile Dîmboviței. Cu toții au fost chemați să fie martori și să facă figurație de onoare la decernarea unui premiului mai degrabă ofensator decît onorant.
”Presupun că «românii mei», absenți de la eveniment, nu prea știu cine a fost R.N. Cudenhove Kalergi. Drept pentru care reproduc, de pe Wikipedia, cîteva pasaje din capitolul dedicat acestuia.

Pentru Coudenhove-Kalergi Europa este o fraternitate umană ce împărtășește viziuni comune. Moștenitoare a unei bogate culturi și mari istorii, Europa, în viziunea sa, nu va putea să supravețuiască vicisitudinilor vremii decât dacă va ști să îmbine armonios particularitățile și interesele tuturor popoarelor de pe continent. El considera că respingerea oricăror prejudecăți naționaliste, apărarea libertăților și consolidarea păcii sunt, alături de reconcilierea dintre Franța și Germania, pietrele de temelie ale unității europene”.

Proiectul geopolitic al lui Coudenhove-Kalergi este alternativa unui alt proiect geopolitic de amploare, cel al “Mitteleuropei” (Europei Mediane), lansat în 1914 de germanul Friedrich Naumann. În proiectul său Coudenhove-Kalergi pornește de la necesitatea unei reechilibrări a geopoliticii globale, confederația pan-europeană urmând să fie o contrapondere puterii crescânde a Uniunii Sovietice pe de o parte și a Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii pe de altă parte. Cu toatea acestea, Coudenhove-Kalergi rămâne un prizonier al ideilor „mitteleuropene” ale lui Naumann și Kjellen, de moment ce modelul său paneuropean exclude din proiect atât spațiul sovietic, cât și arhipelagul britanic. De altfel, britanicii nici n-au manifestat un interes prea mare pentru acest proiect, în timp ce în țările Europei Centrale, mai ales în Germania, Austria și Cehoslovacia, la apelul său s-a răspuns prin crearea imediată a unor secții naționale ale Uniunii Pan-Europene. Din punctul său de vedere pilonul viitoarei unități europene trebuie să fie unul franco-german, iar fundamentul acestui proiect trebuie să fie unul economic”.

Rchard Nikolaus Cudenhove Kalergi a fost unul dintre primii promotori ai statului european, bazat pe amestecul de națiuni și rase,el fiind și fiul unui ambasador al imperiului austro-ungar la Tokyo,căsătorit cu o japoneză. Unii cercetători îl văd pe Cudenhove Kalergi într-o cu totul altă lumină,considerîndu-l teoreticianul de bază al unei Europe multi-etnice,în care ”popoarele europene să se amestece cu rasele asiatice și de culoare pentru a crea o populație multi-etnică ,fără calitate dar ușor de condus și dominat de elita aflată la putere”.

Omul viitrului este de sînge mixt. Rasa viitorului este euro-asiatică-negroidă ,extrem de asemăătoare cu anticii egipteni și va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate a personalităților” susține Richard Nikolaus Cudenhove Kalergi în cartea sa intitulată ”Praktischer Idealismus” apărută în 1925 și republicată de cîteva oriîn Germania .

Ce legătură are Klaus Iohannis cu filosofia lui Cudenhove Kalergi? Ce contribuție importantă are el la multietnicitatea europeană? Angela Merkel, laureată a aceluiași premiu, se poate mîndri cu acest premiu pentru că ea a fost susținătoarea fluxului enorm de migranți din nordul Africii în Germania. Dar Klaus Iohannis, în nici un fel! În loc să-l consider un susținător al filosofiei lui Cudenhove Kalergi, îl văd mai degrabă ca un ignorant al acestuia, căzut în capcana unei teorii pe care n-o înțelege, deși pare gata să o aplice.

Un premiu cu o asemenea conotație nu i se potrivește în nici un caz președintelui României. Cel puțin din cîte știm noi și din ce a declarat dînsul în campania electorală și în aparițiile sale publice. Dimpotrivă, dacă ar fi să îi satisfacem această foame de trofee și diplome ar trebui să-i conferim titlul de „Marele dezbinator al românilor”.

Acesta i se potrivește de minune!

Autor: Cornel Nistorescu

Cotidianul.ro

De când a plecat PSD de la guvernare nu mai vrea nimeni autostrăzi?

8 mart.

Cât timp a fost PSD la guvernare am avut încontinuu în spațiul public tot felul de manifestări prin care guvernarea era criticată că nu face autostrăzi. Începând de la mitinguri și până la campanii de genul ”#șîeu vreau autostrăzi în România”.

Oare ce se întâmplă că nu mai avem nici măcar un ONG să picheteze un minister, o revoltă spontană cu 10 camioane care să claxoneze că nu au autostradă, o dezbatere publică cât de mică pe tema autostrăzilor?

Chiar nu mai vrea nimeni autostrăzi sau a fost doar o manipulare și românii au fost instigați ca să se creeze impresia că toată lumea vrea autostrăzi și din cauza guvernului PSD nu se fac? Nici măcar USR-ul nu mai țipă la guvern pe tema autostrăzilor. Nu vi se pare ciudat?

Iosub Robert

Cel mai citit ziar din județul Neamț

Planurile lui Napoleon și Hitler materializate prin Uniunea Europeană masonică!

8 mart.

 

Visul lui Adolf Hitler devine realitate, după 70 de ani

Unul dintre cele mai mari vise ale lui Hitler a fost să schimbe fața întregii Europe prin crearea unei noi ordini europene. Probabil că acesta a și fost cel mai puternic motiv pentru care a declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial. Această Nouă Ordine pe care dorea Hitler s-o implementeze cu ardoare în Europa părea la vremea respectivă un vis nebun, o teroare absurdă venită din partea unui dictator, a unui „dement” care era necesar să fie eliminat cu orice preț.

Pentru ca imaginea completă să prindă contur și visul „dementului” Hitler să fie pe deplin înțeles, nemții doreau o Europă unită, un organism supranațional unic în care fiecare țară membră să se bucure de o oarecare autonomie, frontierele urmau să fie desființate pentru ca sinteza economică să se realizeze și implementarea unui sistem de exercitare a controlului asupra economiei diverselor state pentru evitarea concurenței, dar și a supraproducției.

Acestea erau elementele-cheie pe care regimul lui Hitler dorea să le impună în noua Europă. Oare nu există nicio similitudine între ceea ce însemnă în prezent UE și ceea ce își dorea Hitler acum mai bine de 70 de ani???

Joseph Goebbels, ministrul propagandei în Germania nazistă, era de părere că popoarelor din noua Europă este necesar să li se acorde un grad mai mare de libertate politică și economică pentru că astfel rotițele economice se pot învârti la capacitate maximă și Germania va avea de câștigat. Ideea de asuprire probabil că a fost inventată și aruncată asupra nemților doar pentru a denatura adevărul. Mai mult de atât, planurile de integrare ale țărilor cucerite de Hitler erau atât de simple și trebuiau făcute pe etape, cam la fel cum s-a petrecut și în cazul țărilor care au aderat la UE.

Integrarea trebuia făcută pe șapte grupe: 1. Statele din Peninsula Iberică; 2. Franţa şi Belgia; 3. Germania, Danemarca, Polonia, ţările baltice, Slovacia, Cehia, Elveţia; 4. Italia, Croaţia, Albania, Serbia, Grecia; 5. Marea Britanie 6. Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda; 7. Ungaria, România, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Belarus. După ce integrarea era efectuată, Europa era împărțită în trei mari zone: grupul latin (în care erau prevăzute Franţa, Belgia, Italia, ţările din Balcanii Occidentali, Grecia, Peninsula Iberică, Insulele Britanice), grupul germanic (Germania, ţările scandinave, ţările baltice) şi grupul slav/oriental.

Conform concepţiei pe care o aveau germanii la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, cel de-al treilea şi ultimul pas spre crearea UE era naşterea unei uniuni politice cu menţinerea autonomiilor regionale şi realizarea unui plan comun de cooperare în Africa de Nord. Fiecare grup avea rolul său, iar cel mai ciudat este că grupul slav/oriental, din care ar fi făcut parte și România, era destinat doar ca să servească Germania pe plan economic. Aceasta era reala piaţă de desfacere, unde surplusul, dar şi produsele indezirabile erau aruncate, dar în același timp, acest grup muncea doar pentru Germania.

Uluitor este faptul că după 68 de ani de la terminarea războiului, visul lui Hitler este aproape împlinit. Europa unită există, control asupra economiilor statelor membre se exercită, țări precum România și Bulgaria au fost integrate doar pentru a deveni piață de desfacere, granițele între anumite țări nu mai există și întreaga Europă munceşte pentru Germania.

Mai mult de atât, o altă asemănare impresionantă este ceea ce numim astăzi Carta Europei. Aceasta constituție a fost realizată pentru prima dată de Goebbels în 1943, când a anticipat nevoia unui set de legi aplicabile pe întregul continent. După ce Goebbels a prezentat noua constituție ministrului de externe Joachim Ribbentrop, o dispută s-a născut între cei doi. Ribbentrop i-a reproșat lui Goebbels că Europa nu are nevoie de așa ceva, în timp ce Goebbels i-a replicat că va veni ziua în care Europa o să aibă nevoie de așa ceva. Și iată că, după 70 de ani, politicienii europeni se gândesc să implementeze Carta Europei în toate țările membre.

Uniunea Europeană din ziua de astăzi se mulează perfect pe viziunea unui om care a fost numit nebun atunci când și-a expus părerea. În acest fel, nici al Doilea Război Mondial nu își mai regăsește rostul și moartea a milioane de oameni a fost inutilă pentru că într-un final am ajuns să-i îndeplinim visul lui Hitler.

Uniunea Europeană – opera francmasoneriei!

Idealul realizării Uniunii Europene este un vechi deziderat masonic. El este de fapt primul pas în vederea realizării unei uniuni mondiale conduse de francmasonerie. Primul pion al masoneriei prin care se dorea realizarea acestei uniuni a fost Napoleon, care declara: „Avem nevoie de un cod european, de o curte de casaţie europeană, de o monedă unică, de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să fac din toate popoarele Europei un singur popor.

În 1929, Aristide Briand, ministrul de Externe francez, reia ideea şi propune în numele guvernului său crearea unei structuri federale europene. Planul său nu este însă bine primit de statele europene.

Să ne amintim de o veche poveste istorică. Se spune că un rege dac, pentru a le demonstra supuşilor săi necesitatea unirii în faţa unui duşman, recurge la demonstraţie. El pune într-o arenă doi câini să se bată. Când lupta era în toi, se dă drumul unui lup, iar câinii care până atunci nu se prea iubeau îşi unesc eforturile şi atacă fiară.

Această strategie o adoptă şi francmasoneria pentru realizarea uniunii europene şi a unităţii mondiale a statelor, unitate economică, militară şi, în ultimă instanţă, politică. Rolul lupului este jucat mai întâi de Hitler, apoi de Rusia şi sateliţii săi comunişti. De aceea nu este cazul să ne mire rolul jucat de francmasonerie la apariţia nazismului şi a comunismului. Pasivitatea Franţei, Marii Britanii şi a Statelor Unite, la început, în faţa lui Hitler şi apoi în faţa lui Stalin, nu au fost doar acte de naivitate politică. Ar însemna să credem că guvernele celor trei mari puteri au fost formate din prosti. Pasivitatea celor trei mari puteri în fata dictatorilor a fost gândită pentru a încuraja conflictul şi a realiza apoi idealul masonic.

Negocierile privind înfiinţarea pactului unitar NATO se poartă cu rapiditate pe timpul blocadei sovietice asupra Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), iar pe data de 4 aprilie 1949, se semnează la Washington pactul. Planul Marshall era gândit tot de francmasoni (Marshall era francmason) şi se baza pe ideea masonică a integrării europene.

Bomba atomică le va fi furnizată ruşilor prin trădarea unor masoni. Cercurile sioniste vor fi implicate puternic în această tranzacţie.

Visul masoneriei europene se realizează în 1958 prin crearea Comunităţii Economice Europene. În 1991, întâlnirea de la Maastricht propune un nou tratat asupra Uniunii Europene. Se urmăreşte: integrarea economică şi socială a statelor membre, monedă unică, transferul către uniune al suveranităţii monetare naţionale şi aplicarea unor sancţiuni pentru ţările membre care se îndepărtează de criteriile stabilite ale convergenţei.

În cadrul summitului Consiliului European de la Bruxelles, s-a hotărât centralizarea puterii financiare. Toate băncile din Uniunea Europeană vor fi sub un mecanism centralizat de control începând cu 2014. Inclusiv băncile naţionale ale fiecărui stat-membru! Considerată a fi drept o „revoluţie”, această uzurpare a puterii monetare a statelor suverane din Europa presupune existenţa unui „supervizor general al întregii Europe”. Naţiunilor nu li se vor mai permite să-şi administreze propriile finanţe, acestea fiind manageriate de tehnocraţii de la Bruxelles. Exact ce şi-a dorit Oculta Mondială de mult! Şi când spunem Oculta Mondială, ne referim în special la organizaţia aşa-zişilor „iluminaţi”, dar şi la alte organizaţii ca Grupul Bilderberg, Clubul de la Roma sau Comisia Trilaterală.

În luarea acestei decizii, s-a folosit drept pretext criza financiară din 2008, când o mulţime de bănci au avut mari dificultăţi de lichidităţi. Dar oare această criză nu a fost creată în mod special pentru luarea unei asemenea măsuri de centralizare? Desigur că da… şi acesta a fost scopul încă de la bun început. A nu se uita că „scopul de aur” al aşa-zişilor „iluminaţi” a fost întotdeauna acela de a unifica toate instituţiile naţionale într-una singură, pentru un control deplin.

http://www.yogaesoteric.net/

8 MARTIE – MULTUMESC IUBITA MAMA!

8 mart.

Player audio

00:00
00:00

Player audio

00:00
00:00

Player audio

00:00
00:00

Mulţumesc, iubită mamă
de Corneliu Vadim Tudor

Mulţumesc, iubită mamă,
Steaua mea din zori de zi!
Fără tine îmi este teamă
Că planeta s-ar răci.

Te-am secătuit de vlagă,
M-ai crescut, m-ai înflorit.
Pentru tine, mamă dragă,
Soarele e-n asfinţit.

Mamă frumoasă, primul meu rai,
Fă o minune, te rog, mai stai!
Dulce lumină, ram de măslin,
Încă nu-i vremea, mai stai puţin!

Lege tainică a firii,
Nu pleca fără să-mi laşi
Zăcămintele iubirii,
Mamă, suflet uriaş,
Şi secretul nemuririi,
Mamă, suflet uriaş!

Mulţumesc, iubită mamă,
Iubită mamă, iubită mamă …

Mi-e dor de tine, mamă
de Grigore Vieru

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

Mama
de George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:

Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Și George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci s-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră …
Te uiți la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.

… O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti
„Ce vezi?” întreab-o fată.

„Nimic … Mi s-a părut aşa!”
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicând
De jos a ta privire
„Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire …

Mai ştiu şi eu la ce gândeam
Aveţi şi voi un frate …
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar, n-a fost el! … Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!”

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat
Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu, cu mine-n gând,
Ca să visezi de mine!

Mama
de Nicolae Labiş

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.

O, mama!
de Mihail Steriade

Îmi vin în minte cântecele simple
Cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inima o rugă,
Şi mai presus de toate aproape îmi erai,
O, Mama!
De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
Împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
O dragoste mai ‘naltă de ţară şi de-ai mei,
Fiind aşa departe?
Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
Cum te-a închis pamântul! …
În ţara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
Streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,
Aducerile-aminte şi poate şi-acest cânt
Ce sufletu-mi răneşte,
Când doar părerile de rău
De-mi mai vorbesc pe româneşte …

Mama de departe
de Nichifor Crainic

Lângă lacul larg-înfiorat şi pal,
Te-am vazut în toamnă ramânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâşiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu:
Frunze veştejite peste lacul pal
Turburându-i veșnic sfărâmatul val.

O, mamă …
de Mihai Eminescu

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu …
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Bunica
De St.O. Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioșie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din fragedă-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus.
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
în portu-i de la ţară …

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte …

http://dantomozei.ro/

Cine a creat coronavirusul

8 mart.

FOUR OF DIAMONDS – LET ME LOVE YOU!

8 mart.

DONNA MISSAL – HURT BY YOU!

8 mart.

NAGLFAR – CERECLOTH!

8 mart.

FRANCOIS FELDMAN – MAGIC BOULEVARD!

8 mart.

ALMANAC – RUSH OF DEATH!

8 mart.

APOCALYPTICA ft.JOAKIM BRODEN – LIVE OR DIE!

8 mart.

«Obiectivul educației moderne este de a șterge resturile oricărei identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri»

8 mart.

Patrick J. Deneen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai bogată generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare, sau o alegere conștientă, ci provine din amnezia inculcată intenționat de către sistemul educațional, pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: „it’s not a bug, it’s a feature” („nu este o eroare, este o caracteristică”).


Patrick J. Deneen

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și OdiseeaPovestirile din CanterburyParadisul pierdutInfernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială” și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar fi bine și nu ar fi bine să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Este necesar să cunoaștem… ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de aspectele publice, față de aspectele pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „persoană privată”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar fi necesar să meargă și cum ar fi bine să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

Patrick J. Deneen

http://www.yogaesoteric.net/

Americanii, sclavii băncilor până la moarte… În curând și românii!

8 mart.

Fata morgana visului american

Nebunia creditelor de studii se agravează în SUA, iar politicienii americani reacționează din ce în ce mai bizar la această gravă criză socială. În America sunt peste 44 de milioane de debitori la bănci, pentru un total de 1,6 trilioane de dolari (cu 200 de miliarde mai mult decât în august 2019, când a apărut ideea ștergerii creditelor de aceste gen mai mici de 100.000 de dolari).

Unui american normal îi sunt necesari în medie 18 ani ca să își achite creditele de studii. De la 25 la 45 de ani nu face decât să achite credite de studii, căci credite pentru casă nu prea mai are cum să acceseze. Mai mult de 40% dintre cei datori la bănci pentru astfel de credite nu reușesc să le achite niciodată. Unii își îndatorează și părinții pentru asta, în condiții de dobândă chiar mai drastice.

Cel mai șocant aspect este dobânda la aceste credite. Pentru împrumuturi de studii post-liceale (undergraduate), dobânda este de minimum 4,5%. Pentru studii universitare, dobânda este de minimum 6%. Dacă părinții preiau datoria copiilor studioși, dobânda este de minimum 7,5%. Și asta pentru creditele „federale” (subvenționate de stat), căci cele „private” depășesc cu mult 10%. De fapt, dobânzile pot ajunge, în ambele cazuri, și la 12%. Iar asta nu este nimic. Dobânzile penalizatoare pot dubla costurile. De regulă, americanul îndatorat nu plătește întreaga rată, ci numai suma lunară minimală pentru menținerea creditului în derulare, ceea generează perpetuu penalități, care fac ca în multe cazuri creditul să nu fie niciodată achitat integral, chiar dacă debitorul plătește lunar la greu rate.

A se observa că FED menține dobânda de intervenție aproape de zero de mai mult de 7 ani, iar dobânzile la depozite sunt real – negative, ducând fondurile de pensii și asigurările într-un inexorabil faliment. A se observa, de asemenea, că dobânzile la creditele imobiliare în Franța au ajuns de cca 1%, adică de 5 până la 12 ori mai mici decât dobânzile la creditele de studii americane.

Având în vedere că studiile au devenit un produs de consum, ca oricare altul, iar oferta de astfel de „servicii” este întotdeauna insuficientă, studiile au devenit extrem de scumpe. Un colegiu american nu foarte răsărit înseamnă taxe (tuition) de 150.000 de dolari, în timp ce universitățile de top (mai ales cele din Ivy League) înseamnă taxe de 300.000 de dolari. Omul de rând nu își mai permite sa își dea copiii la studii. SUA se transformă, pe zi ce trece, într-o plutocrație. În treacăt fie spus – și serviciile de sănătate au pătruns în zona absurdului economic. O intervenție banală a ambulanței costă minim 2.500 de dolari, iar o cezariană, 15.000.

Ce fac politicienii americani?

În 2005, Joe Biden promova agresiv și reușea să treacă prin Congres o lege care a interzis debitorilor la creditele de studii să se pună sub protecția tribunalului pentru bankruptcy (nimic nou sub soare, nu?). Urmarea acestei minunate intervenții legislative, nu mai poate interveni niciodată descărcarea de datorie (discharge) a unui fost student debitor. Ulterior, Joe Biden a primit de la bănci sponsorizări pentru campania electorală de zeci de milioane. Cică omu’ e democrat, iar acum vrea sa fie președintele SUA. Mai mult chiar, deși el a fost cel implicat în acte de corupție în Ucraina, a reușit să convingă Congresul să se întoarcă împotriva lui Trump pentru că acesta ar fi presat președintele Ucrainei să accelereze ancheta care îl viza pe fiul lui Biden (?!). Băncile știu de ce…

La final, chestia cea mai șocantă dintre toate: ca să rezolve problematica neplății acestor credite, Ted Cruz, republican, a propus o lege care să permită debitorilor să ia din banii pe care îi acumulează la fondurile private de pensii și să achite creditul. Adică, pe la 50 de ani, fostul student, actualmente salariat și tată / mamă care are copii care vor să fie studenți, își face praf pensia ca să scape de bancă. Dacă mai lucrează după, pensia va fi redusă cu 25 de ani de cotizație, dacă nu mai lucrează, no more pensionno more health insurance (nicio pensienicio asigurare de sănătate…). Culmea este că presa mainstream aplaudă această idee.

De ce ne interesează pe noi toate acestea?

În primul rând, pentru că acestea sunt vești reale și preocupante, și nu exploziile, răbufnirile și nuclearele lui Rareș Bogdan.

În al doilea rând, pentru că tot ce e american e automat bun de copiat în România. De ce să nu falimentăm și noi cu credite de studii 2-3 generații? În definitiv, băncile din România… e nevoie să mănânce și gura lor ceva. De ce să nu facă rumânul orice vrea cu pensia lui acumulată la fondurile „private” de pensii? De exemplu, să achite un credit riscant și inutil (multe diplome universitare de la noi sunt degeaba) făcut la 19 ani… De ce să fie gratuite ambulanța și urgențele, când pot costa câteva salarii lunare pe fiecare intervenție? Nu e nevoie să profite și feudalii din sistemul sanitar?

Să vedem cum reacționează Cîțu la asta…

Gheorghe Piperea

http://www.yogaesoteric.net/

China impune recunoașterea facială pentru a putea cumpăra un telefon!

8 mart.

Chiar dacă este cea mai puternică economie din lume, China e o țară  cu niște reguli cât se poate de stricte pentru cetățenii săi și un grad de cenzură din ce în ce mai agresiv.
În China, tinde să fie din ce în ce mai dificil să-ți ascunzi activitatea online de ochii autorităților. Autoritățile vor să existe o legătură cât se poate de clară între numele tău, fața ta și site-urile pe care le accesezi. Din acest motiv, începând cu 1 decembrie 2019, oricine își cumpără un smartphone nou sau își face un abonament la un operator de telefonie, nu are nevoie doar de buletin, ci este necesar să-și „dea” fața. Practic, printr-o scanare facială de înaltă rezoluție, confirmi că tu vei fi utilizatorul respectivului dispozitiv.
Teoretic, mecanismul a fost introdus pentru a preveni tentativele de fraudă. În realitate însă, tinde să devină imposibil să-ți folosești serviciile de telefonie într-un mod anonim. Astfel, va fi mult mai simplu pentru guvernul chinez să identifice, localizeze și captureze protestatari, disidenți și orice alte persoane care fac online ceva ce poate fi considerat împotriva regimului sau a valorilor comuniste.
Această lege care a intrat în vigoare de la 1 decembrie completează un sistem foarte elaborat de recunoaștere facială care era deja introdus în fiecare colț al Chinei. Ca referință, în trecut, China a folosit acest sistem pentru urmărirea minorităților etnice și pentru a localiza persoane sau autoturisme care se află pe o listă neagră a statului chinez.
Nu este exclus ca oficialii să șteargă scanările faciale după ce ți-ai cumpărat telefonul și este clar că persoana din buletin este aceeași cu cea care s-a prezentat la magazin. Nimeni nu știe cât de mare ajunge să fie volumul de informații pe care îl stochează guvernul chinez pentru toți cetățenii săi, dar este clar că recunoașterea facială va continua să fie din ce în ce mai răspândită.
Cu alte cuvinte, viitorul chinezilor pare să fie, din ce în ce mai mult, desprins din 1984, romanul clasic al lui George Orwell. În momentul în care cetățenii sunt privați până și de libertatea de a căuta ceva pe internet în confortul căminului, fără ca acea căutare să ajungă la autorități, ceea ce va urma în câțiva ani trezeşte frica.