Motto: „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.” (Carol al II-lea, ianuarie 1938)
Guvernul ultraminoritar liberal (democrat? PDL? băsist?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă?
Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian)? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Câţu, un autor de articole economice remarcabile ? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.
Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi nu peste prea mult timp să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.
PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie ! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis ?
Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani : „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii : agricultură şi muncă manuală ; comerţ şi industrie ; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).
În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie: Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan ! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR? Un fel de La République en marche pentru România? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor?
Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie – dar ne putem duce liniştit până în 1939 –, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.
Iată o întrebare aparent ciudată. La care trebuie să dăm un răspuns. Iar la sfârșit va trebui chiar să completăm întrebarea. În felul următor: hackerii lui Orban sunt hackerii lui Iohannis, dar și hackerii lui Ciolacu? La ce mă refer? La partidul-stat. Iohannis și PNL au luptat cu succes împotriva PSD, căruia i-au pus, pe bună dreptate, ștampila de partid-stat. Numai că acum PNL devine el însuși un partid-stat. Cu concursul lui Ciolacu. La discreția lui Klaus Iohannis. Iar această piruetă politică nu ar fi posibilă fără hackeri.
Una dintre cele mai nocive boli ale democrației fragile, unii îi spun eșuate, ale României este traseismul politic. Mutarea individuală, în grup sau chiar în masă de la un partid la altul. Prin simpla schimbare a culorilor. În condițiile în care jucătorii rămân aceiași. Păsările călătoare din politică devin veritabili hackeri ai sistemului democratic. Balansarea lor, dintr-o parte în alta, alterează voința cetățenilor, mută puterea de la un partid la altul și păstrează partidul-stat printr-o simplă schimbare de ștafetă.
În Opoziție fiind, având în fruntea statului un președinte castrat, lipsit de un Guvern și de o majoritate parlamentară, PNL a acuzat pe drept cuvânt faptul că într-o democrație este un fenomen nociv când există un partid-stat. Partidul-stat fiind, nu cu multă vreme în urmă, partidul ciumei roșii. Partidul PSD, care pusese mâna pe puterea executivă, călărea puterea legislativă și încerca, după cum afirmau criticii săi, să domesticească Justiția. Partidului-stat al ciumei roșii îi lipsea doar moțul. Adică un președinte al său. Acum situația se inversează abrupt.
Klaus Iohannis a câștigat cel de-al doilea mandat și și-a propus, promițîndu-le românilor în același timp, să se transforme într-un președinte nou, și anume dintr-un președinte inactiv să devină un președinte ultraactiv. PNL a pus mâna pe puterea executivă. Iar Justiția, gata dresată, dresată de fapt din perioada comunistă, își urmează consecvent tradiția și lucrează în favoarea noului stăpân. Ce-i mai lipsește noii puteri? Majoritatea în Legislativ. Însoțită, firește, de o majoritate în ceea ce privește puterea locală. Odată obținute cele două majorități, PNL devine la rândul său un partid-stat, care are posibilitatea să ocupe întreg teritoriul administrației publice centrale și locale pe calea vânătorii de vrăjitoare extinse, numită elegant fie pesederizare fie eficientizarea întregii societăți.
Dar are PNL suficiente resurse electorale pentru a produce acest salt uriaș și a obține, pentru prima dată în istorie, majoritatea în Parlament, în primării și în Consilii Județene? Dacă ne menținem într-o logică strict democratică răspunsul este negativ. E prea devreme ca liberalii să se sprijine pe o societate de mijloc, încă insuficient de consistentă. Acest proces necesită timp și un efort uriaș de promovare a capitalului național și de protejare a acestuia, obiectiv de care nici PNL, nici Klaus Iohannis, nu par a fi interesați. Fără o bază de masă, PNL nu ar putea deveni un partid majoritar. Și atunci, cum ar putea el domina întreaga societate într-un asemenea grad încât să devină, așa cum își propune, un partid-stat?
Răspunsul la dilema expusă pe larg mai sus ni-l oferă hackerii. Hackerii democrației. Care, în această accepțiune, sunt oamenii politici din Parlament sau la nivel local, ultraoportuniști, care, la comandă sau doar din instinct, se mută de la un partid la altul înlocuind astfel o putere artificială printr-o altă putere artificială.
Împotriva acestui fenomen al migrației de la un partid la altul, PNL s-a pronunțat și chiar a luptat atunci când suferea el însuși hemoragii. Acum situația s-a inversat. Tendința este ca în mod natural ultraoportuniștii să se mute din tabăra PSD în tabăra PNL. Pur și simplu pentru a avea în continuare acces la putere. Sesizând pericolul perpetuării acestei practici nocive a traseismului politic, oameni lucizi din PNL, care gândesc pe termen lung, fiind atașați valorilor liberale și refuzând hei-rupismul, au tras un semnal de alarmă și au avertizat că se vor opune acestui fenomen. Și că refuză să devină beneficiarii efectelor produse de acești hackeri ai democrației. Printre acești oameni politici l-am putut cu toții remarca pe Rareș Bogdan. Number one, cum i-a spus Klaus Iohannis. Prim-vicepreședinte al PNL. El chiar a supralicitat, șocând în sens bun întreaga opinie publică. A anunțat că dacă PNL încearcă la rândul său să devină beneficiar al traseismului, dacă în PNL vor fi primiți politicieni ai PSD, el, Rareș Bogdan, se va răzvrăti, iar liderii PNL care vor încuraja acest fenomen vor avea de-a face cu el. Corect, frumos, onorabil!
Dacă nu mă înșel, aceeastă reacție virulentă a lui Rareș Bogdan, făcută publică relativ recent, a avut ca punct de plecare o dispută legată de județul Giurgiu. Se discuta atunci în mare taină în PNL despre racolarea unor oameni politici ai PSD din Giurgiu. Nu a trecut mult timp, așa că memoria colectivă ar trebui să funcționeze. Sub conducerea lui Ludovic Orban, PNL nu mai contestă traseismul. Dimpotrivă. Face eforturi disperate pentru a-l încuraja. Și ce să vezi? Printre nenumăratele exemple de acest fel, de dragul exploatării unei coincidențe, am decis să aleg fix județul Giurgiu pentru a demonstra cum PNL, sub nasul lui Rareș Bogdan, își încalcă angajamentele.
Cel mai cunoscut personaj politic din Giurgiu este nimeni altul decât Niculae Bădălău. Care, dealtfel, conduce de mult timp, formal sau informal, organizația PSD de Giurgiu. Acesta are fini și prepuși. Unul dintre prepuși se numește Andrei Alexandru, care anul trecut încă era parlamentar PSD. A plecat din grupul parlamentar PSD, fie din ultraoportunismul de care vorbeam mai sus, fie teleghidat. Continuă să fie omul de casă al lui Niculae Bădălău. Dar, în același timp, s-a înscris în mare viteză în PNL și, beneficiind de susținere de la centru, adică din direcția lui Ludovic Orban, este la un pas de a prelua conducerea organizației PNL Giurgiu. A sărit dintr-o barcă în alta în doar câteva luni. Și nu oriunde.
Ci chiar la vârf. Preluarea de către Andrei Alexandru a conducerii filialei PNL Giurgiu poate fi rezultatul unui blat la nivel înalt orchestrat de Bădălău și acceptat de Ciolacu, sau poate reprezenta o capcană, având în vedere că trădătorii își vând întotdeauna cumpărătorii. Astfel încât PNL să se trezească în alegeri că i-a fugit covorul electoral de sub picioare.
Dintre nenumăratele exemple pe care le pot da, la fel de detaliat, pentru că acest fenomen se întâmplă în întreaga țară, m-am oprit tocmai asupra acestui caz dintr-un motiv foarte simplu și pe care îl recunosc cu sinceritate maximă. Încerc astfel să-l provoc pe Rareș Bogdan să reacționeze. Pentru a afla dacă este consecvent cu principiile pe care le-a susținut și dacă nu care cumva, între timp, politica murdară l-a domesticit. Și mai vreau să aflu astfel dacă într-adevăr, așa cum știu, neotraseismul este încurajat de Iohannis. Dacă da, atunci Rareș Bogdan va pune capul în nisip și va spune din nou că își cunoaște lungimea nasului. Și că avansează pas cu pas. Pentru a nu se împiedica.
Dar vreau să merg cu provocarea până la capăt. Pentru că hackerii democrației nu sunt doar traseiștii. Avem și alte categorii. Între aceste categorii figurează și ”penali”. ”Penalii”, în accepțiunea lui Klaus Iohannis și a lui ”Number one”, înseamnă persoane din administrația publică și din vârful politicii, trimise în judecată pentru prezumtiva săvârșire a unor infracțiuni. Aceștia, spune Iohannis și spune și Rareș Bogdan, trebuie să facă un pas înapoi. Sau măcar un pas în lateral. Este cazul și în ceea ce-i privește pe membrii PNL?
Ar trebui să fie. Și atunci aleg din nou un exemplu. Unul singur dintr-o mulțime. Primarul din Eforie. Primar PNL. Se numește Robert Nicolae Șerban. E trimis în judecată în baza unui rechizitoriu care spune că, în fruntea unui grup criminal organizat și în schimbul unor foloase materiale, a favorizat o preluare frauduloasă a unui teren și a unui imobil de la malul mării. Cazul se încadrează perfect în tiparul formulat ani la rând de Klaus Iohannnis și de Rareș Bogdan. A făcut acest Robert Nicolae Șerban un pas înapoi sau măcar un pas în lateral? Nici vorbă! L-a trimis la plimbare organizația PNL de la nivel local sau central? Nici vorba! L-a ejectat cumva Ludovic Orban? Nu!
Ce ne facem în aceste condiții? Aplaudăm crearea prin aceleași mijloace a unui nou partid-stat în locul altui partid -stat? Teamă îmi e că tentativa de a pune alături alegerile parlamentare înainte de termen cu alegerile locale are tocmai rolul de a declanșa o mișcare traseistă fără precedent în istoria recentă, a liderilor locali PSD către PNL. Mișcarea le dă posibilitatea primarilor PSD, între care mulți sunt ultraoportuniști, să sară în ultimul moment în barca PNL cu electoratul lor cu tot, fără a risca să-și piardă funcțiile. Iar la schimb, Marcel Ciolacu, care închide ochii asupra acestui fenomen, pune mâna pe partid și își asigură liniștea penală.
P.S. Mâine, subiectul analizei se va referi la ”culoarul morții”, perfect funcțional în România. Cazul Sorin Ovidiu Vântu.
Din momentul în care Orban a pus piciorul în Palatul Victoria, PNL a vorbit de anticipate. Nici nu au ajuns bine că ei vor plece.
Dincolo de jocurile politice încercate de PNL, ba să-și asume integral guvernarea ba să-i atragă și pe cei de la USR PLUS în schemă trebuie spus că alegerile anticipate reprezintă o problemă reală pentru România. Lupta politică este esențială doar pentru politicieni, pentru noi restul contează mai mult cursul leu-euro, dobânzile, prețul benzinei sau prețul împrumuturilor bancare.
Alegerile anticipate ar arunca țara în haos. Timp de 60 de zile cu un guvern interimar care poate rezolva doar problemele curente. Fără OUG-uri, fără asumare de răspundere, cu toată activitatea parlamentară blocată.
Apoi ar urma 90 de zile de pregătire a alegerilor anticipate, cu strângeri de semnături, campanie electorală și tot ce presupune acest proces. Practic, alegerile parlamentare ar avea loc odată cu cele locale. Deci, toată agitația pentru ca alegerile să aibă loc cu 3 luni mai devreme.
Planul PNL cu anticipatele este unul falimentar inclusiv politic, pe termen lung. Ideea lor este că această guvernare îi erodează în vederea localelor și mai ales a parlamentarelor și că trebuie să facă ceva, orice, să oprească erodarea și discuția despre gafele lor de la guvern.
Ei aleg acum cele mai trăsnite măsuri pentru a băga România în criză economică, ca în campanie să dea vina pe PSD. Da, e cinic dar așa este în politică. Problema lor este că indiferent dacă planul merge sau nu, ei au de pierdut. Dacă nu sunt credibili pierd alegerile, dar și dacă le câștigă costurile economice ale jocului lor politic ar însemna o pierdere din tot ce a însemnat surplusul economic. Recuperarea costurilor economice ar dura 2-3 ani. Astfel ce sens are să mai guvernezi în scopul de a dezvolta ceva, dacă tu, doi sau trei ani ești pe recuperări de costuri?
Conform analiștilor economici, alegerile anticipate ar prejudicia grav România. Dacă în 2019 creșterea economică a fost de aproape 5%, în 2020 în cazul unor dezechilibre politice majore (alegeri anticipate), economia ar crește cu doar 2,6%.
Astfel, alegerile anticipate ne vor costa aproximativ 2 miliarde de euro fără a mai pune la socoteală și costurile adiacente.
În loc de speranță, ne copleșește altceva. O duhoare se scurge din toate crăpăturile instituțiilor românești. Pute de-a dreptul și cînd te apropii de Cotroceni. Dar duhoarea nu vine dintr-un bălegar sau dintr-o hazna! Scîrba aceasta de miros adie dinspre politică. S-au stricat politicienii. Le pute mintea. Nu și-au mai spălat creierii cu o carte de cînd au cîștigat carnavalul alegerilor. Pute prostia lor. Pute lipsa lor de cracter. Pute nesimțirea lor față de lumea săracă!
Oamenii adunați în haite emană ceva mai scîrbos ca dihorii. La politicenii noștri put și gîndurile, chiar și proiectele. Pute prostia lor. Le pute și nehaleala, și disperarea cu care joacă piesa aceasta de servitori europeni, și tupeul lor de crai sfertodocți și moacele lor de eroi ratați care joacă fără talent secvențe gongorice dintr-un patriotism de paradă.
Put și subiectele de pe micul ecran pentru că pute toată agenda noastră publică. Pute toată discuția asta nesfîrșită, ilogică și falsă despre anticipate. De fapt, pute gîndirea simplistă, de profesor suplinitor de la Agnita, promovat inspector școlar și ajuns prin carambol președintele României. Visul său cu România normală mă îngrozește. Îi zice normală ca să mascheze o operațiune de mutilare. Şi dacă țara noastră este normală așa cum este ea, iar calapodul anormalității este cel care se ascunde în disprețul și resentimentele președintelui? Cu cine se verifică dînsul? Cu nevasta? Cu șoferul? Cu somitățile intelectuale angajate la Cotroceni? Nu put și ele a cumplită mediocritate? Cu Raluca Turcan și Alina Gorghiu? Nu cumva Academia gînditorilor din jurul președintelui este cea din mintea lui Rareș Bogdan, cel care latră și cînd șoptește? Nu pute anticorupția președintelui cîtă vreme afacerile mari se fac sub acoperirea SRI? Nu pute a complicitate libertatea în care se scaldă Adriean Videanu, Vasile Blaga și Lucian Duță și toată echipa care a lucrat la finanțarea primei alegeri a lui Klaus Iohannis?
Dar guvernarea nu pute? Să aduci proști mai mari decît cei inventați de PSD nu-i tot semnul unei ticăloșii care miroase? Cîte din grijile guvernanților și ale președintelui au parfum? Toate put a dispreț de țară, a mediocritate, a îngustime de minte, a interes personal, a calcul meschin, a socotoeală de minte mică. România a devenit o țară paralizată pentru că mintea președintelui și a cîtorva ciraci s-a blocat în anticipate. Nu pute a lucrătură ordinară dărîmarea guvernului, ceva în felul în care a puțit arestarea și dărîmarea procurorului general Tiberiu Nițu? Cu găinării la limita legii, organizate în văzul lumii, a fost dărîmat un procuror general, un guvern, cu alte găinării orchestrate cu duritate, cu amenințări și amăgiri a fost instalată o adunătură de ghiolbani obraznici care se crede a fi vocea poporului român.
Nu pute guvernul României a mediocritate și a gașcă de hoți? A adunătură de profitori și devalizatori de bani și materii prime? A interpreți de democrație cupărată? Le pute mintea a gîndire totalitară, exact ca porcilor din capodoperele lui George Orwell! Ai zice că toți membrii guvernului, inclusiv președintele dorm cu capul pe Ferma animalelor și pe ”1984” și dimineața cînd se ridică din paiele suficienței descoperă ideile pe piele și pe bot și se simt animați de idealuri. Cum să își chinuie adversarii, cum să-i elimine și să le preia bogățiile? Subconștientul lor urlă monocord. Cum să facem bani? Cum să stăpînim Romania înainte ca americanii să dea în vileag afacerile gen anticorupția din Ucraina, derulate de democrați și în Romania? Nu put la greu banii fostului ambasador Gitenstein aciuat la Fondul Proprietatea? Nici rablele cumpărate cu miliarde de dolari?
Anticipate și iar anticipate, strigă nemernicii înfometați de putere! Altfel se trezește țara și înțelege că a încăput pe mîinile unora care nu sunt în stare să treacă dincolo de două interjecții și de trei minciuni, dar joacă rolul de manometre ale normalității! Vor toată puterea în două luni, dacă nu se poate în noaptea asta! Vor să modifice Constituția, vor parlament sub control SRI, vor guvern de ospătari la Cotroceni și procurori la ordin, cu drepturi de juma-juma, vor garanții externe și control FMI, vor clienți la resurse și șoferi la amante, plus imunitate pînă la împlinirea vîrstei de 120 de ani.
Pute la greu toată această alcătuire politică de strîmbi ai gîndirii și de manglitori ai normalității Romaniei. Îți vine să-i strîngi într-un insectar sau într-un bestiariu politic. Dar nu să-i judeci cu voturi sau condamnări, ci prin scuipați de la un metru și jumătate!
România, ce țară frumoasă și bogată condusă de politicieni care duhnesc a proști și a ticăloși!
Liderii PSD se întrunesc, marți, la Parlament, într-o ședință a Comitetului Executiv, pentru a discuta despre depunerea unei moțiuni de cenzură pentru demiterea Guvernului Orban și despre congresul PSD care urmează să aibă loc în februarie. Un alt subiect de discuție vizează alegerile anticipate.
Ședința Comitetului Executiv al PSD urmează să aibă loc marți, la Parlament, începând cu ora 12:00.
Potrivit liderului interimar al PSD, Marcel Ciolacu, social-democrații urmează să înceapă, în cadrul ședinței, strângerea de semnături pentru depunerea unei moțiuni de cenzură privind demiterea Cabinetului Orban în următoarea sesiune parlamentară.
Un alt subiect de discuție vizează alegerile anticipate, în contextul în care Ludovic Orban a anunțat că a stabilit, împreună cu președintele Klaus Iohannis, organizarea mai devreme de termen de alegeri parlamentare.
În timp ce PNL consideră că alegerile anticipate ar trebui organizate odată cu localele, UDMR susține ideea organizării de alegeri parlamentare mai devreme cu trei săptămâni înainte de locale.
Pe de altă parte, ALDE nu susține demersul de grăbire al alegerilor parlamentare.
Marcel Ciolacu a fost ironic, duminică, la Călărași, afirmând că dacă vor fi organizate alegeri anticipate, Ludovic Orban nu va mai fi premier și poate spune acest lucru „în scris”.
PSD va discuta, în CEx-ul de marți, și chestiuni organizatorice privind congresul partidului care urmează să aibă loc în luna februarie.
UPDATE Liviu Dragnea a spus în fața magistraților de la instanța supremă că a introdus recurs în casație deoarece de 8 luni se află în spatele gratiilor deși este nevinovat, iar procurorii au spus mai multe neadevăruri în acest dosar.
„Vreau să mă refer la un neadevăr, și anume că eu le-am cunoscut pe Anisia și Botorogeanu, ca multe alte neadevăruri folosite de acest parchet Nu am inițiat acest recurs doar pentru că aș fi nevinovat, pentru a ieși cu orice preț din închisoare. Am făcut acest demers, sunt complet nevinovat, stau de 8 luni nevinovat în Penitenciar. Nu mi s-a părut normal să plătesc pentru o faptă pe care nu am comis-o. Rămâne la dispoziția dumneavoastră dacă voi sta nevinovat sau dacă admiteți casația. (…) Cred cu tărie în nevinovăția mea”, a spus fostul lider PSD în fața instanței supreme.
La rândul său, apărătorul lui Liviu Dragnea, Flavia Teodosiu, a spus: „Noi vă solicităm admiterea recursului în casație.
Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Aceasta subliniază că nici sancțiunea nu este în Codul Muncii.
Procurorul a cerut respingerea solicitărilor, mai ales petnru că motivele recursului în casație nu sunt noi, întrucât au fost invocate ca motiv de apel și au fost deja analizate.
Liviu Dragnea a ajuns, marți dimineață la sediul instanței supreme, fostul lider PSD fiind adus de la Penitenciarul Rahova pentru a solicita magistraților anularea condamnării de 3 ani și jumătate în dosarul angajărilor fictive.
Dragnea a ajuns la sediul ICCJ, unde se dezbate recursul în casație formulat de fostul lider PSD față de condamnarea de 3 ani și jumătate în dosarul angajărilor fictive.
Recursul în casaţie formulat de Dragnea, o altă cale de atac faţă de o decizie de condamnare, a fost admis în principiu, în luna decembrie, de instanţa supremă.
Fostul lider PSD Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare de 3 ani şi 6 luni cu executare, în luna mai, în dosarul angajărilor fictive de la Direcţia de Protecţie a Copilului Teleorman.
În prezent, Liviu Dragnea este încarcerat în Penitenciarul Rahova.
A Russian trader looks into computer screens during the session at MICEX stock exchange in Moscow, December 15, 2004. Once Russia’s largest listed firm, YUKOS is now worth less than $2 billion, down from a peak of over $40 billion last year and its shares slumped another 12 percent before being suspended from trade by Moscow’s MICEX exchange. REUTERS/Alexander Natruskin
Rata anuală a inflaţiei a urcat la 4% în luna decembrie, de la 3,8% în noiembrie, în condiţiile în care mărfurile alimentare s-au scumpit cu 5,08%, cele nealimentare cu 3,31% iar preţul serviciilor a înregistrat un avans de 4,16%, a anunțat Institutul Național de Statistică.
„Preţurile de consum în luna decembrie 2019 comparativ cu luna decembrie 2018 au crescut cu 4,0%. Rata anuală calculată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) este 4,0%.Rata medie a preţurilor de consum în ultimele 12 luni (ianuarie 2019 – decembrie 2019) faţă de precedentele 12 luni (ianuarie 2018 – decembrie 2018), calculată pe baza IPC, este 3,8%. Determinată pe baza IAPC, rata medie este 3,9%”, se arată într-un comunicat INS.
Datele Statisticii infirmă prognoza de inflație pentru finele lui 2019 a BNR, care a scăzut la 3,8%, de la 4,2%. Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză (CNSP) estimează că procesul de dezinflaţie va continua pe fondul epuizării excesului de cerere de consum, iar inflaţia medie anuală va ajunge la 2,6% în anul 2023, de la 3,8% în 2019.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) a revizuit în sus estimările privind preţurile de consum în România în acest an, până la o creştere medie anuală de 4,2%, faţă de un avans de 3,3% preconizat în primăvară, în timp ce în 2020 preţurile ar urma să urce cu 3,3%, faţă de o majorare de 3% cât estima în primăvară.
Un prestigios publicist, Jochen Bittner, a dat o carte șocantă, sub titlul So nicht Europa!Die drei grosse Fehler de EU [Așa nu Europa! Cele trei mari erori ale UE] (DTV, München, 2010). Cartea acuză erorile majore ale liderilor Uniunii Europene.
Dacă ne referim la România actuală, putem spune: „așa nu se face democrație!”. Se țin, desigur, cuvântări împiedicate, se conferă tinichele, se înșală cu „alegeri”. Nenumăratele abuzuri însă rămân.
Mai nou, obsesia „președintelui” este crearea unei majorități pentru „guvernul meu”, prin alegeri anticipate. Aberație a cuiva care nu stăpânește noțiunea democrației!
Căci în democrație, cum se știe, guvernele exprimă majorități stabilite de cetățeni, nu creează majorități după ce s-au instalat. Se fac alegeri anticipate pentru a tranșa între alternative serioase, nu ca șmecherii pentru smulgere de voturi. Un democrat are nevoie de opinia chibzuită a celor care votează, nu de una rezultată din păcălire.
Desigur, Boris Johnson a convocat alegeri anticipate, căci era nevoie ca britanicii să decidă între suveranitatea Marii Britanii și prelungirea apartenenței la Uniunea Europeană. Era un vot pe un proiect istoric! Or, la decidenții actuali din România nu există vreun proiect major de interes public. Ei nu numai că nu s-au dovedit în stare să pună în discuție vreo temă crucială, dar întrețin o restaurație a neisprăviților, într-o președinție juridic vorbind, „africană”. Nici un specialist veritabil nu gravitează în jurul ei.
Deunăzi, cineva de peste ocean mă invita să-i văd un articol în care, la treizeci de ani de la răsturnarea regimului lui Nicolae Ceaușescu, se întreba asupra destinului ideologiei comuniste prăbușite în 1989. Răspund pe scurt.
Este un fapt constatabil acela că nimeni nu luptă în zilele noastre în Europa Centrală și Răsăriteană pentru piesele comunismului. Etatizarea proprietății nu are adepți – argumentarea lui von Mises a învins. Nu dorește nimeni suprimarea pluralismului politic – argumentele lui Bobbio sunt elocvente. Doctrina drepturilor și libertăților fundamentale este fără concurent. Democrația, cu alegeri libere, parlamentarism, legitimare democratică, este îmbrățișată și de stânga și de dreapta – Kelsen fiind mereu confirmat. Respingerea egalitarismului, la fel. Refuzul monopolizării puterii de un ins, grup sau partid este răspândită – Jefferson sau Mill fiind repere. Înlocuirea realității cu propaganda nu este agreată, și nici izolarea într-o lume care generalizează libertăți.
Pericolul nu este acum comunismul, chiar dacă în țări precum România actuală s-au câștigat alegeri și se fac cariere agitându-l, pentru ca după alegeri să se ajungă, cum ne spun economiștii sau se observă ușor, tot la neputința de a atinge neînsemnata producție agregată a lui 1989, de a reforma justiția sau de a democratiza statul! Adică tot la împotmolire!
Problema este alta, anume, ce fac cei care ajung la decizii? Ce pregătire profesională, civică și morală au?
Ca să fim limpezi, astăzi, când emergența regimurilor comuniste a fost lămurită de către istoricii cei mai calificați, este clar că asemenea regimuri au câștigat acolo unde discrepanțele sociale erau mari, democrația nu a funcționat, iar indiferența guvernanților era sesizabilă. Este clar și că imunizarea la comunism, inclusiv la cel impus din afară, este o democrație curată, ce presupune dezbaterea publică a chestiunilor de interes obștesc. Dreapta extremă câștigă atunci când exercitarea drepturilor și libertăților duce la haos, iar stânga extremă atunci când se desfigurează democrația.
Mai știm din istorie că societățile libere, care sunt singurele demne de oameni, integrează cetățenii prin nivel de trai, instituții democratice și șanse de personalizare. Experiența Germaniei rămâne, de departe, cea mai plină de învățăminte în epoca postbelică. Această țară a probat că democrația funcționează sub condiții ce se cer asumate fără subterfugii: nu se sustrag decizii dezbaterii publice; la dezbateri nu sunt roluri privilegiate; cei care vor să reprezinte au de dat seama de ceea ce au făcut sau nu, iar cetățenii au a-i supraveghea; nici un considerent nu suspendă dezbaterea publică; instituțiile au competențe delimitate care se respectă; nici o persoană nu decide în dauna interesului public.
Cine dorește poate avea tabloul detaliat al condițiilor democrației. Comparând, de exemplu, dictatura la care a dus atacarea acestor premise de către Carl Schmitt în anii treizeci, cu, la polul complet opus, democrația ce a rezultat din reconstrucția sferei publice, ilustrată de Habermas, în perioada postbelică.
Rezumat, acesta este răspunsul meu. Discut însă aici derapajul democrației și încălcarea Constituției din România acestor ani.
Știu ce este politica în societatea modernă și nu mă feresc să spun că știu cum se face ea. Dar fiindcă la noi se crede că este politică afacerismul vulgar ce se petrece mai nou (ca și cum nu ar mai fi pe lume și adevăr, și integritate și onoare!), menționez din capul locului că, în opinia mea, mai presus de politică este situația oamenilor, iar înainte de culoarea politică este adevărul. Oricum, nu sunt cu unul sau altul din actuala configurație politică, ci cu adevărul. De altfel, cum arătam în alt loc (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018), partidele s-au degradat în anii din urmă.
În primul rând, aproape toate s-au lăsat infiltrate de Securitate. Iar în România actuală serviciile secrete se ocupă mai mult de manipularea cetățenilor decât de efectiva periclitare a securității statului și a vieții cetățenilor dinspre nivelul lamentabil al decidenților! La social-democrați și aliații lor s-a văzut că, la comandă, unii parlamentari votează altceva decât i-au mandatat cetățenii. Liberalii fac „guvern” din cei care au trecut prin instituțiile Securității. Iar „președintele” stă suficient peste mai mulți generali decât în armata americană și pretinde bugete mai mari decât Franța pentru „serviciile” sale.
În al doilea rând, unii social-democrați s-au contaminat de patima îmbogățirii, mulți liberali au rămas ciocoi și susțin vătafii care le dau funcții, creștin-democrații sunt timorați, iar ecologiștii nu și-au limpezit vederile. Din această degradare cuprinzătoare, ieșirea ar putea veni, după opinia mea, din partea unor personalități și a unui partid care își asumă democrația și știe să impună democratizarea României. Numai că astea iau încă timp.
Analiza istorică nu poate fi înlocuită. Faptele sunt însă consemnate în cronica acestor ani și, dacă suntem cetățeni responsabili, nu are rost să le tot minimalizăm. Se petrece în fapt degradarea democrației și sunt încălcări grave ale Constituției, ca efect al proastei condiții civice și culturale a decidenților României de azi.
Ce altceva se poate spune când, așa cum s-a constat la timp, nu a mai existat nici o dezbatere la alegerile europarlamentare din 2019? Când „președintele” a fugit în continuare de orice dezbatere publică? Când, după alegerile parlamentare din 2016, „președintele” amenința cu „vă distrug” pe cei care nu rupeau alianța votată de cetățeni? Când a forțat un referendum pe întrebări pentru incapabili (ne putem mira că nu a pus întrebarea „vreți aer curat?”!), pe care l-a și suprapus, încălcând regulile democrației, cu alte alegeri? Ba mai mult, când s-a lăsat prezentat ca trimis al lui Dumnezeu, poate pentru neciopliții de carpatini, ignorând, desigur, că nici blasfemia nu ține de democrație?
După „alegerile prezidențiale”, unul dintre cei mai clarvăzători parlamentari de azi a pus întrebarea: cum s-a putut ca cei care au mers la urne să aleagă pe cineva care, așa cum a spus, cu bunăvoință, presa neutră, nu a făcut nimic cinci ani, nu a discutat public ceva, a dovedit că nu este în stare să poarte o dezbatere și nu s-a angajat la ceva? Întrebarea rămâne, căci democrația exclude misterele. Mai ales că s-a făcut caz de „programe”, precum „România educată” sau „România normală”, care nu au fost prezentate pentru că nu există. Poate până se va găsi cineva să le conceapă!
Totuși, mii și mii de oameni calificați și de bună credință au lucrat după 1989 la edificarea și în România a unei democrații bazate pe Constituție, valori și onestitate. Nu este scandalos că țara este ținută la nivelul jos, civic și cultural, al decidenților? Care nu asigură nici producere competitivă, nici dreptate, nici inovație! Nu este revoltător că acum tot felul de nimeni în drum distrug și democrația, câtă s-a făcut?
Dacă se examinează istoria „alegerilor” din 2019, întrebările se înmulțesc. Nu mai facem caz de numărătoarea militarizată a voturilor, trucarea voinței cetățenilor, exaltarea votului unora care nu trăiesc la fața locului, care, evident, nu au de a face cu democrația.
Altceva este și mai concludent. S-a observat că, în faza ultimă a „campaniei prezidențiale”, preocuparea era cum să fie agățați cu DNA sau cu „justiția” ultimii candidați. Ca nu cumva să rămână vreunul nepătat! Nu cred că aș fi votat cu vreunul, dar ce legătură cu democrația are eliminarea de candidați, cum s-a făcut, începând de fapt din 2014? Vorbirea despre „penali” poate fi șuetă de minți goale, dar, pentru oameni maturi, ea nu înlocuiește discuția despre problemele societății. Nu mai vorbesc de procese politice pe traseul alegerilor, pentru a lichida din fașă orice alternativă! Despre ce „alegeri” vorbim?
Viața politică a României actuale nu este cu îngeri, dar abuzurile comise de sus, cu „justiția” instrumentată și servicii secrete aservite, nu țin de democrație. Har Domnului, Nunțiul Papal a dat recent un semnal de înțelegere dincolo de convenții și indiferent de ce fac decidenții care reduc politica la măciucă și “justițiarii” care slujesc altceva decât dreptatea!
Derapajul democrației în România actuală este însă și mai grav. Nu este democrație când dezbaterea cu partidele este înlocuită cu încurajarea „mișcării” străzii. Pe stradă se poate protesta, dar când nu este decât o manipulare a unor trăiri fără orizont, se petrece altceva. Carl Schmitt știa, ca jurist, unde ducea „mișcarea” străzii în 1933; ulterior poate că a regretat și nu a mai socotit-o „izvor de drept”. Nimeni în Europa civilizată, până la Cotroceniul din 2017, nu a mai invocat „mișcarea” străzii pentru a deturna democratizarea.
Nimeni, din anii douăzeci încoace, nu a mai preconizat, în democrație, dispariția social-democrației. Nici măcar aberația mai nouă a „președintelui”, anume, de a „tolera” ca oamenii să voteze social-democrații, dar să nu le permită acestora accesul la funcții publice! Ca și cum legitimarea prin vot democratic este degeaba! Poate că un general știa ceva când cita recent opinia „din spatele scenei”, potrivit căreia „alegerile din România actuală le decid serviciile”!
Puțini din anii douăzeci încoace au repetat, în democrație, disprețul pentru valori ce trec dincolo de împărțirea de funcții. Suveranul Pontif a cerut la București frățietate în societate, dar, a doua zi după plecarea Papei, s-au încarcerat cetățeni pe temeiuri care în alte țări atrag amenzi. Pesemne că vătafii României de azi își ziceau, precum în anii treizeci: „religia este doar ca ceața”!
Nu este democrație unde decidenții nu dau seama de ceea ce au făcut sau nu au făcut. Bunăoară, în comerțul vizibil cu ființe umane, în care România se profilează în acești ani, „președintele” nu a avut vreo reacție, deși este directa sa răspundere. Iar ceea ce el a comunicat că a făcut în cinci ani, confundând iarăși noțiuni elementare, este o cronică de secretariat, nu un raport de demnitar.
Democrație nu poate fi acolo unde „președintele” încalcă legile mai vârtos decât oricare alt cetățean. Infirmările aiurelilor de către Curtea Constituțională sunt deja un volum, care într-un stat de drept ar ocupa justițiarii. Ce președinte este acela care blochează remanierea guvernamentală pentru a împiedica partidul care guvernează să-și realizeze angajamentul față de cetățeni? Ce președinte este acela care vrea alegeri în pofida Constituției? Ce președinte ia cetățeanul ca pe un fraier chemat să voteze ceva ce-l împilează?
Nu mai discut aici nedreptățile, care fac, între altele, ca nici o țară să nu-și lase vreun cetățean la mâna „justiției” carpatice. Tot samavolnic, „președintele” vrea să dea înapoi până și timida încercare de reformă a justiției din ultimii ani, inclusiv secția de examinare a abuzurilor în justiție, iar motivul este meschin.
În nici o țară europeană nu se practică desemnarea de către o persoană a șefilor judecătorilor, procurorilor, serviciilor secrete. Pe bună dreptate, în ultimii ani s-a încercat și în România o corectură și o normalizare. „Președintele” face tărăboi căci vrea înapoi monopolul desemnării și scutirea de răspundere a celor pe care îi numește. Să discutăm ce a ieșit din desemnații săi, când în țară sunt, totuși, juriști pregătiți și integri? Ce democrație este când se fac numiri abuzive!
Se acumulează probe că „președintele” nu cunoaște ce este legitimarea, care condiționează democrația. Iau în seamă aici doar două fapte.
Legitimarea face ca parlamentarul să fie legat de mandatul pe care i l-au votat cetățenii. Parlamentarul este și el un om liber – el poate să nu mai fie de acord cu mandatul și atunci, în demnitate, demisionează. Dar, așa cum s-a procedat de către “președinte”, cu „distrugerea” promisă, doar s-au făcut praf legitimarea, majoritatea rezultată din alegerile parlamentare și, cu acestea, democrația.
Al doilea fapt constă în pretenții de „guvern al meu”, poate, de „majoritate a mea”, de „parlament al meu” și alte stupidități străine democrației. Pretenții absurde, căci, la drept vorbind, în alegerile prezidențiale au mers la vot în jur de 50% dintre cetățeni, iar abia peste 63% dintre aceștia au votat candidatul care a câștigat. La un simplu calcul aritmetic, este clar că în jur de două treimi din electoratul țării nu l-au votat pe actualul „președinte”. Așa stând lucrurile, nu există legitimarea să-ți umfli venele și să ceri aiureli.
Examinând situația creată de decidenții actuali ai României, recurg, la rândul meu, la comparații. Dar nu este vorba aici doar de comparații. De pildă, într-o conferință pe care am susținut-o în 2009 la Woodrow Wilson Center din Washington DC, am arătat că democrațiile se sfarmă dacă rămân la reglementări ce le reduc la simple alegeri periodice. Am propus atunci – și țin la idee (care, între timp, a găsit adepți!) – un mecanism ce constă, de exemplu, în precizarea în lege a ce înseamnă deplina informare a cetățeanului, a obligației de explicitare a alternativelor între care votantul este chemat să aleagă și a supravegherii de către cetățeni a exercitării demnităților publice (vezi A. Marga, Challenges, Values, Vision…, Cluj University Press, 2011, pp. 429-433). În orice caz, în România s-a ajuns în situația în care numai așa se mai salvează democrația de asaltul decidenților rudimentari, care o desfigurează.
Revin la Europa actuală. Cel mai proeminent economist de pe scena de azi, Thomas Piketty (Capital et ideologie, Seuil, Paris, 2019), scrie că democrațiile din Uniunea Europeană sunt afectate de două maladii: prea multe decizii se iau „în spatele ușilor închise” și „între noi”. Am indicat în alt loc (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019) că decidenții României de azi silabisesc banalități și nu înțeleg ce se petrece în Europa. Trenul a trecut de mult pe lângă ei. Mai grav este însă că, în privința maladiilor, ei au dus România de azi în frunte. Ei recurg acum ca în codru la „decizii în spatele ușilor închise” și la „decizii între noi”– adică în afara democrației și a Constituției.
Chinese
French
German
Italian
Japanese
Korean
Russian
Spanish
![Lake Dillon and a Tree [In Explore]](https://live.staticflickr.com/65535/53731226172_4004cbfea4_m.jpg "Lake Dillon and a Tree [In Explore]")
Octavpelin's Weblog 
Comentarii recente