În primii ani de mandat, președintele s-a remarcat prin absență. În momentele în care prezența lui s-ar fi impus, nu era de găsit pentru a vorbi națiunii. Era ba într-o vacanță, ba în vreun turneu occidental în care aproba ce spuneau ceilalți. Lăsa impresia că are activitate și că este ocupat. În urmă cu ceva ani, urmărindu-i cu atenție luările de poziție în Comisia Europeană, am constatat că de două ori a avut același discurs. Schimbările erau ca și inexistente. Aceeași tematică, aceeași exprimare, aceleași sintagme, aceleași idei părăsite la jumătatea logicii sau a drumului.
La întoarcerea în țară, Iohannis nu mai considera necesar să explice ce a făcut pe unde a mers. Nu dădea socoteală nici Camerei Deputaților, nici Senatului, apreciind probabil că nu este cazul unui interes majoritar, să se știe bunăoară ce a hotărât în numele României. De altfel, nici la plecare nu vorbea ce teme urma să abordeze și, mai ales, în ce manieră. Ne trezeam cu un Iohannis care, după cum spunea Victor Ponta, pleca la Bruxelles, semna ce îi punea Angela Merkel sub ochi, după care venea acasă și tăcea. Nici măcar despre faptul că schimba echipa de negociatori pe drum nu vorbea.
Cucu-cucu, cucu-cucu!
Obiceiul de ieși la televizor precum cucul din pendulă l-a căpătat târziu. Până atunci lumea l-a văzut doar cum dădea buzna peste guvern pentru a face circ. O fi vrut altceva, dar a rezultat doar un circ ieftin cu niște elefanți și alte glume la care nu ai motive să râzi. Umor săsesc 100 la sută. L-a mai văzut și cum, în Parlament, a jignit grosolan partidele aflate la putere. Românii l-au mai văzut și cum a coborât în stradă printre triburile #rezist, ONG-uri finanțate din surse dubioase și oameni din servicii scoși la muncă suplimentară. Instiga la revoltă și la desființarea unui partid, la demiterea unui guvern și a unei majorități parlamentare, ambele legal constituite. Aparițiile lui la televizor s-au înmulțit în preajma evenimentelor care țineau de propria imagine, de promovarea unui referendum din care nu a fost capabil să reproducă întrebările. Abia spre sfârșitul primului mandat a devenit o prezență pe posturile de televiziune. O prezență ridicolă, obositoare și fără sens, fapt ce i-a atras porecla de „Cucul de la ora 18”. Sau de la ora 15. Indiferent de oră, căci nu asta este important, Iohannis debita aceleași banalități din universul în care trăia. Cucu-cucu! Cucu-cucu!
Repertoriu nou, la fel de prost
Președintele a trecut inițial prin faza de cuc de partid. Cuc penelist, special născocit pentru campania electorală. Orice ieșire se încheia cu „PSD trebuie să dispară” și restul de lozinci politice de un penibil acut. Născocea conferințe de presă pe orice temă, de regulă făcături ieftine, numai ca să spună că PSD a tras România în jos. Ceva, ceva îmi spune că cel puțin o treime din întrebări erau știute dinainte și puse pe prompter cu tot cu răspunsuri. Nu este o exagerare, s-a văzut de câteva ori cum, scos din schemă, Iohannis se bloca sau o lua pe miriște, încurcându-se și deviind subiectul. Momentul de glorie al „Cucului de la Cotroceni” a fost atins însă după ce a luat plasă cu alegerile anticipate. Nu mai avea subiect, oricât de tare el și consilierii se chinuiau să improvizeze. Pentru el, apariția virusului Covid a fost o adevărată mană cerească. A fost șansa vieții lui de a apărea aproape zilnic și a-și debita stereotipiile caraghioase. Cucu, spălați-vă pe mâini! Cucu, purtați masca! Cucu, păstrați distanța socială! Cred că nici astăzi nu știe că e vorba de distanțare fizică, nu socială.
Cel mai bun orologiu
Un an de zile am avut parte de cântecul cucului dresat la Cotroceni. Am purtat și mască, ne-am spălat pe mâini, am stat și distanțați și pandemia pe care Iohannis o speria cu cucul lui nu a trecut. Mai contează asta? Bine că a avut prilejul cotidian să arate că există și că se îngrijește de țară. Mă rog, așa i se pare lui, că a ieși la televizor și o da pe viersul păsării se numește grijă. Până la urmă, nici pandemia nu l-a ajutat prea mult. A trebuit să schimbe foaia. Acum apare rar, vorbind pe de lături de ce ne-ar interesa. Este ca o limbă de pendulă care măsoară timpul unui mandat fără sens. Tristă limbă de pendulă. N-a aflat că cel mai bun orologiu este cel care nu funcționează, care stă. Cu limba care nu-i mai bate, dă ora exactă de două ori pe zi.